Alţi şaptezeci. [Misiunea celor şaptezeci, Luca 10,1-24. Cf. la Matei 9,36 la 11,1.] Vezi harta
p. 222; diagrama p. 231]. Mai bine, alţii şaptezeci; adică cei şaptezeci erau pe lângă sau în afară de cei doisprezece, nu în plus la alţi şaptezeci numiţi anterior. Cuvântul a mai pare să se refere la misiunea celor doisprezece cu un an mai înainte. Pentru timpul, împrejurările şi misiunea celor şaptezeci vezi la Matei 19,1. Dovezi textuale importante (cf. p. 146) ar putea fi citate de asemenea pentru exprimarea şaptezeci şi doi. Faptul că cei şaptezeci nu sunt menţionaţi din nou lasă să se înţeleagă că aceasta era o numire temporară. Se pare că numirea a avut loc în Perea, dar că cei şaptezeci au fost trimişi mai întâi în ţinutul Samaria (vezi DA 488). Ei Îl însoţiseră pe Isus în a treia călătorie galileană, când cei doisprezece merseseră în prima lor misiune, doi câte doi (vezi DA 488).
O comparaţie este interesantă aici. Au fost doisprezece patriarhi; au fost şi doisprezece ucenici (cf. Apocalipsa 7,4-8; 21,12.14). Moise a rânduit 70 de bărbaţi care să-l ajute la judecarea lui Israel (vezi Numeri 11,16-25); Isus a rânduit de asemenea 70 de bărbaţi care să-L însoţească. Potrivit cu tradiţia iudaică, întemeiată pe lista descendenţilor lui Noe, în Geneza 10, au fost 70 de naţiuni în lume. Sinedriul era alcătuit din 70 de membri, plus preşedintele lui. Numărul 70 juca, prin urmare, un rol important în gândirea iudaică. În ce măsură se poate ca aceasta să-L fi influenţat pe Isus în numirea celor şaptezeci sau dacă se dă vreo însemnătate faptului că ei erau 70 la număr, este ceva ce Inspiraţia nu a descoperit şi asupra căreia speculaţia este zadarnică.
Doi câte doi. Ca şi în cazul celor doisprezece (vezi la Marcu 6,7). Obiceiul acesta pare să fi devenit ceva obişnuit în lucrarea misionară a bisericii creştine primare (vezi Fapte 13,2; 15,27.39.40; 17,14; 19,22). Comparaţi şi misiunea celor doi ucenici ai lui Ioan (Luca 7,19).
Pe unde avea să treacă El. Această expediţie misionară poartă semnele unei campanii evanghelistice organizate cu grijă. Faptul că cei şaptezeci au fost trimişi în anumite localităţi alese înseamnă că Isus Îşi planificase timpul şi determinase mai dinainte exact unde urma să meargă în cursul lunilor care mai rămăseseră (vezi la cap. 2,49). Faptul că cei şaptezeci au mers mai întâi în oraşele şi satele Samariei lasă să se înţeleagă că Isus trebuie să fi făcut o lucrare destul de extinsă acolo în timpul iernii anului 30-31 d.Hr. Atitudinea favorabilă a lui Isus faţă de locuitorii Samariei manifestată cu ocazia întâlnirii Lui cu femeia din Sihar şi a lucrării Lui pentru oamenii din partea locului (vezi Ioan 4,5-42) trebuie să fi contribuit mult pentru a doborî prejudecata. Vizita aceea avusese loc cu doi ani mai înainte de data aceasta, probabil în timpul iernii anului 28-29 d.Hr. Cu ocazia aceea mulţi ajunseseră să creadă în El (Ioan 4,39.41). Lucrarea celor şaptezeci pentru populaţia samariteană urma să pregătească pe ucenici pentru lucrarea lor în acea regiune (vezi Fapte 1,8). După înviere, lucrarea apostolilor acolo a fost însoţită de mult succes (vezi DA 488).
Secerişul. În mare parte instrucţiunile pe care Isus le-a dat celor şaptezeci erau asemănătoare celor date mai înainte celor doisprezece. Nu ştim dacă relatarea mai scurtă din Luca este un raport prescurtat a ceea ce Isus spusese cu ocazia aceea, sau dacă instrucţiunile Sale date lor erau de fapt mai scurte decât cele date celor doisprezece. Pentru comentariul la instrucţiunile acestea vezi la Matei 9,37.38; 10,7-16.
Duceţi-vă. Vezi la Matei 10,5.6. Isus spusese mai înainte: Mai am şi alte oi care nu sunt din staulul acesta (Ioan 10,16). Acum El a trimis pe cei şaptezeci să găsească pe unele din oile acelea pierdute.
