1 Adu-ţi aminte, Doamne, de ce ni s-a întâmplat! Uită-Te şi vezi-ne ocara!

Adu-ţi aminte. Acest poem final din cartea Plângerilor este o rugăciune pentru refacere. Stările pe care el le zugrăveşte, sunt aparent acelea din Iuda şi din poporul lui în perioada de după căderea Ierusalimului. Poemul acesta formează un contrast cu poemele din cap. 1,4 din diferite feluri: el nu este un acrostih, deşi are hotărât 22 de versete, acelaşi număr ca literele alfabetului ebraic; şi nu este scris în metrul caracteristic al plângerii ebraice (vezi p. 544). Cu toate acestea, capitolul acesta are remarcabile calităţi poetice. Fiecare verset constă din ouă părţi, care sunt paralele, repetiţia fiind o inovaţie bine cunoscută a poeziei ebraice (vezi Vol. III, p. 23-28).

Poetul a dat de asemenea o neobişnuit de mare atenţie la sunet, fapt care este remarcabil, întrucât rima şi asonanţa nu sunt în general caracteristice pentru poezia ebraică.

2 Moştenirea noastră a trecut la nişte străini, casele noastre, la cei din alte ţări!

Străin. Vezi comentariul la cap. 1,10.

3 Am rămas orfani, fără tată; mamele noastre sunt ca nişte văduve.

Văduve. Vezi comentariul la cap. 1,1. Aici e de înţeles atât văduvia figurată cât şi cea literală, întrucât mulţi bărbaţi au murit în lupte, în timp ce fără îndoială mulţi dintre ceilalţi au fost luaţi în captivitate, dar soţiile şi copiii lor fuseseră lăsaţi înapoi.

4 Apa noastră o bem pe bani, şi lemnele noastre trebuie să le plătim.

Apa. Chiar şi cele mai obişnuite necesităţi ale vieţii acum puteau fi căpătate numai pe bani.

5 Prigonitorii ne urmăresc cu îndârjire şi, când obosim, nu ne dau odihnă.

Prigonitorii ne urmăresc cu îndârjire. Literal, expresia aceasta spune: pe grumazii noştri ne fugăresc. Înţelesul ar putea fi că ei erau urmăriţi cu aprindere. Unii consideră că ar fi mai de dorit sensul cu referire la cruzimea sclaviei, la care erau supuşi cu forţă: suntem mânaţi de grumazii noştri. În inscripţiile egiptene prizonierii sunt arătaţi legaţi laolaltă de gât.

6 Am întins mâna spre Egipt, spre Asiria, ca să ne săturăm de pâine.

Am întins mâna. Adică, ne-am supus la (vezi Ezra 10,19; Ieremia 50,15; Ezechiel 17,18). Egipt. Şi Iuda fusese anterior sub dominaţia egipteană în cursul primei părţi a domniei lui Ioiachim (vezi p. 347). Asiria. Vezi comentariul la Ezra 6,22.

7 Părinţii noştri care au păcătuit nu mai sunt, iar noi le purtăm păcatele.

Părinţii noştri. Vezi 2Regi 21,11-15; 23,26.27.

8 Robii ne stăpânesc, şi nimeni nu ne izbăveşte din mâinile lor.

Robii. Sau Slujitorii. În întrebuinţarea din Vechiul Testament, termenul acesta, când era aplicat la slujbaşi ai cârmuirii, nu arăta neapărat o poziţie de mai mică însemnătate în viaţă, ci putea să se refere inclusiv la slujbaşi de rang înalt (vezi comentariul la Neemia 2,10).

9 Ne căutăm pâinea cu primejdia vieţii noastre, căci ne ameninţă sabia în pustiu.

Sabia în pustie. Această expresie unică probabil se referă la prădătorii deşertului, care jefuiau pe oameni când îşi căutau hrană în ţara lor goală şi lipsită de apărare.

10 Ne arde pielea ca un cuptor de frigurile foamei.

Ne arde pielea ca un cuptor. Sau Pielea noastră era neagră ca un cuptor. Literal, se încingea. O imagine vie reprezentând febra care era produsă de foametea teribilă a asediului final al Ierusalimului (vezi cap. 2,20; 4,10).

11 Au necinstit pe femei în Sion, pe fecioare, în cetăţile lui Iuda.

Verset ce nu a fost comentat.

