Ia. Printre cercetătorii profeţiei a fost un punct de discuţie dacă evenimentele ciudate din capitolul acesta au fost acte vizibile şi externe sau doar simple tablouri văzute de profet în viziune, care trebuiau spuse mai apoi poporului. Printre motivele prezentate pentru a crede că aceste evenimente au fost făptuite vizibil în văzul poporului sunt următoarele: 1) ele trebuiau să fie un semn pentru casa lui Israel (versetul 3); 2) existau întâmplări asemănătoare în experienţele altor profeţi când actele au fost evident externe – coarnele de fier ale lui Zedechia (1Regi 22,11); umblarea lui Isaia gol şi desculţ timp de trei ani (vezi comentariul la Isaia 20,3); jugurile de lemn ale lui Ieremia (Ieremia 27,2); şi căsătoria lui Osea cu o femeie desfrânată (Osea 1,3). Transportarea în afară a bunurilor lui Ezechiel în văzul oamenilor şi săparea unei deschideri prin zid (Ezechiel 12,2-7) reprezintă o ilustrare vizibilă, un anunţ al asediului iminent. Asemenea mijloace grafice sunt folosite şi astăzi în practica sacramentelor. Scopul este de a imprima mai puternic adevăruri divine.
Cărămidă. Aşa este tradus ebr. blenah în alte părţi (Geneza 11,3; Exod 1,14; etc.). În vechime cărămizile erau folosite pentru inscripţii şi multe specimene de felul acesta au fost descoperite.
Înfăţişează-o împresurată. Captivii sperau că Ierusalimul a trecut prin ultimul asediu. Încurajaţi de profeţi mincinoşi, ei aşteptau curând revenire în ţara natală. Dacă ar fi primit avertizarea dată de Ezechiel cu privire la un nou asediu, asta ar fi însemnat năruirea speranţelor lor. Cu toate acestea, nimicirea cetăţii era inevitabilă. Judecăţile iminente erau creionate înaintea poporului prin simboluri evocatoare care vorbeau cu mai mare forţă şi eficienţă decât cuvintele.
Întărituri. Ebr. dayeq, un nume colectiv care desemnează lucrări de fortificaţie, aici probabil de tipul acelor care să depăşească în înălţime zidurile locului asediat, şi în felul acesta să dea prilej asediatorilor atât să lovească pe apărători cu săgeţile lor cât şi să ofere un post de observaţie.
Şanţ de apărare. Sau Ridicătură . Acesta era un terasament făcut de mâna omului pentru a înlesni asediatorilor escaladarea zidurilor.
Berbeci de fier. Acestea erau grinzi grele cu capete de fier suspendate orizontal cu frânghii de turnuri sau schele mobile. Aceste grinzi erau violent aruncate contra zidurilor. Astfel de maşini apar adesea pe basoreliefurile asiriene, şi par să fi fost în uz obişnuit pe vremea aceea.
Tigaie de fier. Ebr. machabath, un fel de tavă dreaptă, o unealtă de gătit obişnuită în Răsărit (vezi Levitic 2,5). Tigaia se poate să fi făcut parte din obiectele propriei case a profetului. Era folosită ca să reprezinte un scut sau un zid de apărare ridicat de vrăjmaş, dinapoia căruia ei îşi aruncau proiectilele. Fierul probabil simboliza invulnerabilitatea rândurilor inamicului.
Semn. Faptul că aceste acţiuni dramatizate trebuie să constituie un semn dă un puternic sprijin interpretării conform căreia acest capitol vorbeşte de evenimentele literale (vezi comentariul la v. 1). Cu privire la cuvântul semn, vezi comentariul la Isaia 7,14.
Culcă-te pe coasta stângă. Poziţia e probabil cu referire la faptul că Samaria se afla la nord de Ierusalim, adică la stânga atunci când cineva priveşte spre răsărit. Nu e necesar de a deduce că Ezechiel zăcea continuu 24 de ore pe zi, în cursul îndelungatei perioade specificată aici. Probabil numai o anumită parte a zilei era dedicată acestei forme de predicare simbolică.
Casa lui Israel. Aici folosit în sensul ei restrâns aplicat la cele zece triburi.
Vei purta nelegiuirea lor. E o deosebire de părere în ce priveşte faptul dacă Ezechiel era chemat să simbolizeze păcatul lui Israel sau pedeapsa lui. Probabil că ambele idei erau cuprinse. Ca şi ceilalţi profeţi din vechime, Ezechiel urma să îmbine soliile sale de nenorocire cu oferte ale balsamului Evangheliei. Cu toate acestea păcatul nu putea fi trecut cu vederea. Trebuia să se facă ispăşire pentru el. Actul lui Ezechiel de a purta nelegiuirea lui Israel ar fi putut să arate faptul că Dumnezeu era binevoitor să ierte păcatul poporului şi chiar acum, într-un târziu, să realizeze scopul Său prin ei.