Ca pe nişte miei. Raportul din Matei 10,16 zice ca pe nişte oi (cf. Ioan 21,15-17).
Nici pungă. Comparaţi instrucţiunea dată celor doisprezece (vezi la Matei 10,9.10).
Nici traistă. Gr. pera, un sac de piele, folosit adesea de călători pentru a ţine îmbrăcăminte sau provizii, posibil şi un sac folosit de cerşetori.
Încălţăminte. Literal, sandale. În v. 7 Isus explică pentru ce le interzice El să ia lucruri pe care călătorii de obicei le credeau ca necesităţi.
Să nu întrebaţi pe nimeni de sănătate. [Să nu salutaţi pe nimeni pe drum, KJV]. Cei şaptezeci urmau să-şi rezerve salutările pentru casele pe care urmau să le viziteze (vezi Luca 10,5; vezi la 2 Regi 4,29). Chiar şi astăzi salutările orientale sunt adesea complicate şi consumatoare de timp. Mai era relativ numai un scurt timp rămas din viaţa Mântuitorului şi misiunea celor şaptezeci trebuia să fie săvârşită cu rapiditate. Ei erau trimişi să proclame Împărăţia lui Dumnezeu (Luca 10,9) şi treburile Împăratului cereau grabă. Pentru comentarii asupra lucrării celor şaptezeci ca crainici ai Împăratului comparaţi la Matei 3,3; Luca 3,5.
Pacea. O formă obişnuită de salutare orientală (vezi la Ieremia 6,14; Matei 10,13).
Fiu al păcii. Un ebraism tipic, pentru a descrie pe capul gospodăriei, dacă era un om corespunzător, gata să-i primească şi să-i găzduiască.
În casa aceea. [În aceeaşi casă, KJV]. Pentru comentariu vezi la Matei 10,11.
Lucrătorul. Vezi la Matei 10,10; cf. Deuteronom 25,4. Cuvântul acesta al lui Isus este unul din puţinele la care Pavel face referire directă (vezi 1 Timotei 5,18).
Din casă în casă. Vezi la Matei 10,11.
Ce. [Acele lucruri, KJV]. Ucenicii nu trebuie să fie lacomi, cerând gazdei lor hrană pe care gazda nu le-o oferea; sau pretenţioşi, refuzând să mănânce ceea ce le oferea. Îndemnul dat aici de Hristos celor şaptezeci este uneori interpretat ca permisiune pentru creştinii de azi să mănânce orice este oferit de gazdă, chiar dacă ar fi hrană interzisă în Scripturi. Ar trebui să se reţină, totuşi, că cei şaptezeci nu intrau în casele Neamurilor, unde ar fi fost oferită hrana interzisă, ci numai în case ale iudeilor şi samaritenilor, care şi unii şi alţii, ţineau riguros la prevederile Pentateucului cu privire la alimentele curate şi necurate (vezi la Levitic 11).
Împărăţia lui Dumnezeu. Vezi la Matei 3,2; 4,17; 5,2; Luca 4,19. Comparaţi solia lui Ioan Botezătorul (Matei 3,2) şi acea a lui Isus Însuşi (Marcu 1,15). Aceasta a fost şi solia celor doisprezece (vezi Matei 10,7).
Horazine. Vezi la Matei 11,21-24. Ca un preludiu la comentariile pe care El le-a făcut în Luca 10,16 Isus menţionează câteva cetăţi care respingeau solia Lui.
Sac. Gr. sakkos, sac sau o stofă aspră [făcută din păr]; probabil de la ebr. saq (vezi la Geneza 42,25; Estera 4,1).
Înălţat până la cer. [Care eşti înălţat la cer, KJV]. Dovezi textuale favorizează (cf. p. 146) exprimarea acestei propoziţii de început ca o întrebare: Vei fi înălţat până la cer? (vezi RVS). Comparaţi spiritul care îl mâna la lucru pe Satana (Isaia 14,13-15).
Până în locuinţa morţilor. [Până în iad, KJV]. Gr. hades, mormânt sau moarte; adică, împărăţia celor morţi (vezi la Matei 11,23; 16,18; cf. Isaia 14,15). Oamenii nu vor fi condamnaţi în ziua cea mare a judecăţii pentru că au crezut o rătăcire, ci pentru că au neglijat ocaziile date de cer pentru a cunoaşte adevărul (vezi DA 490).
Vă ascultă. Vezi la Matei 10,40.
Cei şaptezeci s-au întors. Comparaţi întoarcerea celor doisprezece (vezi la Marcu 6,30).
Plini de bucurie. Misiunea lor fusese cu totul plină de succes.
