Fraţii mei. Vezi comentariul la cap. 1,2. Este foarte potrivită această formulă de adresare în deosebi din cauza accentului pus aici asupra principiului egalităţii. Dacă membrii bisericii se păstrează nepătaţi de lume (cap. 1,27), atunci vor nu vor face discriminări între fraţii bogaţi şi cei săraci.

Să nu ţineţi. Contextul sugerează că în biserică cei bogaţi fuseseră favorizaţi. Sfatul apostolului avea deci în vedere o problemă reală a bisericii de atunci

Credinţa Domnului nostru Isus Hristos. În versiunea greacă sensul poate fi credinţa Domnului nostru sau credinţa în Domnul nostru. Din context reiese că aici este intenţionat al doilea înţeles (vezi comentariul de la Marcu 11,22; Efeseni 3,12).

Slavei. Compară cu 1 Corinteni 2,8. Domnul Isus are toate prerogativele Dumnezeirii (vezi Vol. V, p. 919). El este Împăratul slavei (Psalmi 24,7). Privind lucrurile din perspectiva veşniciei, chiar şi cel mai bogat dintre oameni este sărac în comparaţie cu cel neprihănit, care are parte de moştenirea Domnului slavei (vezi comentariul de la Romani 8,17).

Căutând la faţa omului. Gr. prosopolepsiai, părtinire (vezi comentariul de la Romani 2,11). Păstrându-se neîntinaţi de lume (Iacov 1,27), creştinii ar trebui să aibă grijă ca nu cumva să-şi aleagă slujbaşii din biserică ţinând cont de bogăţie şi de statutul social, şi nu de darurilor spirituale necesare.

Căci. Acum Iacov ilustrează practic primejdiile părtinirii. Adunarea. Gr. sunagoge, adunare, întrunire. Acesta este singurul lor din Noul Testament unde cuvântul sunagoge este folosit pentru biserica creştină. Cu un inel de aur. Gr. chrusodaktulios, cu un inel [inele] de aur pe degetul [degetele] lui. De obicei inelele erau purtate de oamenii bogaţi. Strălucitoare. [Arătoasă, KJV]. Gr. lampros, strălucitor, luxos, splendid (compară cu Luca 23,11; Apocalipsa 18,14).

Îmbrăcat prost. [Veşminte urâte, KJV]. Adică haine nespălate şi ponosite, în contrast cu îmbrăcămintea elegantă a bogatului. Se pare că aici Iacov se referă la aceia care vin din întâmplare la serviciul de închinare al creştinilor, nu la membrii bisericii. Este evident că aceşti vizitatori erau trataţi potrivit stării materiale, unul fiind neglijat, iar celălalt onorat.

Puneţi ochii. [Aveţi respect, KJV]. Sau priviţi la, cinstiţi, cu dorinţa de a intra în graţiile

cuiva.

Strălucitoare. [Bătătoare la ochi, KJV]. Gr. lampros (vezi comentariul de la v. 2).

Locul acesta bun. Gr. kalos, despre care unii cred că aici are sensul de confortabil, iar alţii

susţin că înseamnă plăcut (vezi RSV). Indiferent de sens, este vorba de respect şi servilism.

Şezi. Cel sărac nu are parte de amabilitate din partea lor. Are de ales între a sta nebăgat în seamă, în picioare, lângă perete sau a şedea pe podea, la picioarele membrilor sau ale oaspeţilor mai respectaţi.

La. [Sub, KJV]. Adică jos, lângă scăunelul pentru sprijinit picioarele. Având şi un scăunel pentru picioare, şi un scaun pe care să stea, această persoană favorizată îl tratează pe sărac ca şi cum nu ar fi vrednic nici de cea mai mică atenţie.

Deosebire. [Părtinire, KJV]. Gr. diakrino, a face deosebire, a diferenţia (vezi comentariul de la cap. 1,6). O asemenea părtinire este o dovadă a necunoaşterii învăţăturilor clare ale Domnului cu privire la smerenie şi slujire. Prin această părtinire, bogatul şi săracul fiind trataţi atât de diferit, membrii bisericii tăgăduiesc prin faptele pretenţia că ascultă de umilul Isus (vezi comentariul de la cap. 2,1). Manifestând parţialitate, un asemenea creştin arată că este nehotărât (cap. 1,8), ezitând între Dumnezeu şi lume.

Gânduri. Gr. dialogismois, raţionamente. Apostolul îi numeşte pe cei părtinitori judecători, deoarece prin purtarea lor şi-au exprimat judecata. I-au judecat pe bogaţi şi pe săraci după principii necreştine. Deosebirea făcută între bogaţi şi săraci este întemeiată pe un fals simţ al valorilor – norma folosită de obicei de lume (vezi cap. 1,27). Pentru un adevărat creştin săracul este la fel de valoros ca şi bogatul, Golgota dând aceeaşi valoare tuturor.

Ascultaţi. Iacov îi cheamă la judecată pe aceşti judecători (v. 4).

