În vremea aceea. [În zilele acelea, KJV]. [Naşterea lui Isus, Luca 2,1-7. Vezi harta p. 214; diagrama p. 227,234]. Adică, la scurt timp după naşterea lui Ioan Botezătorul. Isus S-a născut cam la şase luni după Ioan (vezi cap. 1,26.56.57).

O poruncă. [Un decret, KJV]. Decretul acesta şi-a avut obârşia în Roma imperială (DA 44). Având în vedre faptul că nici un istoric secular al timpului nu menţionează acest decret, învăţaţii critici au susţinut de multă vreme că Luca a greşit. Mai de curând, însă, papirusurile şi inscripţiile au adus sprijin naraţiunii lui Luca asupra tuturor lucrurilor esenţiale afirmate în v. 1-3. Din rapoartele oficiale ale lui August (Res Gestae Divi Augusti i.8) se cunoaşte că August a făcut cel puţin trei recensăminte generale ale Imperiului roman în timpul domniei lui, între anii 28 î.Hr., 8 î.Hr. şi 14 d.Hr. Nici unul din cele trei nu pare să coincidă cu acela la care se referă Luca, dar este foarte posibil ca situaţia politică încordată din Palestina şi rezistenţa îndârjită a iudeilor la supunerea la impozit din partea romanilor să fi amânat executarea decretului imperial în această parte a imperiului. De fapt, recensăminte asemănătoare au fost făcute în alte părţi ale imperiului care nu au fost ţinute la datele mai sus specificate, ca de pildă recensământul din anul 12 î.Hr., din Galia. Merită menţionat faptul că nici criticii păgâni şi nici cei iudei, ca Celsus şi Porfiriu, nu au combătut acurateţea lui Luca în punctul acesta. Chiar şi de aceia care nu-l acceptă pe Luca drept scriitor inspirat el este recunoscut ca un istoric capabil şi demn de încredere (vezi la cap. 1,1-4). Nu este de aşteptat ca un scriitor atât de atent să se expună cu nepăsare la critică făţişi prezentând în mod greşit fapte contemporane bine cunoscute. Vezi p. 241,242; diagrama p. 227, 238, 234.

Cezar August. Împărat al Romei din anul 27 î.Hr. până în anul 14 d.Hr. (vezi p. 37,38, 238; diagrama p. 228, 234). August (mai înainte numit Octavian), strănepot al lui Iuliu Cezar, care fusese asasinat în anul 44 î.Hr. Un decret emis sub autoritatea lui ar părea că are aprobarea lui chiar dacă nu fusese emis de el personal.

Să se înscrie. [Impunere, KJV]. Gr. apographo, a se înscrie, a copia, a înregistra (vezi DA 44, unde e folosit cuvântul înscriere). Apographo nu este folosit propriu-zis la colectarea de impozit, ci la ceea ce noi astăzi am numi recensământ. În timpurile trecute, însă, un recensământ cuprindea de obicei şi înscrierea averii ca şi a numelor şi era făcută de obicei ca o bază pentru colectarea impozitului pe avere. Termenul ar putea să fie înţeles în felul acesta, deşi nu denotă în mod explicit supunere la impozit.

Lumea. Gr. oikoumene, lumea locuită, aici probabil mai potrivit lumea civilizată, ca distincţie faţă de lumea barbară sau neromană. Diferiţi scriitori romani ca Polybius şi Plutarch folosesc oikoumene în acest sens.

Întâia oară. [Întâi, KJV]. Gr. protos, folosit uneori acolo unde ar fi fost de aşteptat să se folosească grecescul proteros, mai timpuriu (vezi Ioan 1,15.30; 15,18; 1 Ioan 4,19; etc). Este posibil, deşi oarecum dificil din punct de vedere gramatical, ca protos să fie folosit pentru a arăta că un lucru s-a petrecut întâi în sensul de a fi înaintea sau cu anticipare faţă de altul (vezi cap. 6,42; 9,59; 21,9; etc.).

Oricum ar fi aceasta, nu mai este cu putinţă să punem la îndoială că Luca este corect când afirmă că o înscriere sau supunere la impozit a întregului imperiu roman a avut loc sub Augustus. În felul acesta Luca este îndreptăţit ca istoric precis. Comentând la v. 2 The International Critical Commentary observă: Acurateţea lui Luca este de aşa natură că ar trebui să se prezinte dovezi foarte puternice înainte de a respinge vreo afirmaţie ca fiind greşită.

Quirinius. [Cirenius, KJV]. Sentius Saturninus era guvernator al provinciei romane Siria din anul 9 până în anul 6 î.Hr. şi a fost urmat de Quintilius Varus, care a funcţionat în slujbă până la un oarecare timp după moartea lui Irod în aprilie anul 4 î.Hr. Cirenius (Quirinus) deţinea slujba acea în anul 6 d.Hr. (Iosif, Antichităţi, xviii, 1,1), deşi nu se ştie cât de mult a servit mai înainte în Siria. Vezi

Fiecare în cetatea sa. La romani era suficient ca fiecare om să se înscrie în cetatea unde ar fi locuit la data aceea şi nu în cetatea patriei sale strămoşeşti. Se ştie că obişnuita înscriere pe cetăţi nu era totdeauna urmată în provincii. De pildă, galii erau înscrişi pe triburi. Un decret existent, care autoriza un recensământ roman în Egipt, cerea ca romanii să se înscrie în locul lor de origine (vezi bibliografia înscrisă la Deissmann, p. 265). Având în vedere faptul că genealogia tribală însemna atât de mult pentru iudei, se prea poate ca Irod cel Mare să fi hotărât o înscriere pe seminţii ca fiind cea mai bună procedură pentru regatul lui. În orice caz, amintirea acestui punct este o mărturie indirectă, arătând pe Irod ca fiind acela prin care a fost executat decretul roman în Iudea şi îndreptăţind credibilitatea relatării lui Luca.

Iosif s-a suit şi el. Inspiraţia tace cu privire la faptul dacă Iosif şi Maria erau conştienţi de faptul că profeţia arăta Betleemul ca locul unde trebuia să se nască Mesia (vezi la v. 5). Luca arată doar conformarea la decretul lui Augustus ca oferind motivul pentru călătorie.

Cetatea lui David. Numită aşa pentru că cetatea aceasta era patria strămoşească a lui David (vezi 1 Samuel 17,12.58) şi el este cetăţeanul ei cel mai ilustru.

Betleem. Vezi la Geneza 35,19; Matei 2,1. Oraşul este la vreo 5 mile la sud de Ierusalim şi, ca şi Nazaretul, este locuit acum aproape exclusiv de creştini arabi. Numele lui modern este Beit Lahm.

Din casa şi din seminţia. Deşi enunţarea de aici se aplică exclusiv la Iosif este clar că şi Maria era din casa şi din seminţia lui David (vezi la Matei 1,16.18; Luca 1,27; cf. DA 44).

Împreună cu Maria. Nu este arătat motivul pentru care Maria l-a însoţit pe Iosif. Nici legea romană, nici cea iudaică nu-i cerea să meargă. Potrivit cu legea romană, femeile trebuiau să plătească impozitul pe cap, dar nu era nevoie să se prezinte în persoană. Se poate ca Maria, ştiind că naşterea copilului ei era aproape, ştia de asemenea că profeţia arăta Betleemul ca locul lui de naştere (Mica 5,2) şi astfel l-a însoţit intenţionat pe Iosif. Se poate ca ei să fi avut de gând să se stabilească în Betleem (vezi DA 66). Iarăşi, s-ar putea ca mergerea ei să fi fost dictată de Duhul Sfânt. Faptul că n-au putut găsi un loc de găzduit în Betleem ar putea să lase să se înţeleagă că ei nu deţineau nici o proprietate acolo. În Luca 2,39 Nazaretul este numit cetatea lor. În Betleem, deci, amândoi erau străini, fără casă, nerecunoscuţi şi neonoraţi (DA 44).

Logodnica. [Soţia, KJV]. Importante dovezi textuale pot fi citate (cf. p. 146) pentru omiterea acestui cuvânt. Probabil că Maria nu ar fi călătorit cu Iosif dacă nu erau căsătoriţi. Matei lasă să se înţeleagă că Iosif s-a căsătorit cu Maria imediat după ce ângerul l-a instruit să facă aşa (cap. 1,24) şi aceasta înainte de călătoria la Betleem (vezi la cap. 2,1).

S-a împlinit vremea. [S-au împlinit zilele, KJV]. Adică, în acord cu făgăduinţa îngerului făcută Mariei (cap. 1,31). Aceasta era cam la şase luni după naşterea lui Ioan Botezătorul (cap. 1,36.39.56.57; vezi la cap. 1,39). Anul exact şi anotimpul naşterii lui Hristos nu sunt cunoscute. Cu privire la an vezi p, 240-242 şi cu privire la timpul din an vezi la cap. 1,57; 2,8.

Fiul ei cel întâi născut. Gr. prototokos (vezi la Matei 1,18.25; cf. la Luca 1,35). Nu există dovezi directe cu privire la faptul că Maria a dat naştere la alţi copii după naşterea lui Isus (vezi la Matei 1,25), deşi faptul că Isus, când era pe cruce, a dat pe mama Sa în grija lui Ioan face să pară improbabil ca ea să fi avut alţi copii în viaţă la data aceea (vezi la Ioan 19,26).

Scutece. Mai degrabă, bandaje de înfăşat. La naştere, copiii evrei erau spălaţi în apă, frecaţi cu sare şi înfăşaţi în scutece (vezi la Ezechiel 16,4). Acestea erau fâşii de pânză înfăşate lejer în jurul trupului şi mădularelor copilului. Potrivit cu obiceiul uzual, pruncul era pus diagonal pe o bucată pătrată de pânză, două colţuri fiind împăturite peste trup, unul peste picioarele lui şi celălalt sub capul lui. Acestea erau ţinute pe loc prin fâşii înfăşurate lejer în jurul părţii din afară.

O iesle. Nu s-ar fi putut găsi un loc mai umil în care să fie pus pruncul Isus; nimeni nu poate spune că a avut un început mai puţin promiţător în viaţă. Săraci în bogăţiile lumii (vezi la v. 24), Iosif şi Maria erau totuşi bogaţi în credinţă. O tradiţie care şi-a avut obârşia la câteva sute de ani mai târziu indică locul naşterii ca fiind o peşteră din vecinătatea Betleemului. Locul, însă, era o clădire modestă unde erau adăpostite vitele (DA 44). Boul şi măgarul introduşi de obicei de artişti în tablourile naşterii sunt considerate ca sugerate de Isaia 1,3.