Dracii ne sunt supuşi. Cel puţin atât cât ne spune relatarea, Isus nu însărcinase în mod specific pe cei şaptezeci să scoată demoni (vezi v. 9) aşa cum făcuseră cei doisprezece (Matei 10,1). Cu toate acestea, aspectul acesta al lucrării lor pare să-i fi impresionat cel mai mult pe cei şaptezeci.
În numele Tău. [Prin numele Tău, KJV]. Vezi la Matei 10,18.40. Umpluţi de bucurie sfântă, aşa cum erau ei, cei şaptezeci recunoşteau totuşi că puterea lui Isus lucrând prin ei era ceea ce făcuse cu putinţă succesul.
Am văzut. Gr. theoreo, a privi la, a contempla, a vedea, adesea implică contemplare calmă, atentă, continuă a unui obiect (cf. Ioan 2,23; 4,19).
Satana. Gr. Satanas, de la ebr. satan, un vrăjmaş.
Căzând…din cer. Comparaţi Isaia 14,12-15; Ioan 12,31.32; Apocalipsa 12,7-9.12. Satana era un vrăjmaş învins. În cele spuse aici, Isus privea către răstignire când puterea lui Satana urma să fie zdrobită (vezi DA 679, 758; cf. 687). El a văzut şi timpul când păcatul şi păcătoşii nu vor mai fi. Cei şaptezeci fuseseră martori la izgonirea lui Satana din viaţa oamenilor ca persoane individuale. Isus vedea prăbuşirea lui deplină.
Ca un fulger. Fulgerând ca o lumină orbitoare şi apoi stingându-se deodată.
Putere să călcaţi. Pentru o repetare a acestei făgăduinţe vezi Marcu 16,18 şi pentru împlinirea ei, Fapte 28,3-5.
Puterea vrăjmaşului. Cuvântul tradus aici putere este dunamis, în comparaţie cu exousia, autoritate, dată celor şaptezeci (vezi la cap. 1,35). Cea dintâi putere din v. 19 este din exousia şi a doua din dunamis. Satana avea dunamis peste care ucenicilor li se dădea exousia (vezi Matei 10,1).
Nimic nu vă va putea. În textul grec este un triplu negativ, care dă o mare putere enunţării.
Să nu vă bucuraţi de faptul. [Să nu vă bucuraţi de aceasta, KJV]. Capacitatea de a săvârşi minuni nu asigură cuiva viaţa veşnică prin ea însăşi (vezi Matei 7,22.23).
Scrise în ceruri. În cartea vieţii (vezi Filipeni 4,3; Apocalipsa 20,12.15; 21,27; 22,19), în care sunt scrişi candidaţii la Împărăţia cerurilor.
În ceasul acela. Adică, ceasul întoarcerii celor şaptezeci.
Duhul Sfânt. [Duhul, KJV]. Există unele dovezi textuale (cf. p. 146) pentru exprimarea Duhul Sfânt.
Vrea Fiul să i-L descopere. Adică, doreşte sau alege să-L descopere (vezi la Matei 11,27).
Ferice. [Binecuvântat, KJV]. Gr. makarios, fericit sau binecuvântat (vezi la Matei 5,3).
Un învăţător al Legii. [Bunul samaritean, Luca 10,25-37. Despre parabole vezi p. 203-207]. Isus era în ultima Sa călătorie din Galileea la Ierusalim (vezi la Matei 19,1). Naraţiunea lasă să se înţeleagă că evenimentul a avut loc la Ierihon. Întâmplarea cu samariteanul şi cu victima tâlhăriei avusese loc de curând (vezi DA 499).
Îndată după întâlnirea cu învăţătorul Legii şi naraţiunea întâmplării cu bunul samaritean, Isus a fost la Betania, după ce tocmai făcuse drumul de la Ierihon (vezi DA 525). Este posibil ca El să fi fost în călătorie spre a lua parte la Praznicul Înnoirii la Ierusalim (vezi la Matei 19,1; cf. Ioan 10,22-38), după care S-a înapoiat în Perea (vezi Ioan 10,39-40). Îndată după retragerea lui Hristos în Perea (v. 39.40), Ioan dă un raport despre învierea lui Lazăr din morţi (cap. 11,1-46).
Să ispitească. [L-a ispitit, KJV]. Întrebarea pe care învăţătorul Legii a pus-o lui Isus fusese ticluită cu grijă de conducătorii religioşi (vezi DA 497).
Învăţătorule. El însuşi un învăţător profesionist al Legii, învăţătorul Legii Îl confrunta pe Isus cu o problemă cu privire la care cărturarii înşişi folosiseră mult timp pentru discuţie.