Fraţi. Vezi comentariul la cap. 1,2; 2,1.

Ales. Gr. eklegomai (vezi comentariul de la Romani 8,33). Forma de aici a acestui cuvânt grecesc accentuează faptul că Dumnezeu îi alege oameni pentru Sine. Adică îi alege pe oamenii care obişnuiesc să privească la Isus şi să se încreadă în El (vezi comentariul de la Ioan 6,40). Iar Pavel foloseşte cuvântul eklegomai pentru actul lui Dumnezeu de a alege lucrurile josnice ale lumii pentru a întemeia biserica creştină (vezi comentariul de la 1 Corinteni 1,26–28).

Cei ce sunt săraci în ochii lumii acesteia. [Săracii lumii acesteia, KJV]. Adică săraci din perspectiva lumii acesteia. Deoarece lumea (vezi comentariul de la cap. 1,27) judecă valoarea unui om pe baza bunurilor materiale, adesea săracii sunt dispreţuiţi de către cei mai avuţi. Totuşi Domnul Hristos a rostit o binecuvântare asupra lor, declarând că în Împărăţia Sa vor ajunge mai ales cei săraci (vezi Luca 6,20–25). Dumnezeu îi alege pe cei săraci nu pentru că sunt săraci, ci pentru că sunt dispuşi să-i fie credincioşi cu toată inima Domnului Isus şi să se încreadă cu totul în El (vezi comentariul de la Matei 6,33). Adesea bogatul face din avuţiile lui un surogat pentru încrederea în Dumnezeu. Prin urmare, aceasta s-ar putea să nu pară atât de necesară pentru bogat ca pentru sărac.

Bogaţi în credinţă. Adică bogaţi în exercitarea credinţei. Acelaşi om poate fi sărac în ochii lumii, dar bogat înaintea lui Dumnezeu.

Moştenitori ai Împărăţiei. Aici Iacov vorbeşte despre împărăţia viitoare a slavei, al cărei plan a fost făcut înainte de intrarea păcatului în lumea noastră (vezi Daniel 7,27; vezi comentariul de la Matei 25,34). Creştinii nu sunt numai moştenitori, ci şi împreună moştenitori cu Isus şi au parte de toate privilegiile pe care le presupune o astfel de onoare (vezi comentariul de la Romani 8,17). Această împărăţie poate fi comparată cu cununa vieţii (Iacov 1,12), care de asemenea este dată celor ce-L iubesc.

Înjosiţi. [Dispreţuiţi, KJV]. Gr. atimazo, a dezonora. Prima parte a acestui verset pare să continue ideea din versetul 5. Felul în care se poartă Dumnezeu cu oamenii este opus comportamentului la care se referă aici Iacov. Dumnezeu îi tratează pe toţi oamenii la fel, nefăcând părtinire între ei pe temeiul statutului social. Dacă Dumnezeu i-ar fi judecat şi i-ar fi ales pe oameni aşa cum făceau aceşti creştini, atunci cât de puţini dintre ei ar fi fost în biserică şi ar fi devenit moştenitori ai Împărăţiei (compară cu 1 Corinteni 1,26)! Necreştinii ar fi putut să creadă că discriminarea este specifică creştinismului, şi tocmai această falsă reprezentare a Domnului Isus Hristos vrea Iacov să o evite (vezi comentariul de la v. 1).

Bogaţii. Adică bogaţii ca o categorie socială, mai ales iudeii bogaţi (vezi v. 7). Persecuţia din biserica primară era provocată de iudeii care aveau putere politică, mai ales de saduchei (vezi Vol. V, p. 52; vezi comentariul de la Faptele Apostolilor 8,1), care îi asupreau de obicei pe săraci.

Asupresc. Gr. katadunasteuo, a exercita un control aspru. Acelaşi cuvânt grecesc este folosit şi pentru suferinţele care vin de la Satana (vezi Faptele Apostolilor 10,38). Creştini trebuie să-i trateze pe alţii aşa cum ar dori şi ei să fie trataţi (vezi comentariul de la Matei 7,12). Iacov le reaminteşte membrilor părtinitori de nedreptăţile pe care li le-au făcut bogaţii şi astfel îi îndeamnă să nu îi asuprească şi ei pe oamenii săraci care vin la adunările lor.

Judecătoriilor. [Scaunelor de judecată, KJV]. Gr. kriteria, curţi de judecată (vezi comentariul de la 1 Corinteni 6,2.4). Nu este vorba doar de tribunalele iudaice, deşi adesea iudeii bogaţi erau cei care iniţiau persecuţia (vezi Faptele Apostolilor 16,19; 17,6; 18,12).

Batjocoresc. [Hulesc, KJV]. Cu siguranţă că aceşti bogaţi care huleau erau fie iudei necredincioşi (vezi Faptele Apostolilor 13,45), fie păgâni, deoarece nici un creştin nu ar fi hulit numele Domnului Isus Hristos. În primele secole ale erei creştine ascultarea de Hristos făcea viaţa foarte dificilă.