Casa de poposire. Gr. kataluma, loc de poposire sau han. Probabil aici un mic han care consta de obicei din odăi care dădeau într-un pridvor acoperit ce înconjura o curte centrală. Călătorii puteau sta în una din odăi sau ocupau câteva picioare pătrate atribuite lor pe podeaua pridvorului acoperit. Animalele şi bagajele călătorilor puteau fi păstrate în curte.

Nu era loc. Pur şi simplu pentru faptul că hanul era deja plin de oaspeţi. Nu este amestecat nici un gând de neospitalitate din partea hangiului. Probabil că mulţi iudei care locuiau în Palestina la data aceasta erau descendenţi din Iuda, Beniamin sau Levi. De aceea, posibilităţile de găzduire în toată Iudea erau fără îndoială folosite la limită.

Păstori. [Vestirea păstorilor, Luca 2,8-20. Vezi harta p. 214]. Aceşti oameni simpli, dar evlavioşi, petreceau orele liniştite ale nopţii vorbind despre Mesia cel făgăduit şi rugându-se pentru venirea Lui (vezi DA 47). Ei erau aparent din rândul micului număr de credincioşi care aşteptau mângâierea lui Israel (v. 25) şi aşteptau răscumpărarea Ierusalimului (Luca 2,38; vezi la Matei 1,18; Luca 2,25.26.38). Tocmai unor astfel de persoane cerul le transmite lumină şi adevăr.

Numai aceia care flămânzesc şi însetează după neprihănire pot aştepta să fie săturaţi (Matei 5,6). Numai aceia care caută după lumină şi adevăr îl vor găsi (vezi Matei 7,7; Evrei 9,28). Nu contează cât de smerită este poziţia noastră în viaţă, lucrul cel mai important este să nutrim în inima noastră acea fericită nădejde (Tit 2,13).

Conducătorii lui Israel, necredincioşi faţă de însărcinarea lor, erau depăşiţi în favoare de un grup de păstori smeriţi şi evlavioşi. Chiar şi atunci când preoţii şi rabinii din Ierusalim au auzit relatarea vizitării păstorilor de către îngeri au refuzat să creadă. Spre deosebire de păstori, ei nu erau dispuşi să meargă la Betleem să cerceteze şi au stigmatizat vestea ca o pretenţie neîntemeiată (vezi DA 63).

Stăteau. Dacă se urma obiceiul obişnuit, păstorii locuiau pe câmpii ziua şi noaptea. Lucrul acesta lasă să se înţeleagă că anotimpul era după ploile din aprilie şi înainte de ploile din noiembrie (vezi vol. II, p. 108,110), anotimp în care oile erau de obicei ţinute în câmp liber. Iernile sunt reci şi umede în regiunile muntoase ale Iudeii şi, dacă ar fi fost iarnă, păstorii ar fi căutat un adăpost de puternicele ploi ale iernii atât pentru ei, cât şi pentru turmele lor. Luând în considerare toate dovezile cu privire la naşterea lui Hristos, s-ar părea că plasarea naşterii în toamna anului ar corespunde cel mai bine şablonului contextului. Aceasta, însă, nu desfiinţează posibilitatea ca naşterea să fi avut loc în alt anotimp. Vezi la cap. 1,57.

25 decembrie a ajuns să fie ţinută ca zi a naşterii lui Hristos numai în secolul al IV-lea al erei creştine. Potrivit cu calendarul iulian, aceasta era data solstiţiului de iarnă, când soarele se întorcea spre nord. În ţările păgâne sezonul acesta era marcat prin celebrări festive, cunoscute la romani ca saturnalia, ţinute în onoarea renaşterii diferitelor zeităţi solare. Naşterea lui Hristos a fost asociată pentru prima dată cu această sărbătoare păgână în biserica apuseană.

Făceau de strajă. Literal, străjuind străji, pluralul indicând probabil că păstorii făceau strajă cu schimbul. Câmpurile acestea erau chiar acelea unde David păzise turmele tatălui său (vezi DA 47). În vecinătatea Betleemului erau turnul Eder, literal turnul turmei, (vezi la Geneza 35,21; cf. Mica 4,8). Potrivit tradiţiei, aici erau adunate turmele destinate jertfei de la Templul din Ierusalim. Se poate ca păstorii cărora li s-au arătat îngerii să fi făcut de strajă la turmele deja puse deoparte pentru scopul acesta.

Un înger. [Îngerul, KJV]. Mai degrabă, un înger. Această misiune importantă putea fi încredinţată în modul cel mai corespunzător conducătorului oştirii îngereşti, Gabriel (vezi DA 780, vezi la cap. 1,19).

S-a înfăţişat înaintea lor. [A stătut lângă ei, KJV]. Poate îngerul era puţin ridicat în aer deasupra păstorilor. Este posibil ca cel dintâi semn dat păstorilor despre venirea lui să fi fost arătarea lui imediat în faţa lor.

Slava. Gr. doxa, aici în primul rând splendoare, poate ceva comparabil cu aceea manifestată mai târziu pe muntele schimbării la faţă (cap. 9,31). Vezi la Romani 3,23.

S-au înfricoşat foarte tare. Adică, ei s-au temut foarte mult, aşa cum s-ar simţi omul când perdeaua dintre oameni şi lumea invizibilă este dată la o parte. În timpurile VT oamenii cărora li s-au arătat îngeri, au considerat uneori că îngerul era un vestitor al morţii (Judecători 6,22; 13,21.22). Îngerul acesta a venit ca să vestească eliberare şi bucurie (vezi Luca 2,10).

Nu vă temeţi. Vezi la cap. 1,13.

Vă aduc o veste bună. Gr. euaggelizo, a proclama veşti bune sau a anunţa veşti bune. Cuvintele noastre evanghelist, a evangheliza şi evanghelism sunt derivate din acest cuvânt grec. Tocmai în sensul acesta scriitorii Evangheliilor sunt numiţi evanghelişti. De la începutul începuturilor lui creştinismul a anunţat veşti bune sau ştiri bune, veştile bune sau Evanghelia iubirii răscumpărătoare, a mântuirii.

Pentru tot norodul. Potrivit cu însărcinarea apostolică, ucenicii urmau să facă ucenici din toate Neamurile [să înveţe toate naţiunile] cu Evanghelia mântuirii (Matei 28,19).

Cetatea lui David. Vezi la v. 4. Hristos S-a născut la timpul cuvenit (vezi Galateni 4,4) la locul cuvenit (vezi la Mica 5,2).

Mântuitor. Gr. Soter, un titlu conţinând aceeaşi idee ca şi numele personal Isus. Vezi la Matei 11,21.

Hristos, Domnul. Nemaifiind îmbrăcat în slava cerului, ci în scutece (v. 7.12), copilul Mariei era totuşi Hristos, Domnul (cf. Evrei 1,6). Titlul identifică pe Hristos cu Domnul din timpurile VT (vezi PP 366; DA 52; vezi la Luca 1,76) şi ar fi fost echivalent cu expresia Mesia Iehova (vezi la Matei 1,1; vezi vol. I, p. 172).

Semnul. [Un semn, KJV]. Dovezi textuale favorizează (cf. p. 146) exprimarea semnul. Aşa cum este folosit în Scripturi, un semn nu este în mod necesar ceva miraculos (vezi la Isaia 7,14). Semnul dat păstorilor era un mijloc de identificare. Înfăţişarea Pruncului din Betleem urma să fie opusul a ceea ce ar fi aşteptat păstorii, având în vedere ideile lor înălţate cu privire la Mesia.

Scutece. Vezi la v. 7.

Deodată. O mulţime nenumărată de îngeri se adunaseră pe dealurile Betleemului, aşteptând vestirea angelică a naşterii Mântuitorului.

Oaste. Gr. stratia, armată, oaste sau ceată un termen militar obişnuit, aici referindu-se la şirurile oastei îngereşti (vezi la Psalmii 24,10; Iosua 5,14).

Slavă lui Dumnezeu. Planul mântuirii şi-a avut obârşia în Dumnezeu şi este potrivit ca atât îngerii, cât şi oamenii să-I aducă slavă şi laudă. În cântarea aceasta a îngerilor slava este poetic echilibrată cu pace, Dumnezeu cu oamenii şi locurile prea înalte cu pământ. Planul mântuirii împacă pe Dumnezeu cu oamenii, aducând în felul acesta oamenilor pace şi lui Dumnezeu slavă. Pacea poate veni când voia lui Dumnezeu este făcută pe pământ, precum în cer (Matei 6,10).

Pace pe pământ, între oamenii plăcuţi Lui. [Pace, bunăvoinţă faţă de oameni, KJV; Pace, între oameni binevenire, G. Gal.]. Dovezile textuale favorizează (cf. p. 146) exprimarea pace între oameni de bunăvoie, adică, oameni care sunt bine dispuşi faţă de Dumnezeu şi faţă de semenii lor (vezi la Mica 6,8; Matei 22,36-40). Potrivit cu manuscrisele pe care se bazează KJV, referirea este la bunăvoinţa exprimată a lui Dumnezeu faţă de oameni, potrivit cu altele este la bunăvoinţă efectivă a lui Dumnezeu lucrând în oameni.

Hristos este bunăvoinţa lui Dumnezeu întrupată. El este Domnul Păcii (Isaia 9,6). Acela care a proclamat: Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Să nu vi se tulbure inima nici să nu vi se înspăimânte (Ioan 14,27). Drept urmare a venirii Sale, este privilegiul nostru să avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos (Romani 5,1). El este pacea noastră (Efeseni 2,14). Pacea lui Dumnezeu ne va păzi inimile şi gândurile în Hristos Isus (Filipeni 4,7).

S-a întâmplat. Vezi la cap. 1,8.

Să mergem. Nu fusese lăsată nici o îndoială în mintea păstorilor cu privire la adevărul soliei lui Gabriel. Ei au acţionat de îndată. Credinţa lor este în contrast cu ezitarea lui Zaharia (vezi la cap. 1,18.20).

În grabă. Păstorii n-au putut fi mulţumiţi până n-au văzut ei înşişi semnul făgăduit care confirma cuvintele îngerului.

Au istorisit. [Au făcut cunoscut, KJV]. Nu era mai mult cu putinţă pentru păstori să ascundă lumina care fusese revărsată în inima lor de cum era cu putinţă pentru soare să înceteze să lumineze. Vestea cea bună era prea bună pentru a fi păstrată pentru ei înşişi. Ocazional, vestea vizitei îngerilor a ajuns la urechile preoţilor, bătrânilor şi rabinilor din Ierusalim – dar ei au tratat-o ca fiind nevrednică de luat în seamă (DA 62). Aceşti conducători credeau în mod sigur că Dumnezeu n-ar fi putut să-i treacă cu vederea pe ei, învăţătorii religioşi ai naţiunii, în favoarea unei cete necioplite de păstori dispreţuiţi (vezi la Matei 2,4). Toţi aceia care găsesc pe Hristos născut din nou în inimile lor astăzi, ca şi păstorii din Betleem, vor face cunoscut vestea cea bună altora.

