Mănâncă sulul. Probabil că o uşoară ezitare din partea lui Ezechiel a cerut o repetare a poruncii (vezi cap 2,8). Dar învăţătura urmărită cerea o ilustrare dramatizată. Nu profetul avea să aleagă propria sa solie. Hrana lui trebuia să fie împlinirea voii Aceluia care-l trimitea şi vestirea soliei Lui (vezi Ioan 4,34). Inspiraţia este mai mult decât curăţirea şi stimularea subiectivă a puterilor minţii. Are loc şi o comunicare externă, obiectivă de fapte.

Învăţătura este şi pentru cercetătorul Cuvântului. El trebuie să primească Biblia ca trimisă lui. Oamenii nu creează adevăr divin. El este descoperit din Biblie. Solia trebuie să fie însuşită personal, mistuită lăuntric. Adevărurile trebuie să devină o parte a vieţii şi a caracterului. Acesta e mijlocul prin care oamenii devin în orice privinţă făpturi noi.

Dulce ca mierea. Cât de mişcătoare a fost pentru Ezechiel înţelegerea faptului că fusese chemat să devină împreună lucrător cu Dumnezeu, să fie purtătorul de glas al lui Iehova în mustrarea păcatelor poporului. Chemarea la slujba profetică este într-adevăr un înalt privilegiu. Dar primejdia înălţării de sine este pururi de faţă. Pavel se temea de ea (2Corinteni 12,7). Vezi experienţa lui Ellen G. White (LS 71, 72). Experienţa iniţială de dulceaţă a lui Ezechiel a fost mai târziu preschimbată în amărăciune când a ajuns faţă în faţă cu realităţile sarcinii sale. Adesea se întâmplă aşa cu cei chemaţi la un serviciu special. Cât de curând emoţia de la început îşi pierde puterea atunci când cineva este pus faţă în faţă cu realităţile aspre ale datoriei înspăimântătoare.

Vorbire încurcată. Implicaţia este că, pe dinafară, sarcina lui ar fi mai uşoară dacă ar fi trimis la păgâni, a căror limbă nu o înţelegea şi pentru care graiul lui ar fi străin. Dar însărcinarea lui era în primul rând către oile pierdute ale casei lui Israel (vezi Matei 15,24), nu că alte naţiuni ar fi în afara razei mântuirii, ci că intenţia lui Dumnezeu era de a face din Israel un nucleul spiritual, o forţă de evanghelizare. Prin poporul Său ales, El intenţiona să păstreze printre oameni o cunoaştere a legii Sale şi să-Şi extindă împărăţia Sa spirituală. Profeţii au recunoscut scopul acesta. O parte considerabilă a profeţiilor lui Ezechiel era dedicată enumerării judecăţilor care aveau să fie trimise asupra naţiunilor înconjurătoare. Acestea erau de fapt apeluri către popoare, descoperindu-le istoria ulterioară în eventualitatea că refuzau să accepte planul lui Dumnezeu (vezi Ieremia 18, 7.8). Vezi

Te-ar asculta. Aşa cum a făcut Naaman Sirianul (Luca 4,27), femeia siro-feniciană (Matei 15,21-28), sau sutaşul roman (Matei 8,5-12). Lucrările puternice care fuseseră săvârşite în Horazin şi Betsaida ar fi fost mai mult decât îndestulătoare pentru convertirea Tirului şi Sidonului, sau a cetăţii Ninive (Matei 11,21; 12,41). Dar Israel a fost mai înăsprit decât naţiunile din jurul lui.

În toate veacurile a fost planul lui Dumnezeu să salveze cât mai mulţi cu putinţă din familia omenească. Pe viaţa mea. Zice Domnul Dumnezeu, că nu doresc moartea păcătosului (Ezechiel 33,11). Dumnezeu doreşte ca nici unul să nu piară (2Petru 3,9). Puternicele denunţări ale scriitorilor profetici trebuie să fie înţelese, după cum le-a fost scopul iniţial, ca prevestiri de nenorociri naţionale, nu ca pronunţări de blestem veşnic asupra tuturor persoanelor care alcătuiesc naţiunea. Indiferent cât de severă ar fi prezicerea unei ruine naţionale, persoanele individuale care alcătuiau naţiunea încă aveau prilejul de salvare individuală. Aşa se face că pe vremea lui Ilie fuseseră lăsaţi şapte mii de bărbaţi care nu-şi plecaseră genunchiul la Baal (1Regi 19,18).

