1 După paisprezece ani, m-am suit din nou la Ierusalim împreună cu Barnaba; şi am luat cu mine şi pe Tit.

Patrusprezece ani. Firul gândirii lui Pavel continuă fără întrerupere. Nu e clar dacă această perioadă de 14 ani a început cu convertirea lui sau cu vizita sa la Ierusalim trei ani mai târziu. În ce priveşte comentarii asupra detaliilor vezi p. 100, Nota adiţională la Fapte 15. scopul menţionării celor 14 ani este de a scoate în evidenţă după un cât de lung timp de la convertirea lui a avut Pavel o întâlnire mai importantă cu cei doisprezece. El nu împrumutase de la ei Evanghelia pe care o predicase de 14 (sau 17) ani.

Din nou la Ierusalim. Dacă perioadele de 3 ani şi 14 ani sunt succesive, au fost 17 ani de la data convertirii lui Pavel până la data celei de-a doua vizite la Ierusalim, şi cei 14 ani de la scurta întâlnire de 15 zile acolo cu Petru (cap. 1:18). După cum deja s-a notat (vers. 18.19), fusese puţin prilej pentru Pavel de a învăţa ceva de la apostoli la data acelei prime vizite. În cap. 2:1-10 Pavel lămureşte că el nu e în nici un caz îndatorat apostolilor în ce priveşte solia pe care o predica (vezi vers. 6.7). În ce priveşte legătura vizitei din Gal 2:1-10 cu aceea din Fapte 11:25-30 vezi p. 318, 319. Acest comentariu favorizează egalizarea vizitei din Gal 2:1-10 cu aceea din Fapte 15.

Cu Barnaba. Când apostolul Pavel a fost trimis de biserica din Antiohia să ia parte la conciliul din Ierusalim a fost acompaniat şi de alţii, unul din aceştia fiind Barnaba (vezi Fapte 15:2). Considerând relatările din Fapte 15 şi Galateni 2 că sunt paralele, unul din ei a fost Tit. Luca nu menţionează pe Tit în legătură cu niciuna din călătoriile lui Pavel. Cea dintâi referire la el a lui Pavel este în a doua epistolă către Corinteni, unde el îl consideră un ajutor de cel mai mare folos (vezi 2Cor 2:13).

2 M-am suit, în urma unei descoperiri, şi le-am arătat Evanghelia pe care o propovăduiesc eu între Neamuri, îndeosebi celor mai cu vază, ca nu cumva să alerg sau să fi alergat în zadar.

o propovăduiesc eu între Neamuri, îndeosebi celor mai cu vază, ca nu cumva să alerg sau săfi alergat în zadar.

În urma unei descoperiri. [Prin descoperire, KJV]. Admiţând că aceasta este aceeaşi cu aceea din Fapte 15, declaraţia lui Pavel de aici, că Dumnezeu l-a îndrumat să viziteze Ierusalimul pare să fie în conflict cu aceea a lui Luca, care spune că Pavel şi Barnaba au fost trimişi la Ierusalim de biserica din Antiohia. Par că atât Pavel cât şi biserica din Antiohia au fost îndrumaţi de Dumnezeu să facă vizita la Ierusalim la care apostolul face aici referire. Într-un chip asemănător Duhul Sfânt şi biserica au fost uniţi la trimiterea lui Pavel şi a lui Barnaba în întâia lor călătorie misionară (Fapte 13:2-3). Comparaţi şi Num 13:1.2 cu Deu 1:22. Adesea Pavel a primit iluminare cerească. La diferite ocazii el a fost îndrumat, înştiinţat sau încurajat de Dumnezeu (vezi Fapte 16:9; 20:23; 23:11; 27:22-26).

Le-am arătat. [Comunicat, KJV]. Sau declarat, expus. Instrucţiunile pe care Pavel le primise prin descoperire l-au îndrumat să meargă la Ierusalim şi să prezinte înaintea conducătorilor de acolo Evanghelia pe care el o predica în mijlocul neamurilor. Având în vedere îndoiala din mintea unora cu privire la calificările lui ca apostol şi natura Evangheliei sale, procedeul acesta pare cât se poate de corespunzător. Conducătorii de la Ierusalim aveau dreptul şi datoria de a cunoaşte şi aprecia acest lucru.

Îndeosebi. [În particular, KJV]. În chip înţelept, Pavel căuta să evite trezirea fără rost a opoziţiei la felul de acţiune la care Dumnezeu îl chemase, totuşi în acelaşi timp, se consfătuia cu conducătorii recunoscuţi ai bisericii.

Mai cu vază. [Cu reputaţie, KJV]. Adică, aceia care erau conducători identificaţi în vers. 9 ca Iacob, Petru şi Ioan. Nu există motiv de a pune la îndoială faptul că Pavel recunoştea poziţia acestor apostoli seniori, deşi mai târziu (vers. 6) el minimalizează valoarea oricărei învăţături pe care ar fi primit-o de la ei.

Ca nu cumva. Pavel nu sugerează aici nici o îndoială în mintea sa cu privire al temeinicia Evangheliei sale, ci a succesului vizitei sale la Ierusalim. El se temea ca nu cumva fraţii din Ierusalim să dezaprobe lucrarea lui de predicare a Evangheliei către neamuri. Aceasta a fi fost o mare biruinţă pentru potrivnicii săi iudaizanţii şi un obstacol serios pentru planurile sale de evanghelizare a neamurilor. Dacă iudaizanţii ar fi fost în stare să se opună lui Pavel cu scrisori oficiale de la cei doisprezece apostoli condamnându-l pe el şi Evanghelia lui, el ar fi fost imediat categorisit ca apostol al rătăcirii.