Păstra. Forţa textului grecesc denotă că Maria a stăruit în păstra lucrurile acestea în inima ei, adică ea a păstrat vii întâmplările acestea în memoria ei. Totuşi, spre deosebire de păstori, ea nu a pornit să spună tuturor celor pe care îi întâlnea despre lucrurile minunate care i se întâmplaseră.

Se gândea la ele. Literal, le strângea laolaltă. Maria cugeta la diferitele incidente legate de naşterea lui Hristos comparând pe fiecare cu celelalte pentru a înţelege mai bine importanţa tuturor. Ea nu numai că îşi reamintea în chip viu cuvintele lui Gabriel, dar le compara cu relatarea păstorilor.

Ziua a opta. [Tăierea împrejur, Luca 2,21.] Adică, în ziua a opta, inclusiv ziua naşterii (vezi la cap. 1,59).

Tăiat împrejur. [Circumcizia, KJV]. Pentru Avraam semnul tăierii împrejur era o pecete a neprihănirii [dreptăţii] pe care o avea prin credinţă (Romani 4,11). Circumcizia reprezenta admiterea la privilegiile şi răspunderile legăturii de legământ; era un angajament de ascultare. Acum, Hristos, Autorul legământului şi al semnului lui vizibil, ritualul circumciziei (PP 373, 396), se supune ritualului şi în felul acesta ajunge supus condiţiilor legământului reprezentat prin el. El a fost născut sub Lege (Galateni 4,4) şi S-a supus cerinţelor ei.

I-au pus numele Isus. Vezi la Matei 1,1. Copiilor de parte bărbătească li se dădeau nume la data circumciziei (vezi Luca 1,59-66). Îngerul Gabriel îi informase atât pe Maria, cât şi pe Iosif că numele copilului urma să fie Isus (Matei 1,21; Luca 1,31).

Curăţirea lor. [Curăţirea ei KJV]. [Înfăţişarea la Templu, Luca 2,22-38. Vezi harta p. 215]. Dovezile textuale favorizează (cf. p. 146) exprimarea curăţirea lor. Cuvântul lor ar putea să se refere la Isus şi Maria sau la Iosif şi Maria. Dacă cuvântul lor cuprinde pe Isus, este probabil în sensul că dedicarea Lui în Templu era strâns legată de curăţirea ei. Dacă cuprinde pe Iosif, este probabil în sensul că, în calitate de cap al familiei, el purta răspunderea pentru împlinirea de către Maria a cerinţelor rituale. Pare cât se poate de natural ca pronumele lor şi ei (cuprinzând pe Iosif) să se refere la aceleaşi persoane. Codul levitic stipula că timpul necurăţiei mamei pentru un copil de parte bărbătească era de 40 de zile, pentru un copil de parte femeiască de 80 de zile (vezi la Levitic 12). În cursul acestui timp ea trebuia să rămână acasă şi nu trebuia să participe la slujbele religioase publice. Mama şi nu copilul avea nevoie de curăţire. Atât mama, cât şi copilul urmau să se înfăţişeze la Templu pentru curăţirea uneia şi prezentarea celuilalt. Acest dublu scop a fost ceea ce a dus pe Iosif, Maria şi pe Isus la Ierusalim cu prilejul acesta, la o distanţă de aproape 5 mile. Vizita aceasta a avut loc, evident, înainte de vizita magilor, deoarece după aceea Iosif şi Maria nu ar fi îndrăznit să viziteze Ierusalimul. În plus, au părăsit Betleemul pentru a merge în Egipt, aproape imediat după vizita magilor (vezi Matei 1,12-15).

După Legea lui Moise. Fiind născut sub Lege (Galateni 4,4), Hristos a ascultat de legile pe care El Însuşi le dăduse lui Moise cu 1500 de ani mai înainte (PP 366, 373; vezi la Luca 2,21). Ca locţiitor al omului era necesar ca Hristos să Se conformeze la lege în toate amănuntele (DA 50). Este interesant de observat că termenul lege apare de cinci ori în capitolul acesta (v. 22.23.24.27.39) şi numai de patru ori în restul cărţii lui Luca.

Să-L înfăţişeze. Fiecare copil întâi născut de parte bărbătească trebuia să fie consacrat Domnului. Lucrul acesta se făcea ca o recunoaştere a făgăduinţei lui Dumnezeu de a da pe Întâiul Său născut pentru a-l răscumpăra pe om şi ca amintire şi din recunoştinţă pentru eliberarea întâilor născuţi de pe vremea exodului (vezi la Exod 13,2.12; Numeri 3,12.13). Întâiul născut trebuia să fie răscumpărat printr-o plată în bani, suma stipulată fiind 5 sicli (Numeri 18: 15.16). Suma aceasta reprezenta aproximativ 20 de dinari romani sau echivalentul salariului de 20 de zile pentru un muncitor (vezi p. 49).

Este scris. Vezi Exod 13,2.12.15.

Orice întâi născut de parte bărbătească. Vezi la v. 22.

Jertfă. Pentru curăţirea Mariei (vezi la v. 22).

Turturele. Un soi de porumbei. Dacă Iosif şi Maria ar fi fost în împrejurări mai prospere, ei ar fi adus un miel ca ardere de tot (vezi Levitic 12,6). În schimb, ei au adus jertfa săracului, o pasăre fiind pentru arderea de tot şi cealaltă ca jertfă pentru păcat (vezi Levitic 12,8; vezi la Levitic 1,14; 5,7).

Simeon. O tradiţie care identifică pe acest sfânt bătrân cu Rabi Simeon, fiu al lui Hilel şi tată al lui Gamaliel, este neîntemeiată. Rabi Simeon a devenit preşedinte al Sinedriului în anul 13 d.Hr., la 17 sau 18 ani după naşterea lui Isus. Dar Simeon din Luca 2 era evident că ajunsese la bătrâneţe

(v. 26.29), aşa cum se deduce din faptul că i se dăduse asigurarea că urma să trăiască să-L vadă pe Mesia.

Fără prihană şi cu frica de Dumnezeu. [Drept şi evlavios, KJV]. Simeon era evlavios sau pios cu inima cu privire la datoriile lui faţă de Dumnezeu şi drept în purtarea lui faţă de semenii săi (vezi la Mica 6,8; Matei 22,36-40).

Aştepta. Simeon pare că făcea parte din grupa umililor şi evlavioşilor cercetători ai Scripturilor, ca Zaharia şi Elisabeta (cap. 1,6. 67), Iosif (Matei 1,19), Maria (Luca 1,28), păstorii (DA 47), Ana (Luca 2,37), magii (Matei 2,11; DA 59), Iosif din Arimatea (Marcu 15,43) şi câţiva alţii (Luca 2,38). Acestor credincioşi care aşteptau pe Mesia cerul le-a făcut cunoscută arătarea lui Mesia (cf. Evrei 9,28). Este privilegiul nostru astăzi să aşteptăm fericita noastră nădejde şi arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Hristos (Tit 2,13).

Mângâierea lui Israel. Expresia aceasta făcea parte dintr-o formulă de rugăciune iudaică comună: Fie să văd mângâierea lui Israel, însemnând: Fie să văd pe Mesia. Expresia mângâierea lui Israel reflectă diferite profeţii mesianice care vorbesc despre mângâierea nădejdii mesianice (vezi Isaia 12,1; 40,1; 49,13; 51,3; 61,2; 66,13; etc.).

Nu va muri. [Nu va vedea moartea, KJV]. În fiecare veac cei evlavioşi au cultivat nădejdea că vor trăi să vadă împlinirea nădejdii mesianice. Dumnezeu a intenţionat ca această nădejde să ardă pururi cu putere în inima celor credincioşi ai Săi deoarece, mai mult decât orice altceva, nădejdea aceasta face pe oameni să-şi sfinţească viaţa (vezi 1 Ioan 3,2.3). Totuşi, cei evlavioşi din vremea lui Simeon aveau asigurarea din profeţii că generaţia lor Îl va vedea pe Mesia.

Hristosul Domnului. Sau Unsul Domnului (vezi la Matei 1,1), un titlul iudaic precreştin pentru Mesia.

A venit la Templu, mânat de Duhul. Fiind fără prihană şi cu frica lui Dumnezeu (v. 25), Simeon umblase în lumina cu care cerul îi luminase până atunci cărarea şi ochii lui erau deschişi pentru a vedea o nouă lumină. Cât de deosebit stăteau lucrurile cu preotul care L-a ţinut momentan pe pruncul Isus în braţele sale (vezi DA 52)! Ca şi mulţi din colegii săi preoţi, el studiase în zadar Scripturile (vezi DA 30), în primul rând datorită lipsei de bunăvoinţă de a trăi după principiile descoperite acolo (vezi Osea 4,6). Drept urmare, ochii lui spirituali erau cu totul orbi când a fost adus faţă în faţă cu Lumina vieţii (vezi Ioan 1,7-11). Întrucât nu se folosise de lumina deja descoperită el era nepregătit pentru mai multă lumină.

A binecuvântat pe Dumnezeu. Sau, a lăudat pe Dumnezeu, ca în cap. 1,64. Cu privire la înţelesul VT al expresiei a binecuvânta pe Dumnezeu vezi la Psalmii 63,4.

Slobozeşte. Simeon îşi atinsese ţinta. Trăise să-L vadă pe Cel aşteptat. Nu mai există o altă dorinţă sau cerere din partea lui şi era gata pentru eliberarea din slujbă pe care o aducea moartea. Vezi la v. 26.

În pace. Simeon a împlinit dorinţa inimii sale când, prin credinţă, a văzut în pruncul Isus împlinirea făgăduinţelor mesianice ale VT. În inima tuturor oamenilor există un gol care nu poate fi umplut, un dor care nu poate fi satisfăcut decât de Isus. Noi, ca şi Simeon, n-ar trebui să avem pace, până când n-am văzut prin credinţă pe Hristosul Domnului.

