Deci, dacă este. Gândirea lui Pavel nu este în acord cu subîmpărţirea pe capitole. El continuă tema începută în cap. 1, mai ales în v. 27, unde face apel la cetăţenia creştină a credincioşilor. Acum el dezvoltă acest subiect şi se concentrează asupra creşterii în unirea şi smerenia creştină.

Făcând aşa, apostolul dezvăluie ce e în sufletul său, dând la iveală intensitatea grijii sale pentru filipeni, profunzimea cu care înţelege natura şi sacrificiul lui Hristos, standardele înalte pe care le cere de la copiii săi spirituali, părerea bună pe care o are cu privire la tovarăşii săi misionari şi interesul său profund pentru Evanghelie. Având analiza de mai sus ca un ghid, capitolul acesta merită o abordare atentă, fiind o unitate.

Deşi credincioşii din Filipi aducea bucurie inimii apostolului (vezi comentariul de la cap. 1,3.4), se pare că unitatea lor era în primejdie şi că în rândurile lor se furişase disensiunea, iar Pavel, fiind destul de îngrijorat cu privire la primejdia în care se aflau, consacră o mare parte din scrisoarea sa îndemnului de a se lupta pentru unire deplină (vezi cap. 1,15–18.27; 2,2–4.14; 3,2; 4,2). Starea lor spirituală poate fi dedusă din faptul că el nu-şi bazează apelul pe loialitatea lor faţă de el, ca părinte spiritual, ci pe iubirea lor pentru Hristos, ca Mântuitor al lor.

Faptul că în acest verset apare de patru ori conjuncţia dacă nu implică vreo îndoială cu privire la veridicitatea celor spuse de Pavel. Versiunea greacă arată că el susţine că aceste declaraţii sunt adevărate.

Îndemnare. [Consolare, KJV; Îndemn, traducerea Niţulescu; G. Galaction]. Gr. paraklesis, îndemnare, încurajare, mângâiere (vezi comentariul de la Faptele Apostolilor 9,31; Romani 12,8; 15,4). Cuvântul încurajare pare cel mai potrivit în acest context.

În Hristos. Temeiul apelului făcut de apostol era experienţa pe care o aveau filipenii cu Hristos, rezultatul observării şi imitării vieţii Sale (compară cu 1 Corinteni 12,12.27; Efeseni 4,15.16).

Mângâiere. Gr. paramuthion, un sinonim al lui paraklesis (vezi mai sus, la îndemnare). În dragoste. Poate că Pavel vorbeşte despre faptul că iubirea pentru Hristos trebuie să ofere încurajare minţii. Legătură. Gr. koinonia (vezi comentariul de la cap. 1,5), aici, parteneriat. A Duhului. Cuvintele legătură a Duhului sunt paralele cu îndemnarea în Hristos, şi apelează la faptul că filipenii se obişnuiseră să se supună faţă de conducerea Duhului Sfânt. Milostivire. [Inimă, traducerea Niţulescu]. Gr. splagchna (vezi comentariul de la cap. 1,8).

Îndurare. Gr. oiktirmoi, compasiune. Folosind pluralul (KJV), poate că Pavel vrea să atragă atenţia asupra gesturilor de compasiune, care dovedesc prezenţa adevăratei iubiri.

Faceţi-mi bucuria deplină. Adică faceţi deplină sau completă bucuria mea. Apostolul are deja bucurie în inimă (cap. 1,4) şi mai trebuie doar ca aceasta să fie deplină sau completă (compară cu Ioan 3,29; 15,11; 17,13). Ascultând de îndemnul său şi manifestând virtuţile la care îi îndeamnă el, filipenii pot să îi facă bucuria deplină.

Aveţi o simţire. [Fiţi cu acelaşi gând, KJV; Gândiţi la fel, traducerea lui G. Galaction]. Sau aveţi acelaşi gând (vezi comentariul de la cap. 1,7). Această atitudine este definită în următoarele două părţi ale versetului.

O dragoste. [Aceeaşi dragoste, KJV; traducerea Niţulescu, traducerea G. Galaction]. Iubirea reciprocă are ca rezultat acelaşi fel de a gândi şi deci acţiuni unite (compară cu Ioan 13,35; Coloseni 1,4; 1 Tesaloniceni 3,12; 2 Tesaloniceni 1,3).

Un suflet. [Aceeaşi părere, KJV; Într-un cuget, traducerea Niţulescu]. Gr. sumpsuchoi, armonios, paşnic, unit, derivat de la sun, cu, împreună cu şi psuche, suflet.

Un gând. [O părere, KJV; Gândind aceeaşi, traducerea Niţulescu; Aceeaşi cugetare, G. Galaction]. Literal, gândind acelaşi lucru. Copiii lui Dumnezeu trebuie să demonstreze că cei care sunt în deplină armonie cu Dumnezeu pot trăi în deplină armonie şi unul cu altul. Puţine lucruri contrazic mai mult mărturisirea de credinţă decât incapacitatea de a trăi şi a lucra în armonie cu ceilalţi. Când Îl primim pe Hristos devenim membrii ai trupului Său. Pentru cele mai bune rezultate, trupul trebuie să funcţioneze ca un tot (vezi comentariul de la 1 Corinteni 12:12–27). Lucrarea lui Dumnezeu va prospera doar dacă poporul lui Dumnezeu va lucra în unire (vezi TM 489; 1T 113,114; 8T 183, 239–243).

Ceartă. [Zavistii traducerea Niţulescu]. Gr. eritheia, egoism, ambiţie egoistă, spirit partizan, spirit de dezbinare.

Slavă deşartă. Gr. kenodoxia, mândrie zadarnică, părere prea bună despre sine, îngâmfare, de la kenos, gol şi doxa, părere. Nici un lucru bun şi durabil nu poate fi realizat într-un spirit asemănător celui descris de Pavel aici. Nu trebuie să avem planuri sau ţinte motivate de ambiţie egoistă sau de dorinţa de a-i întrece pe alţii. Dacă izvorăşte dintr-un asemenea motiv, nici un lucru, chiar bun în sine, nu poate fi plăcut lui Dumnezeu.

Smerenie. [Părere umilă, KJV]. Gr. tapeinophrosune, umilinţă, modestie de la tapeinos, umil, smerit şi phroneo, a gândi, deci a avea o părere modestă despre sine. Tapeinophrosune este folosit într-un sens peiorativ de scriitorii seculari, iar în Coloseni 2,18.23 Pavel îl foloseşte în sensul de umilinţă rău direcţionată. Dar în Faptele Apostolilor 20,19; Efeseni 4,2; Coloseni 3,12 cuvântul are un înţeles specific creştin, de smerenie a minţii. Creştinismul a ridicat smerenia la o nouă poziţie, ca una din cele mai atrăgătoare trăsături de caracter. Cel care este cu adevărat umil nu-şi dă seama de umilinţa sa. El doar se autoevaluează corect faţă de Dumnezeu şi planul de mântuire.

Să privească. [Să preţuiască, KJV]. Gr. hegeomai, a considera, a aprecia, implicând cântărirea faptelor. Pe altul. Mai de grabă pe alţii.

Mai presus. [Mai bun, KJV; Mai de cinste, traducerea G. Galaction]. Literal, fiind mai presus, excelând. Vezi comentariul de la Romani 12,10. Umilinţa îşi îndreaptă privirea către calităţile celuilalt şi-l judecă din această perspectivă. Omul cu adevărat umil îşi recunoaşte propriile defecte şi îşi dă seama că pe ale celorlalţi nu are cum să le vadă tot atât de clar. E natural pentru cei care au o imagine corectă a propriilor defecte să spere că ceilalţi nu sunt în aceeaşi situaţie şi că au inimi mai curate decât ale lor. Asta îi face să considere că alţii merită mai mult respect decât ei înşişi. Un om cu adevărat evlavios va fi întotdeauna smerit şi va dori ca ceilalţi să fie preferaţi în slujbă şi în onoare. Asta nu-l va face orb faţă de defectele altora, când acestea ies la iveală, dar va fi modest şi umil. Acest standard creştin mustră dorinţa puternică pentru poziţii înalte şi îl ajută pe om să fie mulţumit oriunde providenţa lui Dumnezeu îl aşează (vezi comentariul de la Filipeni 4,11.12).

Să se uite. Gr. skopeo, a privi atent (vezi comentariul de la Romani 16,17).