Ei. În greacă acest cuvânt este accentuat. Se referă la bogaţii din versetul 6. Nu sunt ei, aceşti bogaţi, cei care Îl hulesc pe Domnul nostru, faţă de care voi sunteţi dispuşi să manifestaţi părtinire?

Frumosul. [Scumpul, KJV]. Gr. kalos, frumos, excelent, onorabil.

Nume. Fără îndoială este vorba de numele Domnului Hristos, după care erau cunoscuţi ucenicii (vezi comentariul de la Faptele Apostolilor 11,26) şi pentru care sufereau (vezi Faptele Apostolilor 5,41; 1 Petru 4,14–16). Numele Domnului Hristos este frumos, sau onorabil, deoarece oferă onoare şi dă preţ celor care-l poartă.

Pe care-l purtaţi. [Cu care sunteţi numiţi, KJV]. O exprimare asemănătoare este folosită în Faptele Apostolilor 15,17, în discursul ţinut de Iacov (vezi Amos 9,12). Iacov declară că, având în vedere faptele arogante ale celor bogaţi (v. 6), vizitatorul bogat nu merită ca membrii unei biserici să fie părtinitori cu el atunci când le vizitează biserica. Ei trebuie să îi respecte pe bogaţi, dar nu mai mult decât pe cei săraci.

Dacă. Literal, dacă într-adevăr.

Împliniţi. Gr. teleo, a aduce la îndeplinire, a săvârşi perfect. Teleo e mai puternic decât tereo (v. 10). Compară pleroo, a împlini, din Matei 5,18, care este folosit cu sensul de a umple până la vârf.

Împărătească. Gr. basilikos, aparţinând unui rege, deci principal, suprem. Aşadar Legea împărătească poate însemna fie o lege dată de un împărat, aici Împăratul cerului, fie o lege supremă. Legea iubirii este principiul suprem pe care se bazează toate celelalte legi sfinte. Legea împărătească, Decalogul, care mai este numită şi legea desăvârşită (vezi comentariul de la Iacov 1,25; compară cu GC 466), este bazată pe acest principiu.

Scripturii. Gr. graphe, literal, scriere. În Scripturi se găseşte regula vieţuirii creştine. Iacov, la fel ca scriitorii Noului Testament, foloseşte termenul graphe făcând referire la Vechiul Testament (vezi comentariul de la 2 Timotei 3,16). Porunca să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi apare pentru prima dată în Leviticul 19,18 şi este susţinută şi întărită de Domnul Hristos (vezi comentariul de la Matei 5,43; 19,16–19; 22,37–40; Luca 10,27–29; Ioan 13,34).

Bine faceţi. Creştinul care împlineşte în viaţa sa această lege desăvârşită se bucură de aprobarea divină. Dar porunca aceasta face referire atât la cel sărac, cât şi la cel bogat, deoarece amândoi sunt aproapele şi ar trebui să fie consideraţi egali. Dacă îi iubeşti numai pe bogaţi ca pe tine, nu împlineşti legea.

Căutaţi la faţa omului. Vezi comentariul de la versetul 3.

Faceţi un păcat. Se poate ca membrii bisericii să fi crezut că dând o deosebită cinste celor bogaţi împlinesc legea iubirii. Dar tocmai legea aceasta arată că ei păcătuiau, manifestând părtinire în relaţiile lor cu oamenii.

Osândiţi. [Convinşi, KJV]. Gr. elegcho, a convinge [cu dovezi de vinovăţie], a demasca (vezi comentariul de la Ioan 16,8).

Lege. Legea este standardul desăvârşit al neprihănirii, pe temeiul căruia sunt evaluate faptele oamenilor (vezi comentariul de la Romani 3,20; Iacov 1,25). Călcători de Lege. Gr. parabatai, literal, aceia care se abat de la calea [adevărată].

Păzeşte. Gr. tereo, a păzi, a avea mare grijă de. Aici Iacov dă ca exemplu un membru al bisericii despre care presupune că ţine întreaga lege, cu excepţia unei porunci. Dar nu afirmă că o astfel de persoană chiar există în realitate.

Greşeşte. Gr. ptaio, a se poticni, a nu-şi împlini datoria.

Poruncă. Legea nu este o colecţie de porunci separate şi izolate; ea este transcrierea perfectă şi armonioasă a voinţei lui Dumnezeu. Toate poruncile sunt manifestări ale iubirii puse în practică, fie faţă de Dumnezeu, fie faţă de semeni. A asculta doar de poruncile care ne convin şi a le ignora pe celelalte, chiar numai una, dă pe faţă dorinţa de a face propria noastră voie, şi nu pe a lui Dumnezeu. Iubirea dispare şi apare păcatul original: voinţa egoistă.

Vinovat de toate. Călcarea legii, civile sau religioase, nu înseamnă neapărat nerespectarea tuturor poruncilor, este de ajuns nerespectarea uneia singure. Problema fundamentală este loialitatea faţă de autoritate, şi este suficientă o singură încălcare pentru a arăta dispoziţia inimii.