Stăpâne. [Doamne, KJV]. Gr. despotes, însemnând stăpân absolut. Cuvântul despotes în sine nu dădea nici o indicaţie dacă stăpânul absolut era bun sau rău. Totuşi, a pune putere absolută în mâinile oricărei fiinţe omeneşti este un lucru primejdios. Caracterul cuiva este curând arătat în folosirea unei astfel de puteri, extinderea nelegiuirii lui fiind descoperită de gradul abuzării lui de putere. Natura omenească fiind ceea ce este, puterea absolută de obicei tinde să scoată la iveală răul care este într-un om şi nu binele; din care cauză cuvintele despot, despotic şi despotism derivate de la despotes, denotă folosirea tiranică, rea a puterii. Dar folosirea lui despotes cu referire la Dumnezeu prezintă o idee diferită. Dumnezeu în calitatea de Cârmuitor absolut reflectă în guvernarea Sa desăvârşirea absolută a propriului Său caracter. Despotes nu este folosit prea des cu privire la Domnul (Fapte 4,24; Iuda 4; Apocalipsa 6,10); mai degrabă este folosit cu privire la stăpânul de sclavi (1 Timotei 6,1.2; 2 Timotei 2,21; Tit 2,9; 1 Petru 2,18). Cuvântul NT obişnuit pentru Domn este kurios, care denotă un superior fără specificarea gradului de superioritate. Adesea kurios era folosit simplu ca un titlu de respect aşa cum folosim noi astăzi pe domn.

În v. 29.30, Simeon vorbeşte despre ceea ce Mesia înseamnă pentru el personal; în v. 31.32, gândurile lui se îndreaptă spre ceea ce Mesia înseamnă pentru toţi oamenii.

Mântuirea. Gr. soterion (vezi la v. 11). În LXX-a soterion, este folosit adesea pentru ebr. shelem, jertfa de mulţumire sau jertfa de pace (vezi vol. I, p. 700).

Pregătit-o. Sau făcut-o gata.

Tuturor popoarelor. [Toţi oamenii, KJV]. Literal, toate popoarele. Luca ia din nou notă de chemarea universală a soliei Evangheliei (vezi vol. IV, p. 28-30).

Lumina. [O lumină, KJV]. Vezi la cap. 1,78.79.

Să lumineze. Literal, pentru o descoperire. Vălul care învăluie toate popoarele (Isaia 25,7) urma să fie îndepărtat (Isaia 60,1-3).

Neamurile. Din cele mai timpurii vremuri poporul evreu a fost instruit cu privire la rolul rânduit lui ca reprezentant al adevăratului Dumnezeu înaintea naţiunilor pământului. Faptul acesta vizibil era clar expus în prima făgăduinţă făcută lui Avraam (Geneza 12,3) şi mai târziu repetată lui Isaac (Geneza 26,4) şi lui Iacov (Geneza 28,14). Acelaşi adevăr a fost mai clar vestit lui Israel când poporul a ieşit din Egipt şi se pregătea să intre în Ţara Făgăduită (vezi Deuteronom 4,6-8; 28,10; etc.). Din generaţie în generaţie profeţii au ţinut totdeauna înaintea poporului întinderea mondială a sarcinii lor sacre (vezi Psalmii 98,3; Isaia 42,6; 49,6; 53,10; 56,6.7; 60,1-3; 61,9; 62,2; Zaharia 2,11; 8,22; etc.). Hristos a arătat de repetate ori că misiunea Lui cuprindea Neamurile, ca şi pe iudei (vezi Matei 12,18.21; Ioan 13,32; etc.). Vezi vol. IV, p. 26-30.

Slava. Iudeilor le fuseseră date privilegii care depăşeau cu mult pe acelea ale oricăror altor popoare pentru ca să poată deveni reprezentanţii pregătiţi ai adevăratului Dumnezeu (vezi vol. IV,

p. 28-30). Alegerea cerului nu s-a oprit asupra lor pentru faptul că erau mai înţelepţi sau mai buni decât alte naţiuni, ci pentru că Dumnezeu a considerat potrivit să facă din ei ambasadorii Săi speciali ai luminii şi adevărului (vezi Deuteronom 7,7.8). Părintele lor, Avraam, era un sârguincios căutător al adevărului şi astfel s-a supus călăuzirii lui Dumnezeu. Domnul este totdeauna gata să lucreze cu aceia care sunt dispuşi să fie călăuziţi de El. Avantajul special al iudeilor ca naţiune consta mai ales din faptul că ei urmau să fie primitorii, păstrătorii şi vestitorii adevărului (vezi Romani 3,1.2; 9,4.5).

Poporului. Gr. laos, un termen pe care scriitorii NT îl aplică în mod consistent la propriul lor popor, fie la iudei fie la cei împreună cu ei credincioşi creştini. Cuvântul Neamuri este ethnos, o mulţime care trăieşte laolaltă, de unde naţiune. În NT ethnos este consistent tradus naţiune sau neam.

Tatăl. [Iosif, KJV]. Dovezi textuale favorizează (cf. p. 146) exprimarea tată. Exprimarea aceasta nu implică în mod necesar o tăgăduire a naşterii din fecioară, fapt pe care Luca l-a afirmat clar şi fără echivoc (Luca 1,26-35; cf. Matei 1,18-25). În cazul acesta, Luca se poate să se fi gândit la Iosif în sensul legal şi popular, dar cu siguranţă, nu în sensul literal şi fizic (vezi la Matei 1,21.24). Ca soţ al Mariei, Iosif a devenit, într-un anumit sens real, tatăl lui Isus din clipa în care Isus S-a născut. De aici înainte, sau cel puţin de la data înregistrării la Templu, în limbajul obişnuit al vremii, Iosif a fost privit ca atare (vezi Luca 3,23; 4,22; Ioan 6,42). Cea dintâi din datoriile lui Iosif în rolul său de părinte legal al lui Isus a fost numirea copilului (vezi Matei 1,21). Mai târziu, prin îndrumare divină, Iosif a activat în rolul acesta (vezi Matei 2,13.19-22). Nu este nicidecum necorespunzător să vorbim despre Iosif ca tatăl lui Isus şi sensul acesta este evident din faptul că Maria însăşi foloseşte termenul acesta (Luca 2,48). De asemenea în v. 27, Luca cuprinde pe Iosif ca unul din părinţii lui Isus, cu siguranţă nu într-un sens literal, ci într-un sens corespunzător, popular (vezi DA 82).

Se mirau. Nu într-un sens de surpriză, deoarece îngerul deja se arătase atât lui Iosif (Matei 1,20), cât şi Mariei (Luca 1,26.27) cu o solie asemănătoare. În plus Elisabeta se adresase Mariei cu cuvinte evident inspirate (v. 41-45). De asemenea, Iosif şi Maria auziseră relatarea păstorilor (cap. 2,20). Uimirea lor creştea cu fiecare dovadă succesivă a mesianităţii copilului Isus, aşa cum inspiraţia făcea tot mai clar sarcina încredinţată Lui de Tatăl Său din cer. Poate, de asemenea, ei erau surprinşi de faptul ca un străin să recunoască marele secret.

Au zis Mariei. S-ar părea că Simeon, prin inspiraţie, a înţeles faptul naşterii din fecioară. El pare să-l fi ignorat cu totul pe Iosif.

Prăbuşirea şi ridicarea. Hristos vorbea despre Sine ca piatra pe care au lepădat-o zidarii (Matei 21,42; vezi la Psalmii 118,22). Noi trebuie să cădem pe Stâncă şi să fim zdrobiţi înainte de a putea fi înălţaţi în Hristos (DA 57).

Hristos este marele magnet al veacurilor care atrage la Sine pe cei umili şi zdrobiţi cu inima. Unii, ca Matei, Zacheu şi Maria Magdalena – consideraţi în general ca vameşi şi păcătoşi – se simţeau în mod curios atraşi de către Medicul care le putea reface vieţile zdrobite. Alţii, ca şi cărturarii şi Fariseii, care considerau că nu au nevoie de Medicul ceresc, erau alungaţi de la Mântuitorul de propria lor stricăciune a duhului.

Semn. Gr. semeion, semn, dovadă sau amintire. Ca reprezentant al cerului, Hristos este simbolul mântuirii. El este un semn viu sau o mărturie vie a iubirii Tatălui cu privire la care misiunea Lui pe pământ oferă dovezi ce nu pot fi respinse (vezi Ioan 3,16; DA 19)

Chiar sufletul tău. Ca şi alţi iudei, Maria aştepta fără îndoială ca Isus să domnească glorios pe tronul pământesc al lui David (cf. cap. 1,32). Aşteptarea aceasta, împărtăşită chiar şi de ucenicii lui Hristos, putea numai să facă şi mai amară dezamăgirea crucii. Dar Dumnezeu, în îndurarea Lui, i-a dat această înştiinţare cu privire la ceea ce avea de aşteptat.

Sabie. Gr. rhomphaia, folosit pentru a descrie o sabie mare, de felul lungii săbii trace. Rhomphaia trebuie să fie deosebită de cuvântul obişnuit din NT pentru sabie machaira, un cuvânt care descria sabia scurtă romană. Rhomphaia apare în LXX-a pentru sabia lui Goliat. Probabil, rhomphaia era o armă mai puternică decât machaira şi este folosită aici în sens figurat pentru a descrie întristarea care a străpuns inima Mariei la cruce (vezi Ioan 19,25; DA 744, 752). Aceasta, prima prezicere din NT a patimilor lui Hristos, reflectă profeţiile din Isaia 52,14; 53,12. Aceste cuvinte misterioase ale lui Simon trebuie să fi trecut peste conştiinţa Mariei ca o prevestire aducătoare de fiori reci şi de îngrijorare cu privire la lucrurile viitoare. În plus, faptul că declaraţia lui Simeon era adresată Mariei pare să lase să se înţeleagă că Iosif nu va fi martor la scena de pe Calvar.

Descopere. [Dea la iveală, KJV1. Literal, descopere sau dezvăluie.

Ana. Gr. Hanna, de la evr. Channah, Ana (vezi la 1 Samuel 1,2). Această sfântă înaintată în vârstă poartă acelaşi nume ca şi mama lui Samuel, întemeietorul şcolilor profeţilor. Potrivit cu evangheliile apocrife şi o tradiţie adoptată mai târziu de biserică, Maria fusese crescută în Templu sub paza şi îndrumarea Anei, care se presupunea că era mama ei. Aceasta este simplă ficţiune. Nu există nimic aici care să arate că cele două femei s-ar fi întâlnit mai înainte. Continua prezentă a Anei în Templu vorbeşte în chip elocvent despre iubirea cu care L-a servit pe Domnul. Amănuntul biografic pe care îl prezintă Luca, vorbind despre un personaj biblic obscur cum este Ana, mărturiseşte despre calitatea istorică a raportului său.

Proorociţă. Darul profeţiei a fost acordat din când în când unor femei evlavioase, ca şi unor bărbaţi. Între profetese erau femei ca Maria (Exod 15,20), Debora (Judecători 4,4), soţia lui Isaia (Isaia 8,3), Hulda (2 Regi 22,14), precum şi cele patru fecioare ale lui Filip (Fapte 21,9).

Foarte înaintată în vârstă. Literal, înaintată în multe zile. Ana era cel puţin de 84 de ani (vezi la v. 37) şi mai probabil cu mult peste 100 de ani.

