Ne-a izbăvit. Vezi cap. 3:22-29;4:4.5.31. Slobozi. [Libertatea, KJV]. Adică, libertatea mântuirii prin credinţă direct în Hristos, fără cerinţele sistemului ceremonial (vezi cap. 3:25; 4:5.31). Rămâneţi dar tari. [Staţi tari, KJV]. Firul gândului început în cap. 4:22 continuă fără întrerupere. Pavel apelează la galateni să rămână credincioşi Evangheliei aşa cum el le-a proclamat

o la început (cap. 1:6-9), şi să nu fie influenţaţi nici în cea mai mică măsură de falsa Evanghelie a iudaizanţilor. Îndemnul acesta este de cea mai mare însemnătate astăzi, în faţa nenumăratelor teorii nebiblice cu privire la mântuirea şi neprihănirea prin credinţă (cf. Efes 4:14).

Dacă cineva urmează să stea tare trebuie să aibă un teren tare pe care să stea. Pentru creştin terenul acesta este adevărul aşa cum este arătat în Sfânta Scriptură. Creştinul sârguincios va stărui în cercetarea din partea sa a scripturilor (2Tim 3:16.17; 5T 708), şi se va cerceta pe sine pentru a vedea dacă stă tare în credinţă (2Cor 13:5). Indiferent de cât de mult ar cunoaşte cineva cu privire la Scriptură şi interpretarea ei, el trebuie să continue mereu cercetarea ei pentru a afla şi mai mult adevăr. E intenţia lui Dumnezeu ca creştinul să continue să crească în harul şi în cunoştinţa Domnului şi Mântuitorul nostru Isus Hristos (2Pet 3:18), întrucât cărarea celor neprihăniţi este ca lumina strălucitoare, a cărei strălucire merge mereu crescând până la miezul zilei (Prov 4:18).

Şi nu vă plecaţi. [Nu fiţi prinşi, KJV]. Sau nu vă lăsaţi prinşi în cursă. Galatenii ieşiseră din robia idolilor când primiseră Evanghelia lui Pavel. Acceptarea principiilor iudaismului ar fi fost reîntoarcerea la o stare asemănătoare de robie (vezi cap. 4:3.9) aceasta ar fi însemnat renunţarea cu totul la Hristos. A tăgădui sau a părăsi adevărul însemnează a deveni vulnerabil la eroare şi păcat. Neîmplinirea a ceea ce ştim că este drept este păcat (vezi Iac 4:17).

Eu, Pavel. Apostolul se prezintă în persoană şi vorbeşte cu deplină autoritate apostolică. A tăcea în această criză ar însemna să se facă un trădător înaintea lui Hristos, care-i încredinţase grija bisericilor (cf. 2Tim 4:1.2). El îşi primeşte autoritatea de la Hristos (vezi Gal 1:11.12), şi aşteptă să fie recunoscut ca reprezentant al lui Dumnezeu, vorbind în locul lui Dumnezeu (vezi 2Cor 5:19-20). Când cerea ocazia, Pavel îşi afirma autoritatea fără frică şi fără exagerare (cf. 1Cor 5:3-5; 2Cor 13:1-4).

Dacă vă veţi tăia împrejur. E ca şi cum Pavel ar fi zis: Voi ştiţi că eu am fost cândva iudeu strict, un credincios hotărât în ritualurile şi ceremoniile iudaismului (Fapte 26:5). Problema e clară, situaţia e critică. Pavel consideră că fermitatea e necesară pentru a reţine pe unii care sunt pe punctul de a renunţa la adevărata credinţă. El nu vrea să spună că cineva care a acceptat circumcizia a ratat prin aceasta de a deveni creştin. Dacă vreunii galateni primiseră deja circumcizia ca fiind necircumcizie (1Cor 7:18-20). Dar dacă unii privesc la circumciziune cu nădejdea de a ajunge la o experienţă superioară neprihănirii prin credinţă, să ia seama la avertizare! Vezi Rom 4:9-

13.

Nu vă va folosi la nimic. Făgăduinţele lui Dumnezeu aparţin numai acelora care le acceptă prin credinţă, nu acelora care s-ar fi pornit să le dobândească prin propriile lor merite. Faptele de dreptate ale omului au nici o valoare la banca cerului (vezi Isa 64:6). Neprihănirea prin fapte e cu totul incompatibilă cu neprihănirea prin credinţă. Ceea ce a fost câştigat prin merite nu poate fi primit ca fiind un dar (Rom 4:4.5; 11:6). Cât de stăruitor e Pavel ca faptul acesta să fie recunoscut: Faptele legii (vezi Rom 2:12; Gal 2:16) sunt cu totul nefolositoare ca mijloc de mântuire (vezi Gal 3:19). Pentru aplicarea principiului enunţat aici la creştinii de astăzi vezi p. 934.

Mărturisesc iarăşi. Comparaţi cap. 3:10.

Dator. El nu are nici o pretenţie la Hristos (vezi vers. 2); în schimb legea are pretenţii la el. Pavel face declaraţia aceasta pe temeiul faptului că legea pune pe cineva sub blestem dacă neglijează chiar şi numai una din cererile ei (vezi cap. 3:10). Pe cât se pare iudaizanţii care dărâmau acum bisericile din Galatia, până aici cel puţin, accentuaseră numai circumcizia şi anumite alte cerinţe legaliste selecţionate (vezi cap. 4:10; 5:23). Dar Legea nu are prevederi pentru selectivitate

– ea e sau totul sau nimic. Cel care acceptă circumcizia prin aceasta exprima credinţa în întregul sistem şi se declara de acord să se supună la toate cererile ei. Dar în acelaşi timp el exprima neîncrederea în eficacitatea ispăşirii făcute pentru ei de Isus Hristos. Galatenii urma să afle că e cu neputinţă de a păstra supunerea la iudaism şi la creştinism în acelaşi timp (vezi Mat 6:24).

