Nu este frică. Ioan se referă aici la frica laşă (vezi comentariul de la Romani 8,15), nu la frica de Domnul, care este de dorit şi pe care o au toţi credincioşii (vezi comentariul de la Faptele Apostolilor 9,31; 2 Corinteni 5,11; 7,1). Frica este opusul îndrăznelii (1 Ioan 4,17) şi nu are ce să caute în mintea creştinului. A. E. Brooke, comentând versetul acesta, declară: Fiind din natura ei egocentrică, frica nu are loc în iubire, care, în desăvârşirea ei, cuprinde o deplină predare de sine. Cele două nu pot să coexiste (The International Critical Commentary, The Johannine Epistles, pp. 124, 125).

Ci dragostea desăvârşită. Sau pe de altă parte, dragostea desăvârşită. Cuvântul dragoste apare de trei ori în versetul acesta şi literal este, în fiecare caz, articulat, dragostea. Apostolul vorbeşte despre dragostea creştină care a ajuns deja desăvârşită (v. 17).

Izgoneşte. Dragostea desăvârşită, care se concentrează în Dumnezeu, nu poate tolera frica aceea de rob şi nici nu are nevoie să o facă, deoarece dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotrivă? (vezi comentariul de la Romani 8,31–39). Cel care iubeşte cu adevărat nu are teamă de Dumnezeu şi nu trebuie să se teamă de planurile rele ale oamenilor (Matei 10,28; Evrei 13,6).

Pedeapsa. [Chinul, KJV]. Gr. kolasis, corectare, pedeapsă, penalitate. Izvorând dintr

o viaţă greşit trăită, frica este în sine o pedeapsă imediată, în afară de orice altă pedeapsă din viitor (vezi comentariul de la Evrei 10,26.27).

Şi cine se teme. Mai degrabă dar cine se teme sau şi cine se teme (ca în traducerea Cornilescu). Este vorba despre frica neevlavioasă, şi nu de frica plină de respect simţită de adevăratul închinător faţă de Făcătorul său.

N-a ajuns desăvârşit. Deoarece în iubire nu este frică, cel care se teme demonstrează că încă n-a fost făcut desăvârşit cu privire la înalta formă de iubire de care vorbeşte apostolul. Din fericire, el poate să se dezvolte. Când ajungem să-L cunoaştem pe Domnul, începem să-L iubim, iar frica noastră se schimbă dintr-o spaimă obsedantă faţă de un Dumnezeu puternic şi răzbunător, într-o temere curată de Domnul (Psalmi 19,9), care poate exista între prieteni. Cu cât creştem mai mult în iubire, cu atât ne temem mai puţin. Când iubirea se va dezvolta perfect şi va fi eliberată de orice urmă de egoism, nu vom manifesta frică laşă faţă de Dumnezeu sau de oameni. Nu ne vom teme de Dumnezeu, deoarece ştim că El este iubire. Nu ne vom teme de oameni, deoarece ştim că Prietenul nostru iubitor nu va îngădui să vină asupra noastră nimic care să nu fie spre binele nostru veşnic şi că El va fi cu noi ori de câte ori drumul nostru va trece prin încercări sau primejdii (Isaia 43,1–7; Romani 8,28; Ed 255).