1 Iosua a adunat toate seminţiile lui Israel la Sihem şi a chemat pe bătrânii lui Israel, pe căpeteniile lui, pe judecătorii lui şi pe căpeteniile oştii. Ei s-au înfăţişat înaintea lui Dumnezeu.

Iosua a adunat. Adunarea din cap. 23 fusese o adunare a conducătorilor şi poporului în care Iosua a păsat asupra răspunderii de a izgoni vrăjmaşul, şi îi avertizase cu privire la pericolele de a neglija împlinirea acestei porunci. El le-a adus aminte de făgăduinţa lui Dumnezeu de a fi cu ei, şi de răspunderea lor de a duce la îndeplinire un astfel de program. Acum Iosua a adunat pe reprezentanţii seminţiilor la Sihem, pentru a le face un ultim apel. În alegerea Sihemului a fost o mare potrivire. Aici a fost dat de prima dată lui Avraam legământul (Geneza 12,6,7); în imediata apropiere se pare că Iacov l-a reînnoit (Geneza 33,19,20), şi sub un stejar de lângă Sihem scosese el dumnezeii străini ai familiei sale (Geneza 35,2-4), după cum le aminteşte Iosua acum israeliţilor (Iosua 24,33); tot aici fusese reînnoit şi legământul după căderea Aiului (Iosua 8,30-35). N-a existat un loc mai potrivit decât Sihemul pentru cuvintele de despărţire ale lui Iosua şi unde să poată fi reînnoit legământul lui Israel cu Dumnezeu.

Ei s-au înfăţişat. Aceşti conducători ai lui Israel, în număr, poate, de mai multe sute, s-au prezentat înaintea Domnului. Cu această ocazie fusese adus de la Silo chivotul (PP 523).

2 Iosua a zis întregului popor: „Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeul lui Israel: „Părinţii voştri, Terah, tatăl lui Avraam şi tatăl lui Nahor, locuiau în vechime de cealaltă parte a Râului şi slujeau altor dumnezei.

Aşa vorbeşte Domnul. Iosua începe vorbirea sa în forma solemnă folosită de profeţi şi prezintă pe Dumnezeu Însuşi ca vorbind prin propria sa persoană. Din aceasta s-ar părea că Iosua a fost şi profet şi conducător.

Râului (engl. Flood). Ebraicul nahar, râu. Referirea este la Râul Eufrat, lângă apele căruia se afla Ur din Haldeea.

Slujeau altor dumnezei. Iosua a cerut poporului să-şi amintească faptul că strămoşii lor fuseseră idolatri ca acei pe care israeliţii îi exterminau acum. Numai harului lui Dumnezeu se datora faptul că israeliţii erau acum într-o situaţie mai favorabilă. Era un mare pericol ca ei să uite stânca din care au fost tăiaţi şi să cadă iar în idolatrie.

3 Eu am luat pe tatăl vostru Avraam din cealaltă parte a Râului şi l-am purtat prin toată ţara Canaanului; i-am înmulţit sămânţa şi i-am dat pe Isaac.

Eu am luat. Traducerea siriacă redă: Eu am condus. În întreg versetul acesta care relatează experienţa lui Avraam, Dumnezeu este prezentat ca Acela care a împlinit toate faptele cele mari din viaţa lui Avraam. Avraam s-a supus în smerenie stăpânirii divine. Viaţa lui a devenit o pildă de credinţă (Romani 4,1-11; Galateni 3,6-9, comp. cu Iacov 2,21-23). Dumnezeu a fost doritor să conducă pe descendenţii lui Avraam la aceeaşi experienţă a credinţei.

4 Lui Isaac i-am dat pe Iacov şi pe Esau: lui Esau i-am dat în stăpânire muntele Seir, iar Iacov şi fiii lui s-au coborât în Egipt.

Verset ce nu a fost comentat.

5 Am trimis pe Moise şi pe Aaron şi am lovit Egiptul cu minunile pe care le-am făcut în mijlocul lui; apoi v-am scos afară din el.