Pavel nu intenţionează să spună că e ceva păcătos ca cineva să fie circumcis. El consimţise ca Timotei să fie circumcis, deşi e drept, în împrejurări diferite. Timotei era pe jumătate iudeu, şi Pavel a lăsat ca el să fie circumcis ca o concesiunea faţă de prejudecăţile iudeilor printre care el urma să lucreze (vezi Fapte 16:1-3). În măsura în care îi privea pe Pavel şi Timotei actul era o simplă formă. Ceea ce Pavel tăgăduieşte şi combate continuu era insistenţa iudaizanţilor asupra necesităţii circumciziei ca mijloc de mântuire şi ca obligaţie în bisericile creştine.

Toată legea. Vezi cap. 2:16.

Socotiţi neprihăniţi prin lege. [Îndreptăţiţi prin Lege, KJV]. Adică, îşi închipuiseră că pot dobândi dreptatea prin lucrarea legii (vezi p. 933, vezi Rom 3:20; Gal 3:19.24). Ce poate cel mai mult să facă legea este de a arăta omului nevoia lui de îndreptăţire şi să-i arate calea lui Hristos. În Evanghelia sa Pavel prezentase planul lui Dumnezeu pentru mântuirea omului. Este acelaşi plan pe temeiul căruia Avraam primise îndreptăţirea (vezi Ga. 3:6). Numai după ce fusese declarat drept primise el ritualul circumciziei. Circumcizia – una din faptele legii – nu a adus neprihănirea. Ea era un semn că Avraam primise neprihănirea prin credinţă (vezi Rom 4:7-11). Faptele pe care Pavel le recomandă mai târziu sunt roadele Duhului (cap. 5:22), şi în felul acesta dovada puterii lui Hristos spre mântuire (Rom 1:16), dar în nici un caz mijloc de a-şi dobândi prin merite mântuirea.

V-aţi despărţit. [A devenit fără folos, KJV; V-aţi prăbuşit, G. Galaction]. Sau aţi rupt legăturile cu, aţi făcut nelucrătoare. Angajarea în legământ cere credinţă absolută din partea credinciosului (vezi vers. 9). Acela care amestecă neprihănirea prin fapte cu credinţa, calcă prin aceasta partea sa din înţelegere, şi Hristos în felul acesta este eliberat de orice obligaţie faţă de el. Faptele sunt o tăgăduire a credinţei. Galatenii se numeau pe sine creştini; de fapt, ei fuseseră convinşi că numai aceia care primeau legea puteau fi adevăraţi creştini. Dar prin felul lor de purtare ei tăgăduiau chiar lucrul acela pe care Hristos venise să-l facă pentru ei, şi se lipsiseră de meritele Lui. Dacă puteau, cu adevărat, să câştige mântuirea prin merite personale, ce nevoie mai aveau ei de Hristos? Lucrarea Lui în favoarea lor ar fi devenit nenecesară, deoarece găsiseră o cale de îndreptăţire înaintea lui Dumnezeu în propria lor favoare. Dacă puteau găsi îndreptăţirea în afară de Hristos, atunci nu aveau nevoie de El. Dar Isus declarase că nimeni nu putea veni al Tatăl decât numai prin El (Ioan 14:6; cf. Fapte 4:12). Accentul lui Isus asupra adevărului că El este calea e atât de proeminent în învăţăturile Lui încât în anii de mai târziu urmaşii Lui se numeau oamenii căii (vezi Fapte 9:2; 22:4).

Căzut din har. Literal, a căzut afară din har, a căzut jos în har. În ce priveşte înţelesul lui har vezi Rom 3:24. Galatenii primiseră Duhul lui Dumnezeu (cap. 3:2.3), ei experimentaseră îndreptăţirea prin credinţă (cap. 1:6) se bucuraseră faptic de libertatea Evangheliei (cap. 5:1), alergaseră bine pentru un timp (vers. 7). Dacă acum căutarea mântuirii prin faptele legii (vezi cap. 2:16) urmau să piardă dreptul la harul lui Hristos de care se bucuraseră până acum (vezi cap. 5:1-4; la cap. 3:19). Aceste două metode de a dobândi îndreptăţirea sunt mutual exclusive. A adopta pe una însemna a respinge pe cealaltă.

Poziţia pe care o iau unii, că Pavel aici afirmă retragerea arbitrară de către Dumnezeu a harului din cauza unor anumite păcate e fără de temei biblic. Pierderea favorii divine rezultă de pe urma actului voluntar al celui care pierde dreptul la el. Dumnezeu nu exclude pe nimeni de la binecuvântările mântuirii cu excepţia acelora care se exclud singuri(vezi Exo 18:23.31; 33:11; 2Pet 3:9; vezi Ioan 3:17-20; Efes 1:4-6). Contextul afirmaţiei arată clar că răspunderea revine acelora care în mod deliberat leapădă mântuirea prin credinţă pentru a căuta mântuirea prin fapte. Nu e o chestiune de părăsirea oamenilor de către Dumnezeu, ci de abatere a oamenilor de la El şi refuzarea ofertelor Lui pline de îndurare. Dumnezeu oferă iertarea tuturor acelora care se vor abate de la căile lor îndărătnice (vezi Ioan 3;16; 1Ioan 1:9). Cineva care a căzut din harul lui Dumnezeu este totdeauna – şi numai – cineva care în mod încăpăţânat a ales un fel de purtare de care ştie că e contrară voii lui Dumnezeu. Aceasta este starea deplorabilă a multor zişi creştini de astăzi. Această stare este rezultatul dorinţei de a urma înclinaţiile naturale ale inimii naturale – de a se bucura de plăcerile păcatului – în loc de a lua seama la îndemnurile Duhului lui Dumnezeu. Atâta timp cât atari persoane nu săvârşesc păcatul de neiertat prin respingerea persistentă a îndemnurilor Duhului (vezi Mat 12:31.32.43-45), mai e nădejde ca ei să fie repuşi în har.