Ce să fac? Întrebarea învăţătorul Legii arată că concepţia lui în ce priveşte dreptatea era cu totul greşită. Pentru el, ca şi pentru cei mai mulţi iudei din vremea sa, câştigarea mântuirii era cu totul o chestiune de a face acele lucruri care erau prescrise de cărturari. În felul acesta, el socotea că omul putea să câştige mântuirea prin fapte. În textul grec accentul este pus pe cuvântul fac.
Veşnică. Gr. aionios (vezi la Matei 13,39).
Cum citeşti? Era datoria învăţătorului să cunoască răspunsul la propria sa întrebare. El era un mărturisitor al legii iudaice şi ca atare era cu totul potrivit să i se dea prilej să răspundă. Întrebarea lui Isus nu lasă în mod necesar să se înţeleagă o mustrare. Era o amabilitate pentru a-i da prilej să răspundă la propria lui întrebare.
Să iubeşti. Învăţătorul legi citează din Deuteronom 6,5 (cf. p. 11,13). Comparaţi Matei 22,36-38, unde Isus mai târziu a dat acelaşi răspuns la aceeaşi întrebare pusă de un alt învăţător al Legii. Cuvintele din Deuteronom 6,5 erau spuse pe dinafară de fiecare iudeu evlavios dimineaţa şi seara ca parte din shema (vezi p. 57) şi erau purtate şi în filacterii (vezi la Exod 13,9). Iudeii care aveau o înţelegere a sensului lăuntric al Legii (vezi la Deuteronom 31,9; Proverbele 3,1) ar fi trebuit să-şi dea seama că principiile ei nu erau arbitrare, ci bazate pe principiile fundamentale ale binelui care puteau foarte bine să fie rezumate în porunca să iubeşti.
A iubi pe Dumnezeu aşa cum este arătat şi subînţeles aici înseamnă a dedica în slujba Lui întreaga fiinţă, afecţiunile, viaţa, puterile fizice şi intelectul. Acest fel de iubire este împlinirea Legii (Romani 13,10), felul de iubire în care cineva rămâne când începe, prin harul lui Hristos să păzească poruncile lui Hristos (Ioan 14,15; 15,9.10). De fapt, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său în lume cu scopul anumit de a face cu putinţă ca noi să ţinem Legea în sensul şi în spiritul acesta. Astfel urmează ca dreptatea Legii să fie împlinită în noi (Romani 8,3.4). Acela care cunoaşte cu adevărat voia lui Dumnezeu va ţine poruncile Lui deoarece iubirea lui Dumnezeu este făcută desăvârşită în el (1 Ioan 2,4-6; vezi la Matei 5,48).
Inima. Folosită aici în sensul de înclinaţie, dorinţă, minte. Sufletul. Vezi la Matei 10,28. Aproapele. Gr. plesion (vezi la v. 36). Aici învăţătorul legii citează din Levitic 19,18, unde aproapele pare să însemneze un semen israelit. Isus evident extinde definiţia pentru a include
pe samariteni şi, deci, pe neiudei (vezi la Luca 10,36).
Bine ai răspuns. Mai târziu, când Isus a dat acelaşi răspuns la întrebarea unui alt învăţător al Legii, cel care pusese întrebarea L-a lăudat prin cuvintele: Bine, Învăţătorule! Adevărat ai zis (Matei 12,32). Răspunsul lui Hristos a ocolit masa de comentarii orale şi scrise asupra Legii şi chiar şi preceptele specifice ale Legii însăşi. Fiecare precept al Legii, în înţelesul mai cuprinzător al Legii (vezi la Proverbele 3,1) ca şi în înţelesul mai restrâns al celor Zece Porunci, este o exprimare, extindere şi aplicare a principiului iubirii (vezi la Luca 10,27). Forma răspunsului învăţătorului Legii era pe deplin corectă; ceea ce-i lipsea lui era înţelegere spirituală a aplicării acestui principiu la viaţa sa (vezi la Matei 5,17-22). El cunoştea litera legii, dar nu spiritul ei. Cunoştinţa aceasta vine numai când principiile legii sunt aplicate în viaţă (vezi la Ioan 7,17).
Fă aşa. [Fă aceasta, KJV]. Potrivit cu textul grec: Ţine-te de aceasta; adică, începe să aplici principiile acestea la viaţa ta şi stăruie în a le aplica. Se pare că necazul era că omul acesta, ca şi tânărul conducător bogat, credea că ţinuse toate aceste lucruri din tinereţea lui (vezi Matei 19,20), dar în acelaşi timp îşi dădea seama că ceva îi lipseşte din viaţa sa spirituală. Dreptatea legalistă nu satisface sufletul, deoarece lipseşte ceva vital până când iubirea lui Dumnezeu nu ia în stăpânire viaţa ( vezi 2 Corinteni 5,14). Numai când un om se predă pe deplin influenţei acelei iubiri (vezi la Luca 10,27) poate ţine cu adevărat spiritul Legii (vezi Romani 8,3.4).