Foloasele lui. Pavel îi îndeamnă pe creştini să nu fie egoişti şi să nu lase ca atenţia să le fie cu totul absorbită de propriile interese sau de interesele familiilor lor. El îi îndeamnă să dea pe faţă grijă pentru fericirea întregii biserici şi lepădare de sine pentru binele altora. Nimeni nu are libertatea de a trăi doar pentru sine sau de a trece cu vederea nevoile altora.

Ci şi. Folosind aceste cuvinte Pavel arată că el se aşteaptă ca cei credincioşi să dea atenţia cuvenită propriilor interese, dar şi nevoilor altora.

Foloasele altora. Asta nu înseamnă amestecul necuvenit în treburile altora, aşa cum fac persoanele care îşi bagă nasul în toate (vezi 2 Tesaloniceni 3,11; 1 Timotei 5,13; 1 Petru 4,15), ci înseamnă că nu trebuie trecut cu vederea binele altora. Sfatul lui Pavel e menit să înlăture egoismul şi să producă interes pentru fericirea semenilor.

Creştinii au o mare răspundere pentru binele spiritual al altora. Dacă un om e orb spiritual şi nu vrea să vină la Domnul, încercarea de a-l conduce la Mântuitorul nu înseamnă a te amesteca în treburile altora, aşa cum nu înseamnă acest lucru a-l avertiza pe un om, într-o noapte întunecoasă, de o prăpastie primejdioasă din faţa lui sau a-l trezi pe cineva care doarme pentru a-i spune că îi arde casa. Dacă omul respectiv nu-şi dă seama de revenirea apropiată a Mântuitorului, nu înseamnă amestec necuvenit în treburile altuia să-i vorbeşti despre acest eveniment care urmează să aibă loc în curând. A-i spune despre un cer plin de slavă este la fel ca a-i spune că pe proprietatea lui se află

o mină de aur. De fapt aceste lucruri sunt chiar în interesul său, şi e de datoria unui prieten să-i vorbească despre ele sau să i le reamintească. Lumea depinde de biserică în ce priveşte informaţiile despre viaţa veşnică, iar oricine Îl iubeşte pe Hristos îi va iubi pe semenii săi îndeajuns pentru a le aduce lumină, a-i conduce la Mântuitorul şi a-i ajuta în pregătirea pentru apropiata Sa venire.

Să aveţi în voi gândul acesta. [Acesta să fie gândul din voi, KJV]. Literal, acesta să fie gândul, dar însemnând să aveţi gândul acesta. În v. 1–4 apostolul a prezentat nevoia de unitate şi de smerenie; acum el arată cum poate fi îndeplinită acea nevoie.

În voi. Sau printre voi.

Hristos Isus. În ce priveşte însemnătatea acestui titlu, vezi comentariul de la Matei 1,1. Ordinea obişnuită a numelui este Isus Hristos, dar Pavel foloseşte adesea ordinea de aici, mai ales în această epistolă (cap. 3,3.8.12.14; 4,7.19.21). Făcând aşa poate vrea să accentueze elementul divin (Hristos) înaintea elementului uman (Isus) al naturii divino-umană a Mântuitorului. Pentru apostol, toată viaţa spirituală se concentrează în Hristos, iar când doreşte să dea lecţii de iubire şi umilinţă, nu poate găsi o metodă mai bună decât să prezinte în formă schematică istoria vieţii şi a lucrării Domnului său, ca exemplificare supremă a virtuţilor pe care doreşte ca filipenii să le aibă. În cuvintele sublime care urmează (cap. 2,6–8), Pavel nu se ocupă în mod conştient de teologie, în sensul ei academic; ci foloseşte cunoştinţele sale inspirate şi personale cu privire la lucrarea răscumpărătoare a lui Hristos pentru a ilustra învăţătura pe care o dă şi pentru a-i stimula pe credincioşi să-L imite pe Mântuitorul. Hristos a părăsit o slavă ce nu poate fi descrisă în cuvinte, a luat asupra Sa chipul umil al naturii umane şi a săvârşit cea mai grea misiune pentru ca oamenii să poată fi salvaţi. Creştinii trebuie să trăiască după măreţul Său exemplu.

Avea. [Era (după chipul lui Dumnezeu), KJV]. Gr. huparcho, care adesea are înţelesul simplu, de a fi (Luca 9,48; 16,14; Romani 4,19; 1 Corinteni 7,26; etc.). La început huparcho a însemnat a începe, a face un început, dar mai târziu a căpătat sensul special, de a exista fără a implica în mod necesar un început (compară cu Faptele Apostolilor 16,20; 17,28; Galateni 2,14). Vezi Vol. V, pp. 896, 897, 917.

Chipul. Gr. morphe, aici denotând toate caracteristicile şi atributele esenţiale ale lui Dumnezeu. În sensul acesta, morphe reprezintă felul în care s-au manifestat calităţile şi caracteristicile veşnice ale lui Dumnezeu. Indiferent de forma pe care a luat-o această manifestare, ea Îi aparţinea lui Hristos, care era astfel una cu Dumnezeu. Asta Îl aşază pe Hristos la egalitate cu Tatăl şi mai presus de oricare altă putere. Pavel subliniază acest lucru pentru a zugrăvi şi mai viu amploarea umilirii de bunăvoie a lui Hristos.

Gândul. Gr. hegeomai (vezi comentariul de la v. 3). Apostolul s-a ocupat de statutul lui Hristos – egalitatea cu Dumnezeu –, acum se ocupă de gândul lui Hristos, pentru a-i face în stare pe filipeni să aibă şi ei gândul Său. Raţionamentul lui Pavel este bine închegat. Într-o singură frază arată că Hristos, deşi conştient de egalitatea Sa cu Dumnezeu, a decis să renunţe la slava acelei stări înalte pentru a aduce la îndeplinire planul Său plin de milă, de a salva omenirea pierdută.

Lucru de apucat. [Jaf, KJV; Răpire, traducerea Niţulescu; Pradă, traducerea G. Galaction]. Gr. harpagmos, apucare, jefuire, un lucru luat, ceva de apucat, un premiu. Harpagmos vine de la harpazo, a apuca, a pretinde pentru sine cu râvnă, a lua prin forţă.

Contextul favorizează exprimarea ceva de apucat.

Să fie deopotrivă. [Să fie egal, KJV; Egalitatea, traducerea G. Galaction]. Adică a continua să existe în egalitate cu Dumnezeu. Expresia stabileşte precis poziţia lui Hristos în legătură cu Dumnezeu. Fiul este aşezat alături de Tatăl, la egalitate cu El, în nici un fel inferior (vezi Vol. V, pp. 896–898, 917; vezi comentariul de la Coloseni 2,9). Dar Pavel aminteşte despre această poziţie numai pentru a scoate în evidenţă bunăvoinţa lui Hristos, manifestată în renunţarea la statutul Său în interesul mântuirii omului.

S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi. [S-a făcut fără reputaţie, KJV; S-a golit pe Sine, G. Galaction]. Literal, S-a golit pe Sine. Golirea aceasta a fost voluntară (vezi comentariul de la Ioan 10,17.18). Era cu neputinţă ca Hristos să păstreze toate semnele divinităţii şi totuşi să se întrupeze. Cum a avut loc această golire este arătat în detaliu în restul v. 7 şi în v. 8. Vezi Vol. V, p. 918.

A luat. Literal, luând, luase. Din textul grecesc reiese că propoziţiile următoare sunt o definire a propoziţiei S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi.

Chip de rob. Pavel pune în contrast chipul lui Dumnezeu cu chip de rob şi accentuează diferenţa imensă dintre cele două poziţii. Acelaşi cuvânt (morphe) este folosit pentru cuvântul chip din sintagma chipul lui Dumnezeu (forma lui Dumnezeu, KJV) (v. 6). Cuvântul grecesc pentru rob (doulos) este acelaşi din Romani 1,1; astfel, apostolul declară că Hristos S-a golit pe Sine şi sa îmbrăcat cu atributele esenţiale ale unui sclav. Aşa cum caracteristica principală a unui sclav este a asculta fără să mai pună întrebări, tot aşa ca om, Fiul a dat ascultare Tatălui (vezi comentariul de la Evrei 5,8). El nu şi-a însuşit o suveranitate dumnezeiască, ci slujirea, care a devenit pasiunea vieţii Sale (Matei 20,28). Întreaga Sa viaţă a fost subordonată voinţei Tatălui, aşa cum ar trebui să fie şi viaţa noastră, a fiecăruia. Astfel, viaţa lui Hristos a devenit pur şi simplu împlinirea voinţei lui Dumnezeu (MB 14, 15; DA 208). Cum s-au putut realiza toate acestea este dincolo de puterea de înţelegere a omului; face parte din marea taină a evlaviei (vezi 1 Timotei 3,16). Dar putem vedea lămurit cât de mic este orice sacrificiu din partea noastră în comparaţie cu sacrificiul Aceluia pe care mărturisim că-L urmăm. Se cuvine ca noi, care suntem infinit inferiori lui Hristos, să ţinem atât de mult la slaba noastră reputaţie încât să credem că e dificil sau imposibil să ne supunem voinţa lui Dumnezeu? Când devenim părtaşi ai spiritului lui Hristos, când El locuieşte în noi, iar noi trăim viaţa Fiului lui Dumnezeu, vom împlini îndemnul pe care îl dă Pavel în primele versete ale acestui capitol. Atunci vom fi ca Hristos.