Nu vrea să mă asculte. Ca nu cumva Ezechiel să se descurajeze din cauza refuzului poporului de a asculta de cuvintele lui, Domnul îi aminteşte că ei deja refuzaseră să asculte de El. Robul nu este mai mare Stăpânul său (Ioan 13,16). Servul nu trebuie să aştepte un tratament mai bun decât Domnul său. Lucrătorul pentru suflete simte viu refuzul oamenilor. Să-şi amintească dezamăgirea şi mai usturătoare a Domnului său, care este de fapt cel refuzat în persoana servului său. E adevărat, servul ar putea să-şi cerceteze străduinţa pentru a vedea dacă nu cumva mila să fie refuzată prin vreo deficienţă în prezentare. Mulţi au refuzat chiar pe Domnul Slavei, ar trebui oare ca servii Săi să se socotească mai presus de Învăţătorul lor?

Toată casa lui Israel. Expresia aceasta ar trebui să fie interpretată ca însemnând: toţi Israeliţii în general, deoarece la data aceasta existau sfinţi ca Ieremia şi Daniel, şi fără îndoială mulţi alţii care, ca indivizi, îşi păstrau integritatea faţă de Dumnezeu.

Aspră. Sau Tare . Rădăcina cuvântului pentru tare este şi rădăcina pentru prima parte a numelui lui Ezechiel (vezi p. 567) şi e probabil folosit cu referire la el. Se poate ca profetul să fi prezentat ca argumentaţie, propria sa slăbiciune în contrast cu asprimea păcătoşilor împietriţi. Aici e făgăduinţa că, oricât de tari ar fi israeliţii, profetul urma să fie făcut şi mai tare ca ei şi să predomine asupra lor. Făgăduinţa aceasta nu cuprinde în sine nici o constrângere pentru a asigura primirea soliei aceleia. Sub cârmuirea lui Dumnezeu primirea este totdeauna un act voluntar.

Diamant. [Adamant, KJV]. Ebr. skamir o piatră foarte tare. Unii autori cred că este vorba de şmirghel. Skamire tradus diamant în Ieremia 17,1. Totuşi diamantul era necunoscut pe vremea aceea.

Toate cuvintele. Nu trebuie să fie nici un refuz de a primi, nici de a vesti întreg sfatul lui Dumnezeu (vezi versetul11).

În inima ta. Cuvintele acestea explică gestul de mânca în viziune din versetul 1. Aparenta inversare a procesului primirii din partea finală a acestui verset, mai întâi inima şi mai apoi urechile, e o ilustrare a felului de transpoziţie obişnuit în Ebraică.

La prinşii de război. Mai devreme (versetul 4, comp. capitolul 2,3) lui Ezechiel i se spusese că misiunea lui era către casa lui Israel. Acum însărcinarea e direcţionată la prinşii de război. La data chemării, 593/592 î.Hr. (vezi comentariul la cap. 1,2), şi timp de câţiva ani după aceea, captivii nu alcătuiau decât o mică parte din naţiunea iudaică. După căderea Ierusalimului în anul 586 î.Hr., captivii reprezentau masa poporului. Solia lui Ezechiel era pentru prinşii de război, a lui Ieremia era pentru rămăşiţa lui Iuda şi a lui Daniel pentru curtea Babilonului, cu excepţia părţii aceleia a cărţii care era sigilată până la timpul sfârşitului (Daniel 12,4; GC 356). Astfel, deşi cei trei oameni erau contemporani, era o divizare a sferei lor de răspundere. Vezi p. 569.