3 Nici chiar Tit, care era cu mine, măcar că era grec, n-a fost silit să se taie împrejur

Să se taie împrejur. [Să fie circumcis, KJV]. Versetele 3-5 sunt parantetice faţă de linia principală a argumentaţiei. Incidentul cu Tit e o dovadă palpabilă că apostolii înţeleseseră şi aprobaseră Evanghelia lui Pavel. S-ar putea să mai fi fost încă un motiv puternic în mintea lui Pavel pentru introducerea incidentului acestuia. Timotei, el însuşi un galatean, jumătate iudeu, jumătate dintre neamuri, fusese circumcis la începutul lucrării sale ca o concesiune pentru prejudecata iudaică (Fapte 16:1-3). În ce priveşte o enunţare a principiului implicat vezi 1Cor 9:21-23. Compromisul era de natură practică intenţionat să faciliteze predicarea Evangheliei printre iudeii din ţările locuite de neamuri. În cazul lui Tit, un om pur-sânge dintre neamuri, lucrurile erau diferite. Dacă Pavel ar fi consimţit să circumcidă pe Tit şi-ar fi tăgăduit Evanghelia şi ar fi apărut că admite că aceste forme exterioare erau esenţiale pentru mântuire. Scopul lui Pavel în menţionarea incidentului care cuprindea pe Tit este de a cita un caz când apostolii înşişi nu au cerut ca un om dintre neamuri să fie circumcis. Evident ei nu au cedat la cererile fraţilor mincinoşi care duseseră pe galateni în rătăcire şi aceştia trebuiau acum să întâmpine un argument cât se poate de dificil de a răspunde la el. Faptul că apostolii din Ierusalim nu au impus ca Tit să fie circumcis este o dovadă cu privire la inconsistenţa poziţiei iudaizanţilor în această privinţă.

Incidentul descoperă atât consecvenţa lui Pavel, cât şi bunăvoinţa conducătorilor de a da la o parte prejudecata şi de a recunoaşte adevărul atunci când le-a fost prezentat. Duhul acesta a făcut cu putinţă ca Dumnezeu să lucreze prin biserica primară pe o cale minunată. El caută acelaşi duh de iubire şi de toleranţă în biserica de azi. Trebuie să fie aceeaşi bunăvoinţă de a accepta lumina nouă când e prezentată, dacă biserica urmează să ajungă la noi înălţimi de experienţă spirituală, şi la noi adâncimi - o nouă înţelegere - a planului lui Dumnezeu pentru biserica Sa.

4 din pricina fraţilor mincinoşi, furişaţi şi strecuraţi printre noi ca să pândească slobozenia pe care o avem în Hristos Isus, cu gând să ne aducă la robie;

Fraţilor mincinoşi. Aceşti iudaizanţi bigoţi erau probabil farisei creştini din Fapte 15:5. Scopul lor era de a influenţa pe iudeii care credeau, să fie contra lui Pavel din cauza indiferenţei lui faţă de cerinţele legii ceremoniale.

Să pândească. [Să spioneze, KJV]. Pretinsa lor prietenie avea un motiv sinistru – gelozia pentru slobozenia [libertatea] convertiţilor dintre neamuri.

Slobozenia. [Libertatea, KJV]. Adică scutirea de cerinţele legii rituale şi de legalism ca mijloc de mântuire (vezi p. 933).

Robie. Un mod de a se referi la cerinţele legii rituale şi la legalism (vezi cap. 4:3.9.24.25.31; 5:1.2). Toţi aceia care adoptă principiul legalismului – că mântuirea poate fi dobândită prin conformarea la un cod prescris – evident se leagă să se conformeze la fiecare cerere a acelui cod. Ei devin robi ai legii, obligaţi să facă toate lucrurile prescrise în cartea legii (cap. 3:10). Dacă ar fi fost să se facă pe voia iudaizanţilor, libertatea Evangheliei ar fi fost înlocuită cu robia care vine pe urma dependenţei de fapte..

5 noi nu ne-am supus şi nu ne-am potrivit lor nicio clipă măcar, pentru ca adevărul Evangheliei să rămână cu voi.

Lor. [Cărora, KJV]. Adică, iudaizanţilor şi cererii lor ca Tit să fie circumcis.

Nu n-am supus. [Le-am dat loc prin supunere, KJV]. Sau supus. Însăşi problema care tulbura acum bisericile din Galatia se iscase la Ierusalim cu privire la Tit. Dar apostolii pare că au refuzat de a susţine cererea iudaizanţilor ca Tit să fie circumcis. În felul acesta, căutând să impună circumciziunea galatenilor, iudaizanţii – nu Pavel – erau împotriva poziţiei apostolilor.

Adevărul. A ceda înaintea iudaizanţilor – fie la Ierusalim, fie în Galatia – ar fi însemnat a tăgădui marele principiu al îndreptăţirii prin credinţă. În nici un sens nu era o manifestare din partea lui Pavel; ci mai degrabă era o poziţie hotărâtă împotriva unei încercări de a perverti Evanghelia prin punerea îndreptăţirii prin faptele legii în locul adevărului cardinal al Evangheliei – îndreptăţirea prin credinţă.

6 Cei ce sunt socotiţi ca fiind ceva – orice ar fi fost ei, nu-mi pasă: Dumnezeu nu caută la faţa oamenilor – aceştia, zic, ei cei cu vază nu mi-au adăugat nimic.

Socotiţi ca fiind ceva. [Păreau să fie ceva, KJV]. Adică, probabil, apostolii înşişi, conducători recunoscuţi ai bisericii. Persoanele acestea sunt de asemenea descrise în vers. 2 ca oameni mai cu vază [cu reputaţie]. Versetul 6 continuă firul cugetării întrerupte de vers. 3-5. Pavel nu vorbeşte aici dezaprobator despre aceşti oameni cu vază aşa cum ar apare la prima vedere, deoarece acceptarea lui Pavel de către ei şi aprobarea din partea lor a Evangheliei lui (cap. 1:24; 2:9) constituie o dovadă importantă care confirmă autoritatea lui ca apostol. Vezi vers. 9.