Făcându-se. Mai bine devenind, în contrast cu având chipul lui Dumnezeu (v. 6, KJV).

Asemenea. A trebuit să Se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile (Evrei 2,17). El a fost om deplin, dar în acelaşi timp Dumnezeu. Când priveau la Fiul întrupat, oamenii vedeau pe Cineva asemenea lor (vezi Vol. V, pp. 901, 902, 917, 918).

Credinţa noastră în divinitatea lui Hristos nu trebuie să slăbească nicidecum credinţa în umanitatea Sa deplină. Dacă Hristos nu ar fi fost om absolut, dacă divinitatea Sa ar fi influenţat în cea mai mică măsură natura Lui umană, atunci El nu ar mai fi un exemplu şi un adevărat înlocuitor.

Oamenilor. E folosită forma de plural poate pentru a accentua faptul că Isus avea să reprezinte întreg neamul omenesc, nu o singură persoană.

Înfăţişare. [Formă, KJV]. Gr. schema, care scoate în evidenţă forma exterioară. După toate aparenţele exterioare, Hristos era om, şi aşa a fost considerat de cei cu care a trăit pe pământ (compară cu Isaia 53,2.3; Matei 13,55).

A fost găsit. Adică oamenii L-au descoperit în înfăţişarea Sa umană.

Ca un om. Aceste cuvinte sunt menite să arate că Isus din Nazaret era mai mult decât părea a fi. El semăna cu un om, avea trup de om, dar era mai mult decât atât: era şi Dumnezeu, şi om.

S-a smerit. Gr. tapeinoo, a se coborî, a se umili, înrudit cu tapeinophrosune (vezi comentariul de la v. 3). Nu este acelaşi lucru cu S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi (v. 7), ci e o parte din acea dezbrăcare (golire, KJV), una din căile prin care s-a manifestat ea. Forma supremă a acestei smeriri voluntare ne este arătată în restul versetului.

S-a făcut. Mai bine făcându-se, arătând că actul suprem de smerire îl reprezintă supunerea voluntară la moarte a lui Hristos. Ascultător. Adică ascultător faţă de Dumnezeu. Vezi comentariul de la Romani 5,18.19; Evrei 5,8. Până la moarte. Ascultarea lui Isus a mers până acolo încât şi-a dat viaţa. A fost într-adevăr

o umilire pentru Dumnezeu să devină om; şi apoi, fiind om, să moară de o moarte ruşinoasă, pe cruce. După cum Isaac s-a supus tatălui său de bunăvoie atunci când i s-a spus că el era jertfa de adus pe altar, tot aşa Hristos, care ar fi putut să refuze crucea, S-a supus de bunăvoie să moară pentru oamenii păcătoşi.

Ascultarea lui Hristos a fost aşa cum ar trebui să fie şi a noastră. El a dat dovadă de această ascultare în firea pământească (Romani 8,3). El era om, având, ca şi noi, aceeaşi dorinţă de a-Şi păstra viaţa. A fost ispitit de Satana, dar l-a biruit pe diavol prin puterea Duhului Sfânt, la fel cum putem face şi noi. El n-a folosit în favoarea Sa nici o putere pe care noi n-o putem folosi. Vezi comentariul de la Evrei 4,15; vezi DA 119, 729, 734.

Moarte de cruce. Accentul nu este pus doar pe faptul că Hristos a murit, ci în special pe felul morţii. Era o moarte care presupunea ocară mare, ca şi suferinţă cumplită. Răstignirea pe cruce era rezervată sclavilor, păgânilor (exceptând romanii) şi criminalilor de rând. Era o moarte asupra căreia în legea lui Moise se rostise un blestem (Deuteronom 21,23; Galateni 3,13) şi chiar şi neamurile o considerau cea mai josnică şi cea mai crudă dintre toate pedepsele. Mesajul despre Hristos răstignit era o piatră de poticnire pentru iudei şi o nebunie pentru greci (1 Corinteni 1,23).

Poate că Pavel se gândea la contrastul dintre propria sa poziţie şi cea a lui Isus. Apostolul era închis, dar legea nu permitea ca el să sufere ruşinea de a muri pe cruce, deoarece un cetăţean roman nu putea fi torturat (vezi Cicero, Against Verres, i. 5. 13), şi nici filipenii, ca cetăţeni ai unei colonii romane, nu puteau fi. Crucea, elementul cel mai de jos al umilirii lui Hristos, avea să producă un efect profund asupra cititorilor acestei epistole şi să-i impresioneze prin forţa exemplului pe care îl lăsase Mântuitorul. Pavel ştia bine că dacă cei cărora le scria înţelegeau sensul sacrificiului uimitor făcut pentru ei, în viaţa lor n-ar fi fost loc pentru egoism (compară cu AA 332, 333).

De aceea. Sau din care cauză, ca o consecinţa a acestui lucru. Hristos nu a primit o răsplată pentru umilinţa Sa, ci în legea divină înălţarea vine în mod natural după smerire (Matei 23,12; Luca 14,11.18.14). Experienţa lui Hristos demonstrează adevărul cuvintelor Sale.

Şi Dumnezeu. Pentru a-i provoca pe cititori la smerenie, Pavel s-a concentrat asupra rolului lui Hristos în mântuire. Acum apostolul Îl introduce în discuţie pe Tatăl.

L-a înălţat nespus de mult. Gr. huperupsoo, a înălţa la cel mai înalt rang şi la cea mai înaltă putere, de la huper, peste, mai sus, sau dincolo, şi hupsoo, a ridica la înălţime, a exalta. Datorită dezbrăcării de Sine a lui Hristos (v. 7), Dumnezeu a putut să-L înalţe la o poziţie şi mai glorioasă decât cea de se bucurase înainte de întrupare. Înainte Fiul avea parte de slavă deplină, dar umilirea Sa de bunăvoie a adăugat la slava pe care o avusese la Tatăl înainte de a fi lumea (Ioan 17,5). Ca Dumnezeu–om El a trăit o viaţă desăvârşită, l-a învins pe duşman şi a câştigat biruinţa pentru omenire. Astfel de biruinţe I-au adăugat cu siguranţă o măsură infinită de slavă Fiului lui Dumnezeu. Pavel foloseşte timpul trecut al verbului pentru a arăta că înălţarea lui Hristos de către Tatăl avusese deja loc. Lucrul acesta s-a petrecut în sensul cel mai deplin atunci când Mântuitorul S-a înălţat fizic de pe pământ, întorcându-se în curţile cereşti şi primind adorarea care I se cuvenea (compară cu DA 834). Vezi Vol. V, p. 919.

I-a dat. Gr. charizomai (vezi comentariul de la cap 1,29). Tatăl, în calitatea Sa de Domnitor Suprem, are dreptul să-I acorde onoare Fiului, care împlinise atât de credincios planurile făcute împreună.

Numele. [Un nume, KJV]. Dovezile textuale favorizează articularea hotărâtă a acestui substantiv, deci numele. Nu s-a ajuns la un consens în ce priveşte identitatea acestui nume. Unii cred că el se referă la demnitate sau slavă, nu la un anumit titlu, susţinându-şi părerea prin texte din Vechiul Testament care se referă la preamărirea numelui lui Dumnezeu (Psalmi 29,2; 34,3; 54,6; etc.). Alţii cred că prin cuvântul numele Pavel are în vedere înţelesul ebraic, referindu-se la numele inefabil pe care iudeii evlavioşi nu-l pronunţau, Yahweh (vezi Vol. I, pp. 170–173), cunoscut în LXX şi în Noul Testament drept Kurios, Domn, şi introdus de Pavel în Filipeni 2,11. Alţii, pe temeiul v. 10, consideră că este vorba de numele Isus, crezând că acest nume omenesc preaiubit (vezi comentariul de la Matei 1,1) a căpătat o onoare şi o însemnătate de neimaginat înainte de înălţarea la cer. Alţi comentatori cred că numele este o referire la combinaţia divino-umană dată de titlul Isus Hristos şi folosită de apostol în Filipeni 2,11 (vezi comentariul de la Matei 1,1). Este imposibil sa avem vreo certitudine dogmatică cu privire la identitatea acestui nume.