Vei avea viaţă veşnică. [Vei trăi, KJV]. Adică, în înţelesul deplin al cuvântului, atât acum cât şi în viaţa cealaltă (vezi la Ioan 10,10). Totuşi contextul arată aici că Isus Se referă în primul rând la viaţa veşnică (vezi Matei 19,16.17; Luca 10,25).
Vroia. Adică, învăţătorul Legii, dorea să sau era hotărât să se îndreptăţească înaintea celor de faţă.
Să se îndreptăţească. Ca şi tânărul conducător bogat (Matei 19,16-22), acest învăţător al legii nu era satisfăcut cu concepţia fariseică a neprihănirii (vezi DA 497). Ca şi tânărul conducător bogat, era fără îndoială conştient de o lipsă din viaţa sa pe care, simţea inconştient că Isus ar fi putut să o împlinească. Dar ca şi Nicodim (vezi la Ioan 3,2.3), avea o repulsie de a admite faptul acesta chiar cu privire la sine. De aceea, în parte ca un mijloc de a fugi de propria sa convingere lăuntrică, el a căutat să se îndreptăţească făcând să pară că erau dificultăţi majore în a-l iubi cu adevărat pe aproapele său (vezi DA 498).
Cine este aproapele meu? Vezi la Matei 5,43. În textul grec accentul este asupra pronumelui. Scopul acestei întrebări era de a ocoli convingerea şi de a se îndreptăţi pe sine (DA 498). Când un om pune întrebări în mod echivoc, la care el cunoaşte sau s-ar putea să cunoască răspunsurile, este de obicei evident că este stăpânit de convingere (cf. Ioan 4,18-20) şi caută un motiv sau o scuză de a nu face ceea ce conştiinţa îi spune că ar trebui să facă. În gândirea învăţătorului de Lege, păgânii şi samaritenii erau excluşi din categoria aproapelui; singura întrebare se găsea în problema cu privire la care din semenii israeliţi urmau să fie consideraţi aproapele.
Un om. Aceasta fusese o întâmplare adevărată (DA 499), o întâmplare care probabil, era ceva cunoscut la Ierihon, oraşul preotului şi levitului implicaţi în întâmplare (vezi la v. 25, 31). Amândoi oamenii aceştia erau de faţă cu prilejul acesta (DA 499).
Cobora din Ierusalim. Cobora era cuvântul corect pentru a descrie coborârea de la Ierusalim, care era la peste 2500 de picioare, mai sus de nivelul mării, la Ierihon, care eram cam la 750 picioare deasupra nivelului mării. Drumul principal de la Ierusalim la Ierihon urmează în jos Wadi Quelt printr-o porţiune de dealuri uscate, sterpe, nelocuite ale pustietăţii Iudeii. Într-un punct Wadi Quelt se strâmtează într-un defileu stâncos care a fost, din timpuri imemorabile, o vizuină de tâlhari. Întreaga regiune, cu multele ei peşteri şi stânci, oferea o ascunzătoare perfectă pentru bandiţi.
S-au dezbrăcat. Banda aceasta de tâlhari pare să fi fost extrem de vicioşi.
L-au bătut zdravăn. [ L-au rănit, KJV]. Probabil pentru că a încercat să reziste.
Din întâmplare. Sau prin coincidenţă.
Se cobora. Adică, de la Ierusalim la Ierihon (vezi la v. 30).
Un preot. Atât preotul, cât şi levitul se reîntorceau de la termenul lor de serviciu de la Templu (COL 382; cf. la cap. 1,5.9.23).
A trecut înainte pe alături. Evident, ca şi cum n-ar fi văzut; de fapt, pentru că nu-i păsa. Făţărnicia a devenit o manta, ca să zicem aşa, pentru a apăra egoismul de neplăceri. Drumeţul nefericit, gol şi rănit (vezi v. 30.34), era fără îndoială plin de sânge şi noroi. Dacă întâmplător persoana aceasta ar fi fost moartă, dacă s-ar fi atins de ea aceasta ar fi însemnat întinare ceremonială atât pentru preot, cât şi pentru levit (vezi Numeri 19,11-22). În plus, el ar fi putut fi un samaritean sau chiar un om dintre Neamuri. Şi, în orice caz, era ilegal pentru un preot să se atingă de trupul mort al oricui altcuiva în afară de o rudă apropiată (vezi Levitic 21,1-4). Fără îndoială multe scuze de felul acesta au trecut prin mintea acestui om când a căutat să-şi îndreptăţească purtarea.