Am lovit. În mod literal lovit (engl. plagued), dar de obicei în ideea unei lovituri de la Dumnezeu.

6 Am scos pe părinţii voştri din Egipt, şi aţi ajuns la mare. Egiptenii au urmărit pe părinţii voştri până la Marea Roşie, cu care şi călăreţi.

Verset ce nu a fost comentat.

7 Părinţii voştri au strigat către Domnul. Şi Domnul a pus întuneric între voi şi egipteni, a adus marea înapoi peste ei şi i-a acoperit. Aţi văzut cu ochii voştri ce am făcut egiptenilor. Şi aţi rămas multă vreme în pustiu.

Cu ochii voştri. Trecuse mai bine de o jumătate de secol de la ieşirea părinţilor lor din Egipt, şi este probabil că un mare număr din cei prezenţi văzuseră lucrurile pe care le făcuse Dumnezeu în Egipt şi nimicirea egiptenilor în Marea Roşie. Nefiind mai în vârstă de 20 de ani pe vremea răzvrătirii de la Cades ei au fost exceptaţi de la sentinţa teribilă de nimicire care a trecut pentru toţi cei ce treceau de această vârstă (Numeri 14).

8 V-am adus în ţara amoriţilor, care locuiau dincolo de Iordan, şi ei au luptat împotriva voastră. I-am dat în mâinile voastre; aţi pus stăpânire pe ţara lor, şi i-am nimicit dinaintea voastră.

Verset ce nu a fost comentat.

9 Balac, fiul lui Ţipor, împăratul Moabului, s-a sculat şi a pornit la luptă împotriva lui Israel. A chemat pe Balaam, fiul lui Beor, ca să vă blesteme.

A pornit la luptă împotriva lui Israel. Din istoria raportată în Numeri 23 şi 24, precum şi în Judecători 11:25, s-ar părea că Balac în realitate niciodată nu s-a angajat în lupta cu Israel. De aceea, în acest loc este spus că a pornit la luptă împotriva lor pentru că el a avut de gând să facă astfel, făcând planuri şi pregătiri în acest sens. Dumnezeu consideră intenţia faptă. Starea de spirit care dă naştere la săvârşirea unei fapte păcătoase voite este esenţa păcatului; fapta însăşi nu este decât executarea intenţiei. (Matei 5:28).

10 Dar n-am vrut să ascult pe Balaam: el v-a binecuvântat, şi v-am izbăvit din mâna lui Balac.

V-a binecuvântat. Mai degrabă, v-a binecuvântat cu tărie. Construcţia de aici este asemănătoare cu aceea din Geneza 2,1 7 Vei muri negreşit. Accentuarea unei astfel de construcţii este uneori greu de tradus. Textul pare să vrea să spună că, în ciuda tuturor aşteptărilor şi a intenţiei hotărâte a lui Balaam, Dumnezeu l-a făcut să binecuvânteze cu tărie pe Israel.

11 Aţi trecut Iordanul şi aţi ajuns la Ierihon. Locuitorii Ierihonului au luptat împotriva voastră: amoriţii, fereziţii, canaaniţii, hetiţii, ghirgasiţii, heviţii şi Iebusiţii. I-am dat în mâinile voastre,

Locuitorii Ierihonului. (engl. men of Iericho). În mod literal, domni ai Ierihonului. Cele şapte triburi canaanite care urmează, nu par a fi identice cu ei ci, mai degrabă, adăugate la domnitorii Ierihonului. Cuvântul luptat este acelaşi ca cel tradus pornit la luptă (v. 9), şi trebuie considerat aici în înţeles asemănător. Poporul din Ierihon n-a luptat în mod activ. Ei s-au limitat la operaţiuni defensive, care, desigur, că şi ele constituie război.

12 am trimis înaintea voastră viespe bondărească, şi i-a izgonit dinaintea voastră, ca pe cei doi împăraţi ai amoriţilor: nu cu sabia, nici cu arcul tău.