Pavel combate aici în mod specific şi emfatic o altă învăţătură populară dar cu totul nebiblică de obicei exprimată în cuvintele: odată în har, totdeauna în har. Aceasta, la rândul ei e întemeiată pe altă învăţătură nebiblică potrivit căreia Dumnezeu a predestinat anumite persoane să fie mântuite şi pe altele să fie pierdute indiferent de propria lor alegere. În ce priveşte o tratare a adevăratei naturi a predestinaţiei biblice vezi Ioan 3:17-20; Efes 1:4-6. Potrivit cu concepţia populară a predestinaţiei, aceia pe care i-a ales Dumnezeu spre mântuire nu e posibil să cadă din harul divin deoarece dreptul lor le-a fost garantat de Dumnezeu. Printr-un raţionament prin analogie aceia pe care Dumnezeu i-a predestinat să fie osândiţi nu pot ajunge la harul divin, şi în consecinţă nu pot cădea din el. Corolară la aceasta este concluzia că aceia care par să fi căzut din har numai par să fi făcut aşa ceva, deoarece ei niciodată nu au ajuns la el. E suficient de a spune că numai scoţând cuvintele din Gal 5:4 cu totul afară din contextul lor e cu putinţă de a le face să pară că susţin o astfel de concluzie (vezi vers. 1-4). În realitate, teoria aceasta – teoria aşa numită a decretelor divine – trece cu vederea toate afirmaţiile lămurite din Scriptură care atrag atenţia la voinţa omului ca la factorul decisiv în mântuirea oricărui om şi a tuturor oamenilor. Vezi pasaje de felul acesta ca Isa 55:1; Eze 18:21-30; 33:12.13; Luc 5:32; Ioan 6:37; cf. Ioan 7:37; 12:32; Rom 10:13; 11:20-23; 1Cor 9:27; Apoc 22:17. Doctrina că Dumnezeu predestinează pe unii oameni la mântuire şi pe alţii la nimicire, indiferent de alegerea lor, e clar incompatibilă cu aceste afirmaţii ale Sfintei Scripturi. În felul acesta învăţătura corolară că un om nu poate cădea din har – că atunci când odată e în har e pentru totdeauna în har se dovedeşte a fi o invenţie omenească.

Căci noi. Cuvântul noi este emfatic – noi care căutăm dreptatea prin credinţă în contrast cu aceia la care se face aluzie în vers. 1-4, care o caută prin faptele Legii (vezi cap. 2:16).

Prin Duhul. Duhul Sfânt a fost însărcinat să ducă mai departe lucrarea pe care a început-o Hristos (Ioan 14:16) şi tocmai prin lucrarea Duhului urma să intre oamenii în mântuirea prin credinţa în Hristos (cap. 16:7-9). Prezenţa Duhului în viaţa credincioşilor e o continuă reamintire, o garanţie că Dumnezeu va împlini toate făgăduinţele Sale (vezi 2Cor 1:22). În particular lucrul acesta este adevărat cu privire la revenirea lui Isus şi moştenirea sfinţilor (Efes 1:13.14; cf. Cols 1:27; Titus 2:13). Darul neprihănirii este transmis oamenilor prin mijlocirea Duhului Sfânt (vezi Ioan 16:8). În aceasta se găseşte deosebirea dintre dreptatea ineficace pe care oamenii o caută prin fapte şi dreptatea eficace care vine din credinţă. În cea dintâi Duhul n-are nici un rol, deoarece efortul este curat omenesc şi astfel independent de harul divin.

Aşteptăm. Gr. apekdechomai, a aştepta răbdător după. În toate celelalte şase cazuri când apare cuvântul acesta (Rom 8:19;.23.25; 1Cor 1:7; Filp 3:20; Evr 9:28) e folosit cu privire la aşteptarea venirii lui Isus şi a învierii.

Prin credinţă. Nu prin fapte.

Nădejdea neprihănirii. [Nădejdea dreptăţii, KJV]. Adică, nădejdea făcută cu putinţă prin neprihănire. Pavel nu lasă a se înţelege că aceia care au primit Duhul trebuie să aştepte neprihănirea. Ei aşteaptă nădejdea dată de ea, nădejdea aducerii la îndeplinire a planului mântuirii la revenirea lui Isus şi la învierea celor morţi (Rom 8:23; Titus 2:13). Pavel în mod consistent vorbeşte despre îndreptăţire ca despre o lucrare terminată în viaţa creştinului (Rom5:1; etc; vezi Mat 5:48).

În Isus Hristos. Pavel în felul acesta descrie starea aceluia care a fost îndreptăţit prin credinţa în Hristos, cineva care a devenit creştin nu numai cu numele, ci şi de fapt.

Tăierea împrejur. Vezi Gen 17:10.11; Rom 4:11. În nici un fel Pavel nu condamnă pe aceia care au fost circumcişi; el doar avertizează că atunci vând o persoană este În Isus Hristos nu e nici o deosebire dacă e circumcis. Factorul decisiv e credinţa. Circumciziunea în sine este un lucru lipsit de semnificaţie pentru creştini, în aceeaşi măsură în care e vorba de orice faptă exterioară, dar în ce priveşte valoarea religioasă a ritualului ca neprihănire obţinută prin fapte, creştinul autentic se află permanent într-un dezacord total.