A văzut pe omul acesta. [A venit şi a privit, KJV; G. Gal.]. Levitul pare să fi fost puţin mai conştiincios decât preotul sau poate doar mai curios. Cel puţin a venit la locul unde zăcea omul, înainte de a merge mai departe (vezi DA 499).
Un samaritean. Faptul că samariteanul călătorea printr-un ţinut străin a făcut fapta lui milostivă şi mai demnă de atenţie. În ţinutul acesta s-ar fi putut întâmpla ca drumeţul nefericit să fie un iudeu, un membru al neamului care cultiva cea mai înverşunată duşmănie faţă de samariteni. Samariteanul ştia bine că, dacă el ar fi fost victima rănită zăcând lângă drum, n-ar fi putut aştepta nici o milă de la nici un iudeu obişnuit. Totuşi, samariteanul, cu un risc considerabil pentru sine din partea atacurilor tâlharilor, s-a hotărât să ajute biata victimă.
Într-un mod foarte real mila dovedită de samaritean reflectă spiritul care L-a mişcat pe Fiul lui Dumnezeu să vină pe acest pământ să răscumpere neamul omenesc. Dumnezeu n-a fost obligat să răscumpere pe omul căzut. El ar fi putut trece pe lângă păcătoşi, aşa cum preotul şi levitul au trecut pe lângă nefericitul călător pe drumul spre Ierihon. Dar Domnul a fost dispus să fie tratat aşa cum merităm noi pentru ca noi să fim trataţi aşa cum merită El (DA 25).
Rănile. Gr. traumata, de la care derivă cuvintele noastre trauma, traumatism, etc.
Untdelemn şi vin. Leacuri de familie obişnuite în vechea Palestina. Uneori cele două erau amestecate şi folosite ca o alifie.
O casă de poposire. [Un han, KJV]. Gr. pandocheion, un caravanserai de la pas toţi şi dechomai, a primi. Un pandocheion era oarecum mare în comparaţie cu mai puţin pretenţioasa kataluma (vezi la cap. 2,7). Casa de poposire unde samariteanul a dus pe drumeţul nefericit era probabil în Ierihon sau în apropiere de el, în direcţia în care călătorea el şi cel dintâi oraş locuit la care putea ajunge.
Doi lei. Adică doi dinari romani, acum având probabil valoarea de 22 de cenţi, dar pe atunci echivalent cu salariul pe două zile (vezi p. 49). Gazdei. Gr. pandocheus hangiu; adică acela care ţine un pandocheion (vezi la v. 34).
Îţi voi da înapoi. Textul grec accentuează pe eu. Cei doi lei erau doar o plată în avans. Fără îndoială urma să treacă vreo câteva zile până când călătorul rănit urma să se refacă destul pentru a-şi urma drumul mai departe (vezi v. 30). În vederea acestui lucru, bunul samaritean îşi ia toată răspunderea pentru străin. S-ar fi putut ca el să spună că incidentul avusese loc în Iudea, că omul probabil era iudeu, că hangiul era iudeu şi că el, ca samaritean, îşi făcuse datoria. Dar lucrurile nu au decurs aşa. Interesul samariteanului era mai mult decât momentan; el a făcut chiar mai mult decât s-ar fi putut aştepta ca el să facă. Interesul lui faţă de străin a mers chiar şi mai departe de minimum de obligaţie pe care orice trecător ar fi putut aştepta în chip rezonabil să-şi ia.
La întoarcere. [Când vin iarăşi, KJV]. Probabil la călătoria de înapoiere. Încrederea pe care hangiul pare să o fi avut în samaritean ar putea lăsa să se înţeleagă că acesta din urmă era un negustor care trecea deseori prin Ierihon şi îi era cunoscut hangiului.
Aproapele. [Vecin, KJV]. Gr. plesion, literal [un] aproape. Atât preotul, cât şi levitul şi samariteanul fuseseră aproape de nefericitul drumeţ în acest timp de nevoie al lui, dar numai unul din ei a lucrat ca aproape [vecin]. A fi aproape [vecin] nu este atât o chestiune de apropiere, cât de bunăvoinţă de a suporta poverile altora. Starea de a fi un aproape este expresia practică a principiului iubirii pentru un semen (vezi la v. 27).
Şi-a făcut. [A arătat, KJV]. Gr. poieo, literal, a face (cf. v. 25). În împrejurările acelea simplele sentimente de milă n-ar fi fost de nici o valoare; ceea ce conta erau faptele. Învăţătorul Legii a văzut ideea cuprinsă în istorisire. Ea era un răspuns potrivit şi efectiv la întrebarea sa (vezi la
v. 29). În această naraţiune adevărată din viaţă Isus a înlăturat orice echivocuri legaliste cu privire la cine putea fi aproapele cuiva (vezi la v. 29). Aproapele cuiva este pur şi simplu oricine are nevoie de ajutorul său.