Orice ar fost ei. Scopul acestei paranteze e de a reaminti galatenilor că subiectul în discuţie nu este excelenţa apostolilor ci valabilitatea Evangheliei lui Pavel. Personalitatea, şi chiar şi slujba de rang înalt, are mai puţină însemnătate decât adevărul. Fără îndoială cei doisprezece avuseseră mari privilegii. Ei fuseseră asociaţi personal cu Isus timp de trei ani. Ei Îl auziseră predicând. Fuseseră martori la minunile Lui. Pavel nu scade din importanţa apostolilor, ci se străduieşte să lămurească faptul că poziţia şi slujba lor nu puteau să aibă nici o legătură de nici un fel cu problema aflată în discuţie. Dumnezeu nu a consultat pe om cu privire la ce este adevărat, ci îl însărcinează să facă cunoscut adevărul. La această importantă datorie fusese chemat Pavel, la fel ca şi cei doisprezece.

Faţa oamenilor. [Persoană, KJV]. Literal, faţă, adică la înfăţişarea exterioară în contrast cu caracterul lăuntric (vezi 1Sa 26:7). Aceasta fiind metoda lui Dumnezeu de evaluare pentru ce ar trebui ca poziţia sau rangul să fie considerate mai presus de caracter? Adevărul e de însemnătate capitală. În timp ce poziţia sau rangul celor care îl vestesc este de mică însemnătate. Cu toate acestea, Pavel a susţinut totdeauna cu credincioşie pe cei numiţi în locuri de răspundere în biserică. El ţinea cu cea mai mare stimă la aceia care, ca şi el, fuseseră însărcinaţi de Dumnezeu să predice Evanghelia. El considera propria sa chemare ca o mare onoare şi credea că ea era plină de autoritate pe care el era obligată să o exercite când ocazia o cerea (vezi Rom 11:13; 2Cor 13:2). Comparaţi Fapte 10:34.

Nu mi-au adăugat. Evanghelia lui Pavel provenise din aceeaşi sursă ca şi aceea a apostolilor, şi era o Evanghelie completă. A adăuga la ea sau a scoate din ea ar fi stricat desăvârşirea ei. Puterea argumentaţiei lui este că deşi Pavel nu convenise în prealabil cu cei doisprezece şi nici nu fusese învăţat de ei, Evanghelia lui era la fel ca a lor. Examinând cererea iudaizanţilor ca Tit şi convertiţii la creştinism dintre neamuri să fie obligaţi să se supună la circumciziune, apostolii s-au găsit în complet acord cu Pavel. Ei nu au propus lui Pavel nici să-şi retuşeze, nici să-şi modifice poziţia.

7 Ba dimpotrivă, când au văzut că mie îmi fusese încredinţată Evanghelia pentru cei netăiaţi împrejur, după cum lui Petru îi fusese încredinţată Evanghelia pentru cei tăiaţi împrejur –

Evanghelia pentru cei netăiaţi împrejur. [Evanghelia necircumciziei, KJV]. Nu sunt două Evanghelii diferite, una pentru cei circumcişi şi alta pentru cei necircumcişi. Aşa cum Pavel lămureşte în capitolele 3 şi 4, atât iudeii cât şi neamurile sunt mântuiţi prin credinţi şi nu prin faptele legii (vezi cap. 3:28). Faptele Legii în realitate nu fac deloc parte din Evanghelie. Diferenţa nu era în solie, ci în poziţia anterioară a acelora cărora le era prezentată.

Lui Petru. Sunt două cercuri de ascultători – iudei şi neamuri – dar o singură Evanghelie. Pavel fusese trimis ca ambasador la unii şi Petru la ceilalţi (vezi vers. 7-9).

8 căci Cel ce făcuse din Petru apostolul celor tăiaţi împrejur, făcuse şi din mine apostolul Neamurilor –

Făcuse. [Lucrase efectiv în, KJV]. Literal, lucrase în, adică, însufleţise. Cuvântul efectiv [KJV] a fost adăugat de traducători. Succesul lucrării lui Petru era dovadă că Dumnezeu lucra prin el. Dar acelaşi lucru era adevărat şi cu privire la lucrarea lui Pavel. Ar fi fost inconsistent de a aclama pe unul şi de a osândi pe celălalt. Sursa autorităţii şi puterii lui Pavel este aceeaşi ca şi a lui Petru. Dacă unul e apostol, tot aşa şi celălalt.

Făcuse şi din mine. [Era puternic în, KJV; M-a mânat şi pe mine, G. Galaction]. Identic în textul grec cu cuvântul lucrase efectiv în, [KJV], din prima parte a versetului.

9 şi, când au cunoscut harul care-mi fusese dat, Iacov, Chifa şi Ioan, care sunt priviţi ca stâlpi, mi-au dat mie şi lui Barnaba mâna dreaptă de însoţire, ca să mergem să propovăduim: noi la Neamuri, iar ei la cei tăiaţi împrejur.

Iacov. Nu fratele lui Ioan, care fusese dat morţii înainte de întâia călătorie misionară a lui Pavel (Fapte 12:1-2), ci fără îndoială Iacob fratele Domnului, era deja făcut cunoscut în Gal 1:19. faptul că el este numit cel dintâi şi lasă a se înţelege că el era, la vremea acea conducător între apostoli, la Ierusalim. În relatarea lui Luca privitor la Conciliul din Ierusalim (Fapte 15) Iacob are locul cel dintâi printre conducătorii bisericii (vezi vers. 13, 19-20). Faptul că Iacob, conducătorul recunoscut al bisericii, nu fusese unul din cei doisprezece, dezumflă acuzaţia iudaizanţilor că Pavel nu poate fi considerat un apostol adevărat. Câteva manuscrise şi versiuni vechi zic: Petru şi Iacob, evident pentru a face pe Petru să apară întâiul între apostoli.

Chifa. Vezi Mat 16:18;Mar 3:16.

Ioan. Vezi Mar 3:17.

Sunt priviţi. [Părea să fie, KJV]. Adică erau în general consideraţi a fi. Pavel s-ar fi putut ca

anume să fi evitat a spune că aceştia erau conducători. Succesul sau insuccesul Evangheliei nu depinde de nici un om sau grup e oameni. Nici o persoană nu este indispensabilă pentru succesul ei.