Credinţa, care lucrează. Credinţa are fapte, dar acestea nu sunt faptele legii (vezi cap. 2:16). În felul acesta sunt excluse toate faptele săvârşite pentru scopul de a dobândi neprihănirea (vezi p. 934). Faptele care însoţesc adevărata neprihănirea sunt inspirate de Duhul ca o apreciere pentru darul harului divin, de iubire pentru Dumnezeu şi pentru semeni (vezi Gal 5:14; vezi Mat 22:34-40). Despre fapte de felul acesta vorbeşte Iacov când declară că credinţa fără fapte este moartă (Iac 2:26; cf. cap. 4:17). În punctul acesta învăţătura lui Pavel şi a lui Iacov se întâlnesc. Acestea două nu sunt în conflict, aşa cum pripit au tras unii concluzia. E o credinţă contrafăcută aceea care nu aduce roadele Duhului în viaţă (Gal 5:22.23). E o credinţă contrafăcută aceea care determină pe cineva să se considere eliberat de ascultarea de voia lui Dumnezeu aşa cum e exprimată în Decalog, care este o exprimare concisă a felului cum iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de om îşi găseşte exprimare (vezi Mat 5:17; 7:21-27). Fără ascultare o mărturisire a iubirii este curată făţărnicie. Ascultarea e datoria cunoscută, este un rezultat veritabil al neprihănirii care vine prin credinţă şi este suprema dovadă a autenticităţii ei (vezi Iac 2:18). Pavel declară emfatic că scopul lui Dumnezeu când a dat pe Fiul său să mântuiască pe păcătoşi (vezi Ioan 3:16) urma să facă cu putinţă ca principiile legii Sale sfinte să fie realizate în viaţa oamenilor (vezi Rom 8:3.4). În Gal 5:13 până la 6:15 Pavel se ocupă de tot felul de fapte pe care el le recomandă creştinilor galateni.

Prin dragoste. Iubirea de Dumnezeu şi de oameni este duhul care inspiră faptele care însoţesc credinţa.

Alergaţi bine. Pavel de repetate ori compară viaţa creştină cu o alergare (1Cor 9:21.26; Filp 2:16; 2Tim 4:7; Evr 12:1). Galatenii alergau bine până la venirea iudaizanţilor (vezi Gal 1:6.7; 3:1). Ei porniseră în alergarea lor cu înflăcărare şi zel.

V-a tăiat calea. Gr. anakopto, a respinge, a opri brusc, ca o corabie în drumul ei. Ca termen militar el e folosit, de pildă, cu privire la desfundarea unui drum sau distrugerea unui pod sau aşezare de obstacolele în calea inamicului, pentru a opri înaintarea lui. Evident că cineva tulburase pe galateni (cap. 1:7) şi-i fermecase (cap. 3:1). Aceştia erau cu siguranţă, iudaizanţii (vezi

Înduplecarea aceasta. Aceasta este convingerea de a accepta învăţăturile iudaizanţilor.

Cel ce v-a chemat. Adică, Pavel, sau poate Dumnezeu vorbind prin Pavel (vezi Gal 1:6; cf. 2Cor 5:19-20). Dumnezeu nu i-ar fi convins în felul acesta şi nici Pavel n-ar fi putut să facă aceasta. Trebuie să fi fost ceva deosebit de fascinant în ce priveşte învăţătura iudaizanţilor, deoarece atât de mulţi dintre primii creştini au fost amăgiţi de ea şi despre care Pavel scrie aşa de mult (vezi p. 33, 932). De şi la distanţă în timp, pare aproape curios cum atât de mulţi creştini au fost amăgiţi de această erezie, foarte asemănător cu faptul că în Vechiul Testament iudei au fost atât de atraşi de idolatrie.

Aluat. Sau fermenţi. Vezi Mat 13:33; 2Cor 5:6; cf. 2Tim 2:17. Dintr-un început aparent mic, influenţa iudaizanţilor crescuse la proporţii uluitoare. Acolo unde Pavel citează proverbul acesta în scrisoarea către Corinteni (1Cor 5:1) el se referă la exemplul molipsitor al câtorva membrii a căror purtare Pavel se simţea constrâns să o mustre. Dacă mişcarea din Galatia urma să continue, cu timpul întreaga biserică creştină s-ar fi reîntors la practica riturilor şi ceremoniilor iudaismului.

Cu privire la voi… am încrederea. [Încredere în voi, KJV]. Cursul apostaziei în Galatia, deşi alarmant, încă nu era deplin (vezi cap. 1:17; 3:10; 4:10; 5:3). Pavel are încrederea că majoritatea, cel puţin, îşi va recunoaşte greşeala şi nu va fi dusă în rătăcire (cf. 2Cor 2:3; 7:16; 8:22). Expresia aceasta de încredere reflectă o bună judecată din partea lui Pavel, ca om al lui Dumnezeu şi conducător bisericesc, deoarece încrederea inspiră încredere şi stimulează la acţiune. Conducerea totdeauna să dea un ton de nădejde şi de curaj, chiar în vremuri de grele încercări.

Nu gîndiţi altfel. Şi anume, că ei vor avea gândul de a accepta sfatul lui Pavel şi de a lua aminte la avertizarea lui (vezi vers. 1-6). Pavel cu tact evită de a încerca să constrângă pe cititorii săi de a crede ca el. El prezintă lucrurile într-un chip onest şi logic şi-i invită să ia propriile lor decizii în lumina dovezilor prezentate. El nădăjduieşte să fie unire în biserica galateană, şi întrucât singura cale rezonabilă de urmat este aceea pe care o susţine el, crede că ei vor vedea aşa cum vede el, şi îi laudă mai dinainte pentru buna lor judecată.

Cel ce vă tulbură. Vezi cap. 1:7. Galatenii se clatină, aparent într-o stare de incertitudine şi perplexitate. Nu numai o singură persoană purta răspunderea pentru tulburările din Galatia (cap. 1:7; 4:17). Prin pronumele singular cel Pavel nu se referă al vreun anumit conducător local, ci la fiecare învăţător de erezie în parte, sau cel poate reflecta faptul că numai puţini purtau răspunderea tulburării bisericii.

Osânda. [Judecata, KJV]. Gr. krima, sentinţa dată. Aceia care tulburau bisericile galatene urmau să răspundă înaintea lui Dumnezeu pentru felul lor de purtare vrednic de mustrare şi să primească pedeapsa pe care cu siguranţă El urma să le-o dea (vezi Fapte 17:31; Rom 14:10; 2Cor 5:10). Pavel crede în triumful adevărului şi dreptăţii, şi că nimic nu poate să împiedice mersul înainte al Evangheliei (vezi 2Cor 13:8; Filp 1:12).