Mai presus de orice nume. Vezi comentariul de la Faptele Apostolilor 4,12; Efeseni 1,21; Evrei 1,3.4. Nu există un titlu sau o poziţie mai înaltă. Hristos este recunoscut ca Domn a toate (compară cu Apocalipsa 17,14; 19,16).

În Numele. [La Numele, KJV; Întru Numele, traducerea lui G. Galaction]. Sau în numele (vezi comentariul de la Faptele Apostolilor 3,16).

Lui Isus. Poate se referă la numele despre care este vorba în v. 9.

Orice genunchi. Pavel foloseşte aici ideile din Isaia 45:23 şi le aplică la faptul că în cele din urmă toţi oamenii I se vor închina Mântuitorului (vezi comentariul de la Romani 14,11). Aceste cuvinte încă nu s-au împlinit, dar constituie o asigurare că va veni timpul când fiecare făptură va recunoaşte stăpânirea lui Hristos (compară cu Apocalipsa 5,11–14). Lucrul acesta poate avea loc numai atunci când se va fi sfârşit marea luptă, când toţi, inclusiv Satana şi cei care îl urmează, se vor pleca la picioarele lui Isus şi vor recunoaşte că drepte şi adevărate sunt căile lui Dumnezeu (GC 666–670).

Al celor din ceruri. Sau al fiinţelor cereşti (vezi mai jos).

De pe pământ. Sau al persoanelor de pe pământ. Aceste cuvinte, cât şi cele precedente, al celor din cer, se pot referi fie la toate lucrurile create, fie la toate fiinţele inteligente din cer şi de pe pământ. În favoarea primei variante a fost prezentată descrierea de către Pavel a creaţiunii, la Romani 8,19–22. De asemenea se face referire la pasajele din Vechiul Testament în care toată natura e reprezentată ca aducându-I laudă lui Dumnezeu (Psalmi 65,13; 148). În favoarea celei de a doua variantei este faptul că Pavel foloseşte cuvintele genunchi şi limbă (cap. 2,10.11), care, dacă nu sunt luate figurat, se referă la fiinţele însufleţite. Vezi comentariul de la Apocalipsa 5,13

De supt pământ. Seria din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ e bazată pe o expresie ebraică denotând întreaga creaţiune (vezi comentariul de la Exod 20,4) Cuvintele de sub pământ pot face referire la tărâmul figurat al celor morţi (vezi comentariul de la Isaia 14,9.10.15.16).

Să mărturisească. Gr. exomologeo, a mărturisi pe faţă (Apocalipsa 3,5), a mărturisi din inimă (Matei 3,6) sau a lăuda (Matei 11,25). Se pare că cel dintâi sens este potrivit aici, dar şi celelalte sunt cuprinse în mărturisirea finală a suveranităţii lui Hristos.

Spre slava lui Dumnezeu. Gramatical vorbind, aceste cuvinte determină verbul să mărturisească, adică mărturisirea universală că Isus Hristos este Domn va aduce slavă lui Dumnezeu. Dar putem vedea în aceste cuvinte o referire la dorinţa mistuitoare a întregii vieţi a Mântuitorului. El a trăit spre slava lui Dumnezeu, ca toată creaţiunea să poată da Tatălui cinstea cuvenită Numelui Său (vezi comentariul de la Ioan 12,28; 13,31; 17,1; 1 Corinteni 15,24.28). Urmaşii Lui ar trebui să trăiască pentru acelaşi scop. Versetul acesta este apogeul scurtei prezentări a lui Pavel despre principiul umilinţei şi al înălţării. Mai întâi (v, 1–4) el îi îndeamnă pe filipeni să nu dea dovadă de înălţare de sine sau ceartă. Apoi (v. 5–8) Îl prezintă pe Hristos ca model de smerenie. În cele din urmă (v. 9–11), el arată că Cel Smerit a fost înălţat la o slavă mai mare decât cea pe care o părăsise la întrupare. Intenţia apostolului este ca cititorii să afle că Dumnezeu poate să-i înalţe numai pe cei care I-au servit cu smerenie aici, pe pământ. Deoarece servul nu e mai mare decât Stăpânul său (Ioan 13,16), slujirea noastră trebuie îndeplinită într-un spirit asemănător cu al lui Hristos.

Isus Hristos este Domnul. Apostolul foloseşte din nou acest nume dublu, care sugerează natura umană şi divină a Mântuitorului, şi declară că Acela care a părăsit cerul pentru a lua chip de rob va fi în cele din urmă declarat Domn. În ce priveşte alte declaraţii ale Noului Testament cu privire la Isus Hristos ca Domn, vezi comentariul de la Faptele Apostolilor 2,36; Romani 10,9; 1 Corinteni 8,6; 12,3. O înţelegere clară a faptului că Hristos este Domnul va mări încrederea creştinului.

Astfel dar. [Din acest motiv, KJV]. Sau astfel dar, aşadar. Versetele 12–16 sunt strâns legate de versetele 5–11. Din exemplul lui Hristos apostolul trage şi alte învăţături în afară de cea a umilinţei.

Prea iubiţilor. [Iubiţii mei, KJV; traducerea Niţulescu; traducerea G. Galaction]. Aceste cuvinte afectuoase nu sunt o linguşire din partea lui Pavel. Iubirea sa adevărată pentru convertiţii lui străluceşte în epistolele sale (compară cu Romani 12,19; 1 Corinteni 4,14; etc.)

Aţi fost ascultători. [Aţi ascultat, KJV; traducerea Niţulescu; G. Galaction]. Aceste cuvinte fac legătura cu v. 5–11. Una din aspectele smereniei lui Hristos a fost ascultarea (v. 8). Filipenii fuseseră ascultători în trecut, dar Pavel doreşte ca ei să manifeste mai mult din spiritul Domnului lor, şi are încredere că exemplul lui Hristos îi va încuraja la o ascultare şi mai credincioasă.

Duceţi până la capăt. [Lucraţi, KJV; Desăvârşiţi, traducerea Niţulescu; traducerea G. Galaction]. Gr. katergazomai (vezi comentariul de la Romani 5,3), folosit aici în sensul de a duce la desăvârşire. Nu este vorba de mântuirea prin fapte. Suntem mântuiţi prin har, prin credinţă (vezi comentariul de la Romani 3,20–22.24.28; Efeseni 2,8). Dar harul acesta ne conduce la fapte bune (vezi comentariul de la Romani 6,11–16). Aşadar asemenea fapte sunt roada harului care a săvârşit mântuirea (Romani 6,18; compară cu 2 Corinteni 6,1). Mulţi sunt atraşi de creştinism, dar nu sunt dispuşi să împlinească condiţiile prin care pot primi răsplata creştină. Dacă ar fi putut obţine mântuirea fără vreun efort din partea lor, ar fi mai mult decât fericiţi să primească tot cea ce le-ar putea oferi Domnul. Dar Scriptura ne învaţă că fiecare trebuie să conlucreze cu voinţa şi puterea lui Dumnezeu. Omul trebuie să se nevoiască să intre (Luca 13,24), să se dezbrace de omul cel vechi (Coloseni 3,9), să dea la o parte orice piedică, să alerge cu stăruinţă (Evrei 12:1), să se împotrivească Diavolului (Iacov 4,7) şi să rabde până la sfârşit (Matei 24,13). Nu suntem mântuiţi prin fapte, dar trebuie să lucrăm la salvarea noastră. Ea este doar rezultatul mijlocirii lui Hristos, dar poate fi împlinită numai prin conlucrarea credinciosului. În timp ce nu putem fi pe deplin conştienţi de totala noastră dependenţă de meritele, lucrarea şi puterea lui Hristos, trebuie să ne dăm seama şi de obligaţia personală de a trăi zilnic, prin harul lui Dumnezeu, o viaţă consecventă cu principiile Cerului (vezi AA 482). Vezi comentariul de la Romani 3,31.

Mântuirea voastră. Pavel nu era de faţă pentru a-i ajuta personal pe credincioşii filipeni; ei trebuiau să se îngrijească singuri de nevoile lor spirituale. Mântuirea este o problemă individuală. Nici chiar un prieten, un pastor şi nici chiar apostolul nu o pot săvârşi pentru altul. Şi de ar fi în mijlocul ei [ţării] Noe, Daniel şi Iov […] n-ar scăpa nici fii, nici fiice, ci numai ei şi-ar mântui sufletul prin neprihănirea lor. (Ezechiel 14,20).