M-a răpit. Faza iniţială a consacrării profetului în slujba profetică se sfârşeşte acum. În spirit Ezechiel e îndepărtat de la scena ce conţinea tronul, făpturile vii şi roţile. Când se îndepărtează, aude înapoia lui zgomotul unul mare vânt (LXX, cutremur de pământ). Sunetul e inteligibil. Este

Traducerea şi când slava Domnului s-a ridicat de la locul ei, e obţinută schimbând ebraicul baruk binecuvântat, cu berum, literal în timp ce se ridica. Schimbarea nu are o bază în vechile versiuni.

Mânios. Ebr. chemah, adesea tradus mânie (Numeri 25,11, etc.); sau furie (Geneza 27,44, etc.); de trei ori redat neplăcere aprinsă (Deuteronom 9,19; Psalmi 6,1; 38,1). Chemarea lui Dumnezeu care fusese atât de dulce pentru Ezechiel (Ezechiel 3,3), se transformă în amărăciune acum, la momentul împlinirii ei. Poate că mânia lui Ezechiel fusese în parte datorată păcatelor poporului, dar dincolo de aceasta, darea la iveală a deznădejdii şi dificultăţii sarcinii, groaza de eşec şi poate conştienţa nepregătirii, fără îndoială au contribuit la copleşirea profetului cu descurajare. Compară cu o experienţă asemănătoare în viaţa lui Ieremia (Ieremia 20,8.9; comp. Ieremia 9,2).

Tel-Abib. Ebr. Tel’abib, colina spicelor verzi de grâu, dar se crede că numele prezintă akadianul Til ab?bi, colina potopului furtunii. Asemenea coline de nisip, produse de acţiunea vântului şi a apei, sunt menţionate în mod normal în vecinătatea Nippurului (cu privire la posibilitatea ca Chebarul să fie vecinătatea Nippurului vezi comentariul la cap 1,1). Totuşi, Tel-abib nu poate fi precis stabilit în ce priveşte locul.

Şapte zile. Unii au comparat această perioadă de tăcere de şapte zile cu un timp de retragere din viaţa altor mari conducători religioşi; de pildă cu cele patruzeci de zile ale lui Ilie pe Muntele Horeb (1Regi 19,4-8); retragerea lui Pavel în Arabia (Galateni 1,17) şi cu retragerea Domnului nostru în pustie după botezul Său. Alţii sugerează că purtarea lui Ezechiel era rezultatul surprizei sale pe urma condiţiilor pe care le-a întâmpinat sau a atitudinilor pe care le-a întâlnit. Dar alţii compară tăcerea lui Ezechiel cu purtarea prietenilor lui Iov care au şezut cu patriarhul pe pământ şapte zile şi şapte nopţi, fără a-i spune o vorbă (Iov 2,13). Totuşi, contextul pare să sugereze că Dumnezeu nu intenţiona o astfel de întârziere. Muţenia poate în schimb să fi fost cauzată de amărăciunea şi aprinderea de spirit. Conduita profetului era probabil una de plănuită amânare dacă nu de refuz categoric. Îndurarea lui Dumnezeu a aşteptat şapte zile. Când la finele acelei perioade nu s-a dat pe faţă un răspuns din partea lui Ezechiel, cuvântul Domnului a venit la el cu solemnă avertizare. Ne este amintită o ezitare asemănătoare din partea lui Ellen G. White când era vorba de a face cunoscut altora ceea ce Domnul îi descoperise. (1T 62-64).

Păzitor. Figura e aceea a unei santinele militare pe turnul de veghere a cărei lucrare este de a avertiza pe oameni de apropierea primejdiilor (vezi 2Samuel 18,24-27; 2Regi 9,17-20). Cuvântul descrie caracteristica specială a lucrării lui Ezechiel. Profetul urma să vegheze personal asupra sufletelor.

