1 Iată locurile pe care le-au primit copiii lui Israel ca moştenire în ţara Canaanului, pe care li le-au împărţit între ei preotul Eleazar, Iosua, fiul lui Nun, şi căpeteniile de familie ale seminţiilor copiilor lui Israel:

Iată locurile. Cuvintele iată locurile sunt adăugate. Tot aşa de corect s-ar putea citi iată moştenirile, sau aceştia sunt cei care au moştenit. Septuaginta are ca început al propoziţiei din acest verset aceştia sunt acei dintre copiii lui Israel care au primit moştenirea lor. Capitolul acesta este o prefaţă la împărăţia ţării între cele nouă seminţii şi jumătate. Sosise timpul ca israeliţii să se împrăştie şi să ia asupra-le noile lor cuceriri. Canaanul ar fi fost supus în zadar, dacă acum nu era locuit. Trecuseră secole de la chemarea lui Avraam din Ur, din Caldeea, şi de la făgăduinţa că sămânţa lui va moşteni ţara. Uneori făgăduinţele lui Dumnezeu sunt mult întârziate din cauza necredincioşiei acelora cărora au fost făcute. Este privilegiul nostru să grăbim împlinirea făgăduinţei Lui.

Eleazar. În mod literal, Dumnezeu a ajutat. Eleazar a fost al treilea fiu al lui Aaron şi succesorul lui la slujba de mare preţ (Exod 6,23.25; Numeri 3,2.4; 20,25-28; Deuteronom 10,6). Ordinea în care apar numele nu este Iosua şi Eleazar, ci invers. Numirea lui Eleazar mai întâi este în concordanţă cu legea lui Moise şi forma de guvernământ pe care lui i se poruncise s-o stabilească în Israel. Dumnezeu trebuia să fie suprem prin preotul Său. Iosua trebuia să stea înaintea lui Eleazar (Numeri 27,21) şi preotul trebuia să ceară sfat pentru el după judecata lui Urim înaintea Domnului. După cuvântul lui Eleazar trebuia să intre şi să iasă atât Iosua, cât şi adunarea (vezi Deuteronom 17,9). În forma de guvernământ stabilită în Israel de Moise, preotul, sub călăuzirea lui Dumnezeu, avea autoritatea legislativă, iar puterea executivă rămânea asupra judecătorului. Un astfel de sistem este cunoscut ca teocratic. Atâta timp cât preotul a depins întru totul de Dumnezeu, aranjamentul a fost ideal. Pe de altă parte, o preoţie coruptă putea să stăpânească şi să primejduiască întregul regat. Forma de guvernământ teocratic a încetat când Israel a fost lepădat ca naţiune. Sistemul niciodată nu a mai fost reluat.

Căpeteniile de familie. Numele acestora se găsesc în Numeri 34,19-28. Din seminţiile lui Ruben şi Gad n-a fost luat nici un prinţ, pentru că aceştia primiseră deja parte lor de moştenire de cealaltă parte a Iordanului.

2 Împărţirea s-a făcut prin sorţi, cum poruncise Domnul prin Moise, pentru cele nouă seminţii şi jumătate.

Sorţi. În mod literal pietricică, evident că numele a fost păstrat de la metoda primitivă de aruncarea sorţilor prin folosirea unei pietricele. Învăţaţii rabinici presupun că se foloseau două urne. În una fiind puse tăbliţele mici (poate pietre vechi) cu numele seminţiilor, şi cu cealaltă, tăbliţele asemănătoare cu numele regiunilor şi una din fiecare era scoasă în acelaşi timp de Eleazar şi Iosua, şi de reprezentanţii ai fiecărei seminţii când sosea rândul ei. Desigur că nu există verificarea acestei relatări. Se putea să fi fost şi numai o urnă conţinând numele regiunilor pe care le putea scoate căpeteniile diferitelor seminţii. Metoda exactă folosită nu este cunoscută. Pare vădit că ţara astfel împărţită nu putea indica districtele decât în linii generale. Întinderea hotarelor lor trebuie să fie hotărâtă de către căpeteniile poporului. O seminţie mai mare avea să fie nevoie de teritoriu mai mult, iar una mai mică, de mai puţin. Aceasta a fost regula precizată de Domnul (Numeri 26,51-56; 33,54). Evident că întreaga împărăţie era condusă de Providenţa specială astfel că aceasta avea să corespundă cu prezicerile inspirate ale lui Iacob şi Moise cu privire la partea fiecărei seminţii (Geneza 49 şi Deuteronom 33). Lui Iosua i-a căzut o regiune bogată în vii şi păşuni; lui Zabulon, ţărmurile mării; lui Isahar, o câmpie bogată în lanţurile de munţi; lui Aşer, una bogată în ulei, grâu şi metale; şi aşa şi celorlalte.