Propovăduiesc tăierea împrejur. Iudaizanţii pare că acuzaseră pe Pavel că face aşa ceva după felul cum făcuse cu Timotei, şişi ei învăţau că şi alţii trebuie să fie circumcişi (Fapte 16:1-3). Ei fără îndoială intenţionau să-l facă pe Pavel să apară că e inconsecvent. Vezi Ga 5:2-4.

Mai sunt prigonit. [Mai sufăr persecuţie, KJV]. Pavel răspunde punând o întrebare care o dovedeşte acuzaţia nefondată. Dacă ar fi adevărat, întreabă el, de ce îl mai persecută iudaizanţii? (vezi 2Cor 11:26; Gal 2:4). Cea mai mare parte a persecuţiei pe care a suferit-o Pavel era de pe urma iudeilor (vezi cap. 4:29). Oriunde se ducea apărea persecuţia aproape invariabil, pentru că nu era loc de legalism în Evanghelia lui. Aceasta era o acuzaţie neîntemeiată, deoarece Pavel continuu apela la Moise pentru susţinerea Evangheliei sale. Circumciziunea fiind semnul distinctiv al iudaismului, ar fi fost într-adevăr curios ca iudeii să-l persecute pe Pavel dacă ei cu adevărat credeau că el susţine tăierea împrejur.

Pricina de poticnire. [Ofensa, KJV]. Gr. skandalon, piedica şi trăgaciul care declanşează o capcană pentru animale vezi 1Cor 1:23). Metaforic, un skandalon poate fi orice element care face pe un om să se împiedice şi să se poticnească. Pentru iudei crucea era un skandalon, o piatră de poticnire (2Cor 1:23). Acest lucru se întâmpla deoarece ei gândeau că Mesia urma să vină ca un mare conducător politic şi militar pentru a-i elibera de tirania romanilor (vezi Luc 4:29). Când Isus S-a supus cruzimii asupritorilor Săi, iudeii au dedus că El nu putea fi Cel Făgăduit. Umilinţa Lui era pentru ei o slăbiciune. Dacă ei ar fi acceptat profeţia din Isa 58 nu ar fi făcut greşeala aceasta. Nu era loc în mintea sau în inima lor pentru un Mesia care să sufere.

S-a dus. [A încetat, KJV]. Circumcizia este incompatibilă cu crucea (vezi vers. 1, 2). Dacă Pavel cu adevărat predica tăierea împrejur, aceasta nu se putea face decât dacă nu mai predica crucea. Una nu poate exista alături de cealaltă.

Şi dacă. [Aş vrea, KJV; De s-ar, G. Galaction]. Pavel nu dorea răul potrivnicilor săi. El doar vrea să spună că iudaizanţii ar putea tot aşa de bine şi logic să facă aşa cum sugerează el, căci dacă ar face aşa ei ar apare ceea ce de fapt erau – nişte fanatici.

Schilodească-se. Gr. apokopto, a tăia, ca pe o funie (Fapte 27:32), a se dezmembra, a se mutila, ca în Mar 9:43; Ioan 18:10, a se castra, a se face singur eunuc, ca în LXX la Deu 23:1 şi obişnuit în papirusuri. Cuvântul nu e niciodată folosit figurat, ca de pildă a tăia o persoană de la comuniunea cu biserica, sau de la viaţă.

Cetatea Pesin din Galatia Centrală (vezi harta de al pag. 930) era sediul cultului Cibelei, zeiţa naturii în vechea Antalie. Era obiceiul ca bărbaţii care-şi devotau viaţa cultului şi serviciului Cibelei să se facă eunuci. Pavel sugerează că iudaizanţii, care susţin circumciziunea ar putea tot aşa de bine să se castreze. Dacă o măsură de virtute se poate obţine prin circumcidere, cineva ar putea să capete şi mai multă prin castrare! Din cauza prezentării lor greşite despre Pavel (vers. 11) iudaizanţii se dovedeau a nu fi mai buni decât păgânii. Vezi p. 33; vezi Fapte 16:6.

Aceasta este culminarea argumentaţiei lui Pavel contra iudaizanţilor, şi ultima lui referire la ei în cartea Galateni. Iudaizarea este la egalitate cu păgânismul şi circumciderea nu e de mai mare valoare ca mijloc de mântuire decât ca practica păgână a castrării. Pentru creştini, circumciziunea ca un ritual religios, era o mutilare zadarnică a trupului.

Chemaţi la slobozenie. Adică libertatea mântuirii prin credinţa în Hristos în opoziţie cu mântuirea prin faptele legii (vezi vers. 1). Cu privire la legătura dintre libertatea Evangheliei şi legea lui Dumnezeu vezi vers. 6. Comparaţi învăţăturile Domnului nostru asupra subiectului libertăţii creştine (Ioan 8:31-36).

Libertatea nu trebuie să fie confundată cu desfrâul. Adevărata iubire de Dumnezeu îndeamnă pe om să caute să înţeleagă şi să facă voia lui Dumnezeu. Iubirea şi harul lui Dumnezeu nu scuteşte pe cineva de loialitate şi ascultare de El (vezi Mat 7:21-27; Gal 5:6). Libertatea de care vorbeşte Pavel este libertatea din robia faţă de sistemul ceremonial (vezi cap. 5:1). Cu privire la legătura dintre libertatea creştină şi legea divină vezi Rom 3:31 (cf. cele de al Gal 3:19.24). Un om nu poate să aibă parte de o bucurie mai mare decât bucuria care vine din conlucrare din toată inima cu scopul lui Dumnezeu care i-a dat viaţă şi a dat sens existenţei sale.