Viespe bondărească. Ori viespile, sau viespi. În textul ebraic forma este identică cu cea găsită în Exod 23,28 şi Deuteronom 7,20, unde Dumnezeu a făgăduit să trimită înaintea poporului lui Dumnezeu viespi bondăreşti spre a supune ţara. Acum Iosua a spus că Dumnezeu trimisese viespi bondăreşti înaintea poporului Său şi izgonise pe cei doi împăraţi ai amoriţilor. Raportul de mai înainte a acestei biruinţe declară că aceşti regi şi popoarele lor fuseseră lovite cu sabia lui Israel (Numeri 21,24,35). Se vede lămurit că victoria strălucită asupra acestor împăraţi nu s-a datorat iscusinţei săbiei şi arcului, ci, mai degrabă binecuvântării speciale a lui Dumnezeu. Atunci, se pare că viespile bondăreşti sunt simbol al ajutorului dat de Dumnezeu spre a aduce succesul oştirilor lui Israel. Figura este potrivită. După cum viespile bondăreşti aveau să producă consternare şi panică în tabără, tot aşa Domnul avea să trimită teama, groaza, cutremurarea şi confuzia în tabăra neamurilor pentru a-i face incapabili de luptă (vezi Deuteronom 2,25; Iosua 2,11).

Unii văd în aceste viespi bondăreşti pe egiptenii pe care Domnul i-a folosit să slăbească neamurile canaanite ca astfel să le facă o pradă uşoară pentru israeliţi (vezi Exod 23,28).

13 V-am dat o ţară pe care n-o munciserăţi, cetăţi pe care nu le zidiserăţi, dar pe care le locuiţi, vii şi măslini pe care nu-i sădiserăţi, dar care vă slujesc ca hrană.

Verset ce nu a fost comentat.

14 Acum, temeţi-vă de Domnul şi slujiţi-I cu scumpătate şi credincioşie. Depărtaţi dumnezeii cărora le-au slujit părinţii voştri dincolo de Râu şi în Egipt şi slujiţi Domnului.

Dumnezeii. Septuaginta şi siriaca redau, dumnezeii străini. La Sihem a fost tocmai locul unde erau adunate acum seminţiile, unde Iacov a îndepărtat dumnezeii străini care erau în familia lui, şi i-a înmormântat sub un stejar (Geneza 35,2,4). Se poate că israeliţii au păstrat pe unii din idolii canaaniţilor supuşi ca o curiozitate sau ca o amintire, iar acum se aflau în pericolul de a privi la ei cu veneraţie. Tendinţa spre idolatrie a început să se dezvolte în Egipt (Ezra 20,6.7). Ea a continuat să fie o caracteristică de seamă a poporului din pustie (vezi Exod 32; Amos 5,25,26; Fapte 7,39-43), cum fusese în Egipt (Ezechiel 20,6,7). Iosua ştia că chiar acum idolatria era practicată în mod secret de către unii dintre israeliţi, chiar dacă de curând ei şi-au exprimat, în aparenţă, marele zel împotriva oricărei înfăţişări a acesteia (Iosua 22). Astăzi, mulţi care fac mare caz de creştinism, întocmai ca şi israeliţii îngrijesc cu drag câte un idol secret în inimile lor. În cele din urmă un astfel de idol, dacă nu este îndepărtat, va anula întreaga viaţă creştină şi se va dovedi nimicitor de suflet.

15 Şi dacă nu găsiţi cu cale să slujiţi Domnului, alegeţi astăzi cui vreţi să slujiţi: sau dumnezeilor cărora le slujeau părinţii voştri dincolo de Râu, sau dumnezeilor amoriţilor în a căror ţară locuiţi. Cât despre mine, eu şi casa mea vom sluji Domnului.”