O sticlă care este lovită într-un singur loc se sparge. Legea nu este o colecţie de zece popice, dintre care unul poate fi doborât în timp ce celelalte sunt lăsate în picioare. Legea este o unitate, unitatea ei este iubirea; călcarea unei singure porunci înseamnă un atac la adresa iubirii ca un tot (R. C. H. Lenski, The Interpretation of the Epistle to the Hebrews and of the Epistle of James, Wartburg Press, Columbus, Ohio, 1946, p. 572).

După cum un lanţ se rupe prin cedarea chiar şi a celei mai slabe verigi, după cum o notă poate să strice întreaga armonie a unei melodii, aşa cum o rană dăunează întregului corp şi aşa cum un mădular afectat de lepră face ca omul afectat să fie numit lepros, tot aşa cel care calcă o singură poruncă se face vinovat de călcarea întregii legi.

Cel. Există un singur Dătător de lege (vezi cap. 4,12), iar legea este exprimarea voinţei Sale (vezi comentariul de la Exodul 20,1). Astfel, autoritatea Lui este manifestată în fiecare dintre cele zece porunci rostite la Sinai, şi oricine calcă intenţionat una dintre aceste porunci se răzvrăteşte împotriva voinţei lui Dumnezeu.

A zis. Probabil se face referire la faptul că Domnul a rostit Cele Zece Porunci (vezi comentariul de la Exodul 20,1; Deuteronomul 5,26).

Să nu preacurveşti. Apostolul dă două exemple din Cele Zece Porunci, deşi oricare alte două ar fi putut să fie la fel de ilustrative. În Predica de pe Munte Hristos Însuşi a citat aceste două porunci, declarând că ele pot fi călcate atât în spirit cât şi în literă (vezi Matei 5,21–28). Prin ilustraţia aceasta Iacov arată că păzirea unei părţi a legii nu anulează călcarea unei alte părţi. Nici un judecător pământesc nu va ierta călcarea unei legi numai pentru faptul că inculpatul a respectat multe alte legi. Astfel, membrilor bisericii care îşi scuză părtinirea faţă de cei bogaţi, considerând asta o împlinire a legii iubirii, li se aduce aminte că practica aceasta nu scuză nedreptăţile faţă de cei săraci. Unitatea adevăratei iubiri creştine este astfel distrusă.

Călcător. Vezi comentariul de la versetul 9.

Legii. Astfel spiritul legi este călcat şi se dă pe faţă lipsa predării depline faţă de voinţa lui Dumnezeu.

Să vorbiţi. Rezumând, apostolul îi îndeamnă pe credincioşi să se străduiască să trăiască zilnic, atât în vorbire cât şi în fapte, conform Legii lui Dumnezeu. Declaraţia lui Iacov, că oamenii sunt răspunzători pentru cuvintele şi faptele lor, îi este specifică şi este o nouă aluzie la învăţăturile Domnului Hristos (vezi Matei 12,36.37).

Judecaţi. Raportul vieţii fiecărui om va fi într-o zi judecat de Dumnezeu (vezi comentariul de la Faptele Apostolilor 17,31; 2 Corinteni 5,10).

Lege a slobozeniei. Vezi comentariul de la Iacov 1,25. În cele din urmă oamenii vor fi judecaţi după standardele Decalogului şi după celelalte cuvinte pe care le-a rostit Domnul Isus (vezi comentariul de la Ioan 12,48). Păcatul poate să triumfe numai prin slăbiciunea minţii şi prin distrugerea libertăţii sufletului. Supunerea faţă de Dumnezeu înseamnă refacerea omului – readucerea lui la slava şi demnitatea de om. Legea divină faţă de care suntem aduşi în supunere este ‘legea slobozeniei’ (DA 466). Vezi Mishnah Aboth 6. 2.

Judecata. Iacov îşi încheie sfatul cu privire la favoritismul faţă de bogaţi. Avertismentul biblic al judecăţii nemiloase pentru aceia care nu practică mila este un principiu echitabil şi e prezent atât în Vechiul Testament (vezi comentariul de la 2 Samuel 22,26.27; Proverbe 21,13) cât şi în Noul Testament (vezi comentariul de la Matei 5,7; 6,15; 7,1; 18,21–35; 25,41–46).

Milă. Gr. eleos, compasiune, milă, îndurare. Vezi comentariul de la Matei 5,7 (vezi Nota Suplimentară de la Psalmi 36; vezi comentariul de la Mica 6,8).

Biruieşte. [Se bucură, KJV]. Gr. katakauchaomai, a se veseli de, a se făli împotriva. Omul milos întâmpină judecata cu încredere, fără frică. El ştie că Dumnezeu va fi milos faţă de cei care dau pe faţă milă. Având milă, Dumnezeu nu înlătură dreptatea, aşa cum L-a acuzat Satana. Crucea a dovedit falsitatea acestei acuzaţii (vezi DA 761, 762) şi a dat pe faţă splendoarea îndurării divine (vezi comentariul de la Psalmi 85,10).