Stâlpi. Adică, conducători în biserică. Dacă Iacob, care nu era dintre cei doisprezece, e ţinut într-o stimă atât de mare încât să fie considerat stâlp în biserică la egalitate cu Petru şi Ioan, atunci Pavel de ce să nu fie?

Mâna dreaptă. Apostolii conducători au încheiat un acord oficial, amical cu Pavel, recunoscând apostolia lui şi aprobând Evanghelia lui. Darea mâinii drepte era o practică obişnuită la alte naţiuni ca şi la iudei. Actul acesta evident implica mai mult decât o admitere de formă că Dumnezeu chemase şi binecuvântase pe Pavel şi pe Barnaba, şi o recunoaştere rezervată a vederile lor. Apostolii, prin gestul lor, îi recunoşteau ca egali în lucrarea creştină. La fel, Evangjelia lor era acceptată ca fiind curată şi vrednică de a fi predicată.

De însoţire. [părtăşie KJV]. Gr. koinonia, participare, parteneriat, asociere.

La neamuri. [La păgâni, KJV]. Apostolii nu erau geloşi pe succesul relatat de Pavel şi de Barnaba, ci s-au bucurat de el. Ei au consimţit la continuarea lucrării lui Pavel între neamuri. Aceasta este o bună ilustrare a posibilităţii de a se ajunge la o soluţie armonioasă la probleme dificile ale bisericii fără dispută şi ceartă inutilă. Multe conflicte care au făcut de ocară biserica în secolele de mai târziu n-ar fi apărut dacă credincioşii ar fi fost tot atât de oneşti ca şi mentalitate solidă a conducătorilor din vremurile apostolice.

10 Ne-au spus numai să ne aducem aminte de cei săraci, şi chiar aşa am şi căutat să fac.

Să ne aducem aminte de săraci. Fără îndoială aceasta se referă la săracii creştini din Iudea. Două motive sunt evidente din cererea aceasta. Întâiul, evident, este lipsa. Al doilea este o dorinţă de a preveni înstrăinarea noilor convertiţi dintre neamuri de creştinii dintre iudei. Faptul că el fusese primit oficial de conducătorii bisericii ca apostol al neamurilor nu va schimba atitudinea lui faţă de conaţionalii săi, iudeii.

Chiar aşa am şi căutat să fac. Pavel a onorat plin de zel cererea aceasta făcând apeluri repetate la bisericile dintre neamuri din Macedonia şi Grecia pentru contribuţii bogate (vezi Rom 15:25-27; 1Cor 16:3; 2Cor 8).

11 Dar, când a venit Chifa în Antiohia, i-am stat împotrivă, în faţă, căci era de osândit.

Când a venit Chifa. [Când a venit Petru, KJV]. Deşi puterea lui Petru (vers. 11-14) ni se pare curioasă după experienţa lui cu Corneliu (Fapte 10:19 la 11:18( şi mai ales după decizia Conciliului de la Ierusalim (Fapte 15:9.22.29), este evidentă că Pavel relatează aici incidentul în ordinea cronologică proprie. Ar trebui să se reţină că decizia Conciliului de la Ierusalim, se ocupa numai de credincioşii dintre neamuri. Ea nu elibera pe creştinii iudei în mod specific de cererile legii rituale. Pierzând procesul cu privire la convertiţii dintre neamuri, iudaizanţii în mod natural refuzau de a vedea mai mult în decizie decât era faptic spus. Dar Pavel şi alţii judecau în mod drept că dacă neamurile puteau fi mântuite fără legea rituală, tot aşa se putea să fie şi cu iudeii. Când era la Ierusalim Pavel nu a avut obiecţiuni serioase faţă de participarea lui însuşi la ceremoniile rituale (cf. Fapte 21:29-27), ca iudeu. În ce priveşte consumarea de alimente oferite idolilor (2Cor 10:27-29), nu era amestecat nici un principiu moral (cap. 8:8). Preocuparea lui Pavel cu ocazia aceasta era de membrii bisericii (cf. 1Cor 10:29-33), şi biserica din Antiohia era alcătuită mai ales din persoane dintre neamuri (Fapte 11:19-21). De aceea Petru ar fi trebuit să stea ferm pe poziţia pe care o luase la început, intrând în părtăşie cu credincioşii dintre neamuri pe bază de deplină reciprocitate.

Vizita lui Petru în Antiohia a fost făcută pe cât se pare la scurt timp după încheierea Conciliului din Ierusalim. Din Fapte 15:1.2 este evident că discuţia de la Antiohia cu privire la chestiunea circumciziunii procurase ocazia imediată pentru convocarea acestui conciliu. Acum când dilema fusese rezolvată într-un fel aparent satisfăcător pentru toţi cei în cauză, ar fi fost natural ca cel puţin unii din conducători să viziteze Antiohia. Din raportul participării lui Petru la conciliu (vezi Fapte 15:6-11), îndeosebi experienţa lui în casa lui Corneliu, s-ar fi aşteptat ca el să facă tot ce ar fi putut la Antiohia pentru a calma diferenţele de opinie şi de a ajuta să se pună în aplicare decizia conciliului.

I-am stat împotrivă. Incidentul acesta dovedeşte clar egalitatea lui Pavel, ca apostol şi îndreptăţeşte argumentul său contra cererii ca neamurile să se conformeze practicilor legale iudaice (vezi vers. 14). Pavel, Barnaba şi alţi doi fuseseră aleşi pentru a transmite decizia conciliului înapoi la Antiohia (vezi Fapte 15:22.23). Din cauză că Petru fusese favorabil deciziei, şi fără îndoială contribuise cu toată inima la ea, nu se poate spune că a fost o controversă între el şi Pavel. Ei erau în acord cel puţin asupra principiilor generale, şi în fel acesta asupra deciziei luate de conciliului cu privire la statutul neamurilor în cuprinsul bisericii creştine. Decizia aceasta clară şi lipsită de echivoc fără îndoială a procurat baza mustrării adresate de Pavel lui Petru pe faţă, şi a îndreptăţit-o.