Optzeci şi patru de ani. Este oarecum nesigur din textul grec dacă expresia tradusă optzeci şi patru de ani trebuie să fie înţeleasă că se aplică la vârsta Anei sau la durata văduviei ei. Comentatorii sunt aproape egal împărţiţi asupra acestei probleme. Unele traduceri aplică perioada la vârsta ei (RVS) şi altele la văduvia ei (ca Moffat). Exprimarea KJV o văduvă de aproape optzeci şi patru de ani, reflectă oarecum frazeologia ambiguă a originalului. Amănuntele date şi formularea folosită par să arate că cei 84 de ani trebuie să se refere la perioada văduviei Anei. Dacă Ana s-a căsătorit la vârsta timpurie de 15 ani şi a fost căsătorită 7 ani, ar fi fost atunci în vârstă de 106 ani. Aceasta în nici un caz nu ar fi fost ceva imposibil, deşi vârsta ei ar fi făcut-o foarte înaintată în vârstă.

Nu se depărta. Unii au înţeles că aceasta însemna că Anei, ca pensionară a Templului, i se dăduse o odaie în vecinătatea curţilor Templului, poate împreună cu alte văduve şi, în schimb, ea îşi devota timpul ei pentru învăţarea femeilor tinere care veneau la Templu pentru învăţătură religioasă. Nu se ştie dacă exista un astfel de procedeu pe vremea lui Hristos. Alţii cred că nu se depărta de Templu la fel cum ucenicii după înălţare tot timpul stăteau în Templu şi lăudau şi binecuvântau pe Dumnezeu (vezi Luca 25,53; Fapte 2,46). Este evident că în acest caz din urmă Luca nu vrea să spună locuire în Templu, ci mai degrabă participare regulată la serviciile religioase de la Templu, plus mărturisirea înaintea oamenilor care veneau acolo (vezi Fapte 3,1; 5,12.20.21.25.42; etc.).

Zi şi noapte. Probabil o referire la orele de cult de dimineaţa şi de seara. Oricare ar fi fost cazul cu locuinţa ei (vezi cele mai dinainte), este evident că Ana participa cu credincioşie la orele de cult de dimineaţa şi de seara. Viaţa ei era absorbită de slujirea lui Dumnezeu; ea nu avea alte interese care să-i abată atenţia. O astfel de viaţă o elogiază Pavel ca fiind foarte corespunzătoare pentru cineva care este văduvă cu adevărat (vezi 1 Timotei 5,5).

Ceas. [Clipă, KJV]. Mai degrabă, ceas şi anume, când vorbea Simeon. Auzind mărturia inspirată a lui Simeon cu privire la Isus, însăşi inima Anei a fost mişcată de putere de înţelegere inspirată pentru a vedea în copilul Isus pe Mesia cel făgăduit (vezi DA 55; cf. Matei 16,17). În felul acesta, la dedicare doi martori inspiraţi au confirmat ceea ce Maria şi Iosif ştiau deja despre copil.

Să lude. [Să mulţumească, KVJ]. Cuvântul şi ea a fost adăugat de traducători. Verbul grec folosit aici lasă să se înţeleagă mulţumiri sau laudă înapoiată ca apreciere pentru darul sau favoarea primită. Este clar, deci că Luca se referă la lauda Anei numai ca o expresie a bucuriei la vederea lui Mesia.

Să vorbească. Potrivit cu forţa timpului grec, vorbea într-una. Până aici vorbise despre profeţiile care arătau către venirea lui Mesia; acum putea vorbi din proprie experienţă că Mesia venise.

Tuturor celor ce aşteptau. Expresia aceasta criptică descoperă faptul că exista o grupă de oameni mică, dar zeloasă, care studia profeţiile şi îşi dădea seama că împlinirea vremii sosise (Galateni 4,4; cf. Daniel 9,24-27; DA 34, 35; vezi la Luca 2,25).

În Ierusalim. Dovezi textuale importante (cf. p. 146) pot fi de asemenea citate pentru exprimarea din Ierusalim (comparaţi aceasta cu mângâierea lui Israel, v. 25).

Au împlinit tot. [Întoarcerea la Nazaret, Luca 2,39.40 = Matei 2,19-23. Comentariu major: Matei şi Luca. Vezi harta p. 215]. Isus Se născuse sub Lege (Galateni 4,4) ca iudeu şi de aceea a împlinit toate cerinţele Legii Domnului, aşa cum sunt numite aici legile levitice cu privire la curăţire şi înfăţişare (Luca 2,22-24). Deşi date lui Israel prin mijlocirea lui Moise, legile îşi aveau obârşia în Dumnezeu (vezi Deuteronom 5,31-33). Numai Cele Zece Porunci fuseseră date direct de Dumnezeu poporului (vezi Deuteronom 5,22).

S-au întors. Luca nu pomeneşte vizita magilor sau fuga în Egipt, care au precedat revenirea în Galileea (vezi Matei 1,1-23). O omitere similară a amănuntelor naraţiunii apare în Fapte 9,26, unde Luca lasă să se înţeleagă că Saul a mers imediat de la Damasc la Ierusalim. Dar este evident din Galateni 1,17.18 că a fost un interval de trei ani înainte ca Pavel să se reîntoarcă la Ierusalim. Reiese că vizita magilor a avut loc după dedicarea la Templu, deoarece ar părea de necrezut ca Iosif să ducă pe Maria şi pe Iosif la Ierusalim după ce fusese avertizat să fugă în Egipt pentru a scăpa de Irod. Când familia s-a întors la Nazaret, Irod era mort şi fiul său Arhelau domnea în locul lui (vezi Matei 2,19-23). Arhelau a domnit din anul 4 î.Hr. până în anul 6 d.Hr. De aceea reîntoarcerea la Nazaret trebuie să fi avut loc în cuprinsul acestui interval de timp, probabil la scurt timp după începutul domniei lui Arhelau.

Nazaret. Vezi la Matei 2,23.

Pruncul creştea. Pasajul acesta cuprinde copilăria lui Isus, până când a fost de 12 ani (v. 42), întrucât v. 51,52 cuprind tinereţea şi începutul vârstei de bărbat. Dezvoltarea naturii şi personalităţii lui Isus Hristos a avut loc repede, în mod normal, cu excepţia faptului că niciodată nu a cedat păcatului. El a trăit aşa cum ar fi trăit un copil şi un tânăr normal, în cercul familiei. El a trecut prin anii aceştia aşa cum o face fiecare fiinţă omenească, în ce priveşte creşterea fizică, mintală, spirituală şi socială (vezi la v. 52), cu excepţia că nici un viciu nu a întinat procesul creşterii. Acest proces de creştere atestă clar adevărata natură omenească a lui Isus, după cum desăvârşirea Lui atestă divinitatea Lui.

Se întărea. Aceleaşi două expresii creştea şi se întărea sunt folosite cu privire la dezvoltarea lui Ioan Botezătorul (cap. 1,80). Atât Ioan, cât şi Isus erau bine dezvoltaţi. În duh. Dovezile textuale favorizează (cf. p. 146) omiterea acestor cuvinte. Expresia se referă la dezvoltarea unei personalităţi simetrice. Plin de înţelepciune. Procesul dezvoltării mintale ţinea pas cu creşterea fizică. Rezumată în expresia aceasta este dezvoltarea intelectuală, morală şi spirituală a copilului (vezi la v. 52). Harul. Sau favoarea, adică aprobarea lui Dumnezeu (vezi la v. 52). Comparaţi mărturia directă a Tatălui la botezul lui Hristos (cap. 3,22).

Părinţii lui. [Prima vizită de Paşte, Luca 2,41-50. Vezi harta p. 215; diagrama p. 227.]. Referirea de aici la Iosif ca unul din părinţii lui Isus nu implică nicidecum o tăgăduire a naşterii din fecioară, relatată deja atât de explicit de Luca (cap. 1,31-35). În cursul copilăriei Isus a acceptat şi S-a folosit de grija şi protecţia părintească a lui Iosif (vezi la Matei 1,24) şi chiar şi ca tânăr a continuat să-i fie supus aşa cum ar trebuie să fie oricare tânăr tatălui său (vezi Luca 2,51). În v. 48 Maria vorbeşte lui Isus de Iosif, numindu-l tatăl tău.

Se duceau la Ierusalim. Timpul în textul grec arată că Iosif şi Maria aveau deprinderea să meargă la Ierusalim cu scopul de a participa anual al festivităţile religioase ţinute acolo (vezi la Luca 23,2). În cazul lui Iosif, participarea la cele trei mari sărbători era cerută de lege (vezi la Exod 23,14-17; Deuteronom 16,16). Faptul că Maria îl însoţea în mod obişnuit mărturiseşte despre devotamentul ei pentru cele spirituale, deoarece participarea din partea femeilor, deşi recomandată, nu era cerută în mod obligatoriu.

Paştelor. Cea dintâi din cele trei sărbători anuale, celelalte fiind Ziua Cinzecimii şi Corturile (vezi la Exod 23,14-17; Levitic 23,2). Comentând, aşa cum o făcea, eliberarea evreilor de sub apăsarea Egiptului, sărbătoarea Paştelui era o amintire impresionantă a seriei de evenimente dramatice prin care Dumnezeu făcuse pe Israel o naţiune independentă. Importanţa Paştelui pentru poporul evreu este atestată de faptul că ei participau de obicei la festivalul acesta chiar dacă era le era imposibil să fie la Ierusalim pentru celelalte. Era punctul culminant al anului religios, deoarece fără evenimentele pe care el le comemora, ei ar fi rămas în sclavia egipteană. Nu numai atât, dar Paştele preînchipuia pe Mesia (vezi 1 Corinteni 5,7) nădejdea venirii căruia a ţinut naţiunea legată laolaltă şi a păstrat-o din generaţie în generaţie.

De doisprezece ani. Potrivit cu metoda iudaică de calculare Isus ar fi fost socotit de 12 ani la data ajungerii la cea dea XI-a zi de naştere (vezi la Geneza 5,32; Matei 2,16) şi ar fi fost de doisprezece ani până la a XII-a zi de naştere al Lui. La completarea celui de-al XII-lea an un băiat iudeu era confirmat ca fiu al Legii (DA 75) şi devenea personal obligat să ţină diferitele rânduieli religioase. Anul al XII-lea marca trecerea de la copilărie la tinereţe. La vârsta de trei ani, băieţilor iudei le era dată haina cu canafi prescrisă de Legea lui Moise (vezi la Numeri 15,38-41; Deuteronom 22,12) şi la vârsta de cinci ani se aştepta ca ei să memoreze părţi din Lege. La sfârşitul celui de-al XII-lea an se socotea că trebuie să poarte tefilin, sau filacterii (vezi la Exod 13,9), la orele de rugăciune –aşa cum se cerea de tradiţia rabinică, deşi nu de Legea lui Moise. Isus nu s-a conformat niciodată la tradiţia aceasta (vezi DA 84; cf. Matei 23,5). Potrivit cu Mişna (Aboth 5,21, ed. Socino a Talmudului, p. 75). Băieţii evrei deveneau personal răspunzători pentru ţinerea poruncilor la vârsta de 13 ani, adică la împlinirea celui de-al XII-lea an. Dacă naşterea lui Isus a avut loc în toamna anului 5 î.Hr., aşa cum pare probabil (vezi p.241), al XII-lea an al Lui, potrivit calculului iudaic, ar fi din toamna anului 7 d.Hr. până în toamna anului 8 d.Hr. şi cel dintâi Paşte al Lui ar fi acela al anului următor, anul 9 d.Hr. Vezi diagrama I, p. 227.