Fraţii mei. Vezi versetele 1 şi 5 ; vezi comentariul de la capitolul 1,2.

Ce-i foloseşte? Literal, Ce folos?, adică pentru mântuire. Aici apostolul trece la un alt aspect al datoriilor practice ale religiei curate (vezi comentariul de la cap. 1,27). Probabil că unii membri ai bisericii (cap. 2,1–13) îşi scuzau respectul faţă de cei bogaţi făcând apel la folosirea greşită a legii iubirii. Se pare că alţii (v. 14–26) îşi scuzau lipsa faptelor bune susţinând că aveau credinţă.

Credinţă. Gr. pistis, convingere, încredere (vezi comentariul de la Evrei 11,1). Se pare că membrul cu pricina susţinea că poate să existe credinţă fără fapte, în timp ce Iacov declară că acea credinţă care nu are ca rezultat fapte bune nu are nici o valoare. Credinţa adevărată este dovedită prin faptele pe care le produce, nu prin simpla mărturisire personală. Cel care pretinde că are credinţă fără fapte poate fi comparat cu omul care crede că este religios (compară cu Iacov 1,26), dar nu dă pe faţă religiunea curată şi neîntinată.

Fapte. În capitolele 1 şi 2 apostolul a subliniat importanţa faptelor creştineşti. Acum el îi confruntă direct pe cei care, deşi mărturisesc că sunt creştini, neglijează religiunea curată (vezi cap. 1, 27). Aici, la fel ca în scrierile lui Pavel (vezi comentariul de la Romani 2, 6–10), Iacov subliniază atât necesitatea credinţei cât şi a faptelor. Faptele devin parte a unei vieţi convertite – acele fapte care izvorăsc spontan din credinţă.

Poate oare credinţa? Literal, poate credinţa fără fapte? Din versiunea greacă reiese că Iacov aşteaptă un răspuns negativ: Nu, sigur că nu. Credinţa care nu-şi găseşte expresia în fapte bune nu va salva pe nimeni, şi nici faptele bune fără credinţă adevărată (vezi comentariul de la Romani 3,28).

Dacă. Iacov dă un exemplu de situaţie obişnuită care pune adesea la încercare autenticitatea credinţei unui creştin. Goi. Gr. gumnos (vezi comentariul de la Ioan 21,7). Cuvântul acesta face referire la cei îmbrăcaţi subţire, nepregătiţi să facă faţă vremii neprielnice. Lipsiţi. Acestei persoane îi lipsesc chiar şi cele mai esenţiale lucruri pentru a trăi.

Unul dintre voi. Fără să numească pe cineva, apostolul atrage cu tact atenţia asupra acestei purtări inumane, având poate în minte anumite întâmplări reale.

Duceţi-vă în pace. O formă obişnuită de rămas bun la iudei şi nu numai (vezi Faptele Apostolilor 16,36). Aici ea dă la iveală sustragerea de la datorie: Duceţi-vă şi fie ca Dumnezeu sau vreun prieten să vă ajute în nevoile voastre.

Încălziţi-vă şi săturaţi-vă. Pentru a îmbrăca corpul care tremură şi pentru a alina chinurile foamei e nevoie de ceva mai mult decât doar de credinţă. A oferi texte biblice şi percepte evlavioase fără ajutorul material necesar, ar fi o crudă bătaie de joc. Din versiunea greacă se înţelege că aceşti membri ai bisericii considerau că este de datoria altora să aibă grijă de nevoile acestor oameni.

Trebuincioase. Aceşti credincioşi, care se făleau că au credinţă, le refuzau nevoiaşilor chiar şi cele mai elementare lucruri necesare, deşi se pare că aveau posibilităţi materiale.

La ce i-ar folosi? Această credinţă goală nu este de nici un folos celor care au nevoie de ajutor material. Şi nu foloseşte nici credinciosului, care pierde încă o ocazie de a-L ajuta pe Domnul Hristos, în persoana celor mai neînsemnaţi fraţi ai Săi (Vezi 1 Ioan 3,17; vezi comentariul de la Matei 25,41–45).

Credinţa. Adică acea credinţă fără fapte din v. 14. O astfel de credinţă este doar convingerea intelectuală că anumite doctrine sunt adevărate. Mintea este convinsă din cauza dovezilor copleşitoare din Cuvântul lui Dumnezeu, dar inima rămâne rece şi neconvertită.

N-are fapte. După cum numai prin fapte se poate dovedi că este adevărată dorinţa de bine pentru cei săraci şi lipsiţi, tot aşa şi credinţa nu poate adevărată fără fapte. Credinţa fără fapte bune este credinţă numai cu numele, fără principiul viu care să controleze inima (compară cu Romani 2,13; 1 Corinteni 13).

Moartă. Ca şi un cadavru, credinţa fără fapte poate să se asemene cu cea adevărată, dar este fără viaţă. După cum o viţă-de-vie moartă nu poate aduce roade, credinţa moartă nu produce fapte creştineşti veritabile. Amândouă sunt lipsite de valoare.