Alegeţi astăzi. Porunca de a sluji Domnului nu exclude alegerea. Orice slujire care nu este de bună voie este fără folos. Dumnezeu pune înaintea oamenilor viaţa şi moartea şi îi îndeamnă să aleagă viaţa, dar El nu împiedică alegerea lor contrară, şi nici nu-i ocroteşte de rezultatele ei naturale.

Casa mea. Acei care sunt conducători în lucrarea lui Dumnezeu trebuie să aibă o grijă deosebită ca acei care sunt în grija lor, şi mai ales acei din propriul lor cămin (1 Timotei 3:4,5), să urmeze pe calea neprihănirii. Iosua s-a hotărât ca el şi casa lui să slujească Domnului indiferent ce făceau alţii. Uneori alegerea de a sluji lui Dumnezeu devine un fapt singular. Dar să nu te iei după mulţime să faci rău (Exod 23,2). Acei care sunt pe calea spre cer trebuie să fie gata, în ciuda oricărei opoziţii, să facă ceea ce face cel mai bun, iar nu ceea ce fac cei mai mulţi. Iosua fusese vădit credincios faţă de Dumnezeu toată viaţa Sa. El a fost hotărât să rămână credincios până la urmă. Ultimul lui apel către popor a fost să urmeze pilda sa de consacrare, iar demnitatea şi simplitatea vieţii lui a adăugat putere greutăţii cuvintelor lui.

16 Poporul a răspuns şi a zis: „Departe de noi gândul să părăsim pe Domnul şi să slujim altor dumnezei.

Departe de noi. În mod literal, să avem parte de profanare de la servire, adică dacă vom lepăda pe Iehova, putem fi profanaţi sau blestemaţi.

17 Căci Domnul este Dumnezeul nostru. El ne-a scos din ţara Egiptului, din casa robiei, pe noi şi pe părinţii noştri; El a făcut înaintea ochilor noştri acele minuni mari şi ne-a păzit în tot timpul drumului pe care l-am urmat şi în mijlocul tuturor popoarelor pe la care am trecut.

Verset ce nu a fost comentat.

18 El a izgonit dinaintea noastră pe toate popoarele şi pe amoriţii care locuiau ţara aceasta. Şi noi vom sluji Domnului, căci El este Dumnezeul nostru.”

Verset ce nu a fost comentat.

19 Iosua a zis poporului: „Voi nu veţi putea să slujiţi Domnului, căci este un Dumnezeu sfânt, un Dumnezeu gelos; El nu vă va ierta fărădelegile şi păcatele.

Voi nu veţi putea să slujiţi. Din punct de vedere gramatical este o oarecare dificultate în a lega pe dacă (engl. if; rom când) din versetul 20 cu această declaraţie, totuşi sensul este apropiat şi probabil că a fost intenţionat. Sensul ar fi atunci Negreşit că nu putem sluji lui Iehova dacă Îl lepădăm pe El şi slujim altor dumnezei. El este un Dumnezeu gelos şi nu poate împărţi locul şi autoritatea Sa cu alţi dumnezei.

Pe de altă parte, declaraţia din versetul 19 probabil că s-a intenţionat să aibă forţa ei proprie. Declaraţia, voi nu veţi putea sluji Domnului, poate să facă referire la neputinţa morală a omului însuşi de a da ascultare poruncilor divine. Iosua n-a spus numai că voi nu puteţi sluji lui Iehova alături de alţi dumnezei. El a mai afirmat, voi nu puteţi sluji deloc lui Iehova prin propria voastră putere. În această recunoaştere, Iosua, cu secole înainte de apostolul Pavel, a enunţat marele principiu al îndreptăţirii prin credinţă. În ajungerea acestei îndreptăţiri atât omul cât şi Dumnezeu au de făcut o parte de lucrare. Dumnezeu nu poate face nimic pentru noi fără consimţământul şi conlucrarea noastră. Tot astfel, noi nu putem face nimic fără ajutorul lui Dumnezeu. Credinţa şi faptele sunt ca două vâsle ale unei bărci pe care trebuie să le folosim în mod egal. Este partea omului să aleagă calea cea dreaptă şi apoi să se apuce să meargă pe ea, recunoscând întru totul completa lui dependenţă faţă de Dumnezeu. Este partea lui Dumnezeu să se îngrijească de puterea care ajută. El este tot timpul gata să împlinească partea Sa din contract. Întrebarea este, vom împlini şi noi partea noastră? Vom alege noi să alungăm răul şi să reţinem binele? Ne vom apuca noi în mod activ să facem din obiectivele alegerii noastre o realitate?