3 Căci Moise dăduse o moştenire celor două seminţii şi jumătate de cealaltă parte a Iordanului; dar leviţilor nu le dăduse moştenire printre ei.

Verset ce nu a fost comentat.

4 Fiii lui Iosif alcătuiau două seminţii: Manase şi Efraim; şi leviţilor nu li s-a dat parte în ţară, afară de cetăţile pentru locuit, cu locurile goale dimprejurul lor pentru turmele şi averile lor.

Două seminţii. Cât priveşte moştenirea, leviţii nu erau socotiţi printre seminţii. Locuinţa lor avea să fie printre toate seminţiile. Unul dintre fiii lui Iosif a ocupat locul, în aşa fel încât la socotirea seminţiilor, numărul de 12 să fie completat. În felul acesta sunt două feluri de a număra seminţiile lui Israel, fiecare dând tratatul de 12. S-a sugerat că aceste două sisteme au putut fi deosebite în socoteala dată în Exod 28. Aici se face menţiunea că marele preot trebuie să poarte numele copiilor lui Israel pe umerii lui în conformitate cu naşterea (adică, Iosif să fie socotit întocmai ca Levi, dar nu Efraim şi Manase. Pe placa de pe pieptul lui, numele acestea trebuie să apară în conformitate cu cele 12 seminţii (adică Efraim şi Manase fiind specificaţi, iar Iosif şi Levi lăsaţi afară).

Locurile goale. În mod literal păşuni. Cuvântul ebraic se trage dintr-o rădăcină care înseamnă a izgoni. De aceea, în mod literal, suburbiile (suburbs – trd. engl.) erau locuri în care erau scoase afară vitele pentru păşune. Numeri 35,1-5 dă dimensiunile acestor terenuri de păşune.

5 Copiii lui Israel au făcut întocmai după poruncile pe care le dăduse lui Moise, Domnul, şi au împărţit ţara.

Verset ce nu a fost comentat.

6 Fiii lui Iuda s-au apropiat de Iosua la Ghilgal; şi Caleb, fiul lui Iefune, chenizitul, i-a zis: „Ştii ce a spus Domnul lui Moise, omul lui Dumnezeu, cu privire la mine şi cu privire la tine, la Cades-Barnea.

La Ghilgal. Unde mai era încă aşezată tabăra lui Israel şi cortul întrunirii, pentru că Iosua nu mutase tabăra lui de aici. Lucrarea de împărţire a ţării a început la Ghilgal. Ea a fost completată mai târziu la Şilo (cap. 18). Trebuie să fi fost nevoie de timp considerabil pentru a face toate măsurătorile geografice şi observaţiile necesare pentru împărţirea potrivită şi echitabilă a ţării.

Caleb. Cât priveşte naşterea şi originea după tată a lui Caleb, apare o chestiune interesantă. Despre el se vorbeşte întotdeauna ca despre fiul lui Iefune, şi astfel nu trebuie să fie confundat cu alţi Calebi la care se referă 1 Cronici 2. Otniel, fratele lui mai mic, este numit fiul lui Chenaz (Judecători 1,13), iar aici Caleb este numit Chenezitul. Este posibil ca Otniel să fi fost fiul tatălui vitreg al lui Caleb. Sau, mai probabil, Chenaz şi Caleb să fi fost fraţi; pentru că textul ebraic poate fi înţeles în felul acesta. Aceasta ar face ca Otniel să fie mai degrabă un nepot decât frate al lui Caleb. Linia genealogică a lui Iefune nu poate fi urmărită înapoi, dar unii l-au considerat pe Caleb un descendent al lui Chenaz, strănepotul lui Esau (Geneza 36,11), iar Caleb era un prozelit, unul din mulţimea amestecată care se unise cu Israel ca unii dintre cheniţi, rudele lui Moise (Judecători 1,16; Geneza 15,19; vezi şi despre 1 Samuel 15,2).

Deoarece Caleb a fost credincios şi devotat, pentru că el a urmat în totul calea Domnului (Numeri 32,12), i-a determinat pe unii să considere că acesta a fost motivul pentru care el a fost ales să reprezinte seminţia lui Iuda şi i s-a dat o parte în mijlocul fiilor lui Iuda (Iosua 15,13)

A spus Domnul. Nu există o declaraţie directă raportată în Scriptură despre Caleb şi urmaşii lui că trebuiau să primească Hebronul şi împrejurimile lui. Totuşi Dumnezeu a făcut făgăduinţa îl voi face să intre în ţara în care s-a dus (Numeri 14,24); şi iarăşi ţara în care a mers, o voi da lui (Deuteronom 1,35). Următoarele împrejurări au fost sugerate ca formând, probabil, fondul acestei făgăduinţe. Este foarte probabil că, spre a evita descoperirea, cele 12 iscoade n-au mers toate împreună în grup. Poate că ei au mers câte doi. În cazul acesta, probabil, Caleb şi tovarăşul său au iscodit ţara lui Anachim din jurul Hebronului, dar tovarăşul lui îngrozit de dimensiunea locuitorilor şi tăria fortificaţiilor lor n-a fost de părere că Israel avea să fie în stare să ia cetatea. Aceasta ar face ca expresia: ţara în care s-a dus (Numeri 14,24) şi ţara în care a mers (Deuteronom 1,36) să se refere în mod special la Hebron. Caleb şi Iosua hotărât că aveau să înţeleagă la ce se referea Dumnezeu chiar dacă Hebronul n-a fost amintit în mod special pe nume.

