Lucru cu neputinţă legi. [Ceea ce legea nu putea face, KJV]. Literal, lucrul cu neputinţă Legii. Articolul este prezent pe lângă lege şi în versiunea greacă (vezi cap. 2,12). Construcţia greacă e dificilă şi a fost mult discutată. Totuşi, înţelesul lui Pavel în acest verset pare clar. Dumnezeu a făcut ceea ce legea nu a fost în stare să facă. El a condamnat păcatul, şi în felul acesta e cu putinţă ca creştinul să-i biruiască puterea şi să trăiască o viaţă de biruinţă în Hristos.

Firea pământească o făcea fără putere. [Slabă prin carne. KJV; Neputincioasă prin carne, Nitz.]. Această cauză a eşecului fusese deja explicată în cap. 7,14-25. Legea poate să arate calea cea dreaptă, dar nu poate face în stare pe omul slab şi căzut să umble pe ea. Pavel continuă să îndreptăţească legea (vezi cap. 7,7.10.13.14.), atribuind slăbiciunea ei aparentă nu la vreun defect inerent în legea însăşi, ci mai de grabă lipsei de putere a naturii omeneşti, coruptă şi slăbită de păcat. Nu e funcţia legii de a ierta şi de a readuce la ascultare. Legea nu poate decât să dea la iveală călcarea legii şi neprihănirea şi să impună ascultarea (cap. 3,20; 7,7). De aceea, Legea lui Dumnezeu nu poate fi blamată sau dispreţuită pentru faptul că nu produce rezultate pentru care nu a fost deloc intenţionată. Eşecul nostru de a da deplină ascultare trebuie să fie arătat ca o vină a noastră.

A osândit păcatul. Natura omenească fără de păcat a lui Hristos era o condamnare vie a păcatului. Cu privire la acest fel de condamnare prin contrast vezi şi Mat. 12,41.42; Evrei 11,7. Mai mult, moartea ispăşitoare a lui Hristos faţă de păcat (Rom. 6,10) a descoperit şi dovedit pentru veşnicie păcătoşenia peste măsură de mare a păcatului, căci păcatul a fost ceea ce a pricinuit moartea Fiului lui Dumnezeu. Această osândire a păcatului, săvârşită de viaţa şi moartea lui Hristos, înseamnă şi nimicirea puterii rele a păcatului faţă de credincios care e unit cu Hristos în moartea Lui şi care se ridică împreună cu El la viaţa cea nouă în Duhul (vers. 1-13).

În firea pământească. [În carne, KJV]. Hristos a întâmpinat, a biruit şi a condamnat păcatul în sfera în care îşi exercitase mai înainte stăpânirea şi domnia. Carnea [Firea pământească], scena anterioarelor triumfuri ale păcatului, acum a devenit scena înfrângerii şi expulzării lui.

Însuşi Fiul Său. Cuvântul său scoate în evidenţă strânsa legătură dintre Tatăl şi Fiul (vezi vers. 32). În Col. 1,13, Hristos e descris ca iubitul Său Fiu, literal Fiul iubirii Sale. Uneori e tendinţa de a atribui o iubire mai mare şi o jertfire de sine mai mare lui Hristos decât Tatălui. E bine de a reţine că din cauză că Dumnezeu atât de mult a iubit lumea a dat pe singurul Său Fiu (Ioan 3,16; 1 Ioan 4,9). Pentru a salva pe oamenii căzuţi, El S-a jertfit pe Sine în Fiul Său (vezi 2 Cor. 5,19; cf. DA 762). Hristos a venit pentru a descoperi iubirea cea fără de margini a Tatălui Său (Ioan 14,9; cf. Mat. 5,43-48).