Ar trebui să fie cu putinţă pentru conducătorii bisericii să discute diferite opinii fără să creeze resentimente. E logic de a admite că tăcerea lui Petru a reflectat admiterea din partea lui că greşise în modul său de gândire. Acesta a fost un lucru nobil. Unitatea de efort e necesară pentru succes în orice întreprindere. Biserica nu poate să-şi împlinească însărcinarea până când nu e acelaşi fel de onestitate şi sinceritate care se da pe faţă la conducătorii de la centru.

Era de osîndit. [Era de mustrat, KJV]. Unii scriitori bisericeşti timpurii stăruiau că Petru cel pomenit aici nu era apostolul Petru, ci unul din cei şaptezeci. Alţii pretindeau că cei doi apostoli aranjaseră scena mai înainte ca o lecţie pentru iudaizanţi ca ei să fie tot atât de dispuşi să se supună cum a fost Petru la argumentele convingătoare. Încercările acestea cum şi altele de a înlătura faptele simple erau năsute din credinţa preconcepută în primatul lui Petru şi o indispoziţie de a admite că el ar fi putut să greşească, ca să nu mai vorbim de faptul de a fi fost mustrat pe faţă de un coleg apostol. Pare că Petru şi-a dat seama de propria greşeală şi n-a făcut încercarea de a se justifica sau a se scuza. O astfel de reacţiune e în acord cu ceea ce s-ar fi putut aştepta de la Petru după marea lui mărturisire (vezi Ioan 21:15-17). Ea l-a distins ca un bărbat cu o statură spirituală nobilă.

12 În adevăr, înainte de venirea unora de la Iacov, el mânca împreună cu Neamurile; dar, când au venit ei, s-a ferit şi a stat deoparte, de teama celor tăiaţi împrejur.

De la Iacov. Tot ce se poate deduce fără ezitare cu privire la aceşti credincioşi despre care se spune că veniseră de la Iacob e că ei erau membri ai bisericii din Ierusalim al cărui conducător era Iacob. Întrucât nu se afirmă că el îi trimisese, ar fi o presupunere neîntemeiată de a spune că ei veniseră au autorizaţie oficială de la Iacov. Pare că ei reprezentau partida circumciderii şi erau probabil creştini farisei (vezi Fapte 15:5). Se poate ca ei să fi venit la Antiohia fără aprobarea lui Iacob. Cu certitudine ei nu aveau autorizaţia lui de a stârni tulburare, deoarece în cele spuse de el la conciliu dăduse dovadă de sincera sa dorinţă de armonie printre credincioşii de pretutindeni (Fapte 15:13-21).

Împreună cu neamurile. Înainte de vedenia sa şi experienţa lui ulterioară în casa lui Corneliu (Fapte 10:9-48), Petru nu s-ar fi asociat cu neamurile aşa cum a făcut acum la Antiohia. Precauţia lui de a lua cu sine şase martori (Fapte 11:12) reflectă temerea lui că fraţii din Ierusalim ar ezita să accepte mărturia sa dacă s-ar fi înfăţişat singur. Dar după demonstraţia neobişnuită a aprobării divine evidente în darul Duhului înainte de botezarea lor, Petru era convins de primirea neamurilor în biserica creştină. Această încredere a fost confirmată de atitudinea Conciliului de la Ierusalim câţiva ani mai târziu (Apte 15). Nu mai era loc pentru îndoială legitimă asupra acestor lucruri. De aceea când Petru s-a dus în Antiohia s-a simţit liber să se ataşeze fraţilor săi în comuniune cu credincioşii dintre neamuri

S-a ferit şi a stat de-o parte. [S-a retras şi s-a separat, KJV]. Aparent, Petru pe tăcute s-a despris din legătura cu neamurile, fără explicaţie. Probabil că despărţirea aceasta nu cuprindea în sine mai mult decât o simplă întrerupere în relaţiile sociale.

De teama. [Temându-se, KJV]. În apărarea de sine Petru a căutat să evite noi conflicte cu aceşti fraţi iudaizanţi din Ierusalim. Era acelaşi grup care stârnise tulburare în Antiohia înainte de conciliu, stăruind asupra circumciziunii neamurilor care căutau intrarea în biserica creştină (vezi Fapte 15:5). Reprezentanţi ai aceste partide distrusese loialitatea multora din biserica din Corint (vezi 2Cor 11:22). Teama lui Petru s-ar fi datorat, cel puţin în parte , aceluiaşi duh de precauţiune care îl determinase să ia alţi şase semeni iudei la locuinţa lui Corneliu (Fapte 11:12. La urma urmei, Conciliul din Ierusalim nu prevăzuse că iudeii ar fi putut întreţine legături libere cu neamurile (vezi Gal 2:11), şi Petru se poate să se fi temut că aceşti fraţi iudaizanţi ar interpreta acţiunile lui într-un fel în care îi va fi dificil să se explice când s-ar fi întors la Ierusalim.

13 Împreună cu el au început să se prefacă şi ceilalţi iudei, aşa că până şi Barnaba a fost prins în laţul făţărniciei lor.

Prefacă. Literal a acţionat sub o mască cu [Petru], adică a acţionat de partea unor făţarnici. Petru şi aceşti alţi iudei ştiau că nu acţionau bine ci făceau ei înşişi un compromis pentru a evita noi necazuri cu iudaizanţii. Ei acţionau aşa pentru a ascunde adevăratele lor sentimente de aceia care veniseră de la Ierusalim. Ei pretindeau că sunt de partea fraţilor iudaizanţi. Dacă acuzaţia lui Pavel de nesinceritate era adevărată – şi nu e motiv de a pune la îndoială că era – Petru a făcut bine că a tăcut. Nimic nu se poate spune în apărarea purtării sale, şi nici nu poate fi scuzată.