Nu-l vei înştiinţa. Când păzitorul vedea că vine primejdia, trebuia să sune din trâmbiţă. Când Ezechiel vedea pe nelegiuiţi mergând înainte neatenţi la pierzare, el trebuia să le vorbească, avertizându-i de urmările sigure ale umblării lor. Cuvintele acestea pot fi luate în aplicaţia lor mai cuprinzătoare ca referindu-se nu numai la primejdia şi moartea fizică, dar şi la primejdia spirituală care ar fi putut aduce un verdict de moarte veşnică la bara de judecată a lui Dumnezeu. Deciziile curţii aceleia însemnează sau viaţa veşnică sau moartea veşnică pentru fiecare suflet care a trăit cândva. Distrugerea e soarta ultimă a tuturor celor care stăruie în fărădelege. Păzitorul e însărcinat cu răspunderea de a înştiinţa pe oameni de nenorocirea aceasta inevitabilă. Eşecul lui poate avea ca rezultat pierderea de suflete.

Se pune adesea întrebarea: E cinstit ca Dumnezeu să îngăduie ca mântuirea unui suflet să depindă de faptul că un altul îşi îndeplineşte îndatorirea de avertizare sau nu? Răspunsul este că Dumnezeu este cinstit, în vreme ce păcatul este necinstit. Dumnezeu lucrează pentru mântuirea oamenilor într-o manieră compatibilă cu caracterul Său în cele privitoare la marea luptă. El nu foloseşte constrângerea. Aceasta fixează o limită la ceea ce poate face în mod direct pentru mântuirea unui suflet. Totuşi, când alţii conlucrează cu Dumnezeu în strădania Lui de a mântui sufletul acela, imediat apare un spor de influenţă care lucrează acum asupra acelei persoane, şi o mai mare posibilitate ca el să primească planul dumnezeiesc pentru el. Această consideraţie stă la baza efortului misionar extern. Să considerăm o insulă care nu a fost atinsă de influenţa creştină. Dumnezeu, care prin Isus, luminează pe fiecare om care vine în lume (Ioan 1,9), face tot ce poate ca să mântuiască pe fiecare locuitor. Orice efort mai mare ar fi declarat de vrăjmaş ca fiind constrângere. Totuşi, cu sosirea misionarului împrejurările favorabile devin mai mari. Drept urmare mult mai mulţi sunt mântuiţi. În felul acesta acuzaţia de incorectitudine în loc de a fi îndreptată la Dumnezeu, trebuie să fie îndreptată la noi. Noi suntem cei care am fost păzitori necredincioşi şi propriile noastre suflete vor fi pierdute, dacă pocăinţa autentică nu înlătură vinovăţia.

Îţi vei mântui sufletul. Răspunderea păzitorului încetează când avertizarea a fost dată aşa cum trebuie. Totuşi păzitorul poate pe bună dreptate să întrebe: A fost avertizarea dată cu cea mai mare eficacitate posibilă şi a fost ea extinsă pentru o perioadă de timp suficient de mare?

Cei care sunt avertizaţi sunt lăsaţi liberi să aleagă dacă vor lua aminte sau vor fi nepăsători. Fiecare suflet care e pierdut va fi într-o astfel de stare prin propria sa alegere. Nici o învinuire nu poate să stea asupra lui Dumnezeu, care a prevăzut ocazii corespunzătoare pentru toţi.

Oamenii trăiesc sau mor potrivit cu propria lor alegere. Ezechiel scoate în evidenţă mai degrabă răspunderea personală decât cea naţională. Israeliţii, ca persoane individuale, nu trebuiau să se considere ei înşişi ca pierduţi din cauză că naţiunea lor suferea pedeapsa. Pe de altă parte, ei nu trebuiau să susţină că pocăinţa nu era necesară pentru ei din cauză că aveau pe Avraam ca tată al lor (Matei 3,9).

Laţ. Sau Piatră de poticnire . Scopul pietrei de poticnire este de a opri pe păcătos din drumul lui de coborâre şi să-l trezească la un simţ al primejdiei ce-l paşte. Când păcătoşii sunt întrerupţi în felul acesta, glasul păzitorului este necesar. O avertizare la momentul oportun îi poate face să se întoarcă de la calea lor cea rea. Neglijenţa de a rosti avertizarea, poate să aibă ca rezultat aruncarea lor impetuoasă în nimicire; din care cauză sângele va fi cerut din mâna păzitorului. Din nou se poate vedea cât de mult depinde Dumnezeu de conlucrarea fiinţelor omeneşti în lucrarea Lui de mântuire (vezi comentariul la v. 18).