Din pricina păcatului. [Şi pentru păcat, KJV]. Sau şi cu privire la păcat. Şi arată legătura cu expresia anterioară. Dumnezeu a trimis pe Fiul Său în asemănarea cărnii păcătoase şi din pricina păcatului. Din pricina păcatului [pentru păcat] e de la grecescul peri hamartios, care poate fi redat şi ca jertfă pentru păcat. Peri hamartios e adesea folosit cu sensul acesta în LXX. Numai în Levitic sunt mai mult de 50 de astfel de ocazii (vezi Lev. 4,33; 5,6.7.8.9; 7,37; etc.; cf. Ps. 40,6). Expresia apare de asemenea cu înţelesul acesta în NT, în Evrei 10,6-8, unde e citat Ps. 40,6-8. În consecinţă un număr de versiuni engleze au favorizat traducerea ca o jertfă pentru păcat (vezi RV; Moulton; Goodspeead; RSV, notă sub asterisc).

Pe de altă parte, însă, contextul poate indica faptul că expresia ar trebui să fie înţeleasă întrun sens mai general. Scopul lui Pavel în pasajul acesta e de a explica faptul că creştinul poate avea acum biruinţă asupra păcatului. Legea era lipsită de putere pentru a-i da o astfel de biruinţă, dar Dumnezeu, prin trimiterea Fiului Său, a făcut să fie la îndemână o astfel de putere. Hristos a venit nu numai ca să poarte pedeapsa pentru păcat în moartea Sa, dar şi pentru ca să distrugă stăpânirea lui şi pentru a-l îndepărta din viaţa celor care-L urmează. Acest întreg scop al misiunii Sale poate fi cuprins în cuvintele din pricina păcatului. El a venit să se ocupe de păcat şi să procure leacul contra lui. El a venit pentru a face ispăşire pentru păcat, pentru a nimici păcatul şi pentru a sfinţi şi a salva victimele lui.

Cerinţa. [Neprihănirea, KJV; hotărârea, Nitz.]. gr. Dekaioma. Acesta nu este cuvântul obişnuit pentru neprihănire, care e dikaiosune, folosit adesea de Pavel în epistola sa (cap. 1,17; 3,5; 4,3; etc.), dikaioma exprimă ideea de ceea ce e tratat ca neprihănit (vezi Rom. 1,32; 2,26; 5,16.18; cf. Luca 1,6; Evrei 9,1, unde dikaioma e tradus porunci [rânduieli; hotărâri]. Din care cauză Pavel se referă aici la neprihănitele cerinţe ale legii, ascultare de neprihănitele ei cereri.

Legii. Articolul e prezent şi în versiunea greacă (vezi cap. 2,12. În contextul acesta, Pavel încă vorbeşte despre Lege, pe care o aprobă (vers. 22) de care avea o mare plăcere (vers. 22) dar pe care se descoperea că nu e în stare să o asculte, fiind despărţit de Hristos (vers. 15-25).

Să fie împlinită. Sau să poată fi realizată, sau să poată fi satisfăcută. Dumnezeu a trimis pe Fiul Său în asemănarea cărnii păcătoase, pentru ca oamenii să poată fi făcuţi în stare să împlinească pe deplin neprihănitele cerinţe ale sfintei Sale Legii. Planul mântuirii este de a aduce viaţa omului în armonie cu voia divină. Dumnezeu nu a dat pe Fiul Său pentru a schimba sau a desfiinţa legea Sa, sau pentru a elibera pe om de necesitatea desăvârşitei ascultării. Legea a stat totdeauna ca o expresie a voiei neschimbătoare şi a caracterului neschimbător ale lui Dumnezeu. Omul căzut fusese neînstare de a asculta de cerinţele ei, şi legea nu posedase putere de a-l întări să asculte. Dar acum, Hristos venise pentru a face cu putinţă ca omul să dea o perfectă ascultare. Versetele acestea arată clar locul şi autoritatea în continuare a Legii lui Dumnezeu în Evanghelie şi în planul de mântuire (vezi cap. 3,31). Pavel nu spune ca să fie parţial împlinită. Biblia vorbeşte consistent de o transformare întreagă, de o ascultare desăvârşită (vezi Mat. 5,48; 2 Cor. 7,1; Ef. 4,12.13; Col. 1,28; 4,12; 2 Tim. 3,17; Evrei 6,1; 13,21). Dumnezeu cere desăvârşirea copiilor Săi şi viaţa desăvârşită a lui Hristos în natura Lui omenească este asigurarea din partea lui Dumnezeu pentru noi că prin puterea Lui şi noi putem ajunge la desăvârşire de caracter (vezi COL 315; AA 531).