În ea însăşi. Iacov nu compară credinţa cu faptele, ci o credinţă adevărată cu o credinţă moartă. Credinţa moartă are convingerea existenţei lui Dumnezeu, dar se va dovedi fără folos, deoarece această convingere mentală nu îl face pe om în stare să slujească. Pe lângă faptul că e fără de valoare în viaţa aceasta, credinţa aceasta moartă nu poate să-l mântuiască pe cel care o are (vezi comentariul de la v. 14).

Dar. [Da, KJV]. Gr. alla, dar. Iacov prezintă aici un dialog imaginar între două persoane. Prima persoană, se pare, un creştin, pretinde că e mântuit numai prin credinţă, iar a doua persoană, se pare, un iudeu, poate un iudeu creştin, susţine că e mântuit prin propriile sale fapte. Iacov nu susţine nici unul din cele două puncte de vedere, dar îl provoacă (în ultima parte a versetului) pe cel care susţine doar credinţa.

Arată. Gr. deiknumi, a demonstra, a dovedi. Iacov îşi începe argumentaţia şi expune falsitatea opiniei că poate să existe credinţă fără fapte.

Fără. Este imposibilă credinţa fără fapte, deoarece fiind un principiu, o atitudine a minţii, ea se va manifesta întotdeauna prin acţiuni exterioare. Dacă cineva nu face fapte bune înseamnă că îi lipseşte credinţa adevărată.

Voi arăta. Credinţa adevărată îşi va găsi expresia în fapte dezinteresate, deoarece dă naştere la o dorinţă de a servi oamenilor. Aşa au stat lucrurile cu Domnul Hristos şi aşa se va întâmpla cu toţi cei care-I urmează exemplul.

Crezi. Iacov admite că o teologie corectă poate fi avea ca rezultat o credinţă moartă.

Dumnezeu este Unul. Această doctrină stă la baza întregii teologii creştine. Credinţa într-un singur Dumnezeu, atotputernic şi personal, îi deosebea pe iudei şi pe primii creştini de adepţii altor religii.

Bine faci. Compară ironia lui Iacov cu cea a Domnului Hristos din Marcu 7,9. O teologie corectă este de mare însemnătate, dar este numai un mijloc pentru scopul mai important, o viaţă creştină veritabilă.

Dracii. Gr. daimonia, demoni (vezi comentariul de la Marcu 1,23). În ce priveşte originea demonilor, vezi 2 Petru 2,4. Nimeni nu se îndoieşte că demonii cred în existenţa lui Dumnezeu (vezi comentariul de la Marcu 3,11; 5,7). Credinţa lor poate fi corectă din punct de vedere intelectual, dar cu toate acestea ei rămân demoni. Acum nimeni nu mai poate susţine că doctrinele corecte sunt o credinţă suficientă. Credinţa care mântuieşte transformă viaţa.

Se înfioară. [Tremură, KJV]. Gr. phrisso, a se zbârli, a fi îngrozit, a tremura [de groază]. Demonii sunt atât de convinşi de existenţa lui Dumnezeu încât se înfioară când se gândesc la pedeapsa pe care îi aşteaptă în ziua judecăţii (vezi comentariul de la Matei 25,41; 2 Petru 2,4).

Vrei. Gr. thelo, a fi hotărât, a dori. Este posibilă şi traducerea: Doreşti să şti? Iacov face apel la intelect, deoarece adesea adevăratul obstacol la primirea adevărului este ignoranţa voită.

Înţelegi. [Ştii, KJV]. Gr. ginosko, a înţelege şi a aprecia.

Nesocotit. [Stupid, KJV]. Gr. kenos, lipsit de conţinut, insuficient (vezi comentariul de la 1 Corinteni 15,14). O credinţă moartă este o credinţă goală, deoarece nu poate mântui pe nimeni. Printr-o avertizare solemnă Iacov face apel la acei membri ai bisericii a căror credinţă nu e mai eficientă decât a demonilor.

Fără. Gr. choris, lipsit de (compară cu v. 18). Nu faptele fac credinţa vie, ci o credinţă vie va produce fapte bune.

Zadarnică. [Moartă, KJV]. Pot fi citate dovezi textuale importante pentru traducerea neproductivă, sterilă, inefectivă. Indiferent de exprimarea aleasă, sensul este clar – o simplă mărturisire de credinţă e fără folos (vezi v. 14, 16) atât pentru cel care mărturiseşte că o are cât şi pentru cei în nevoie.

Avraam, părintele nostru. Atât creştinii iudei cât şi creştinii dintre neamuri sunt descendenţi spirituali ai lui Avraam (vezi comentariul de la Romani 4,10–12; Galateni 3,7–9.29). După apelul

făcut la logică (v. 19), Iacov face acum apel la Scriptură. Creştinii sinceri nu pot să-şi dorească ceva mai mult decât o credinţă ca a lui Avraam. A fost. Din versiunea greacă se înţelege că destinatarii acestei epistole aveau să fie repede de acord cu cele afirmate de Iacov. Socotit neprihănit. [Îndreptăţit, KJV]. Gr. dikaiaoo, a declara neprihănit (vezi comentariul de la Romani 2,13; 3,28).