12 Mai marii noştri au fost spânzuraţi de mâinile lor; bătrânilor nu le-a dat nicio cinste.

Spânzuraţi de mâinile lor. O metodă obişnuită de tortură în toate timpurile.

13 Tinerii au fost puşi să râşnească, şi copiii cădeau sub poverile de lemn.

Cădeau sub poveri. Copilaşii erau forţaţi să poarte poveri excesiv de grele de lemne. Măcinarea cerealelor şi căratul lemnelor erau socotite ca sarcini ale slugilor (vezi Judecători 16,21; vezi comentariul la Iosua 9,21).

14 Bătrânii nu se mai duc la poartă, şi tinerii au încetat să mai cânte.

Poartă. Vezi comentariul la Geneza 19,1; Iosua 8,29; Plângeri 1,4.

15 S-a dus bucuria din inimile noastre, şi jalea a luat locul jocurilor noastre.

Jocurile. Jocurile erau considerate de evrei ca o deosebită exprimare a bucuriei şi a laudei (Psalmi 30,11; 149,3; 150,4; Ieremia 31,4.13; vezi comentariul la 2Samuel 6,14).

16 A căzut cununa de pe capul nostru! Vai de noi, căci am păcătuit!

Cunună. Căderea suveranităţii naţionale devine simbolică pentru tot ceea ce Iuda pierduse o dată cu ea.

17 Dacă ne doare inima, dacă ni s-au întunecat ochii,

Întunecat. Fie literal, din cauza plânsului peste măsură de mare, fie în sens figurat, din cauza scenelor înspăimântătoare, pe care ei le vedeau (vezi comentariul la cap. 3,51).

18 este din pricină că muntele Sionului este pustiit, din pricină că se plimbă şacalii prin el.

Muntele Sionului. Adică, Ierusalimul (vezi comentariul la Psalmi 48,1.2). Muntele Sionului era îndeosebi considerat ca locaş al lui Iehova (vezi Psalmi 74,2; 76,2), dar acum prezenţa Domnului se depărtase.

Şacalii. Ebr. shu‘alim. Folosit şi cu privire la vulpi (vezi comentariul la Judecători 15,4). Prezenţa vulpilor, şi îndeosebi a şacalilor, scoate în evidenţă pustietate şi sălbăticimea locului care cândva fusese inima cetăţii celei mari. Evident cadrul acestui poem reflectă o stare la ceva vreme după nimicirea cetăţii.

19 Dar Tu, Doamne, împărăţeşti pe vecie; scaunul Tău de domnie dăinuie din neam în neam!

Împărăţeşti. Indiferent ce s-ar putea întâmpla omului, Dumnezeu este de-a pururi deasupra omului, deoarece făgăduinţele Lui sunt sigure. Pe vecie. Ebr. le‘olam (vezi comentariul la Exod 12,14; 21,6; 2Regi 5,27).

20 Pentru ce să ne uiţi pe vecie şi să ne părăseşti pentru multă vreme?

Pe vecie. Ebr. lanesach (vezi comentariul la 1Samuel 15,29).

21 Întoarce-ne la Tine, Doamne, şi ne vom întoarce! Dă-ne iarăşi zile ca cele de odinioară!

Întoarce-ne. Literal, adu-ne înapoi, fă să ne întoarcem, de unde refă-ne. Aceasta este totuşi mult mai mult decât o rugăciune de scăpare din robie. Ieremia de repetate ori a folosit acelaşi fel de vorbire şi pentru restaurarea pământească, şi pentru cea spirituală (Ieremia 3,1.12; 31,16-21). Aici este scos în evidenţă aptul că numai Dumnezeu poate să repună în favoarea divină pe păcătosul pierdut, numai El poate să acorde harul, care face cu putinţă ca un păcătos să se pocăiască, să se întoarcă la El (vezi Fapte 5,31; Romani 2,4).

22 Să ne fi lepădat Tu de tot oare şi să Te fi mâniat Tu pe noi peste măsură de mult?

Lepădat de tot? Vorbirea ebraică poate fi tradusă aici şi ca o întrebare plângătoare: Dar ne-ai lepădat Tu de tot? Iehova nu l-a lepădat de tot pe Iuda. Făgăduinţele de restaurare pe care însuşi Ieremia le-a proclamat sunt în mare număr (Ieremia 16,13-15; 27,21.22; 30,5-24; 33,7-9; Plângeri 3,22.31.32).

Comentariile lui Ellen G. White 1-3,7,8,17,19-21 PK 463