O pricină ca să trăieşti pentru firea pământească. [O ocazie pentru firea pământească, KJV; Cu prilejuri trupeşti, G. Galaction]. Libertatea Evangheliei nu dă unui om îngăduinţa de a practica faptele firii pământeşti (vezi vers. 19-21). Libertatea este o posesiune sigură numai acolo unde există stăpânire de sine pentru a o contrabalansa. Dumnezeu eliberează pe oameni de păcat şi apoi lucrează în ei după plăcerea Lui, şi voinţa şi înfăptuirea (Filp 2:13; cf. cele de la Rom 8:3.4).

Slujiţi-vă unii altora. Şi anume, fără a trage folos unul de al altul. Ultimele două propoziţii stau în antiteză una cu cealaltă. Acela care dă prilej firii pământeşti se serveşte pe sine, nu pe semenii săi. Iubirea pentru alţii este făcută evidentă prin promptitudinea de a le servi (vezi Mat 22:39-40). Pavel de obicei se referă la sine ca la un rob [serv] (vezi Rom 1:1; Titus 1:1). Dar robia lui era servire voluntară a iubirii. Iubirea de Dumnezeu îşi găseşte cea mai înaltă şi cea mai bună expresie în iuirea şi servirea semenilor (vezi 1 Ioan 4:20-21). În Gal 5:13 la 6:15 Pavel subliniază adevărul că singura dovadă valabilă a primirii cuiva înaintea lui Dumnezeu şi a situaţiei de fiu al Lui e o viaţă transformată (cap. 6:15 în care roada Duhului (cap. 5:22.23) ajunge la maturitate şi face bine la toţi oamenii (cap. 6:10; cf. cap. 5:13). Aceasta este iubirea care împlineşte Legea (Rom 13:10).

Legea. Textul grec are articolul hotărât (vezi Rom 2:12). Aici Pavel se referă la Tora, adică la toată voia descoperită a lui Dumnezeu faţă de om, dar îndeosebi la Legea morală, aşa cum cere contextul

O singură poruncă. [Un cuvânt, KJV]. Aceasta este tema din cap. 5:13 la 6:15. Iubirea faţă de semeni este tema ultimelor şase porunci ale Decalogului (vezi Mat 22:39.40). Acestea şase cârmuiesc legăturile dintre oameni, după cum cele dintâi patru guvernează relaţia dintre Dumnezeu şi om. Tăcerea lui Pavel de aici cu privire la primele patru porunci nu lasă a se înţelege că ele şi-au pierdut valoarea pentru creştini. Departe de aşa ceva! Tema epistolei până aici a fost relaţia corespunzătoare dintre un creştin şi Dumnezeul său. Dar ca nu cumva galatenii să greşească gândind că religia consta numai din bune relaţii cu Dumnezeu, Pavel lămureşte acum că ea constă şi din bune legături cu semenii. Citatul este din Lev 19:18.

Vă muşcaţi şi vă mâncaţi unii pe alţii. O metaforă plină de viaţă care zugrăveşte un tablou de canibalism. Galatenii se purtau ca nişte fiare sălbatice, nesăţioase. Prin cuvinte şi fapte ei se răneau unii pe alţii. Fără îndoială aici erau cuprinse vorbirile de rău, calomniile şi procedee necinstite.

Nimiciţi unii pe alţii. Istoria bisericească se constituie dintr-un lung şir de lupte între diferite grupuri creştine, realitate jalnică în care se regăseşte avertizarea profetică a lui Pavel. Unirea credinţei, şi unirea credincioşilor în cuprinsul unirii credinţei a fost subiectul rugăciunii Domnului relatată în Ioan 17. Cu o stare de felul acesta ca aceea descrisă aici de Pavel, nici un grup creştin nu poate să se bucure de o experienţă religioasă sănătoasă.

Umblaţi cârmuiţi de Duhul. [Umblaţi în Duhul, KJV]. Literal, umblaţi în Duh, adică în armonie cu idealurile spirituale (vezi Rom 8:1.14). Pavel foloseşte această expresie de repetate ori în epistolele lui. Duhul Sfânt este mijlocul rânduit de Dumnezeu pentru a conduce pe oameni la viaţa veşnică (vezi Ioan 16:8-14).

Poftele. [Pofta, KJV]. Gr. epithumia, poftă (vezi Mar 4:19). Pentru comentariu la expresia poftele firii pământeşti [poftele cărnii] vezi Rom 13:14. A împlini poftele firii pământeşti însemnează a accepta călăuzirea pasiunilor sentimentelor şi dorinţelor trupeşti, antiteza umblării în Duhul. Calea Domnului duce la viaţă, dar calea firii pământeşti [a cărnii] duce la moarte (vezi Rom 8:6-8). Cuvântul fire pământească [carne] aici reprezintă natura umană decăzută.

Împotriva Duhului. Lupta aparent interminabilă merge înainte, lupta pentru înclinaţia de a face binele şi înclinaţia de a face răul. Când Pavel a analizat conflictul acesta în propria sa experienţă trecută a văzut victoria cu putinţă numai prin Isus Hristos (vezi Rom 7:24 la 8:2).

Acestea stau împotrivă unul altuia. [Acestea sunt contrarii, KJV]. În mod inevitabil şi de neschimbat. Nu e compromis între cele două. Compromisul cu răul niciodată nu aduce ceva bun.

Ceea ce aţi voi. Vezi Rom 7:21-24. Învăţătura lui Pavel cu privire la slăbiciunea firii pământeşti este în contradicţie cu doctrina că există în om o forţă latentă prin care el poate birui tendinţele rele.

Călăuziţi de Duhul. Vezi Rom 8:14.

Nu sunteţi sub Lege. Pavel înştiinţează pe galateni că Duhul Sfânt nu conduce nicicând pe oameni să caute mântuirea prin conformarea cu cerinţele sistemului ritual iudaic, sau cu scopul acesta prin orice sistem de neprihănire legalistă (vezi p. 934). Dimpotrivă, aceia care se supun unei religii legaliste sunt în luptă cu Duhul Sfânt. Vezi cap. 2:16.