Prin fapte. Literal, din fapte. Iacov nu spune că faptele singure îl vor declara neprihănit pe păcătos. El relevă că faptele lui Avraam au dovedit autenticitatea credinţei sale, prin care Dumnezeu îl declarase neprihănit. Ca şi Pavel (vezi comentariul de la Romani 4,1–25; Evrei 11,4–39), Iacov arată rolul important al credinţei în cadrul îndreptăţirii şi, citând faptele meritorii ale neprihăniţilor, ilustrează puterea ei.

Când. Evenimentul la care se face referire nu este prima ocazie din viaţa lui Avraam când Dumnezeu l-a declarat neprihănit. Prima ocazie a fost cu câţiva ani înainte de naşterea lui Isaac, şi este descrisă în Romani 4. După mulţi ani, Dumnezeu a pus la încercare credinţa lui Avraam, cerându-i să-l aducă pe Isaac ca jertfă. Când patriarhul a început faptele care pregăteau aducerea jertfei, el a dat dovadă de autenticitatea credinţei sale.

A adus. [A oferit, KJV]. Vezi Genesa 22,5–13; Evrei 11,17.

Altar. Numai convingerea neclătinată a lui Avraam că Dumnezeu este vrednic de încredere poate să explice supremul său act de ascultare. Credinţa lui, aşa cum a fost dovedită prin faptele sale, a primit din nou, ca şi în prima ocazie de îndreptăţire (vezi Genesa 15,6), aprobarea lui Dumnezeu (vezi Genesa 22,15–18).

Vezi. [Vezi?]. În versiunea greacă acest cuvânt poate fi citit ca o simplă afirmaţie şi probabil că aşa ar şi trebui să fie aici. Ilustraţia experienţei lui Avraam poate fi înţeleasă de toţi.

Credinţa. Şi anume credinţa care l-a determinat pe Avraam să-l aducă jertfă pe Isaac.

Lucra împreună. Gr. sunergeo, a lucra împreună cu, a conlucra cu. Versetul acesta este culminarea logică a argumentaţiei cu privire la legătura dintre credinţă şi fapte. Iacov nu este interesat în primul rând ca să fie recunoscută importanţa faptelor, ci este preocupat de legătura dintre adevărata credinţă şi faptele creştineşti. Fără o credinţă statornică nimeni nu poate înfrunta de bunăvoie problemele şi pericolele. Adevărata credinţă îi ajută pe oameni să facă fapte mari.

Cu faptele lui. [Prin fapte, KJV]. Vezi comentariul de la versetul 21. Faptele lui Avraam au constat în ascultarea de poruncile lui Dumnezeu, nu în îndeplinirea unui şir de fapte prescrise de vreo autoritate omenească.

Desăvârşită. Gr. teleioo, a aduce [ceva] la ţintă, a încheia (vezi comentariul de la Matei 5,48; Luca 13,32). În viaţa unui creştin adevărat credinţa şi faptele nu pot fi separate. Când Avraam a fost încercat, faptele lui au dovedit autenticitatea credinţei sale.

S-a împlinit. Adică s-a îndeplinit pe deplin (compară cu Genesa 15,6; vezi comentariul de la Matei 5,17). Înainte de naşterea lui Isaac Dumnezeu îi promise lui Avraam că va avea mulţi urmaşi (vezi comentariul de la Genesa 15,1–5). Profeţia aceasta depindea de naşterea unui fiu şi de perpetuarea familiei sale. Chiar dacă era în vârstă şi nu avea copii, Avraam a crezut că făgăduinţa lui Dumnezeu se va împlini (vezi comentariul de la Genesa 15,6). Dar, după mulţi ani, Dumnezeu a cerut ceva care aparent zădărnicea făgăduinţa originală, de a face din Avraam o naţiune mare. Totuşi Avraam s-a încrezut în înţelepciunea lui Dumnezeu şi a ascultat.

Crezut. Vezi comentariul de la Genesa 15,6.

Socotit. Gr. logizomai, a socoti, a calcula (vezi comentariul de la Romani 4,3). Avraam a fost declarat neprihănit deoarece se încrezuse în cuvântul lui Dumnezeu şi primise cu bucurie făgăduinţa unui Răscumpărător (vezi comentariul de la Galateni 3,6). Cea mai puternică dovadă a încrederii sale în Dumnezeu a fost descoperită în supunerea la porunca divină de a-l ucide pe Isaac

– un act care aparent anula însăşi făgăduinţa lui Dumnezeu. Această grea şi supremă încercare a îndreptăţit declaraţia lui Dumnezeu despre credincioşia patriarhului.