Până şi Barnaba. Trebuie să fi fost o puternică lovitură pentru Pavel când propriul său prieten şi conlucrător apropiat a sucombat în faţa presiunii opiniei publice. Aparent, chiar conducători creştini puternici sunt în primejdia de a renunţa la propriile lor convingeri dacă presiunea e suficient de puternică asupra lor.

Făţărniciei. [Disimulării, KJV]. Literal ipocrizie, nesinceritate.

14 Când i-am văzut eu că nu umblă drept după adevărul Evangheliei, am spus lui Chifa în faţa tuturor: „Dacă tu, care eşti iudeu, trăieşti ca Neamurile, şi nu ca iudeii, cum sileşti pe Neamuri să trăiască în felul iudeilor?”

Nu umblă drept. Umblarea lui Petru, Barnaba şi a altor iudei urma să aducă confuzie şi dezbinare în biserică. Chestiunea cuprindea mult mai mult decât purtarea conducătorilor. Binele credincioşilor dintre neamuri era în cumpănă, şi chiar şi soarta Evangheliei însăşi. Dacă partidei iudaizante se permitea să-şi facă voia, atunci Evanghelia – mântuirea prin credinţă în moartea ispăşitoare a lui Isus – ar fi fost înlocuită cu doctrina mântuirii prin faptele Legii. În felul acesta adevărul Evangheliei n-ar fi fost proclamat.

În faţa tuturor. Mustrarea era publică pentru că ofensa era publică. Toţi sau aproape toţi, erau interesaţi. Lui Timotei, Pavel i-a scris mai târziu că o mustrare publică pentru păcat public ar înfrâna în mod efectiv pe alţii de a urma aceeaşi cale (vezi 1Tim 5:20). Acţiunea lui Petru şi a altor iudei a creat o fisură în comuniunea bisericii şi ameninţa să strice unirea dintre neamuri şi iudei în Hristos. Perspectiva era dezastruoasă. Pavel a adresat observaţiile sale lui Petru deoarece cursul acţiunii sale era în primul rând responsabil pentru criza care apăruse cu ocazia acea.

Ca neamurile. [După felul neamurilor, KJV]. Fusese nevoie de un miracol pentru a convinge pe Petru că neamurile trebuia să fie admise în frăţietatea creştină pe picior de egalitate cu iudeii (vezi Fapte 10:20.28.29.34). De la experienţa aceasta evident el se simţise liber să se asocieze cu neamurile, contrar obiceiului iudaic. Aparenta lui tăcere, când a fost mustrat, implică faptul că el recunoaşte eroarea gestului său pripit şi seriozitatea implicaţiilor pentru viitorul bisericii ca o organizaţie universală, unită. Numai atât mai poate fi spus în favoarea lui Petru.

Cum sileşti? [Pentru ce constrângi? KJV]. Brusca schimbare de atitudine a lui Petru ar cere neamurilor să se conformeze cererilor iudaizanţilor ca să fie circumcişi şi să ţină ritualurile dacă legăturile amicale dintre ei şi creştinii iudei urma să continue. Aceasta ar fi constrâns de fapt neamurile să trăiască aşa cum trăiesc iudeii. Pavel atrage aici atenţia la inconsistenţa care rezulta din această atitudine a iudeilor creştini faţă de neamurile din biserică.

15 Noi suntem iudei din fire, iar nu păcătoşi dintre Neamuri.

Iudei din fire. Adică, descendenţi literali ai lui Avraam. Nu e cu totul clar dacă vers. 15-21 fac parte din mustrarea publică adresată de Pavel lui Petru la Antiohia sau dacă Pavel din nou se adresează bisericilor galatene direct. E rezonabil de a considera că Pavel repetă aici în substanţă ceea ce spusese lui Petru, reexprimat şi adresat specific creştinilor iudei, din Antiohia sau din Galatia fără precizarea cărora dintre ei. Faptul că vers. 14 vorbeşte despre creştinii iudei din Antiohia poate lăsa a se înţelege că Pavel citează încă ceea ce le spusese.

Nu păcătoşii dintre neamuri. Sau neamuri păcătoase, probabil un termen iudeu obişnuit reflectând o anumită măsură de dispreţ pentru neamurile nerenăscute ca fiind dintr-o rasă interioară, fără lege. Pavel admite că erau anumite avantaje de a fi iudeu (vezi Rom 3:1.2; 9:4.5), dar când se ajunge la poziţia lor înaintea lui Dumnezeu, toţi erau păcătoşi în lipsă de mântuire (vezi cap. 3:9). Neamurile, într-un anumit sens, în dezavantaj, deoarece ei nu se bucuraseră de toate favorurile care fuseseră acordate iudeilor. Cu toate acestea neamurile sunt fără scuză (vezi Rom 1:20).

16 Totuşi, fiindcă ştim că omul nu este socotit neprihănit prin faptele Legii, ci numai prin credinţa în Isus Hristos, am crezut şi noi în Hristos Isus, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţa în Hristos, iar nu prin faptele Legii; pentru că nimeni nu va fi socotit neprihănit prin faptele Legii.

Socotit neprihănit. [Îndreptăţit, KJV]. Sau socotit drept, (vezi Rom 3:20.28; 4:8.25).