S-au suit. Vezi la v. 41. Pe vremea lui Hristos, iudeii care călătoreau în Galileea şi Iudea evitau, dacă era cu putinţă, calea directă prin Samaria, din cauza ostilităţii dintre iudei şi samariteni (vezi DA 487). Este posibil, deci, ca Isus şi părinţii Săi să fi făcut călătoria aceasta pe valea Iordanului care oferea un alt drum. Fiind acum de doisprezece ani, Isus a luat parte la Paşte pentru prima dată. Aceasta a fost probabil şi cea dintâi călătorie la Ierusalim după cu dedicare şi deci prima vedere a Templului (vezi DA 78).

După obiceiul. Conformarea credincioasă la toate cerinţele Legii era caracteristică pentru Iosif şi Maria (vezi la Matei 1,19; Luca 2,21-24).

După ce au trecut zilele. [Împlinit zilele, KJV]. Mielul Pascal era de obicei înjunghiat târziu în după-amiaza zilei de 14 Nisan şi mâncat după apusul soarelui în aceeaşi noapte, pe 15 (vezi nota adiţională la Matei 26, nota 1). Ziua de 15 era şi ziua întâi a sărbătorii azimilor, care continua până la data de 21, zilele de 15 şi de 21 Nisan fiind sărbătorite ca sabate indiferent de zilele săptămânii în care ar fi putut să cadă (vezi la Exod 12,16; Levitic 23,6.7).În ziua a XVI–a era prezentat Domnului snopul de legănat. Ceremoniile zilelor din 14 până în 16 ale sărbătorii erau considerate ca fiind cele mai importante, iar pe data de 17 cei care veniseră la Ierusalim să ia parte la sărbătoare aveau îngăduinţa să se reîntoarcă acasă dacă ar fi ales să facă aşa. O împrejurare narată de Luca (v. 46) a determinat pe mulţi comentatori să considere că Maria şi Iosif au plecat la data aceasta. Totuşi, devoţiunea cu care ei ţineau cerinţele legii rituale (vezi la v. 41.42) ar părea să-i fi făcut să rămână pentru durata întregii sărbători şi nu numai pentru timpul minim cerut de rabini. Vezi diagrame p. 233.

Băiatul. [Copilul, KJV]. Gr. pais, băiat sau tinerel. În v. 40 cuvântul tradus copil derivă de la paidion, forma diminutivă a lui pais.

Isus a rămas. [Isus a zăbovit, KJV]. Natura ascultătoare a lui Hristos, chiar ca un copil, dădea lui Iosif şi Mariei toate motivele de încredere în El; mintea sclipitoare şi receptivă a Lui, distinsă prin meditaţie şi înţelepciune care depăşeau anii Săi (DA 68,69), făceau ca ascultarea Lui să nu fie oarbă, ci inteligentă. Chiar ca şi copil, Isus era totdeauna atent şi anticipa nevoile părinţilor Săi (DA 80). Totdeauna părea să ştie ce are de făcut şi era credincios în împlinirea îndatoririlor acestora, iar cu prilejul acesta Maria şi Iosif au luat ca de la sine înţeles că El va face aşa cum făcuse şi în trecut.

Cu prilejul acestei vizite la Ierusalim, Isus Şi-a dat seama pentru prima dată că El era într-un sens unic Fiul lui Dumnezeu (vezi DA 75, 78) şi implicaţiile misiunii Sale pământeşti au început să se clarifice minţii Sale. El dorea o mai clară înţelegere a naturii lucrării încredinţate Lui şi a zăbovit în Templu, casa de pe pământ a Tatălui Său ceresc (vezi Ioan 2,16) pentru a comunica mai departe cu El.

Perioada tinereţii este rânduită de Dumnezeu spre a fi timpul când copiii să se deprindă să gândească singuri şi să accepte răspunderea pentru alegerile lor. Când sunt mai tineri, în mod necesar depind în cea mai mare măsură de părinţii lor în problemele acestea, dar când perioada tinereţii se apropie de sfârşit, este de aşteaptat ca ei să-şi fi asumat rolul maturităţii. De la început de tot, părinţii ar trebui să caute să dezvolte în copiii lor capacitatea de a alege în mod inteligent şi să simtă răspundere personală. Dar, pe măsură ce copilăria trece pe nesimţite în tinereţe, ar trebui să fie scopul părinţilor să cultive cât mai repede cu putinţă progres în direcţia aceasta când copilul este calificat pentru a accepta răspunderile maturităţii. Tinerilor ar trebuie să li se îngăduie să facă propriile lor alegeri şi să acţioneze independent de părinţii lor de îndată ce ei demonstrează capacitatea de a face lucrul acesta în mod inteligent. Sunt puţine privelişti mai patetice decât un tânăr ajuns la hotarele maturităţii şi încă legat de părinţii săi prin limitările de alegere şi acţiune care corespund copilăriei. Nici o altă persoană nu este mai puţin pregătită ca ei să-şi asume răspunderile care însoţesc maturitatea. În acelaşi timp, tineretul ar trebui să fie învăţat să aprecieze şi să ia în considerare în mod serios sfatul şi îndemnul părinţilor lor şi în decursul vieţii să tragă folos din înţelepciunea şi experienţa altora (vezi la v. 51).

Părinţii Lui. [Iosif şi mama Lui, KJV]. Dovezile textuale favorizează (cf. p. 146) exprimarea părinţii Lui (vezi la v. 41).

Au crezut. [ Presupunând, KJV]. Isus nu dăduse niciodată părinţilor Săi vreun motiv temeinic de îngrijorare. Ei presupuneau că El cunoştea planurile lor de a se reîntoarce cu tovarăşii lor de călătorie şi că El cunoştea timpul propus pentru plecare.

Tovarăşii lor de călătorie. Gr. sunodia, o ceată de călători, sau o caravană de la sun, împreună cu şi hodos, drum sau cale. Pentru tovărăşie şi protecţie aceia care luau parte la diferitele sărbători anuale la Ierusalim călătoreau de obicei în grupuri mari. Adesea, toţi cei care mergeau dintr-un sat sau oraş plănuiau să meargă împreună într-o caravană. În îmbulzeala plecării unei caravane mari ar fi fost dificil pentru Iosif şi Maria să verifice pe lângă toate rudele şi toţi prietenii pentru a şti unde se găsea Isus. În plus, întrucât se obişnuia ca femeile să călătorească în grup înaintea bărbaţilor, este posibil ca Iosif şi Maria să fi fost separaţi la scurt timp după ce au plecat la drum şi fiecare presupunea că Isus era cu celălalt.

Au mers cale de o zi. Călătoria de înapoiere la Nazaret ar fi luat unui grup ca acesta în cel mai bun caz câteva zile (vezi la v. 42). Prima zi de călătorie, dacă luau drumul Iordanului, i-ar fi dus, probabil, nu mai departe de Ierihon, la o distanţă de 17 mile de Ierusalim.

L-au căutat. Ei au căutat stăruitor şi cu amănuntul. Ne putem închipui neliniştea sporită a lui Iosif şi a Mariei când au început căutarea târziu în timpul zilei, după ce merseră cale de o zi şi au continuat să meargă de la rudă la rudă şi de la prieten la prieten prin toată tabăra caravanei. O astfel de cercetare trebuie să fi durat până târziu în noapte. Dar străduinţele lor erau zadarnice. Isus nu era de găsit nicăieri.

După trei zile. Adică, de la data de când observaseră de întâia dată că Isus nu era în grupa lor. Fără îndoială Iosif şi Maria s-au sculat devreme a doua zi dimineaţa pentru a face drumul înapoi la Ierusalim, inima lor fiind plină de prevestiri rele, deoarece îşi aduceau aminte de încercările disperate ale lui Irod de a-I lua viaţa. Dacă s-ar fi oprit la Ierihon (vezi la v. 44) ar fi fost acum necesar să urce pe drumul de costişă către Ierusalim, o ascensiune de peste 3000 de picioare. După ce au făcut drumul înapoi la Ierusalim, ei au folosit puţinele ceasuri rămase din această a doua zi căutându-şi Fiul. Dar în zadar! Cercetarea acestei zile a fost tot atât de lipsită de rod ca şi aceea a orelor de la sfârşitul zilei anterioare. Ziua următoare şi-au reluat sarcina. Întristarea şi necazul lor s-au prefăcut în veselie şi bucurie când au auzit glasul lui Isus printre închinătorii de la Templu. Potrivit calculului iudaic, în felul acesta ar fi fost a treia zi în care L-au găsit pe Isus în Templu (vezi DA 81). Prin acest sistem de calculare inclusiv, cea dintâi zi şi cea din urmă zi a unei perioade de timp sunt incluse în calcularea timpului trecut (vezi p. 248-250).

Templu. Gr. hieron, întregul complex al Templului, cuprinzând curţile sau sălile locurilor sfinte care înconjurau Templul. Clădirea propriu-zisă a Templului însuşi este de obicei denumită prin grecescul naos. O şcoală rabinică era condusă pe una din terasele sau în una din sălile din cuprinsul zonei Templului, mai ales în sezoanele de sărbători.

Şezând. Poziţia unui ucenic. Comparaţi Fapte 22,3.

Învăţătorilor. [Doctorilor, KJV]. Literal, învăţătorilor, adică a rabinilor şi a cărturarilor cunoscători ai scrierilor sacre şi a tradiţiei orale (vezi p. 55). Remarcabil printre învăţătorii [doctorii] generaţiei precedente fusese Hilel cel Bătrân, fondatorul unei influente şcoli de gândire iudaică. Nu mai puţin distins era Şamai, un profesor mai conservator al legii iudaice. Învăţătorii [doctorii] distinşi pe vremea lui Hristos erau Gamaliel, profesorul lui Saul (vezi Fapte 22,3), Simeon, fiul şi succesorul lui Hilel, Nicodim (vezi la Ioan 3,1.10) şi posibil Iosif din Arimatea (vezi la Matei 27,57). Unul sau mai mulţi din bărbaţii aceştia, cunoscuţi a fi profesori activi ai vremii, s-ar putea să fi fost de faţă cu prilejul acesta. Era ceva obişnuit, mai ales în zilele de Sabat şi de sărbători, ca aceşti bărbaţi să fie găsiţi şezând pe bănci, pe terasa Templului, cu elevii aşezaţi pe pământ în jurul lor. Unii comentatori au sugerat că menţionarea învăţătorilor aici lasă să se înţeleagă că sărbătoarea azimilor era încă în curs şi că Iosif şi Maria plecaseră mai devreme, aşa cum era permis de obicei (vezi la Luca 2,43).