Trăim. [Umblarea, KJV]. Literal, umblăm încoace şi încolo, lăsând a se înţelege conduită obişnuită de fiecare zi. De unde poate fi tradusă trăim (vezi Rom. 6,4; 2 Cor. 5,7; 10,3; Ef. 2,10; 4,1).

Nu după îndemnurile firii pământeşti. Adică, nu după carne. Aceia în care e implicată dreapta cerinţă a legii, nu mai trăiesc după dictatele şi impulsurile firii pământeşti [cărnii]. Satisfacerea dorinţelor carnale numai e principiul călăuzitor în viaţa lor.

După îndemnurile Duhului. Adică, ei îşi reghidează purtarea după dictatele şi călăuzirea Duhului, Duhul sălăşluitor al lui Hristos (vers. 9). Dreapta cerinţă a legii e împlinită în ei. Ceea ce cere legea e concretizat în iubirea creştină, deoarece iubirea este împlinirea legii (cap. 13,10). La fel, rezultatele lucrării Duhului Sfânt în viaţă este iubire, deoarece roada Duhului este iubire (Gal.

5,22). În consecinţă, viaţa în acord cu Duhul înseamnă o viaţă în care neprihănitele cerinţe ale legii sunt împlinite – o viaţă de iubire şi o iubitoare ascultare. Ca o astfel de viaţă să poată fi făcută cu putinţă pentru credincioşi a fost marele scop pentru care Dumnezeu a trimis pe Fiul Său în lume.

Unii comentatori preferă să interpreteze expresia aceasta ca referindu-se în deosebi la duhul înnoit al omului, prin care lucrează Duhul Sfânt. Ei înţeleg că Pavel subliniază faptul că viaţa noastră nu mai e cârmuită de firea noastră inferioară, ci de cea superioară, spirituală. Interpretarea aceasta este reflectată de un număr de versiuni prin scrierea lui spirit fără de literă mare la început (vezi RV).

Cei ce trăiesc. [Cei care sunt, KJV; Nitz.]. Această expresie poate arăta un aspect diferit de umblă (vers. 4). A fi după îndemnurile firii pământeşti [după carne] înseamnă a avea firea pământească drept principiu călăuzitor al fiinţei noastre. A umbla după îndemnurile firii pământeşti înseamnă a urma principiul acesta în viaţa de toate zilele. Umblă exprimă manifestarea corespunzătoare stării exprimate de trăiesc. Vezi vers. 4.

Umblă. [Se gândesc, KJV; Nitz.]. Gr. phroneo, a gândi la, a purta grijă de, a-şi lega mintea şi inima de, a umbla după. Cuvântul denotă întreaga acţiune a afecţiunilor şi a voinţei ca şi a raţiunii. Comparaţi folosirea lui phroneo în Mat. 16,23; Rom. 12,16; Fil. 3,19; Col. 3,2. Întreaga activitate intelectuală şi morală a celor care umblă după îndemnurile firii pământeşti e fixată la mulţumirea egoistă a dorinţelor nespirituale.

Lucrurile firii pământeşti. [Lucrurile cărnii, KJV; Nitz.]. Noi suntem sub influenţa predominantă a unuia sau celuilalt dintre cele două principii puse în contrast în versetul acesta. Aşa după cum unul sau altul are stăpânirea, tot aşa va fi înfăţişarea vieţii noastre şi caracterul acţiunilor noastre. Pavel descrie contrastul absolut dintre lucrurile firii pământeşti [ale cărnii] şi lucrurile Duhului în Gal. 5,16-24.

Umblarea după lucrurile firii pământeşti. [A fi cu gânduri carnale, KJV; gândirea cărnii, Nitz.]. Literal, gândul [nu gândirea] cărnii. În cazul acesta, gândirea înseamnă cugetare, scop, intenţie, înclinaţie ca în propoziţia el cunoaşte gândul Duhului [ştie care este năzuinţa Duhului] (vers. 27).