Trei sute nouăzeci de zile. Multe interpretări ale acestei perioade de timp au fost prezentate. Sunt unii care preferă exprimarea din LXX care atribuie 150 de zile pentru purtarea nelegiuirilor lui Israel şi 40 de zile pentru acelea ale lui Iuda şi le totalizează pe amândouă pentru a face 190 de zile. Interpretarea nu este lipsită de opoziţie, deoarece cele 150 de zile nu reprezintă anii captivităţii celor zece triburi, care au fost duse în robie în 723/722 î.Hr.
Dacă acceptăm cifra Bibliei Ebraice, trebuie să considerăm cei 390 de ani ca reprezentând perioada dezbinării lui Israel. Perioada a început cu despărţirea lui Ieroboam şi a celor zece triburi de Iuda. Despărţirea aceasta a marcat începutul păcatului lui Israel. Privat de o monarhie rânduită divin de către Dumnezeu, regatul de nord a suferit sub un lung şir de conducători răi; nici măcar unul dintre regi nu era un om temător de Dumnezeu. Dar şi aici din nou suntem confruntaţi de anumite dificultăţi. Potrivit unui sistem de calculare cronologia scurtă a regilor (vezi Vol. II, p. 77), secesiunea celor zece triburi a avut loc la anul 931 î.Hr. (vezi Vol. II, p. 77). De aici până la timpul viziunii în 593/592 erau numai 339 de ani, până la căderea Ierusalimului numai 345 de ani şi până la reîntoarcerea din captivitate 395 de ani. Conform unui sistem de calcul depăşit acum, care împacă sincronizările Iuda-Israel prin asumarea unor coregenţe, cei 390 de ani pot fi calculaţi de la
o dată mai recentă pentru secesiunea celor zece triburi. Totuşi, specificările perioadei simbolice nu sunt destul de precis expuse pentru a folosi acest sincronism ca o bază a cronologiei.
Patruzeci de zile. Prin aceeaşi cronologie, cum s-a tratat la versetul 5, cei patruzeci de ani ar reprezenta anii păcatului lui Iuda. În contrast cu Israel, Iuda a rămas credincios conducătorilor lui rânduiţi, din casa lui David. Totuşi din ce în ce mai mult şi locuitorii lui Iuda se cufundaseră în idolatrie şi, cu toate că au fost câţiva regi evlavioşi în regatul lui Iuda, care au căutat să stăvilească valul în creştere al răului, cursul naţiunii a fost accentuat în jos. Una din ultimele mari ocazii pentru reformă s-a prezentat în timpul domniei regelui Iosia, care, în al 8-lea an al domniei sale (2Cronici 34,3) a început să caute pe Dumnezeul tatălui său David. A fost o nobilă încercare, dar, în ce priveşte poporul, era numai o lucrare de suprafaţă. Lor li s-a spus mai târziu că merseseră prea departe pentru a da înapoi pedepsele cu care erau ameninţaţi (2Cronici 34,23-25). Dacă considerăm anul al 8-lea al lui Iosia, 632/631 î.Hr. ca începutul perioadei vinovăţiei deosebite a lui Iuda, atunci, de la data aceea până la data primei solii a lui Ezechiel în anul 593/592 î.Hr. (vezi comentariul la Ezechiel 4,5) sunt exact patruzeci de ani.
Printre alte încercări de a aplica aceste perioade de timp poate fi pomenită aceea care adună pe 390 cu 40 pentru a da 430 de zile, care este apoi comparat cu Exod 12,40, unde 430 sunt daţi ca anii şederii copiilor lui Israel. Dar o astfel de asemănare pare să fie cu totul fără rost. O variantă cu totul fantezistă leagă cele 390 de zile cu cele 40 de lovituri din Deuteronom 25,3 reduse de învăţătorii iudei la patruzeci de lovituri fără una (2Corinteni 11,24). Astfel 39 au fost date fiecăruia din cele zece triburi, lăsând patruzeci pentru Iuda însuşi.
O zi pentru fiecare an. Literal, o zi pentru an, o zi pentru an. Expresia aceasta poate fi comparată cu o declaraţie asemănătoare în Numeri 14,34: după cum în patruzeci de zile aţi iscodit ţara, tot aşa, patruzeci de ani veţi purta pedeapsa fărădelegilor voastre: adică un an de fiecare zi. În aceste declaraţii se găsesc cele dintâi indicaţii ale scalei profetice care mai târziu avea să figureze atât de mult în interpretarea marilor profeţii relativ a timp, ca de pildă, o vreme, două vremi şi jumătate de vreme (Daniel 7,25) şi cele două mii trei sute de zile (Daniel 8,14).