Ascultându-i. Adică, ascultând la tâlcuirile Scripturii şi tradiţiei din partea lor, la întrebările lor şi la răspunsurile lor la întrebări. Modul rabinic obişnuit de a da învăţături era cu ajutorul întrebărilor, răspunsurilor şi discuţiilor.

Punându-le întrebări. Adică, ca un învăţăcel sincer şi respectuos. Maria şi Iosif nădăjduiseră că, la această vizită la Ierusalim, Isus va veni în contact cu respectaţii şi învăţaţii rabini, ca să Se deprindă să-i respecte şi în felul acesta să se conformeze cerinţelor rabinice. Totuşi, în curând a devenit evident că înţelegerea lui Isus din profeţii o depăşea pe aceea a rabinilor. Întrebările Lui inteligente le deschideau ochii faţă de adevăruri trecute cu vederea cu privire la misiunea lui Mesia şi a împlinirilor contemporane care dovedeau că arătarea lui Mesia era aproape (vezi DA 78,80; cf. 30,55,212,234,257).

Printre aceste evenimente era fără îndoială acela din anul 6 d.Hr. când domnitorul local, Arhelau, a fost demis şi Iudea a fost organizată pentru prima dată ca o provincie guvernată direct de un procurator roman supus guvernului Siriei. Sub imperii străine succesive Iudea se considerase un stat supus, dar cu conducere naţională de principi şi preoţi iudei (Zorobabel, Ezra, Neemia şi mari preoţi ulteriori), de preoţii-regi Macabeici şi chiar sub Roma, de regele local Irod. Acum această nouă acţiune ar fi trebuit să determine pe mulţi să-şi dea seama că pe temeiul cuvântului sigur al profeţiei Mesia trebuia să se arate curând. Cu ani de zile mai înainte profetul scrisese: Toiagul de cârmuire nu se va depărta de Iuda şi nici un dătător de lege dintre picioarele sale, până va veni Şilo (vezi la Geneza 49,10; vezi DA 34, 103,104).

Uimiţi. Aceşti conducători religioşi nu puteau să-şi explice faptul că un copil care, după câte ştiau ei, nu învăţase în şcolile rabinilor (vezi DA 80; vezi la Ioan 7,15) să aibă profunda înţelegere a profeţiilor aşa cum, evident, o avea Isus. Dumnezeu fusese învăţătorul Lui, prin preceptele Mariei, prin studierea personală de către Isus a sulurilor, profeţilor şi acum prin directa imprimare a adevărului asupra inimii Sale când medita în curţile Templului (vezi DA 70,78). În contrast, învăţătura rabinilor tindea să întunece mai degrabă decât să clarifice adevărul – să încurajeze ignoranţa şi nu să dea cunoştinţe (vezi DA 69).

Priceperea. Adică, a Scripturilor, mai ales a profeţiilor care atrăgeau atenţia la venirea lui Mesia, misiunea lui Israel faţă de naţiuni şi statornicirea împărăţiei mesianice. Înţelegerea din partea Lui a Cuvântului lui Dumnezeu nu era întunecată de explicaţiile sinuoase şi rătăcitoare care alcătuiau depozitul rabinilor şi bătrânilor. Isus cunoştea de aproape nu numai litera, dar şi spiritul Scripturilor. El nu ţinea seama de interpretările rabinice. Nici un fel de erori nu-I întunecau gândirea.

Răspunsurile Lui. Aceşti venerabili învăţători Îl asaltau pe Isus cu întrebări într-un efort de a sonda adâncimea înţelegerii din partea Lui a Scripturilor şi erau intrigaţi de răspunsurile lui logice şi clare, care erau toate bazate pe Scripturi. Dacă un tinerel neînvăţat Isus poseda o înţelegere atât de profundă a Legii şi a profeţilor, se gândeau învăţătorii lui Israel, ce ar fi devenit El dacă ar fost deplin instruit de ei? Ca un maestru, dându-şi seama de posibilităţile latente într-o voce necultivată, dar natural frumoasă, fără îndoială că ei vedeau în Isus cel mai mare învăţător pe care-l cunoscuse vreodată Israel.

Când L-au văzut. Maria şi Iosif au fost miraţi de acea parte a convorbirii dintre Isus şi învăţătorii Legii pe care o auziseră. Dar mai mult decât atât, ei au fost uimiţi de înfăţişarea lui Isus. Pe faţa Lui era o lumină de care se minunau. Divinitatea străfulgera prin făptura omenească (DA 81) pentru întâia dată, ca mărturie despre adevărul că Fiul Omului nu era altul decât Fiul lui Dumnezeu (vezi la Matei 1,1; Notă adiţională la Ioan 1).

Pentru ce ne-ai făcut aşa? [Te-ai purtat aşa cu noi?, KJV] Literal, ne-ai făcut aşa?.

Tatăl Tău şi eu. Pentru ultima dată în naraţiunea Evangheliei Iosif este numit tatăl lui Isus. Acum când Isus Îşi dădea seama de legătura Sa cu Tatăl Său ceresc, este potrivit ca tatăl Său pământesc să dispară din tabloul Evangheliei (vezi la v. 51). Tăcerea Scripturilor cu privire la Iosif de la data aceasta înainte sugerează că el nu a supravieţuit să vadă începutul lucrării publice a lui Hristos (vezi DA 145). Pentru referirea la Iosif ca tată al lui Isus, vezi la v. 33.

De ce? Cuvintele lui Isus nu oglindesc resentiment pentru faptul că părinţii Lui erau îngrijoraţi de El, ci surpriză inocentă că ei au trebuit să treacă prin greutăţi şi nelinişte pentru a-L găsi. Pentru ce a trebuit să aibă ei un timp atât de dificil pentru a-L găsi pe Fiul lor? Unde s-ar fi aşteptat ei să-L găsească în altă parte în Ierusalim, decât în Templu? Ei cunoşteau interesul şi devotamentul Lui pentru cele religioase. Şi pentru ce ar fi trebuit ei să se întristeze şi să se îngrijoreze pentru El? Le dăduse El vreodată ocazie de îngrijorare? El doar rămăsese în Templu când ei plecaseră. Acolo Îl lăsaseră (vezi DA 78) şi unde s-ar fi putut aştepta să-L regăsească. În plus, El nu fugise de ei; ei plecaseră fără El. Vina era de partea părinţilor Săi şi ei n-ar fi trebuit să-L mustre pe El. Totuşi, conştienţa lui Isus în ce priveşte legătura Lui cu Tatăl Său ceresc nu i-a slăbit simţământul de datorie faţă de părinţii Săi pământeşti (vezi v. 51).

Nu ştiaţi? Nu cunoşteaţi? Dar ei n-au înţeles (v. 50).

Trebuie să fiu. Literal, este necesar ca eu să fiu sau mi se cuvine să fiu. Nu fusese Isus totdeauna credincios la datorie? Nu-şi îndeplinise El totdeauna cu credincioşie sarcinile încredinţate? Ca copil, Isus era deja conştient de destinul pe care avea să-l urmeze, nu voia Sa, ci voia Tatălui Său din cer (vezi Matei 7,2; 26,39; Ioan 4,34).

Cele ale Tatălui Meu. [Treburile Tatălui Meu, KJV]. Literal, în [lucrurile] Tatălui meu o expresie care se putea referi fie la treburile Tatălui Său, fie la casa Tatălui Său (RVS). Maria se referise la Iosif ca tatăl lui Isus (v. 48), Isus nu tăgăduieşte direct legătura aceea, dar afirmă lămurit că Dumnezeu din cer este Tatăl Lui. Pentru prima dată în viaţa Lui, Isus înţelege şi proclamă calitatea Lui divină de Fiu. Este demn de observat că acestea, cele dintâi cuvinte relatate ale lui Isus, afirmă divinitatea Sa. În propria Lui inimă se născuse o înţelegere a tainei misiunii Sale pe pământ (DA 82), dar părinţii Lui n-au înţeles spusele Lui (v. 50).

Înainte ca Hristos să vină pe acest pământ planul vieţii Sale a stat în faţa Lui, desăvârşit în toate amănuntele (DA 147). Ca şi timpul fixat la întrupare (Galateni 4,4; DA 31), fiecare eveniment din lucrarea Lui îşi avea timpul rânduit (DA 451). Cu toate acestea, când a venit pe pământ a fost călăuzit pas cu pas, când umbla printre oameni, de voia Tatălui, desfăşurată înaintea Sa zi de zi (DA 147). În privinţa unui comentariu asupra vieţii de rugăciune a lui Isus, calea pe care călăuzirea divină era făcută o realitate în viaţa Lui, vezi la Marcu 1,35; 3,13.

De repetate ori Isus a exprimat gândul: Încă nu mi-a venit ceasul (Ioan 7,6-8), dar la ultimul Paşti El a spus: Vremea Mea este aproape (Matei 26,18). Este privilegiul nostru să trăim zilnic o viaţă supusă Tatălui, aşa cum a trăit Hristos şi să fim călăuziţi în împlinirea părţii rânduită nouă în marele Său plan (DA 209; vezi Ioan 15,10).

În decursul zilelor veşniciei Domnul Isus era egal cu Tatăl (vezi la Ioan 1,1-3), dar la data întrupării El a acceptat un rol subordonat Tatălui (vezi nota adiţională la Ioan 1; vezi la Luca 1,31.35; Ioan 1,14). Acum la vârsta de 12 ani El a devenit conştient pentru prima dată de calitatea Lui de Fiu al Tatălui ceresc şi de rolul Său ca om între oameni.

Ei n-au înţeles. Nu ştiaţi? Isus îşi întrebase părinţii, dar ei n-au înţeles tăgăduirea Lui subînţeleasă a lui Iosif şi afirmarea lui Dumnezeu ca Tată al Lui. Maria, cunoscu că El a tăgăduit rudenia lui cu Iosif şi a declarat calitatea Lui de Fiu al lui Dumnezeu (DA 82), dar ea nu a prins deplina importanţă a cuvintelor Lui, mai ales aşa cum se aplicau la lucrarea vieţii Lui. Începând de la data aceasta cursul acţiunii Lui a fost o taină pentru părinţii Săi (DA 89). Cuvântul ei se referă aici fără îndoială la Maria şi la Iosif. Dacă nici ei n-au înţeles, acelaşi lucru ar fi cu siguranţă adevărat cu privire la învăţătorii Legii şi la alte persoane de faţă.