Cu frică şi cu tremur. Compară cu 1 Corinteni 2,3; 2 Corinteni 7,15; Efeseni 6,5. Pavel nu se referă la o groază ca cea a unui sclav, ci la o sănătoasă neîncredere în sine. Creştinul ar trebuie să se teamă ca nu cumva voia lui să nu fie continuu predată lui Hristos sau ca nu cumva trăsăturile de caracter fireşti să-i conducă viaţa. Ar trebui să-i fie frică să nu se încreadă în propria sa tărie, să nu-şi retragă viaţa din mâna lui Hristos sau să încerce să umble singur pe calea credinţei (COL 161). O astfel de teamă îl determină să vegheze să nu cadă în ispită (1 Petru 1,17; 5,8), să fie smerit (Romani 11,20) şi să fie atent să nu cadă (1 Corinteni 10,12).

Căci. Apostolul se fereşte să nu fie cumva înţeles greşit, explicându-le că Dumnezeu are cel mai important rol în mântuirea omului. Dumnezeu este Acela. Literal, Dumnezeu este Acela care lucrează, sau oferă energie, evident, cu accentul pe Dumnezeu.

Lucrează. Gr. energeo, a da energie, de obicei sugerând eficienţă. Nu este acelaşi cuvânt ca cel folosit în v. 12, pentru duceţi până la capăt (katergazomai) (vezi comentariul de acolo). Cuvântul englezesc energize (a insufla energie) vine de la grecescul energeo. Cuvântul acesta este adesea folosit cu privire la lucrarea lui Dumnezeu în viaţa creştinului (1 Corinteni 12,6.11; Galateni 2,8; Efeseni 1,11.20). Aici apostolul subliniază faptul că puterea cu care este realizată mântuirea vine de la Dumnezeu şi că ea lucrează în noi pentru a-şi realiza scopul.

Plăcerea. Gr. eudokia (vezi comentariul de la Romani 10,1). Dumnezeu vrea ca omul să fie mântuit, Divinitatea şi-a folosit întreaga putere pentru a face posibil lucrul acesta, este plăcerea Lui Dumnezeu ca oamenii să fie salvaţi. Nimeni nu doreşte mai cu înfocare mântuirea noastră decât Tatăl.

Şi voinţa şi înfăptuirea. [Atât a voi cât şi a face, KJV; Să voiţi şi să lucraţi, traducerea Niţulescu; Să voiţi şi ca să săvârşiţi, G. Galaction]. Folosirea cuvântului şi arată că Dumnezeu ne dă atât îndemnul de a ne hotărî să acceptăm mântuirea cât şi puterea de a face eficientă hotărârea luată. Asta nu înseamnă că noi suntem entităţi complet pasive, la dispoziţia lui Dumnezeu, ci că El ne oferă stimulul care trezeşte dorinţa noastră de a fi mântuiţi, că ne face în stare să luăm decizia de a ajunge la mântuire şi că ne oferă puterea pentru a face eficientă această decizie, astfel încât să fim salvaţi. Aşadar mântuirea este prezentată ca o conlucrare între Dumnezeu şi om, Dumnezeu punând la îndemână toate puterile necesare omului.

Toate lucrurile. Acum Pavel aplică învăţătura dată la aspectele practice ale vieţii. Având în vedere dorinţa lui Dumnezeu ca ei să fie salvaţi, filipenii îşi pot permite să aibă încredere şi bucurie când se gândesc la mântuirea lor, ştiind că Dumnezeu le va oferi puterea necesară.

Cârtiri. [Murmure, KJV]. Gr. goggusmoi, un cuvânt onomatopeic, sugerând sunetele pe care le scoate un om morocănos (vezi comentariul de la Faptele Apostolilor 6,1). E folosit în LXX cu privire la murmurarea lui Israel în pustie. Se pare că apostolul se gândea la israeliţi, deoarece la Filipeni 2,15 citează din cântarea lui Moise (vezi comentariul de la Deuteronom 32,5). Verbul gogguzo, a murmura apare frecvent în Noul Testament (Matei 20,11; Luca 5,30; Ioan 6,41.43.61).

Şovăieli. [Dispute, KJV]. Gr. dialogismoi, (vezi comentariul de la Romani 1,21). Cârtirea duce la dispute. Filipenii sunt îndemnaţi să nu se plângă de felul cum îi conduce Dumnezeu şi nici să nu conteste metodele Sale, deoarece El vrea să-i mântuiască. Ascultarea trebuie să fie din inimă şi cu bucurie, altfel nu este de nici un folos. Răbdarea şi spiritul mulţumitor al creştinului, atunci are parte de persecuţie sau când primeşte o poruncă de la un superior, arată dispoziţia sa de a se supune cu atât mai mult mustrării care vine de la Domnul.

Ca să fiţi. [Ca să puteţi fi, KJV]. Sau ca să puteţi ajunge, adică vor deveni fără prihană dacă nu cârtesc şi nu şovăiesc. Fără prihană. Adică, fără motiv de a fi mustrat, cu siguranţă din partea lui Dumnezeu şi posibil şi din partea oamenilor.

Curaţi. [Nevinovaţi, KJV; Fără răutate, traducerea Niţulescu; Fără de răutate, traducerea G. Galaction]. Gr. akeraioi, (vezi comentariul de la Romani 16,19). Cuvântul acesta descrie starea inimii creştinului, iar expresia fără prihană se referă la judecata pe care o pronunţă alţii asupra creştinului.

Copii. [Fii, KJV]. Gr. tekna, copii, în contrast cu huioi, cuvântul obişnuit pentru fii (vezi comentariul de la Romani 8,14). Acest cuvânt face aluzie la Deuteronom 32,5, unde Moise se referă la copiii lui Israel ca fiind un neam îndărătnic şi stricat.

Fără vină. [Ireproşabili, KJV; Desăvârşiţi, traducerea Niţulescu; Neîntinaţi, traducerea

G. Galaction]. Gr. amemtoi, fără vină. Pavel doreşte ca ei săi să aibă un nume bun, fiind conştient că reputaţia lui Dumnezeu în lume depinde în parte de cea a copiiilor Săi. Neam. [Popor, KJV]. Gr. genea, generaţie, adică oamenii care trăiesc în aceeaşi perioadă (vezi comentariul de la Matei 23,36). Ticălos şi stricat. [Strâmb şi stricat, KJV; Strâmb şi sucit, traducerea Niţulescu; Sucit şi destrămat, traducerea G. Galaction]. Vezi comentariul de la Matei 17,17; Faptele Apostolilor 2,40.

Lumini. Gr. phosteres, luminători, folosit în LXX pentru corpurile cereşti (Genesa 1,14.16). Deşi creşterea în credinţă a filipenilor nu era deplină, viaţa lor trebuia să lumineze lumea întunecată în care trăiau (vezi comentariul de la Matei 5,14). Cuvintele lui Pavel se aplică şi ultimei generaţii, care va trăi într-un timp când întunericul va fi mai mare decât oricând (COL 414). Atunci copiii lui Dumnezeu trebuie să se scoale şi să lumineze cu o strălucire deosebită (vezi comentariul de la Isaia 60,1.2).

Ţinând sus. Sunt posibile două interpretări ale acestor cuvinte. Conform primei, ele sunt o prelungire a versetului precedent, o metaforă a bisericii, care ţine Cuvântul aşa cum ţine cineva o torţă pentru a lumina în întuneric. Când creştinii dovedesc ce a realizat Cuvântul în propriile lor vieţi şi îl propăvăduiesc lămurit şi simplu, atunci ei îl prezintă altora ca un drum al vieţii şi al luminii.

Viaţa e lumină. Hristos e viaţa (vezi Ioan 1,4; 6,48; 14,6) şi lumina (vezi Ioan 8,12; 9,5; 12,46), ambele avându-şi de fapt sursa în El. Cei ce Îl urmează sunt de asemenea lumină, dar o lumină reflectată (vezi comentariul de la Matei 5,14). Esenţa Evangheliei este lumină (Efeseni 5,8). Aşa cum gândul este exprimat în cuvinte, tot aşa lumina adevărului este manifestată în viaţă.