7 Eram în vârstă de patruzeci de ani când m-a trimis Moise, robul Domnului, din Cades-Barnea, ca să iscodesc ţara, şi i-am adus ştiri aşa cum îmi spunea inima mea curată.

Patruzeci de ani. Vezi cele despre cap. 11,18

Aşa cum îmi spunea inima mea. În mod literal aşa cum era cu inima mea. Expresia denotă sinceritate adevărată. Fără teamă sau părtinire Caleb a raportat faptele aşa cum le-a văzut, şi şi-a exprimat credinţa în puterea lui Dumnezeu de a învinge pe aceşti uriaşi. Chiar acum la vârsta de 85 de ani, el era gata să atace pe aceşti locuitori formidabili, ceea ce el a şi întreprins ceva mai târziu (cap. 15,14).

8 Fraţii mei care se suiseră împreună cu mine au tăiat inima poporului, dar eu am urmat în totul calea Domnului Dumnezeului meu.

Eu am urmat în totul. În mod literal, Eu am împlinit după aceea. Septuaginta redă m-am străduit însumi să urmez. Cuvântul dă ideea unui călător, care, intenţionând să-şi urmeze călăuza, calcă atât de aproape pe urmele lui, încât cu greu mai rămâne vreun spaţiu între ei. Valoarea caracterului unui om devine vădită, când în ciuda eşecului altora, el stă la principiu. Aşa era caracterului lui Caleb

9 Şi în ziua aceea Moise a jurat şi a zis: „Ţara în care a călcat piciorul tău va fi moştenirea ta pe vecie, pentru tine şi pentru copiii tăi, pentru că ai urmat în totul voia Domnului Dumnezeului meu.”

Moise a jurat. Vezi Numeri 14,20-24 şi Deuteronom 1,34-36, unde acest jurământ este atribuit lui Dumnezeu. Aici nu este nici o contradicţie. Moise era crainicul lui Dumnezeu, şi după aceea el a putut repeta jurământul lui Dumnezeu şi confirma cu propria gură. Astăzi, noi folosim o terminologie asemănătoare, când zicem că Isaia spune aşa şi aşa, când în realitate cuvântul îşi are originea la Domnul.

În care a călcat piciorul tău. Probabil o referire directă la Hebron (Vezi cele despre v.6 ).

10 Acum iată că Domnul m-a ţinut în viaţă, cum a spus. Sunt patruzeci şi cinci de ani de când vorbea Domnul astfel prin Moise, când umbla Israel prin pustiu; şi acum iată că azi sunt în vârstă de optzeci şi cinci de ani.

M-a ţinut în viaţă. În cursul obişnuit al evenimentelor, probabil, Caleb ar fi murit înainte de aceasta. Toţi contemporanii lui în viaţă, cu excepţia lui Iosua, au trecut de pe scena activităţii cu ani în urmă. Caleb ştia că lunga lui viaţă era rezultatul ascultării lui. El urmase întru-totul pe Domnul. Viaţa lui a fost o demonstrare a credinţei, pentru că în toate lucrurile el a acceptat programul lui Dumnezeu, în locul celui al lui propriu. Dumnezeu poate face lucruri mari pentru cei care s-au supus întru totul Lui. Dar acei care urmează programul divin numai atât cât le convine şi neglijează acele chestiuni care nu le plac, nu pot aştepta binecuvântarea Cerului.

Patruzeci şi cinci de ani. Vezi cele despre cap. 11,18.

11 Şi astăzi sunt tot aşa de tare ca în ziua când m-a trimis Moise; am tot atâta putere cât aveam atunci, fie pentru luptă, fie pentru ca să merg în fruntea voastră.

Tot aşa de tare. Răsplata unei vieţi de tinereţe virtuoasă şi maturitate temperată, prin legea naturii, este de obicei o viguroasă, sănătoasă şi respectată vârstă înaintată. Credincioşia faţă de Dumnezeu se pare că l-a ocrotit pe Caleb de păcatele epuizante, ale tovarăşilor lui israeliţi. El nu şi-a îngăduit pofta cum făcuseră ei, nici nu şi-a pierdut somnul şi odihna în timpul nopţii, luptându-se cu o conştiinţă muncită. Viaţa lui abstinentă îşi plătise dividendele în viaţa aceasta şi acum s-a prezentat înaintea lui Iosua, cu putere nemicşorată la o vârstă când cei mai mulţi dintre ceilalţi trecuseră deja din viaţa asta.