Supus. [Tinereţea şi bărbăţia tânără, Luca 2,51.52. Vezi harta p. 215; diagrama p. 227]. Sau ascultător faţă de ei. Deşi tăgăduind clar situaţia de fiu faţă de Iosif, Isus i s-a supus respectuos, aşa cum s-ar aştepta ca un fiu să se supună tatălui său atâta vreme cât rămâne sub acoperişul părintesc. Cu 18 ani înainte de a părăsi căminul, Isus Şi-a dat seama că era Fiul lui Dumnezeu, totuşi în timpul celor 18 ani el a rămas supus ca un fiu celor care erau ocrotitorii Lui părinteşti. Ca Fiu al lui Dumnezeu El S-ar fi putut considera scutit de jurisdicţia părintească, dar ca pildă pentru toţi tinerii El era ascultător de părinţii Lui omeneşti. Este deci evident că răspunsul lui Isus din v. 49 nu era în nici un sens o repudiere a autorităţii lui Iosif şi a Mariei.

În cursul acestor 18 ani, Isus a ajuns să fie cunoscut de către cetăţenii Săi ca dulgherul din Nazaret (Marcu 6,3) şi ca fiul dulgherului (Matei 13,55). Cândva, în decursul acestor 18 ani, Iosif a murit, deoarece la încheierea acestei perioade de timp despre atelier se vorbeşte ca fiind atelierul de dulgherie care fusese al lui Iosif (DA 108; cf. 145). Luca 2,51 este ultima referire biblică indirectă la Iosif în naraţiunea vieţii lui Hristos (vezi la v. 48).

Păstra. Gr. diatereo, a păstra cu grijă. Maria ţinea aceste cuvinte sau lucruri şi le păstra vii în memoria ei (vezi la v. 19).

Isus creştea. Copilăria şi tinereţea lui Isus au fost ani de dezvoltare armonioasă a puterilor Sale fizice, mintale şi spirituale (vezi Ed 13). Ţinta către care El aspira era de a reflecta perfect caracterul Tatălui Său din cer. Aici era natura omenească perfectă, modelată după chipul lui Dumnezeu. Treizeci de ani de pregătire stăruitoare au precedat o scurtă lucrare de trei ani şi jumătate. Afirmaţia din v. 40 se referă mai ales la copilăria lui Isus şi aceea din v. 52 în primul rând la tinereţea Lui. Afirmaţii asemănătoare sunt făcute cu privire la tinereţea lui Samuel (1 Samuel 2,26) şi aceea a lui Ioan Botezătorul (Luca 1,80).

Legendele superstiţioase cu privire la copilăria şi tinereţea lui Isus care sunt relatate în Evangheliile apocrife ale primelor secole creştine stau în straniu contrast cu demnitatea şi frumuseţea simplă şi cu puterea constrângătoare a naraţiunii biblice. Pentru ilustrarea acestor relatări legendare vezi lucrarea apocrifă, 1 Copilărie, 7,1-35; 13,1-13; 15,1-7; 16,1-16; 18,1-19). Se pare că Isus nu a săvârşit minuni înainte de timpul când a început lucrarea Sa publică (cf. DA 72, 74,92).

Înţelepciune. Gr. sophia, inteligenţă cuprinzătoare şi deplină; adică distincţie mintală în sensul cel mai înalt şi cel mai deplin (vezi la cap. 1,17). Sophia cuprinde nu numai cunoştinţă dar şi capacitatea şi judecata de a aplica acea cunoştinţă la împrejurările şi situaţiile vieţii. Pentru o corectă înţelegere a modului în care Hristos a făcut faţă problemelor vieţii este important să ştim că El nu S-a născut şi nu fost înzestrat în mod supranatural cu cunoştinţe, înţelegere şi înţelepciune – El a sporit, a crescut în înţelepciune. Fiecare copil poate câştiga cunoştinţe ca şi Isus (DA 70).

Statură. Isus a practicat cel mai înalt tip de exerciţii folositoare, singurele care pot da adevărata tărie fizică şi dezvoltă pe deplin facultăţile. Aceasta L-a format pentru a purta partea Sa din poverile vieţii; aceasta era un folos pentru Sine şi o binecuvântare pentru alţii (DA 72).

Era tot mai plăcut înaintea lui Dumnezeu. De la prima ivire a inteligenţei Isus a crescut fără încetare în har spiritual şi în cunoştinţa adevărului. El a crescut în tărie şi înţelegere morală în decursul orelor pe care le-a petrecut singur în natură – mai ales acelea din zorii dimineţii – meditând, cercetând Scripturile şi căutând pe Tatăl Său în rugăciune (vezi DA 90). În Nazaret, proverbial pentru nelegiuirea lui, chiar şi în generaţia aceea stricată El a fost mereu expus la ispită şi trebuia să fie fără încetare cu luare aminte pentru a-Şi păstra curăţenia şi caracterul (DA 71,116).

La încheierea anilor Săi de pregătire Tatăl a mărturisit despre El: Tu eşti Fiul Meu prea iubit, în Tine Îmi găsesc plăcerea (cap. 3,22). El era un exemplul viu de ceea ce înseamnă a fi desăvârşit după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit (Matei 5,48; DA 72).

Pentru comentariul mai amănunţit cu privire la felul în care Isus a întâmpinat ispita şi a biruit vezi la Matei 4,1-11; 26,38-41; Luca 2,40; Evrei 2,17; EGW material suplimentar la Luca 2,40).

Oamenilor. [Omului, KJV]. În ce priveşte personalitatea, Isus era cunoscut ca având o dispoziţie plăcută (DA 68, 254), o răbdare pe care nimic nu o putea tulbura (DA 68, 69), simpatie şi gingăşie (DA 74), modestie şi delicateţe tinerească (DA 80). Din copilărie, unicul Lui scop în viaţă a fost să-i facă pe alţii fericiţi (DA 70, 90, 92) şi mâinile Lui gata să lucreze erau pururi pregătite să le servească (DA 86). El îşi îndeplinea cu credincioşie datoriile de fiu, frate, prieten şi cetăţean (DA 72, 82).

Perfecta dezvoltare de caracter a lui Isus de la pruncie la bărbăţie, fără de păcat, este, poate, faptul cel mai uimitor din întreaga Lui viaţă. Acesta uluieşte imaginaţia. Şi având în vedere asigurările că El nu S-a bucurat de ocazii pe care Dumnezeu nu este dispus să le ofere şi pentru copiii noştri (DA 70), putem întreba cu folos: Cum se poate face aşa ceva? (cf. Ioan 3,9).

În primul rând Isus a acceptat natura omenească atunci când omenirea fusese slăbită de patru mii de ani de păcat. Ca şi fiecare copil al lui Adam, El a acceptat rezultatele lucrării marii legi a eredităţii (DA 49). I s-a îngăduit să întâmpine primejdia vieţii la fel cu fiecare suflet omenesc, să dea lupta aşa cum fiecare copil al neamului omenesc trebuie să o ducă, cu riscul înfrângerii şi al pierderii veşnice (DA 49). În al doilea rând, copilul Isus nu a fost înzestrat în mod supranatural cu înţelepciune mai presus de a altor copii normali. El gândea, vorbea şi acţiona cu înţelepciunea unui copil (DA 70, 71; COL 83). În al treilea rând, mediul în care a crescut Isus – nelegiuirea proverbială a Nazaretului – L-a supus la toate conflictele pe care le avem noi de întâmpinat (DA 71; cf. 116) şi cu toate acestea, chiar şi în copilărie şi în tinereţe, viaţa Lui nu a fost întinată de nici un singur gând rău sau faptă rea (DA 88).

În cea mai mare măsură caracterul este determinat de învăţătura şi exemplul părinţilor. Când copiii sunt privilegiaţi să vadă în viaţa părinţilor o oglindire a gingăşiei, dreptăţii şi răbdării lui Dumnezeu, ei ajung să-L cunoască aşa cum este (PP 308). Cultivarea iubirii pentru părinţii pământeşti, a încrederii în ei şi a ascultării de ei pregăteşte pe copii pentru a-L iubi pe Părintele lor ceresc, a se încrede în El şi a asculta de El (vezi PK 245; 4T 337; vezi la Matei 1,16). Dacă părinţii vor veni astăzi umili la Mântuitorul, gata să fie călăuziţi de El în educarea copiilor lor, le este făgăduit har îndestulător pentru a modela caracterul copiilor lor aşa cum a făcut Maria pentru copilul Isus (vezi DA 69; cf. 512).

Părinţii care ar vrea să vadă caracterul lui Isus reflectat în copiii lor se vor folosi de bogăţia de sfat inspirat care le stă la îndemână asupra acestui subiect important şi-l vor aplica cu sârguinţă şi răbdare în cercul familiei (vezi COL 80-89, 325-365; DA 68-74, 84-92; MH 349 – 394). Ca şi Avraam, ei vor porunci copiilor lor şi casei lor (vezi la Geneza 18,19) cu bunătate, răbdare şi înţelegere (vezi Efeseni 6,4; Coloseni 3,21) – totuşi cu fermitate (vezi la Proverbele 13,24; 19,18).

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE 1–3, 7 DA 44 1–20 DA 43–49 7–11 DA 47 8, 9 MH 477 10 Ev 387 10, 11 DA 231; Te 284 10–14 GC 314; ML 363 12–14 EW 153 14 AA 579; DA 48, 308, 803; GC 46; GW 283, 469; PP 65; Te 284; 6T 421; 8T 139 18–20 DA 48 21–38 DA 50–58 22, 24 DA 50 25 GC 315 25, 26 DA 55 29–32 CT 446; DA 55; FE 448 32 DA 465; GC 315 34 DA 231 34, 35 DA 55, 56; 4T 55 35 DA 145 36, 38 DA 55, 231 39, 40 PP 592 40 AH 290, 507; CG 187, 205, 345; COL 83; CT 141, 147, 178; DA 68; Ed 78; FE 392, 418, 438, 443; MH 400; ML 298; MYP 78; 8T, 223 41, 42 DA 75 41–51 DA 75–83 42–47 6T 75 43–45 DA 80 46, 47 Ev 140; FE 400 46–49 DA 81 48, 49 GW 111; MH 19 49 COL 283; DA 146, 486; FE 392 51 FE 142, 393; 3T 566; 5T 42 51, 52 FE 438; ML 299 52 AH 290, 297; CG 187, 205; COL 83; CT 141, 260, 446; DA 68, 74; FE 392, 400, 448; MH 349; ML 298; 1T 339