Creştinul poate să-i prezinte unui necreştin cuvântul vieţii, dar nu-l poate face pe acesta să-l primească. Fiecare trebuie să-l accepte de bunăvoie pentru sine. Nimeni nu se poate împărtăşi din cuvânt pentru altul, aşa cum nimeni nu poate să mănânce, iar celălalt să primească putere. Cu ajutorul Duhului Sfânt cuvântul poate fi înţeles şi primit în viaţă. Indiferent cine propăvăduieşte cuvântul vieţii, doar puterea lui Dumnezeu, transmisă prin cuvânt, aduce transformare.

Dar cuvântul grecesc tradus prin ţinând sus poate avea şi sensul de ţinând cu putere, ţinând strâns, sens care pare mai potrivit aici. Biserica poate lumina numai dacă ţine cu putere cuvântul dătător de viaţă.

Cuvântul vieţii. Această expresie nu mai apare în altă parte în scrierile lui Pavel, dar vezi comentariul de la Ioan 6,68; Faptele Apostolilor 5,20; compară cu 1 Ioan 1,1. Cuvântul vieţii este solia Evangheliei. A-L cunoaşte pe Tatăl şi pe Fiul înseamnă a avea viaţa veşnică (Ioan 17,3). Ajungem să-I cunoaştem mai întâi prin propăvăduirea Cuvântului (Romani 10,13–17; Ioan 6,63) şi în felul acesta să avem parte de acea viaţă care vine numai prin Ei. Viaţa spirituală ia naştere şi e susţinută prin puterea cuvântului. Oamenii trebuie să trăiască cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu (Matei 4,4; DA 390, 391).

În ziua lui Hristos. Exprimarea este specifică acestei epistole. Expresia obişnuită este ziua Domnului (vezi cap. 1,6). Pavel era mereu conştient că marele scop al vieţii va fi împlinit în ziua revenirii lui Hristos pe acest pământ. El ştia că orice bucurie sau laudă care i-ar putea fi acordată acum, din cauza slăbiciunii omeneşti s-ar putea să nu se dovedească o adevărată bucurie şi în ziua aceea. Dacă în ziua lui Hristos se putea lăuda cu rezultatele eforturilor sale, atunci această laudă aveau să fie permanentă. Pavel recunoaşte acea zi ca ziua când lucrarea fiecărui om va fi examinată (vezi 1 Corinteni 3,12.13; 4,3–5; 2 Corinteni 1,14)

Să mă pot lăuda. [Să mă pot bucura, KJV]. Gr. eis kauchema emoi, literal, ca un motiv de mândrie pentru mine. În ce priveşte kauchema, vezi comentariul de la cap. 1,26. Pavel dorea să aibă motive temeinice pentru a se bucura de viaţa consecventă a prietenilor săi filipeni (vezi comentariul de la 1 Tesaloniceni 2,19.20).

N-am alergat … în zadar. Verbul acesta duce cu gândul la întrecerile din stadion şi ilustrează eforturile intense pe care le-a depus Pavel în activităţile sale evanghelistice (compară cu 1 Corinteni 9,24; Evrei 12,1). În zadar înseamnă fără rost, fără rezultat (compară cu 2 Corinteni 6,1; Galateni 2,2; 1 Tesaloniceni 3,5). Simţul responsabilităţii pe care îl avea apostolul pentru convertiţii lui era puternic. Marea sa dorinţă era ca ei să rămână credincioşi (AA 206, 207). Nu era mulţumit cu faptul că lucrase, ci dorea să vadă că sacrificiul său are roade veşnice.

M-am ostenit. [Am lucrat, KJV]. Gr. kopiao, a depune eforturi obositoare într-o muncă; de la substantivul kopos, muncă istovitoare. Pavel descrie corect efortul său evanghelistic zelos (compară cu 1 Corinteni 15,10; Coloseni 1,29; 1 Tesaloniceni 2,19).

Turnat. [Oferit, KJV]. Gr. spondo, a aduce o libaţie, a turna o jertfă de băutură (vezi comentariul de la Numeri 15,4–9; 2 Timotei 4,6; vezi Numeri 28,7). Pavel îi vede pe filipeni ca jertfindu-I lui Dumnezeu credinţa lor, iar viaţa sa o consideră ca o libaţiune sau jertfă de băutură turnată peste acel sacrificiu. Pavel era gata să-şi dea propriul sânge pentru a însoţi mărturia credincioasă a filipenilor, dacă acest lucru ar fi contribuit la ducerea mai departe a Evangheliei. Apostolul neamurilor avea în inimă iubirea divină (Ioan 15:13), dar nu credea că este vreun merit deosebit în a-şi oferi viaţa, decât dacă acest gest îi încuraja pe filipeni să cultive jertfirea de sine sau dacă îi determina pe unii să cerceteze credinţa la care el ţinea cu atâta tenacitate.

Jertfă. Gr. thusia, sacrificiu însuşi, nu acţiunea de a sacrifica. În cazul acesta se face referire la credinţa filipenilor pe care ei, ca preoţi creştini (1 Petru 2,9), o prezintă Domnului.

Slujba. Gr. leitourgia, în Noul Testament având sensul de serviciu religios public (vezi comentariul de la Luca 1,23).

Mă bucur şi mă bucur. [Îmi pare bine şi mă bucur, KJV]. Pavel vrea să se bucure de bucuria lor chiar dacă eforturile sale pentru alţii aveau să-l facă să-şi piardă viaţa. Vezi comentariul de la Romani 8,18.

Tot aşa. [Din acelaşi motiv, KJV; Aşijderea şi voi, G. Galaction]. Adică filipenii trebuiau să fie veseli şi să se bucure împreună cu Pavel. În loc să fie întristaţi de perspectiva morţii sale, apostolul dorea ca prietenii lui să se bucure cu el pentru că i se îngăduia să moară în folosul lor şi al Evangheliei. Epistola pune un mare accent pe bucurie, nu doar ca un privilegiu, ci şi ca o datorie, izvorând din credinţa creştină şi demonstrând realitatea acesteia.

[Dar, KJV]. Aici începe un nou şir de idei (v. 19–24). Pavel îşi anunţă intenţia de a-l trimite pe Timotei la filipeni ca reprezentant al său şi ca exemplu pentru ei. Nădăjduiesc. [Am încrederea, KJV]. Mai bine, sper. În Domnul Isus. Creştinul e condus de Domnul: iubirea, speranţa, faptele lui, totul se concentrează în Domnul (vezi comentariul de la Romani 9,1; Filipeni 1,8; 2,24.29; 3,1)

Timotei. Vezi comentariul de la Faptele Apostolilor 16,1–3; Filipeni 2,20. Pavel îi îndemnase pe credincioşii filipeni să ducă până la capăt mântuirea lor (v. 12) în loc de a depinde prea mult de învăţătorii omeneşti. Pe de altă parte, el intenţiona să îi ajute pe cât îi stătea în putinţă – aşadar spera să îl trimită pe Timotei.

Cu inimă bună. [Cu o bună mângâiere, KJV]. Sau cu inimă bună, cu încurajare. Pavel îşi mai exprimase unele îngrijorări cu privire la starea filipenilor (cap. 1,27–30), dar nu avea nici o îndoială serioasă cu privire la ei. Apostolul pare încrezător în raportul cel bun pe care avea să-l aducă Timotei la întoarcere. Compară cu grija lui iubitoare pentru creştinii corinteni sau tesaloniceni (2 Corinteni 2,13; 7,6.7; 1 Tesaloniceni 3,1–9).

Când o să am ştiri. [Când voi şti, KJV]. Sau când voi afla. Apostolul nu putea fi pe deplin mulţumit până nu avea să primească raportul personal al lui Timotei. Până la plecarea şi întoarcerea lui Timotei el avea să fie oarecum îngrijorat cu privire la biserica din Filipi.

Despre voi. [Despre starea voastră, KJV]. Literal, despre lucrurile referitoare la voi.

Să-mi împărtăşească simţirile. [Cu aceleaşi gânduri, KJV]. Literal, cu suflet egal (compară cu Deuteronom 13,6). Pavel vrea să spună fie că nu are pe nimeni la fel ca el, fie că nu are pe nimeni ca Timotei. Acesta era un al doilea Pavel. Deoarece apostolul nu putea să cerceteze personal starea bisericii, cea mai bună soluţie era ca Timotei să-i aducă un raport cu privire la situaţia din Filipi.