Faptele legii. Literal fapte din lege (vezi Rom 2;12). Pavel aici se referă nu atât de mult la simpla ţinere rituală a legii ceremoniale cât la concepţia iudaică cum că un om s-ar putea mântui prin ţinerea meticuloasă (vezi 2Cor 3:3-9) a legii, care consta din percepte morale, ceremoniale şi civile (vezi p. 933, 934). În Epistola către Galateni, Pavel e preocupat numai de codul moral şi ceremonial. Codul civil pe cât se pare nu intra direct în discuţie. Iudeii greşeau în: 1) considerau că mântuirea putea fi dobândită prin eforturi personale ale omului, prin conformare la cerinţele legii şi prin virtutea unei vieţi meritorii în care surplusul de fapte bune ar anula faptele rele, 2) adăugarea la lege, aşa cum era dată de Dumnezeu, o grămadă de obligaţii omeneşti, îndeobşte numite tradiţii (vezi vol. I, p. 96; vezi Mar 7:3) şi 3) extinderea şi încercarea de a impune, anumite puncte ale prevederilor rituale şi ceremoniale ale legii dincolo de cruce, unde acestea îşi pierduseră valabilitatea. Toate acestea erau fără îndoială în mintea lui Pavel când scria. După cum deja s-a spus, cuvântul lege aşa cum e folosit de Pavel în cartea Galateni, cuprinde atât legea morală sau Decalogul, cât şi legea ceremonială (vezi EGW Material suplimentar la Gal 3:24). Dar Pavel nu e preocupat aici atât de mult, nici de una nici de alta, cât de sistemul legalist iudaic al dreptăţii prin fapte, care e întemeiat pe ele.

Credinţa în Isus Hristos. [Credinţa lui Isus Hristos, KJV]. Adică, credinţa în Isus Hristos (vezi Ioan 1:12; 3:16; Rom 4:3; 5:1). Îndreptăţirea vine ca un dar fără plată al lui Dumnezeu prin Isus Hristos (vezi Ioan 3:16). Faptele n-au nici un rol în tranzacţia aceasta. Din partea lui Dumnezeu ea vine ca un dar făcut cu putinţă prin Isus Hristos. Din partea omului ea cere credinţă deplină şi încredere în Dumnezeu că El poate şi e dispus să justifice [îndreptăţească] un păcătos. Credinţa e mijlocul prin care omul primeşte îndreptăţirea.

Am crezut. Lucrul acesta era adevărat şi cu privire la Petru ca şi cu privire la Pavel. Şi Petru ştia deja că ţinerea legii nu putea să îndreptăţească pe nimeni. Pentru motivul acesta ei se îndreptaseră spre Hristos pentru izbăvire de păcat. Însăşi mărturisirea aceasta, face Pavel cunoscut, e o recunoaştere că vechile lor ritualuri erau în ele însele şi de la ele însele nule şi fără valoare.

Nimeni. [Nici un trup, KJV]. Adică, nimeni, nici o fiinţă omenească. Vezi Rom 3:20.

17 Dar, dacă, în timp ce căutăm să fim socotiţi neprihăniţi în Hristos, şi noi înşine am fi găsiţi ca păcătoşi, este oare Hristos un slujitor al păcatului? Nicidecum!

[Noi, KJV]. Adică, noi care suntem iudei, (vers. 15), însemnând iudei creştini. Iudei care caută să fie socotiţi neprihăniţi în Hristos.

Căutăm să fim socotiţi neprihăniţi. [căutăm să fim îndreptăţiţi KJV]. Cel puţin din punct de vedere al declaraţiei oficiale, iudeii creştini recunoşteau nevoia de a veni la Hristos pentru mântuire, în felul acesta admiţând în mod tacit insuficienţa faptelor legii (vers. 16).

Noi înşine. În textul grec pronumele este accentuat.

Am fi găsiţi ca păcătoşi. [Suntem găsiţi păcătoşi, KJV]. Adică alţi păcătoşi, în afară de păcătoşii dintre neamuri din vers. 15. Textul grec spune literal am fi fost găsiţi păcătoşi, însemnând la un anumit timp în trecut, după ce deveniseră creştini. Hristos făgăduise îndreptăţire celor care ar fi venit la Dumnezeu prin El (vezi vers. 16). Dar dacă cei care fac aşa ceva sunt încă păcătoşi, atunci prevederea harului făcută de Hristos e insuficientă. El, care a făcut o făgăduinţa, e neînstare de a o împlini, şi în felul acesta e socotit răspunzător pentru starea de păcat care dăinuie.

Slujitor al păcatului. Sau agent al păcatului, adică cel prin care noi am devenit păcătoşi, şi în felul acesta El este cel vinovat pentru faptul că suntem păcătoşi. Dacă cerinţele iudaizanţilor ar fi fost urmate, acesta ar fi părut că este cazul, deoarece, deşi se numeau creştini, păstrau necesitatea unei stricte împliniri a legii ceremoniale pentru a fi liberi de păcat. Dacă lucrurile ar fi aşa, atunci la ce să mai fii creştin? În felul acesta creştinii ar reveni acolo de unde au început, păcătoşi vânduţi. Dacă Hristos cere aceasta de la ei, Pavel trage concluzia, atunci Hristos a devenit un agent, sau complice, al păcatului.

Nicidecum. [să ferească Dumnezeu , KJV]. Literal, să nu fie! Departe de o asemenea idee! Totuşi aceasta era concluzia logică, deşi absurdă, la care ducea poziţia iudaizanţilor. Ideea e absurdă şi cu totul în dezarmonie cu o concepţie adevărată a ceea ce a făcut Hristos pentru a salva omul din starea tristă în care îl aduseseră păcatele. A încerca să se aşeze faptele în locul credinţei însemnează a tulbura şi a suci adevărul Evangheliei că mântuirea e numai prin credinţă.

18 Căci, dacă zidesc iarăşi lucrurile pe care le-am stricat, mă arăt ca un călcător de lege.

Dacă zidesc. Adică dacă după ce eu, creştin iudeu, am recunoscut extrema ineficatitate a legii ca mijloc de mântuire şi m-am întors la Hristos pentru îndreptăţire, mă reîntorc la sistemul iudaic legal într-o încercare de a găsi îndreptăţirea.

Lucrurile pe care le-am dărâmat. Adică, datinele rituale al iudaismului ca mijloc de mântuire. Ca un iudeu să accepte pe Hristos era o admitere tacită că în el şi prin el iudaismul nu putea să mântuiască pe om. Chiar dacă Pavel scris la persoana întâi, este evident că el gândeşte la ceea ce ar fi adevărat cu privire la toţi convertiţii iudei la creştinism.