Prietenul lui Dumnezeu. Vezi 2 Cronici 20,7. Titlul acesta era des folosit cu privire la Avraam de către iudei, iar astăzi este obişnuit printre arabi. Autenticitatea încrederii lui Avraam în Dumnezeu este un exemplu pe care toţi ar trebui să dorească să îl urmeze.

Vedeţi. Folosindu-l pe Avraam ca exemplu pentru faptul că este imposibilă separarea credinţei de fapte, Iacov trage concluzia la argumentaţia din versetele 14–23.

Socotit neprihănit. [Îndreptăţit, KJV]. Iacov nu tăgăduieşte că omul este declarat neprihănit prin credinţă, deoarece declaraţia pe care tocmai a citat-o din Genesa 15, 6 este o dovadă în acest sens. Totuşi el infirmă opinia că o simplă mărturisire de credinţă poate să îndreptăţească pe cineva. Faptele bune însoţesc şi dovedesc credinţa prin care omul este socotit neprihănit. Dacă nu există fapte, este evident că nu este nici credinţă adevărată (vezi comentariul de la Iacov 2,17.20).

Prin fapte. Nici un om care vrea să se asemene tot mai mult cu Domnul Hristos nu va trăi o viaţă lipsită de fapte bune.

Nu numai. Apostolul continuă să accentueze faptul că faptele şi credinţa sunt inseparabile (vezi comentariul de la v. 22). Cu siguranţă că nu se referă la faptele legii în sensul ritualurilor iudaismului (vezi comentariul de la Romani 3,28).

Tot aşa. Pentru a ilustra mai bine principiul credinţei dovedite de fapte bune, Iacov aminteşte de încă un binecunoscut incident din Vechiul Testament. Învăţătura este asemănătoare cu cea luată din experienţa lui Avraam, deşi actul suprem al credinţei se deosebeşte de cel al patriarhului.

Rahav. Vezi comentariul de la Iosua 2,1; Evrei 11,31. Avraam era vestit pentru evlavie; Rahav, pentru imoralitate. Credinţa lui Avraam era cu mult anterioară momentului în care l-a adus jertfă pe Isaac; Rahav nu Îl cunoştea demult pe Dumnezeu. Dar amândoi şi-au dovedit credinţa neţinând seama de siguranţa personală şi acceptând fără şovăire planul lui Dumnezeu. Iacov arată că atât cel mai onorat dintre credincioşi cât şi cea mai dispreţuită dintre păgâne au fost socotiţi neprihăniţi prin credinţa manifestată în fapte.

Socotită … neprihănită. [Îndreptăţită, KJV]. Vezi comentariul de la v. 21. Rahav a fost gata să împărtăşească soarta poporului lui Dumnezeu şi şi-a demonstrat credinţa în Dumnezeul lui Israel punându-şi în primejdie viaţa pentru a le salva pe iscoade. Iacov dă de înţeles că dacă şi-ar fi mărturisit credinţa în Dumnezeul lui Israel, dar nu i-ar fi ascuns pe soli, credinţa ei ar fi fost fără rod şi deci moartă.

Duh. Sau răsuflare. Apostolul îşi încheie argumentaţia cu un fapt incontestabil, invitându-i pe adversarii săi să-l ia în considerare – trupul este mort dacă lipseşte răsuflarea (vezi comentariul de la Genesa 2,7).

Credinţa. Adică aşa-numita credinţă, deoarece nu există credinţă autentică fără fapte. Consimţământul intelectual şi convingerea credulă pot să existe fără fapte bune, dar nu şi credinţa vie, care conlucrează cu planul lui Dumnezeu pentru refacerea omului.

Moartă. Credinţa lui Avraam, a lui Rahav sau a oricăruia dintre ceilalţi credincioşi amintiţi în Evrei 11 nu era moartă. Ea le-a dat putere să asculte de Dumnezeu. Creştinii cu numele, fără o viaţă care să reflecte lucrarea Domnului Hristos în favoarea lor, sunt ca nişte cadavre.

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1–26TM 125

2–54T 550

5 CH 424; Ev 565

5, 6 2T 160

6, 7 AA 157

7 MB 107; MH 491

8 GC 466

10 AH 327; DA 763; Ev 372; FE 118; GC 582; MB 51; 1T 532; 3T 524; 4T 55, 253

12 DA 466; GC 482

13 COL 178; 6T 282

14 GC 472; 2T 657, 663; 4T 58, 250

14–162T 685

14–172T 160

15–17MM 251; WM 32

16 7T 291

17 CS 29; PP 73, 154; SC 61; 1T 192, 620, 705; 2T 159, 167, 236, 645, 663; 3T 249, 393; 4T 58, 228; WM 316

17–192T 657

18 CS 41; FE 337; PP 279; 1T 123, 132; 4T 308, 596; 5T 537

19 DA 777; EW 227; SC 63; 2T 161

20 CS 29; TM 443; 4T 250, 527; 6T 112

20–22GC 472

21–23PP 153

22 CS 263; PP 73; SR 289; 2T 689; 3T 393

23 PP 128, 140; 4T 615; 6T 342

24 GC 472; 3T 526