Faptele firii pământeşti. [Faptele cărnii. KJV]. Adică faptele care rezultă din lucrarea neînfrânată a pasiunilor, sentimentelor şi dorinţelor trupeşti. Vezi vers. 16. Pavel dă o listă parţială a acestor fapte în vers. 19-21.

Cunoscute. [Vădite, KJV]. Lista următoare este ilustrativă şi nu exhaustivă. Senzualitatea, superstiţia, egoismul şi necumpătarea sunt cu toate reprezentate în această listă. Când galatenii au părăsit călăuzirea Duhului Sfânt aceste roade rele fără îndoială au apărut în viaţa lor.

[Adulterul, KJV]. Importante dovezi textuale pot fi citate (cf. p.10) pentru omiterea acestui cuvânt. Curvia, adică imoralitatea în general, ar include natural adulterul.

Curvia. [desfrâul, KJV]. Sau imoralitatea (vezi Mat 5:32).

Necurăţia. Vezi 2Cor 12:21.

Destrăbălarea. Sau pofta neînfrânată (vezi 2Cor 12:21).

Idolatrie. Tot ceea ce ia locul lui Dumnezeu în afecţiunile noastre devine un idol. Cultul păgân de obicei cuprindea practici imorale şi încuraja pe închinătorii lui să se dedea la ele (vezi Vol. II, p. 39.40; vezi Deu 23:17).

Vrăjitoria. Gr. pharmakeia, literal otravă, poţiune magică, administrarea de droguri, şi astfel vrăjitorie (vezi Exo 7:11), presupusa abilitate de a produce vrajă. Pavel a dat piept cu practica vrăjitoriei în Efes (vezi Fapte 19:19). Vrăjitoria se află între păcatele celor care sunt îndepărtaţi de la faţa lui Dumnezeu (Apoc 21:8; cf. cap. 9:21; 18:23).

Cearta. [Dezacord, KJV]. Sau ostilitate, vrăjmăşia.

Gelozia. [Emulaţii, KJV]. Sau invidie, gelozie.

Dezbinările. Mai degrabă disensiuni, dezbinări.

Certurile de partide. [Ereziile, KJV]. Gr. haireseis (vezi 2Cor 11:19), aici însemnând fracţiuni. Comparaţi situaţia din biserica din Corint (vezi 1Cor 1.12.13). Adevăratul spirit creştin este un spirit de unire (vezi Ioan 17:21).

Uciderile. Dovezi textuale importante favorizează (cf. p. 10) omiterea acestui cuvânt. Îmbuibările. Sau chefurile. Nu vor moşteni. Vezi 1Cor 6:9; cf. Apoc 21:27. Împărăţia lui Dumnezeu. Aici împărăţia viitoare a slavei divine (vezi Mat 4:17; 5:2).

Roada Duhului. Ceea ce în mod natural se dezvoltă în viaţă când Duhul are controlul (cf. vers. 18). Rezultatele unui asemenea control stau în viu contrast cu lucrările firii pământeşti (vers. 19-21). Roada Duhului nu este produsul obişnuit al naturii omeneşti, ci al unei puteri cu totul în afară de om.

Se poate atrage atenţia la faptul că roadă este la singular, în timp ce cuvântul fapte (vers. 19) e la plural. E numai o roadă a Duhului şi acea o singură roadă cuprinde toate harurile creştine enumerate în vers. 22.23. În alte cuvinte, toate aceste haruri [virtuţi] trebuie să fie prezente în viaţa creştinului, şi nu se poate spune că el aduce roada Duhului dacă vreunul lipseşte. Pe de altă parte, sunt multe forme în care răul se poate manifesta, şi e de ajuns ca numai una din trăsăturile rele din lista vers. 19-21 să fie prezentă în viaţa unui om pentru a fi clasificat la un loc cu aceia care produc faptele cărnii. E nevoie de toate harurile creştine pentru a face din cineva un adevărat urmaş al lui Hristos, dar este suficientă numai una din faptele firii pământeşti pentru a face din cineva un om al celui rău.

Dragostea. Vezi Mat 5:43.44; 1Cor 13.

Bucuria. Vezi Rom 14:17.

Pacea. Vezi Ioan 14:27.

Îndelunga răbdare. Sau răbdarea. Vezi 1Cor 13:4; 2Cor 6:6.

Bunătatea. [gentileţea, KJV]. Sau amabilitatea. Gr. chrestos (vezi 2Cor 6:6). O persoană bună are un temperament blând, calm şi cu înclinaţie liniştită. Un creştin nu trebuie să fie niciodată posomorât sau ursuz, ci totdeauna vesel, atent faţă de alţii şi curtenitor.

Facerea de bine. [Bunătatea, KJV]. Adică, orientare spre bine a inimii şi a vieţii, în motive şi purtare. Vezi Mat 7:12; 12:33; 19:17; Ioan 7:12.

Credincioşia. [Credinţa, KJV]. Gr. pistis, care însemnează şi credinţă şi credincioşie. În timp ce credinţa este o atitudine de încredere în alte persoane sau adevăruri pentru care dovezile obiective sunt incomplete, credincioşia este o calitate de conduită care dă altora motiv de încredere în noi. Credinţa este o atitudine a minţii; credincioşia un model de purtare. Aici credincioşia ar fi mai corespunzătore şi mai comparabilă cu cealalte roade pomenite. Vezi Evr

11:16.

Blândeţea. În ce priveşte comentariu la această trăsătură de caracter vezi Mat 5:5; 11:29.

Înfrânarea poftelor. [Cumpătarea, KJV]. Literal, stăpânirea de sine. Cuvântul cuprinde mai mult decât abstinenţă de la băuturi îmbătătoare. El semnifică cumpătarea în toate şi control deplin asupra oricărei pasiuni şi oricărei pofte. Excesele de orice fel sunt excluse. E cu putinţă a fi necumpătat chiar şi în lucrarea pentru Domnul, neglijând legile sănătăţii. În ce priveşte comentariul la idealul creştin vezi 1Cor 10:31; cf. cu la Mat 5:48. Dovezi textuale pot fi citate (cf. p.10) pentru adăugarea curăţiei la această listă de virtuţi creştine.