Timotei era fiul spiritual al lui Pavel (1 Timotei 1,2 ). Timotei recunoştea legătura lor spirituală şi se purta ca atare (1 Corinteni 16,10; Filipeni 3,22). De la părintele său spiritual acest tânăr moştenise interesele şi afecţiunile sale. În felul acesta, nimeni nu putea fi mai bine calificat pentru sarcina aceasta decât tânărul care în mod natural dovedea interes adevărat faţă de binele celor care erau copiii spirituali ai lui Pavel, deci fraţii şi surorile de credinţă ai lui Timotei. Sunt puţini oameni conduşi de acelaşi gând ca apostolul – oameni cu zel viu, spontani, plini de lepădare de sine

– dar tocmai astfel de oameni îi trebuie Domnului Isus. Timotei avea acelaşi gând ca şi Pavel deoarece fiecare din ei avea gândul lui Hristos. Doar a avea gândul lui Isus îi va face pe oameni în stare să conducă bine şi cu succes biserica lui Dumnezeu din zilele de pe urmă. Ea este obiectul suprem al iubirii şi al grijii lui Dumnezeu, iar cei care au acelaşi gând cu Domnul, fie ei membri laici sau conducători, vor avea aceeaşi atitudine şi vor da pe faţă aceeaşi grijă pentru toţi membrii şi toate activităţile bisericii. Ei nu vor putea face altfel.

Într-adevăr. [În mod natural, KJV]. Mai bine cu adevărat, sincer. Să se îngrijească. Gr. merimnao, a fi îngrijorat (vezi comentariul de la Matei 6,25). Pavel nu se referă la o grijă manifestată ocazional.

Toţi. Literal, cu toţii, adică acea grupă de creştini din jurul lui Pavel.

Umblă după foloasele lor. [Îşi văd de calea lor, KJV; Caută de treburile lor, traducerea G. Galaction]. Ţinând cont de aprecierea de care se bucurau filipenii din partea apostolului (cap. 1,3–5), a lui Timotei (cap. 2,19–22) şi a lui Epafrodit (v. 25–30) este surprinzătoare o astfel de acuzaţie din partea lui Pavel. El îi numeşte fraţi pe cei care erau împreună cu el (cap. 4,21), dar se pare că ei nu împărtăşeau spiritul său de sacrificiu de sine. S-a sugerat că aceştia s-au dat înapoi de la călătoria primejdioasă până la Filipi, iar Pavel a trebuit să facă apel la Timotei, pe care cu greu îşi putea îngădui să-l piardă. Poate că Epafrodit (cap. 2,25–30) şi Luca erau absenţi, deoarece ambii par să fi fost creştini lipsiţi de egoism.

Ale lui Isus Hristos. Prin aceste cuvinte Pavel se referă la lucrurile care privesc împărăţia lui Hristos, slava Sa şi mântuirea noastră. Pavel îi pune în contrast pe cei care erau devotaţi intereselor bisericii cu cei care se îngrijeau mai întâi de propriile interese. Pavel şi Timotei erau dedicaţi unei cauze comune – mântuirea copiilor rătăciţi ai lui Dumnezeu; dar Pavel declară cu regret că nici unul din tovărăşii săi nu avea acelaşi gând cu el.

Ştiţi. Se pare că biserica din Filipi fusese vizitată de mai multe ori de tânărul evanghelist Timotei. El fusese cu Pavel la înfiinţarea bisericii (vezi comentariul de la Faptele Apostolilor 16,1.13; 17,14). E posibil ca el să fi vizitat Filipi cel puţin de două ori în timpul celei de-a treia călătorii misionare (vezi Faptele Apostolilor 19,22; 20,3–6). Acum Pavel îl alesese pentru încă o vizită.

Râvna lui încercată. Adică filipenii ştiau cum caracterul lui Timotei fusese pus la încercare şi dovedit bun şi aveau cunoştinţă despre ataşamentul acestuia faţă de Pavel şi despre credincioşia sa în slujba Evangheliei.

Ca un copil cu tatăl lui. Mai bine ca un fiu faţă de tatăl lui. Se pare că Pavel era gata să vorbească despre credincioasă slujbă pe care Timotei o depuse pentru el personal. Dar cu umilinţa caracteristică lui, apostolul vorbeşte despre Timotei şi despre sine ca împreună lucrători în câmpul Evangheliei. Dacă judecăm caracterul lui Timotei din îndrumările pe care i le dăduse Pavel în 1 şi 2 Timotei (vezi comentariul de la 1 Timotei 4,12), se pare că Timotei era mai degrabă liniştit şi generos decât impunător. Poate că Pavel simţise nevoia să îl recomande aşa puternic pe prietenul său (vezi şi comentariul de la 1 Corinteni 16,10).

Dar. Pavel se întoarce la ideea sa anterioară, aceea de a-l trimite pe Timotei ca reprezentant al său la filipeni (v. 19).

De îndată ce. Gr. exautes, imediat, numaidecât.

Ce întorsătură vor lua lucrurile. [Cum va merge, KJV]. Deoarece Pavel plănuia să amâne plecarea lui Timotei până va vedea ce întorsătură vor lua lucrurile, se pare că se apropia un moment crucial în ce priveşte detenţia sa. Deoarece în versetul următor el îşi exprimă speranţa de a vizita în curând cetatea Filipi, trebuie să fi existat vreo nădejde de eliberare, caz în care Timotei lear fi dus credincioşilor macedonieni vestea cea bună.

Am încredere. Gr. peitho, a fi încrezător, a avea încredere, a se încrede, cuvânt diferit de cel tradus în v. 19 nădăjduiesc. Acolo Pavel nădăjduia, aici el are încredere, deşi ambele atitudini erau centrate în Domnul (vezi comentariul de la v. 19). Se pare că apostolul credea că este foarte posibil că Domnul va interveni ca el să fie eliberat din închisoare.

[Totuşi, KJV]. În v. 25–30 Pavel vorbeşte despre Epafrodit, un alt prieten al său, care era bine cunoscut credincioşilor filipeni. Epafrodit îi adusese apostolului un dar din partea bisericii din Filipi şi îl slujise bine pe Pavel în timpul şederii sale cu acesta. Întoarcerea sa fusese amânată de boală.

Am socotit. [Am presupus, KJV]. Mai bine, am considerat, am socotit, având în vedere posibila întârziere a lui Timotei. Timpul trecut al verbului ar sugera la prima vedere că Pavel îl trimisese deja pe Epafrodit la Filipi şi că această scrisoare a fost scrisă după plecarea acestuia. Dar verbele am socotit (v. 25) şi trimis (v. 28) sunt, fără îndoială, forma aoristă epistolară greacă, prin care scriitorul se aşază în situaţia cititorilor şi îşi fixează afirmaţiile în timp, din punctul lor de vedere. Când scrisoarea avea să ajungă la destinaţie, acţiunea exprimată prin verb era deja trecută. De aceea, Pavel foloseşte timpul trecut, deşi pentru el, la data scrierii, evenimentul era de fapt în viitor. De aici se poate deduce faptul că Epafrodit nu plecase încă la Filipi şi că el era cel care le aducea credincioşilor epistola (vezi AA 479).

Epafrodit. Un nume obişnuit la greci şi latini, însemnând seducător, fascinant, fermecător, de la numele zeiţei greceşti Aphrodite. În Noul Testament numele acesta apare doar în epistola către filipeni. Unii au identificat această persoană cu Epafras din Coloseni 1,7; 4,12; Filimon 23. Dar cu toate că Epafras este doar o formă contrasă a unui nume mai lung, e puţin probabil ca aceste două nume să se refere la aceeaşi persoană. Epafrodit provenea din Filipi din Macedonia, în timp ce Epafras era misionar în Colose, în Asia Mică şi probabil originar din aceste locuri.

Fratele meu. Adjectivul pronominal meu determină ambele substantive, fratele şi tovarăşul ... de lucru şi de luptă. Primul cuvânt îl prezintă ca frate de credinţă cu Pavel, expresia tovarăş de lucru îl prezintă ca partener de slujbă sau de lucru, iar cuvântul luptă sugerează că Epafrodit era părtaş al luptelor şi al primejdiilor pe care le întâmpina apostolul – o înşiruire de la general la particular. Din descrierea înflăcărată a lui Pavel reiese clar că Epafrodit luase parte la o lucrare misionară de felul celei îndeplinite de apostol. Deoarece era liber, putea lucra prin metode imposibile pentru Pavel. Aşadar poate că înfruntase primejdii, meritând deci să fie numit tovarăş de luptă (compară cu 1 Timotei 1,18; 2 Timotei 2,3.4).

Trimisul. [Mesagerul, KJV]. Gr. apostolos (vezi comentariul de la Romani 1,1). Aici cuvântul acesta are înţelesul simplu de sol, sau delegat. Epafrodit fusese trimis din Filipi cu o însărcinare specială – aceea de a-i duce daruri lui Pavel (vezi comentariul de la Filipeni 4,18).