Adevărata stare de a fi aproapele a salvat viaţa unuia dintre semenii învăţătorului de Lege, poate a unuia din prietenii săi personali. El nu putea găsi nimic de criticat în răspunsul lui Isus la întrebarea sa. Se pare că în adâncul sufletului său s-a născut gândul că definiţia dată de Isus aproapelui era în stare să aprecieze mai pe deplin decât alţii dintre ascultători profunda înţelegere a lui Isus a adevăratei semnificaţii a Legii (vezi la v. 26-28); ca învăţător, el trebuie să fi apreciat metoda plină de tact cu care Isus a tratat întrebarea sa. În orice caz prejudecata lui contra lui Isus a fost înlăturată (vezi COL 380).
Du-te de fă şi tu. În textul grec accentul este pe pronume. Cuvântul fă este de la gr. poieo, acelaşi cuvânt tradus făcut [arătat] în răspunsul învăţătorului de Lege dat lui Isus mai înainte. Învăţătorul de Lege spusese cel ce şi-a făcut milă. Isus a răspuns: Du-te şi fă şi tu la fel. Cu alte cuvinte, dacă vrei să cunoşti adevărata stare de a fi un aproape, du-te şi modelează-ţi purtarea după aceea a samariteanului. Aceasta este natura reală a adevăratei religii (vezi Mica 6,8); Iacov 1,27). Semenii noştri au nevoie să simtă strângerea unei mâni calde şi comuniunea unei inimi plină de duioşie (COL 388). Dumnezeu îngăduie ca să venim în contact cu suferinţa şi nenorocirea pentru a ne socate din egoismul nostru (COL 388). Pentru propriul nostru bine veşnic trebuie să practicăm adevărata împreună simţire cu aproapele ori de câte ori avem prilejul ( cf. Evrei 13,2).
Un sat. [În casa Mariei şi a Martei, Luca 10,38-42. Vezi harta p. 223]. Deşi Luca nu-l numeşte aici, satul era clar Betania (vezi Ioan 11,1) şi aceasta a fost cea dintâi vizită a lui Isus acolo (vezi DA 525). El tocmai urcase la deal pe Wadi Qelt de la Ierihon (DA 525; vezi la Luca 10,30) pe cât se pare nu la mult timp după incidentul relatat în v. 25-37 (vezi la v. 25). După aceea Isus a vizitat deseori casa Mariei, a Martei şi a lui Lazăr (vezi DA 524), cel puţin alte două vizite fiind relatate în naraţiunile Evangheliei (Ioan 11,17; 12,1-3). Probabil că a mai făcut acolo câteva vizite (vezi Matei 21,17; Marcu 11,1.11; Luca 19,29).
Marta. Pentru o scurtă schemă a caracterului Martei, vezi la v. 41. Marta era, pe cât se pare, cea mai mare dintre cele două surori şi cea care administra treburile căminului – ea a fost aceea care l-a primit în casa ei.
Maria. Vezi nota adiţională la capitolul 7. În timp ce Marta, fiind cu grija gospodăriei, era din fire cu o înclinaţie mai practică, Maria era mai puţin preocupată cu cele materiale decât cu cele spirituale. Marta pare că se îngrijora de nevoile zilnice ale gospodăriei (vezi la Matei 6,25-34), în timp ce Maria căuta mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui (Matei 6,33). Deşi nu este amintit cu ocazia aceasta, Lazăr, fratele Martei şi al Mariei, era unul din prietenii statornici şi ucenicii credincioşi ai lui Isus (vezi DA 524). Vezi nota adiţională la Luca 7.
La picioarele Domnului. [La picioarele lui Isus, KJV]. A şedea la picioarele cuiva se referă nu atât de mult la luarea unei anumite posturi, cât la a fi ucenic al cuiva, deşi ambele idei se prea poate să fi fost adevărate (vezi Fapte 22,3; cf. Deuteronom 33,3).
Împărţită. [Împovărată, KJV; G. Gal.]. Marta era împărţită şi supraîmpovărată de zorul multelor amănunte necesare pentru tratarea oaspeţilor.
Doamne, nu-ţi pasă? Marta ştia probabil din experienţa trecută că nimic nu s-ar fi câştigat din apelul direct către Maria. Dacă Isus, aşa cum era vădit, avea o influenţă atât de mare asupra Mariei, poate influenţa Lui ar fi izbutit acolo unde a ei ar fi dat greş. Comparaţi cazul cu omul care apelase pe lângă Isus să convingă pe fratele său să împartă moştenirea familiei (cap. 12,13.14). Apelând la Isus, Marta nu numi că o ocăra pe Maria, dar Îl mustra indirect şi pe Isus. Adevăratul necaz, vrea ea să zică, era în faptul că Lui nu-I păsa de situaţie sau că nu intenţiona să facă nimic în privinţa aceasta, că avea mai mare plăcere ca Maria să asculte de El, decât să o ajute pe ea la pregătirea mesei.