Neprihănirea. Sau Şi dreptatea Lui . Literal şi dreptăţile Lui, adică fapte de dreptate. Nu există nici un sprijin pentru credinţa răspândită că omul care este în realitate şi cu adevărat neprihănit nu poate cădea în aşa fel ca să fie cumva pierdut. Numai cei care rabdă până la sfârşit vor fi mântuiţi (Matei 24,13).

Nu i se va mai pomeni. În planul lui Dumnezeu, răsplătirile nu sunt calculate pe baza faptelor bune minus păcatele, sau viceversa. În cazul omului neprihănit care rabdă până la sfârşit, întregul raport al vinovăţiei este şters şi răsplătirea lui este pe temeiul faptelor bune; păcatul, pe de altă parte, descoperă că nici unul din faptele lui de neprihănire nu e luat în socoteală când i se atribuie pedeapsa (vezi cap. 18). Aceasta explică de ce atunci când păcatele sunt iertate, nu are loc o ştergere de îndată. Un raport este păstrat până la vremea judecăţii, căci, dacă omul cel drept ar cădea şi ar fi pierdut, toate nelegiuirile lui, indiferent dacă au fost sau nu iertate cândva, sunt luate în socoteală la răsplătirea lui finală (vezi Coloseni 251).

Mâna Domnului. Ceea ce Ezechiel auzise evident l-au umplut cu un simţ copleşitor şi zdrobitor al răspunderii sale.

Slava Domnului. Viziunea impresionantă pe care Ezechiel o văzuse (capitolul 1) i-a revenit. Marea desfăşurare a slavei lui Dumnezeu care-l inspirase să primească misiunea sa, acum fără îndoială l-a umplut de reînnoită asigurare. El a primit mustrarea pentru tăcerea sa. De aici înainte Ezechiel s-a arătat un serv umil şi ascultător.

Închide-te. Probabil ca să aibă timp pentru meditaţie pregătitoare pentru intrarea în lucrarea sa.

Funii. Poate nu o întemniţare reală; cel puţin nu este vreo însemnare despre aşa ceva în nici

o parte a cărţii. Dacă e vorba de legături figurate, s-ar putea ca ele să se refere la refuzul încăpăţânat al poporului de a lua aminte, făcând de fapt imposibil pentru Ezechiel să vestească profeţiile sale. El ar fi fost în felul acesta ca şi cum ar fi fost legat.

Îţi voi lipi limba. Ca şi în cazul lui Zaharia (Luca 1,22), care n-a crezut cuvintele îngerului, pare să fie o mustrare aici pentru refuzul lui Ezechiel de a vorbi când a fost îndemnat. Totuşi Domnul a folosit întâmplarea spre bine. Muţenia profetului şi capacitatea lui de a vorbi numai când Domnul îi deschidea gura a fost un semn în plus pentru casa aceea răzvrătită, că vorbele lui erau într-adevăr cuvintele Domnului.

Să asculte. Compară cuvintele lui Isus din Matei 11,15 şi 13,9. LXX traduce a doua parte astfel: Cel neascultător să fie neascultător, care găseşte un ecou în Apocalips 22,11.

O casă de îndărătnici. Sau O casă răzvrătită. În vremuri mai de demult, Dumnezeu se referise la Israel numindu-l un popor încăpăţânat (Exod 32,9). Acelaşi duh care îi dusese la cei patruzeci de ani de rătăcire în pustie, făcuse acum din Captivitate ceva inevitabil.COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1–27TM 214

7 GC 459

17 CT 165; GW 207; RC 55; 1T 469; 2T 708; 5T 234; 8T 304

17–191T 313

18 6T 286

19 2T 53

21 1T 313