Slujitorul. [Cel care a slujit, KJV; spre întâmpinarea, G. Galaction]. Gr. leitourgos (vezi la Romani 13:6).

Vostru. Acest adjectiv stă în contrast cu cel precedent, meu şi accentuează legătura pe care o avea Epafrodit atât cu Pavel cât şi cu filipenii.

Căci.. Versetul acesta arată care a fost motivul deciziei lui Pavel de a-l trimite pe Epafrodit la Filipi – acest frate credincios dorea să se întoarcă acasă pentru a risipi îngrijorarea cu privire la sănătatea sa.

Dorea fierbinte. Mai bine, tânjea. Pavel îl recomandă cu dibăcie pe solul său filipenilor scoţând în evidenţă dragostea lui Epafrodit pentru ei.

Foarte mâhnit. [Plin de tristeţe, KJV; Foarte tulburat, traducerea Niţulescu]. Gr. ademoneo. Au fost sugerate două origini ale acestui cuvânt: 1) a, departe de, şi demos, popor sau casă, prin urmare departe de casă, de unde traducerea liberă a verbului ar putea fi a-i fi dor de casă; 2) de la ademon, foarte tulburat, de unde, a fi mâhnit. La Matei 26,37 şi la Marcu 14,33 verbul ademoneo este folosit cu al doilea sens, pentru a descrie starea sufletească a Mântuitorului în Ghetsemani şi e tradus a se mâhni foarte tare. Epafrodit nu se îngrijora cu privire la sine, ci cu privire la durerea prietenilor săi din Filipi. El ştia că ei aflaseră de boala sa şi că poate credeau că el deja murise.

Ce-i drept. [Căci într-adevăr, KJV]. Ultima parte a v. 26 a sugerat cum stăteau lucrurile, iar acum Pavel le spune cititorilor cât de serioasă fusese boala prietenului său.

Aproape de moarte. Nu se dau indicaţii cu privire la cauza sau natura bolii.

Dumnezeu a avut milă. Nu există nici o aluzie că Epafrodit fusese vindecat instantaneu şi miraculos, deşi în anii precedenţi Pavel săvârşise multe vindecări (vezi comentariul de la Faptele Apostolilor 19,11.12; 28,8.9). Darul vindecării divine nu era exercitat de fiecare dată, nici chiar asupra celor cărora vindecătorul ar fi dorit cu siguranţă să-l folosească. Darul, care venea de la Dumnezeu, era sub controlul şi îndrumarea divină (vezi comentariul de la 1 Corinteni 12,9).

Întristare peste întristare. Poate că Pavel se gândeşte la detenţia sa ca la o întristare. Dacă Epafrodit, care venise să-i slujească în lanţurile sale, ar fi murit, atunci întristarea lui Pavel ar fi fost mult mai mare.

L-am trimis. Vezi comentariul de la v. 25.

Cu atât mai în grabă. [Cu atât mai cu grijă]. Mai bine, cu grabă mai mare.

Să vă bucuraţi. Bucuria filipenilor fusese întunecată de vestea bolii grave a reprezentatului lor, dar acum puteau fi din nou fericiţi. Bucuria lor avea să diminueze întristarea lui Pavel, căci atâta timp cât era încă închis, îngrijorarea sa cu privire la Epafrodit şi biserica din Filipi avea să dispară.

Mai puţin mâhnit. Bucuria credincioşilor filipeni la reîntâlnirea cu Epafrodit avea să-i aducă lui Pavel mângâiere şi bucurie.

Primiţi-l deci. Pavel îl trimitea pe Epafrodit pentru ca filipenii să se poată bucura din nou (v. 28), aşa că îi îndeamnă să împlinească scopului său.

În Domnul. Vezi comentariul de la Filipeni 2,19; compară cu Romani 16,2. Pavel îi îndeamnă pe filipeni să privească la Epafrodit ca la un dar de la Dumnezeu, ca pe un serv al Domnului, care le fusese redat lor prin îndurarea lui Dumnezeu.

Preţuiţi. Această distinsă recomandare pe care i-o face Pavel lui Epafrodit impune datoria cu privire la respectul cuvenit celor care dau dovadă de un caracter nobil. E o datorie creştină să-i respecţi pe cei virtuoşi şi evlavioşi şi în special să-i onorezi pe cei care au fost credincioşi în lucrarea Domnului. Unii au considerat că v. 29 este un indiciu cu privire la o dispută anterioară între filipeni şi Epafrodit. Dacă lucrul acesta este adevărat, Pavel doreşte ca acum orice neînţelegere să fie înlăturată.

Lucrul lui Hristos. Dorinţa lui Pavel ca Epafrodit să fie bine primit şi preţuit este întemeiată pe lucrul său, deoarece acesta provocase boala aceea grea. Lucrul lui Hristos a constat mai mult în serviciul pe care i l-a adus Epafrodit lui Pavel, şi nu aşa de mult în evanghelizare propriu-zisă. În ochii lui Dumnezeu mai important este spiritul slujirii decât natura ei (6T 439).

Şi-a pus viaţa în joc. [Neţinând la viaţa sa, KJV]. Sau neîngrijorându-se de viaţa sa. Dovezile textuale favorizează exprimarea riscându-şi viaţa. Expresia oferă o idee despre primejdiile la care s-a expus Epafrodit pentru a-l ajuta pe apostol.

Ca să împlinească ce lipsea. Aceste cuvinte nu implică vreo critică la adresa filipenilor, ci mai degrabă laudă. Pavel recunoaşte că distanţa îi împiedica pe credincioşi să-i dea tot ajutorul pe care ar fi vrut să îl ofere, iar el consideră că slujirea lui Epafrodit este şi a lor. S-ar putea ca aceste cuvinte să sugereze că boala lui Epafrodit era cauzată de oboseala peste măsură, nu de persecuţie. Poate că se îmbolnăvise din cauza călătoriei lungi şi primejdioase.

Slujbei. Gr.leitourgia (vezi comentariul de la v. 17). Este sugerat din nou faptul că darul filipenilor, trimis prin Epafrodit, avea însemnătate religioasă, întrucât ceea ce îi oferiseră ei lui Pavel era acceptat ca şi când I-ar fi fost oferit lui Hristos (compară cu Matei 25,35–40).COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1–5COL 248; 3T 360; 4T 20; 6T 399

1–139T 274

1–30TM 221

2 1T 324

3 CSW 155; EW 119; FE 121; LS 303; 2T 162, 301, 419; 3T 445, 528; 4T 126, 522, 608; 5T 108, 291, 418, 488; 9T 188

3, 4 5T 174

3–9TM 221

4 PP 133; 8T 137

4, 5 2T 622

4–8MH 501; 4T 457

5 CSW 113; MYP 141; TM 189, 225, 377; 3T 538; 5T 17, 343; 7T 240

5–7FE 444; 2T 426

5–8MH 501

5–116T 59

6, 7 DA 22; Ev 132; MB 14; 4T 121

6–8AA 481; MH 424; 2T 200; 8T 287

6–11CT 263

7 CT 277; DA 387; FE 142; GW 190; PK 701; 2T 151; 3T 54, 229, 566; WM 24

7, 8 DA 436

8 AA 333; CM 76; CS 302; DA 25; Ed 132; FE 417; ML 244; MM 189; MYP 16; 2T 467; 5T 17; 9T 54

12 CD 35; CT 399, 419; Ev 287, 596; FE 525; MH 492; ML 176; MYP 72; PP 208; SC 80; TM 454; 2T 167, 317, 397, 506; 4T 610; 5T 512, 569, 607; 8T 84, 124; 9T 155

12, 13 AA 482; AH 207; ChS 247; COL 161; CW 81; Ev 290; FE 134, 217, 297; GC 469; MB 142; MH 452; MM 51; MYP 147; PK 486; TM 386; 5T 635; 8T 64, 312; 9T 152

12–15SL 87; 1T 339

12–16AA 481; TM 221

13 AA 158; DA 672; GW 285; MH 176; ML 7, 318; SC 47, 62, 75; Te 113; TM 240; 5T 514, 635; 6T 371, 399; WM 316

13–15EW 26

14, 15 5T 174

14–179T 273

15 AH 279; PK 189; 1T 159; 2T 122, 657, 673; 4T 124; 5T 366; 6T 166; 9T 22, 81

15, 16 AA 207; 6T 310

16 AA 206; 1T 99; 7T 252

21 CS 54; 2T 623; 5T 205

25–30AA 479