Un călcător de lege. Ca un iudeu convertit să se reîntoarcă la practicile iudaismului ca mijloc de mântuire, ar fi să admită insuficienţa lui Hristos spre a mântui pe om numai prin credinţă. Mai departe, ar fi o admitere că el greşise în a se întoarce de la iudaism, în primul rând, şi făcând aşa, se făcuse pe sine un călcător al legii rituale. Acesta era chiar cazul lui Petru discutat mai înainte (vers. 11-14), şi pe care-l repetau toţi iudaizanţii.

19 Căci eu, prin Lege, am murit faţă de Lege, ca să trăiesc pentru Dumnezeu.

Căci eu. În textul grec, pronumele eu este accentuat. În timp ce în vers. 18 Pavel vorbeşte ca şi cum el era unul dintre iudaizanţi, el acum se referă la experienţa personală (vers. 19-24).

Faţă de lege. [Prin lege, KJV]. Prin experienţa personală în căutarea mântuirii prin conformarea la cerinţele sistemului legalist, Pavel dovedise spre propria sa satisfacţie ineficatitatea acelui sistem. În plus, el acum vedea că legea îndrepta luarea amintea a păcătosului la Hristos.

Am murit faţă de Lege. Adică, nu mai am nimic de-a face cu ea. Mai înainte Pavel aşteptase să fie îndreptăţit prin îngrijită conformare la cerinţele legii. Aceasta fusese ţinta vieţii sale. Acum când scopul adevărat al legii devenise clar pentru el, el şi-a dat seama că nu putea aştepta nici un ajutor de la acel izvor. În acord cu aceasta el abandonase cu totul sistemul legii ca mijloc de mântuire.

Să trăiesc pentru Dumnezeu. Viaţa lui era acum orientată spre Dumnezeu, aşa cum fusese mai înainte către lege. Scopul său în viaţă era acum de a-şi însuşi mijloacele de mântuire pe care Dumnezeu le prevăzuse în chip milostiv (vezi Filp 3:13).

20 Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine.

Răstignit împreună cu Hristos. Adică, Pavel acceptase ispăşirea procurată de moartea lui Hristos pe cruce (vezi Rom 6:3-11; Filp 3:8-10). El se considera mort faţă de păcat, faţă de lume, şi faţă de metodele omeneşti de a dobândi dreptatea, ca şi cum ar fi fost de fapt crucificat. Metodele acestea nu-l mai atrăgeau, şi în inima lui nu mai era nici o reacţie de răspuns faţă de ele.

Şi trăiesc. [Cu toate acestea trăiesc, KJV]. Textul grec tradus cu toate acestea trăiesc; dar nu eu, poate fi redat şi nu mai trăiesc eu. Ambele sunt corespunzătoare pentru context, şi în oricare fel sensul acestei afirmaţii ca un tot e neschimbat.

În timp ce era mort faţă de unele lucruri, Pavel era foarte viu faţă de altele. El era tot atât de activ după convertire cum fusese şi înainte, deoarece viaţa de cretin nu e o viaţă de inactivitate. Isus vorbea despre această viaţă nouă ca despre o viaţă mai îmbelşugată (vezi Ioan 10:10). Întrucât Isus este izvorul vieţii, nu poate fi o corectă apreciere a vieţii despărţit de El.

Hristos trăieşte în mine. Acesta este secretul unei vieţi creştine cu succes – Hristos locuind înăuntru şi dând pe faţă în noi aceeaşi viaţă desăvârşită pe care o trăise El aici pe pământ. Iubirea lui Hristos îl constrânge (2Cor 5:14), şi dreptatea lui Hristos devine o realitate în viaţa lui (Rom 8:3.4).

În trup. [În carne, KJV]. Adică, în viaţa de acum. Creştinul este încă în lume, deşi nu e din ea (Ioan 17:11.14).

Credinţa în Fiul lui Dumnezeu. [Credinţa Fiului lui Dumnezeu, KJV]. Adică, credinţa în Fiul lui Dumnezeu. Dovezi textuale importante pot fi citate (cf. p. 10), pentru exprimarea credinţei în Dumnezeu şi în Hristos.

21 Nu vreau să fac zadarnic harul lui Dumnezeu; căci, dacă neprihănirea se capătă prin Lege, degeaba a murit Hristos.

Nu lepăd. [Nu frustrez, KJV]. Sau a zădărnici, a face nul, a face fără însemnătate. A se reîntoarce la sistemul legal al neprihănirii prin fapte ar însemna să facă nul tot ceea ce fusese primit prin harul lui Dumnezeu, prin credinţa în Isus Hristos. Pavel refuză chiar şi pentru un moment să cedeze la cererile celor care ca şi Petru şi iudaizanţii, insistă la o revenire la faptele legii ca o condiţie pentru îndreptăţire. Aceasta trebuie considerată ca un reproş faţă de atitudinea luată de Petru (vezi vers. 15). În felul acesta concluzia evidentă a lui Pavel este că toţi aceia care, ca Petru, se separă de creştinii dintre neamuri, vor zădărnici harul lui Dumnezeu.

Dacă neprihănirea se capătă. [Dacă neprihănirea vine, KJV]. Dacă harul nu este necesar Evanghelia nu are valoare sau importanţă. Ocupându-se de neprihănirea pe care Avraam a primit-o prin credinţă, Pavel argumentează că răsplătirile celui care lucrează nu sunt o favoare sau un dar; ele îi aparţin ca rezultat al propriilor sale eforturi (vezi Rom 4:4.5). dar dacă, prin faptele legii, cineva poate dobândi toate foloasele care vin prin Evanghelie, planul de răscumpărare a omului prin Isus Hristos a fost făcut ineficient. Logica acestei concluzii trebuie să fi fost aparentă pentru Petru şi pentru toţi aceia care urmau exemplul lui.

COMENTARII ELLEN G. WHITE

11–44AA 198

20 AA 251; CT 36; DA 390, 510; MB 15, 94; MH 62, 457; MM 203; MYP 84; SC 63, 72; TM 389, 400; 2T 145, 321, 443, 566; 4T 349; 8T 317