20 Când veţi părăsi pe Domnul şi veţi sluji unor dumnezei străini, El Se va întoarce şi vă va face rău şi vă va nimici, după ce v-a făcut bine.”

El se va întoarce. Afirmând posibilitatea căderii din har. Dacă n-ar exista o astfel de posibilitate, versetul acesta ar fi fără sens.

21 Poporul a zis lui Iosua: „Nu! Căci vom sluji Domnului.”

Verset ce nu a fost comentat.

22 Iosua a zis poporului: „Voi sunteţi martori împotriva voastră înşivă că aţi ales pe Domnul, ca să-I slujiţi.” Ei au răspuns: „Suntem martori!”

Verset ce nu a fost comentat.

23 „Scoateţi, dar, dumnezeii străini care sunt în mijlocul vostru şi întoarceţi-vă inima spre Domnul, Dumnezeul lui Israel.”

Scoateţi. Vezi cele despre versetul 14.

24 Şi poporul a zis lui Iosua: „Noi vom sluji Domnului Dumnezeului nostru şi vom asculta glasul Lui.”

Poporul a zis. Poporul şi-a afirmat de trei ori credincioşia faţă de Iehova, adăugând astfel solemnitate la declaraţia lor şi reconfirmând legământul lor (vezi despre Exod 19:8; 24:3,7).

25 Iosua a făcut în ziua aceea un legământ cu poporul şi i-a dat legi şi porunci, la Sihem.

Legi. Derivat dintr-un cuvânt care înseamnă a tăia, de aici sensul, ceea ce este cioplit, sau ceea ce este gravat. Cuvântul porunci (engl. ordinance) este în mod mai obişnuit tradus hotărâri. Gravarea putea să fi fost pe stânca pe care a ridicat-o Iosua ca monument.

26 Iosua a scris aceste lucruri în cartea Legii lui Dumnezeu. A luat o piatră mare şi a ridicat-o acolo sub stejarul care era în locul închinat Domnului.

Iosua a scris. Adică, cuvintele legământului şi legile şi poruncile (v.25). Raportul a fost pus împreună cu cartea legii lângă chivot (PP 524).

Aceasta este a doua secţiune din cărţile scrise ale VT. Prima este aceea a lui Moise din Deuteronom 31,9. Următoarea după a lui Iosua este aceea a lui Samuel (1 Samuel 10:25). Bărbaţii aceştia nu s-au considerat ca scriitori de cărţi distincte, ci ca autorizaţi de a adăuga partea lor la cartea deja scrisă, de a scrie ceea ce le-a fost încredinţat în cartea legii lui Dumnezeu. Unitatea Sfintei Scripturi se vede astfel că a fost o caracteristică esenţială a Bibliei încă de la început.

Piatră mare. Vezi cele despre versetul 25.

Supt stejarul. Este posibil ca acesta să fi fost stejarul sub care a îngropat Iacov idolii (Geneza 35,4).

27 Şi Iosua a zis întregului popor: „Iată piatra aceasta va fi martoră împotriva noastră, căci a auzit toate cuvintele pe care ni le-a spus Domnul, ea va fi martoră împotriva voastră, ca să nu fiţi necredincioşi Dumnezeului vostru.”

Martoră. Piatra durează. Gravarea de pe ea rămâne pentru totdeauna ca un martor tăcut, după ce gravorii au murit, pentru generaţiile următoare.

28 Apoi Iosua a dat drumul poporului, şi s-a dus fiecare în moştenirea lui.

Verset ce nu a fost comentat.