12 Dă-mi, dar, muntele acesta despre care a vorbit Domnul pe vremea aceea; căci ai auzit atunci că acolo sunt anachiţi şi că sunt cetăţi mari şi întărite. Domnul va fi, poate, cu mine şi-i voi izgoni, cum a spus Domnul.”

Muntele acesta. El nu se gândea numai la cetatea Hebron, care fusese luată mai înainte de Iosua, ci el a inclus, în cererea lui, toate regiunile mărginaşe, cuprinzând peşterile şi fortăreţele unde se retrăsese anachimii, şi unde ei se aflau acum având o forţă considerabilă. Putem presupune că, în lumina accentuării stresului pe care l-au provocat celelalte iscoade insistând asupra dificultăţii cuceririi Hebronului şi a regiunii din jur, Caleb a cerut teritoriul Hebronului, ca dovadă a deplinei victorii a credinţei sale.

Ai auzit. Probabil, aşa cum s-a sugerat (vezi despre v. 6), a fost un alt tovarăş de drum, şi nu Iosua, cel care l-a însoţit pe Caleb la Hebron. Dar Iosua avea să audă mai târziu din gura lui Caleb, exprimarea convingerilor lui.

Va fi, poate. Cuvântul ebraic tradus aici, va fi, poate, poate exprima speranţă ca şi teamă, şi nu trebuie luat ca exprimarea unei îndoieli, cum apare în engleză. Întreaga exprimare este vorbirea unuia care tăgăduieşte încredere propriei lui abilităţi – unul care înţelege că lupta nu este a celui puternic, nici întrecerea acelui ce aleargă repede (Eclesiast 9,11). Se poate ca Hebronul să fi fost reluat de foştii lui posesori, după ce Iosua îl luase odată. Pe de altă parte, fără îndoială că cererea lui Caleb se referea în principal la regiunea învecinată unde anachimii se mai ţineau tare în fortăreţele lor. Exemplul lui Caleb de totală dependenţă de Dumnezeu, ar trebui să ne înveţe să ne asigurăm de prezenţa lui Dumnezeu, în toate întreprinderile noastre. Echipamentul nostru poate să nu fie cel mai bun – s-ar putea să nu avem o educaţie superioară, dar dacă Dumnezeu este pentru noi, cine poate fi împotriva noastră (Romani 8,31)?

13 Iosua a binecuvântat pe Caleb, fiul lui Iefune, şi i-a dat ca moştenire Hebronul.

Verset ce nu a fost comentat.

14 Astfel Caleb, fiul lui Iefune, chenizitul, a avut de moştenire până în ziua de azi Hebronul, pentru că urmase în totul calea Domnului Dumnezeului lui Israel.

Urmase în totul. Vezi cele despre versetul 8.

15 Hebronul se chema mai înainte Chiriat-Arba: Arba fusese omul cel mai mare dintre anachiţi. Şi ţara s-a odihnit de război.

Chiriat-Arba. Chiriat înseamnă cetate, iar Arba este numele tatălui lui Anac (cap. 15,13), din care se trag anachimii. Prima amintire a acestui loc în Scriptură este prin numele de Hebron (Geneza 13,18). Probabil că acesta a fost numele lui până ce anachimii au luat cetatea şi au numit-o Chiriat –Arba.

După ce teritoriul a fost preluat de Caleb, cetatea s-a numit Hebron. Numele Hebron înseamnă alianţă şi vine de la verbul ebraic chabar, care înseamnă a se asocia, a se uni în tovărăşie, a se alia. Ţara s-a odihnit. Afirmaţia aceasta apare în cap. 11,23, unde este locul ei natural. Acolo se încheie raportul războaielor lui Iosua. Nu este aşa de uşor de admis pentru aici, dar referirea ei aparentă este la ţara luată de Caleb de la anachimii. Şi apoi, afirmaţia mai poate fi o repetare a încheierii campaniilor lui Iosua. După aceasta cucerirea a constat mai mult din lupte izolate, decât din războaie generale. Inamicul era acum despărţit şi frânt, şi Israel se putea mişca şi face stăpâni, fără prea multă rezistenţă. Dumnezeu promisese să meargă înaintea poporului Său, să supună restul ţării şi, dacă Israel ar fi înaintat prin credinţă şi ascultare, ţara s-ar fi odihnit în cel mai deplin înţeles al cuvântului.

ELLEN G. WHITE COMENTEAZA

1-15 PP, p. 511, 512

6-9 PP, p. 511

10-14 PP, p. 512

13 ED, p. 149