Moarte. A nu gândi decât la împlinirea dorinţelor firii pământeşti înseamnă moarte. Cel care trăieşte pentru acest scop egoist e mort pe când încă trăieşte (1 Tim. 5,6; vezi şi Ef. 2,1.5), şi condiţia de faţă a morţii spirituale poate duce numai la moartea finală veşnică. Motivul pentru aceasta, este explicat în Rom. 8,7.

Umblarea după lucrurile Duhului. [A fi cu gând spiritual, KJV; gândirea spiritului, Nitz.]. Literal gândul [sau gândirea] Duhului.

Viaţă şi pace. A fixa mintea la lucrurile Duhului, nu a avea gândurile şi dorinţele guvernate numai de Duhul lui Dumnezeu, are ca rezultat armonia aceea sănătoasă şi dătătoare de viaţă a tuturor funcţiilor sufletului care este o garanţie sigură şi o pregustare a vieţii viitoare (vezi Ef. 1,13.14). Prezenţa Duhului lui Dumnezeu aduce iubire, bucurie şi pace în viaţă (Gal. 5,22), începutul înăuntrul nostru a Împărăţiei lui Dumnezeu, care e neprihănire şi pace, şi bucurie în Duhul Sfânt (Rom. 14,17).

Cei care sunt duhovniceşti şi umblă după Duhul (cap. 8,1) se bucură de pacea iertării şi împăcării (cap. 5,1). Iubirea lui Dumnezeu e turnată în inimi (cap. 5,5) şi ei au bucuria şi încurajarea de a vedea cerinţa dreaptă a legii împlinită în viaţa lor (cap. 8,4). Ei privesc înainte către mântuirea finală şi viaţă veşnică. Dimpotrivă, cei fireşti care umblă după îndemnurile firii pământeşti vers. 4,6) cunosc numai experienţa distrugătoare a robiei şi condamnării (vers. 1,15,21). Şi pot privi înainte numai la judecată şi moarte (cap. 1,32; 2,5.6; 6,21.22).

Fiindcă. Pavel acum explică pentru ce gândirea cărnii este moarte.

Umblarea după îndemnurile firii pământeşti. [Gândirea cărnii, KJV; Nitz.]. Gr. phronema tes sarkos tradusă a fi firesc în vers. 6 (vezi comentariul acolo).

Vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu. Fixarea gândurilor la cele ale cărnii şi în felul acesta trăirea unei vieţi de afirmare a propriei sale persoane şi de mulţumire de sine înseamnă în chip inevitabil o viaţă care este vrăjmaşă lui Dumnezeu şi în dezacord cu voia Lui (vezi Iacov 4,4). O astfel de purtare duce la înstrăinare de izvorul vieţii – o înstrăinare care înseamnă moarte. Această vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu este opusul păcii care revine acelora care trăiesc în Duhul (Rom. 8,6).

Nu supune. [Nu e supusă, KJV]. Sau nu se supune. În terminologia militară, verbul înseamnă supunere faţă de un ordin. Timpul prezent sugerează insubordonare continuă. Mintea care este fixată asupra cărnii descoperă ostilitatea ei contra lui Dumnezeu prin continuă neascultare faţă de Legea Lui.

Şi nici nu poate să se supună. Mintea firească e cu totul incapabilă de a se supune legii lui Dumnezeu. Numai prin puterea transformatoare a Duhului Sfânt e făcută din nou cu putinţă ascultarea.

Când omul a fost creat la început, mintea şi viaţa lui erau în desăvârşită armonie cu voia lui Dumnezeu. Principiile Legii lui Dumnezeu erau scrise în inima lui. Dar păcatul a adus înstrăinare de Dumnezeu şi inima omului a ajuns să fie umplută cu vrăjmăşie şi răzvrătire. În consecinţă, fără încetare de la căderea omului, sub puterea păcatului, el a urmat pornirile cărnii [firi pământeşti], care au adus în mod inevitabil la neascultare de Legea lui Dumnezeu. Acesta e motivul pentru care e imposibil pentru om să ajungă la neprihănire şi mântuire prin propriile sale încercări legaliste de ascultare. Afară de cazul că moare faţă de păcat şi e născut din nou la o viaţă nouă în Duhul (cap. 6) el este incapabil de supunere faţă de voia lui Dumnezeu (vezi PP 64).