29 După aceste lucruri, Iosua, fiul lui Nun, robul Domnului, a murit în vârstă de o sută zece ani.

În vârstă de o sută zece ani. Vezi cele despre cap. 23,1. Numele lui Iosua a apărut de prima dată în istorie când era în vârstă de peste 40 de ani (Exod 17,9). De atunci au trecut mulţi ani bogaţi în evenimente, iar acum un mare bărbat de stat îşi încheia viaţa. Dar însemnată sau obscură, fiecare viaţă trebuie să aibă un sfârşit. Iosua n-a numit nici un succesor. Nimeni din familia sa nu i-a luat locul. De fapt, urmaşii lui niciodată n-au fost amintiţi în istorie, şi se poate chiar ca el să nu fi avut copii care să-i poarte numele. Dar faima lui este mai mare, amintirea lui mai durabilă decât ar putea vreo familie pământească s-o transmită.

30 L-au înmormântat în ţinutul care-i căzuse la împărţire, la Timnat-Serah, pe muntele lui Efraim, la miazănoapte de muntele Gaaş.

Muntele Gaaş. Pentru adăugarea Septuagintei la acest verset vezi cele despre cap. 5:2.

31 Israel a slujit Domnului în tot timpul vieţii lui Iosua şi în tot timpul vieţii bătrânilor care au trăit după Iosua şi care cunoşteau tot ce făcuse Domnul pentru Israel.

Care cunoşteau. Generaţiile viitoare au neglijat să revadă istoria trecută, şi astfel au uitat ce făcuse Dumnezeu pentru strămoşii lor. Astfel de cunoştinţe le-ar fi ajutat să înţeleagă bunăvoinţa lui Dumnezeu de a face acelaşi lucru pentru poporul Său din zilele lor. Aşa este şi astăzi. Noi nu avem să ne temem de viitor, numai dacă vom uita calea pe care ne-a condus Domnul, şi învăţăturile Sale din istoria noastră trecută (LS 196).

32 Oasele lui Iosif, pe care le aduseseră copiii lui Israel din Egipt, au fost îngropate la Sihem, în partea ţarinii pe care o cumpărase Iacov de la fiii lui Hamor, tatăl lui Sihem, cu o sută de chesita, şi care a ajuns moştenirea fiilor lui Iosif.

Oasele lui Iosif. Actul înmormântării oaselor lui Iosif, deşi relatat aici după raportul despre moartea lui Iosua, probabil că a avut loc înainte de aceasta, în timpul adunării de la Sihem descrisă în acest capitol. Nu este nimic în original care să împiedice verbul de a fi tradus fuseseră îngropate, înţelegându-se astfel că înmormântarea avusese loc cu câtva timp mai înainte.

33 Eleazar, fiul lui Aaron, a murit şi a fost îngropat la Ghibeat-Fineas, care fusese dat fiului său Fineas, pe muntele lui Efraim.

Eleazar. Probabil că el a murit cam în acelaşi timp cu Iosua, sau curând după aceea.

Dat fiului său Fineas. În mod literal, muntele lui Fineas. După cum cetăţile atribuite preoţilor se aflau în loturile lui Iuda, Beniamin şi Simeon, această porţiune se poate să fi fost dată marelui preot în Muntele Efraim de bună voie de către popor ca loc al reşedinţei şi la o distanţă convenabilă de Iosua şi cortul întâlnirii. Locul se poate că a fost numit muntele lui Fineas, pentru că probabil că Fineas a locuit aici mai mult timp decât tatăl său Eleazar.

E.G.WHITE COMENTEAZĂ.

1-33 PP 522-524

2 PP 125

10 SR 181

14 PP 523

14,15 GT 141

15 DA 520; Ed. 289; Ls 292

MH 176; PP 523; SR 181

TM 63; 2T 565; 4T 351; 8T 120

16,17 SR 182

16,19,21 PP 524

24,26 SR 182

24-29,31 PP 524