Întoarce-ţi faţa. O expresie ce arăta statornicie şi neclintire de scop (vezi Levitic 17,10; 20,3.5.6; 26,17; Ezechiel 15,7; 20,46). Statornicia scopului urma sa fie cu privire la Ierusalimul împresurat. Aceasta avea să aibă loc în decursul perioadelor cât profetul zăcea pe fiecare din părţi; figurat purtând nelegiuirea lui Israel şi a lui Iuda. Combinarea acestor acte s-ar putea să fie cel mai bine înţeleasă în lumina intenţiilor lui Dumnezeu la data aceasta, aşa cum erau descoperite prin Ieremia. Prin mijlocul a diferite tipuri şi simboluri, ca şi prin rostiri profetice lămurite, Dumnezeu declara rămăşiţei rămasă în Iuda că unica lor nădejde de siguranţă se afla în supunerea faţă de împăratul Babilonului. Ei merseseră prea departe în nelegiuirea lor pentru a putea abate nelegiuirea care venea asupra Ierusalimului şi locuitorilor lui. Ei trebuiau să-şi poarte nelegiuirea. Captivitatea urma să fie partea lor. Era direct opus cu mândrele ambiţii ale militanţilor. Sprijiniţi de profeţi mincinoşi, ei au respins sfidător apelul lui Ieremia şi au urmat planurile lor de rezistenţă. Ieremia însuşi a fost stigmatizat ca unul din coloana a cincia şi un trădător. Cei împreună captivi cu Ezechiel, împărtăşeau aceeaşi nădejde. În loc de a accepta cu răbdare planul lui Dumnezeu de a-şi purta nelegiuirea şi de a merge la rădăcina necazurilor lor – inimile lor nesupuse – ei nădăjduiau cu dor în dăinuirea cetăţii lor iubite şi în grabnica lor reîntoarcere în ţara lor natală.
Braţul dezgolit. Un simbol al stării de a fi gata de acţiune.
Voi pune funii. Natura acestor legături nu este descoperită, dar simbolismul este evident. Restrângerea simboliza caracterul neînduplecat al evenimentelor prezise. Nimic din ce ar fi putut face poporul, indiferent cât de sârguincios pus în aplicare, nu ar fi fost în stare să înlăture pustiirea Ierusalimului şi captivitatea rămăşiţei.
Grâu. Ordinea în care sunt înşirate substanţele alimentare, fără îndoială arată lipsa de alimente în dificultatea asediului. Grâul şi orzul nu aveau să fie în cantitate îndestulătoare ca să depăşească asediul şi urmau să fie amestecate cu elemente de rând.
Bob. Sau Fasole. Vezi 2Samuel 17,28.
Linte. Vezi Geneza 25,29.34; 2Samuel 17,28.
Mei. Ebraică, dochan, un cuvânt care apare numai aici şi bine tradus prin mei.
Aloe. Ebraică, kuosemim, modernul aloe, Triticum sativum, Pâinea care conţine un amestec de aloe ar fi de un soi nu din cele mai gustoase.
Hrană. În ebraică, ma’akal, hrană [în general]. Aceasta este ceea ce cuvântul englez meat însemna pe timpul traducerii KJV. Douăzeci de sicli. Aproximativ 227 g. (vezi Vol. I, p. 164), o raţie foarte redusă, abia cât să întreţină viaţa.
O şesime de hin. Un hin conţinea cam 4 l. (vezi Vol. I, p. 164). o şesime ar fi cam 0,850 de litri. Sărăcăcioasa raţie de hrană şi de apă cu care trebuia să se întreţină Ezechiel a fost descrisă ca fiind prea mult ca să moară, prea puţin ca să trăiască.
Cu balegă de om. În strâmtorarea asediului urma să nu mai rămână lemne pentru foc şi, întrucât asediul continua, până şi balega de la vite avea să fie toată consumată. În felul acesta oamenii urmau să fie constrânşi să întrebuinţeze drept combustibil conţinutul uscătoarelor sau latrinelor, Ierusalimului.
Pâinea spurcată. Sensul este probabil că în captivitate urma să fie cu neputinţă pentru iudei să observe toate preceptele mozaice care erau cu privire la dietă.
Ah! Doamne, Dumnezeule. Ezechiel protestează contra poruncii divine. Ca şi Petru (Fapte 10,14), el declară că fusese un scrupulos păzitor al legii. El este ascultat şi porunca este uşurată. I se îngăduie să folosească ceea ce era un combustibil obişnuit pentru gătit în acea parte a lumii.
Toiagul pâinii. Vezi Ezechiel 4,16; 14,13; comp. Levitic 26,21; Psalmi 105, 16. aplicaţia dramatizării profetice este acum arătată. Aici condiţiile foametei atât de viu dramatizate de Ezechiel sunt aplicate la Ierusalim.
COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE 6 DA 233; GC 324; PK 698