Nu este lege. Nu există condamnare împotriva acelora care-şi orânduiesc viaţa în felul acesta. Fapte de felul acesta sunt foarte mult lăudate (vezi vers. 6:13.14)., după cum faptele sistemului ceremonial sunt condamnate (vers. 1, 4). Numai aceia care reflectă în viaţa lor aceste caracteristici ale Duhului sunt cu adevărat liberi, şi se pot bucura de fericire adevărată. Numai ei sunt cu totul în pace cu Dumnezeu şi cu omul.

Şi-au răstignit firea pământească. Adică, au renunţat complet şi irevocabil la fiecare tendinţă naturală care e în contradicţie cu voia lui Dumnezeu. Pentru comentariu la răstignit cu Hristos vezi Gal 2:20; cf. cu Rom 6:2.16. Pentru comentariul la firea pământească vezi Gal 5:13.17.19.

Lupta creştinului împotriva tendinţelor, poftelor şi patimilor nesfinte, fireşti constă din două trepte. Prima este o hotărâre bine chibzuită, tare , neclintită şi irevocabilă de a preda inima şi voinţa lui Hristos aşa ca El să poată curăţa din viaţă fiecare pornire rea. Apoi, hotărârea aceasta trebuie să fie reafirmată în fiecare zi şi ori de cîte ori se pot ivi ispite sau când cineva rămâne mai prejos de semnul desăvârşirii. Numai în felul acesta poate creştinul împlini porunca de a-şi aduce trupul ca o jertfă vie, bineplăcută lui Dumnezeu (vezi Rom 12:1). Dumnezeu acceptă hotărârea aceasta tare a voinţei şi începe lucrarea cerească de transformare a vieţii (Rom 12:2) şi de aducerea ei la asemănarea cu Hristos. Acesta este procesul sfinţirii, al ajungerii la măsura staturii plinătăţii lui Hristos (Efes 4:13). Pentru comentariu la situaţia creştinului în cursul acestui proces vezi Mat 5:48. Creştinul mai poate face greşeli (MYP 338), deşi nu cu voia, dar atâta vreme cât vine la Hristos, cu adevărată căinţă (Evr 4:15.16; 1Ioan 2:1) şi reafirmând votul său iniţial de loialitate, el este mai departe recunoscut ca fiu al lui Dumnezeu şi i se acordă privilegiul de a purta haina dreptăţii lui Hristos (vezi Mat 22:1-14). Se poate să vină descurajarea din cauza eşecurilor, când încercăm să biruim păcatul în propria noastră putere şi nu ne rezemăm pe Dumnezeu în ce priveşte puterea, sau când nu conlucrăm cu Dumnezeu (vezi Filp 1:12.13). Mai e primejdie în mulţumirea cu realizările noastre prezente, primejdie în măsurarea progresului nostru, cu acela al celor din jurul nostru. Crucificarea firii pământeşti [cărnii] e un război din care nu este eliberare în viaţa aceasta. Cu toate acestea experienţa creştinului poate fi una de continuă biruinţă în Hristos Isus şi de ridicare de îndată ori de câte ori am cădea. Vezi Rom 7:25 la 8:4; 1Ioan 5:4.

Patimile. [Afecţiunile, KJV]. Sau pasiunile.

Poftele. Vezi vers. 16.

Dacă trăim. Dacă mărturisim că primim călăuzirea Duhului Sfânt, să ne ţinem cu adevărat de aceasta în viaţa noastră de toate zilele.

Să nu umblăm după slava deşartă. [Să nu fim doritori de slavă deşartă, KJV]. Sau încrezută, egoistă. Nici chiar în inima lor creştinii nu trebuie să se fălească cu realizările lor spirituale (vezi vers. 25), ci cu smerenie să socotească pe alţii mai pre sus decât ei înşişi (Filp 2:3).

Întărâtându-se unii pe alţii. [Provocându-se unii pe alţii, KJV]. Nimic nu poate fi mai ofensator pentru alţii decât denigarea calităţilor prin care ne sunt superiori. Pizmuindu-ne unii pe alţii. Acesta e opusul întărâtându-ne unii pe alţii. E tot atât de fatal pentru caracterul creştin de a fi invidios pe aceia care s-ar putea ca, în anumite privinţa, să ne fie

superiori ca şi de a ne socoti pe noi mai presus ca alţii. Adesea complexul de superioritate e numai

o încercare de a ascunde simţăminte de inferioritate datorită înţelegerii faptului că alţii sunt în realitate superiori. Invidia duce la ură, şi ura, la rândul ei, caută răzbunare. Umilinţa rămâne pururea o virtute creştină cardinală.

COMENTARII ELLEN G. WHITE

1 AA 388; CSW 35; EW 124; TM 247

6 AH 31; FE 263, 341, 358; MB 53; MH 169; MM 316; 1T 705; 5T 482, 534, 648; 6T 238; 7T 93; 8T 195; 9T 141

7 2T 100

9 FE 55; 4T 203, 489

12–165T 243

13 DA 651; Ed 139

16 SL 30; 5T 243

16, 17 CH 69

17 CD 389; MM 278; MYP 114; SL 92; TM 160

19–215T 244

20, 21 SL 30

21 DA 806; PP 461

22 PP 372; SL 13; 1T 303; 5T 48, 169

22, 23 AA 38; COL 68; Ev 557; FE 240; GC 474; GW 128, 287; ML 50; MYP 242; SC 58; SL

15, 80; 4T 355, 570; 5T 117, 306; WM 152 22–244T 365; 5T 148 22–263T 236; 5T 650 24 CD 44; SL 23, 30; 1T 440; 2T 443, 484; 3T 45, 241; 4T 655; 5T 47, 83 26 FE 121