Marto, Marto. Repetarea unui nume lasă să se înţeleagă afecţiune şi uneori îngrijorare. Comparaţi Luca 22,31; Fapte 9,4.
Multe lucruri. Simpla ospitalitate ar fi fost îndeajuns pentru Isus. El nu cerea pregătiri minuţioase.
Te îngrijorezi. Gr. merimnao, a fi neliniştit, a fi frământat [de griji] sau a se îngriji de. Merimnao se referă la confuzia lăuntrică a gândurilor care era adevărata cauză a nerăbdării Martei faţă de Maria. Tocmai contra acestui fel de lucru Isus exprimase o puternică avertizare în Predica Lui de pe Munte (unde merimnao este redat îngrijoraţi; vezi Matei 6,25.28.31.34). Aceia care devin urmaşi ai lui Isus ar trebui să evite spiritul de îngrijorare care o mâna pe Marta în apelul ei iritabil la Isus.
Te frămânţi. Aceasta se referă la manifestarea din afară a Martei, în contrast cu sentimentele ei lăuntrice. Ea era îngrijorată înăuntru şi drept urmare frământată în afară. Dacă noi am căuta să cultivăm acel calm lăuntric de care Marta avea atâta nevoie, am evita multă nelinişte fără de rost.
Un singur lucru trebuie. Comparaţi cap. 18,22: Îţi mai lipseşte un lucru. Marta era sârguincioasă, gata de a lucra şi energică, dar îi lipsea spiritul calm, evlavios al surorii ei Maria (vezi DA 525). Ea nu învăţase lecţia expusă în Matei 6,33, de a da Împărăţiei lui Dumnezeu locul cel dintâi în interesele şi preocupările ei şi celor materiale un rol subordonat (vezi la v. 24-34).
Partea cea bună. Ca urmare a propriei sale experienţe Maria învăţase lecţia aceea pe care sora ei Marta mai avea încă nevoie să o înveţe (vezi nota adiţională la capitolul 7). Unii consideră partea cea bună ca fiind un abil joc de cuvinte, prin care Isus face o referire la mâncarea cea mai bună de pe masă. Partea cea bună, acel un singur lucru care-i trebuia Martei era o preocupare mai adâncă după o cunoaştere a Împărăţiei cerului.
Nu i se va lua. Lucrurile materiale de care se interesa Marta puteau să fie luate (vezi cap. 12,13-21; 16,25.26). Maria îşi aduna o comoară nesecată în ceruri, unde nu se apropie hoţul şi unde nu o rod moliile (Luca 12,33; vezi la Matei 6,19-21).COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE
1 DA 488; Ev 58, 72 1–24 DA 485–496
2 GW 27; MH 58; MYP 23; 1T 368, 473; 2T 116
3 DA 353
5 DA 351
7 Ev 493; 5T 374; 8T 142
8, 9 MH 139; MM 253
9 CT 465; Ev 52; MM 249; 4T 225
10–15 DA 489
10–16 4T 197
16 1T 360; 3T 450
17 MH 139
17–19 DA 490; MH 94
19 MB 119
20 DA 493; GC 481
21, 22 DA 494
25 DA 504
25, 26 GC 598
25–28 COL 377; DA 497; FE 419; 5T 359
25–30 WM 43
25–37 COL 376–389; DA 497–505; 3T 523; 4T 57
26 COL 39; MH 21
27 COL 49; CS 212, 296; CT 403; Ed 16, 228; FE 436; PK 82; PP 305; TM 439; 2T 45, 153, 168, 170; 3T 246, 546; 4T 50, 224, 226, 228, 353, 521; 5T 428; 6T 103,
303, 447, 477; 8T 64, 139, 164; 9T 212
27, 28 Ev 242
28 DA 498, 504; 3T 534
29 COL 376, 389; DA 503; ML 232; 6T 294
29–35 COL 379
29–37 3T 512; 4T 226; WM 42–49
30–32 DA 499
30–37 8T 59
31, 32 3T 530
33, 34 3T 531
33–35 6T 276
33–37 DA 503
36, 37 COL 380; MB 42; ML 188, 232
37 DA 504
38–42 DA 524–536; 6T 118
39 CT 442; MM 332; TM 223, 343; 5T 367; 9T 38
39–42 TM 346
39, 42 FE 132; MH 458; 8T 319
40–42 DA 525; WM 154