1 Domnul a vorbit lui Moise și a zis:
2 „Vorbește copiilor lui Israel să-Mi aducă un dar; să-l primiți pentru Mine de la orice om care-l va da cu tragere de inimă.

Să-mi aducă un dar. Voinţa divină fusese descoperită lui Israel în Decalog. legile şi poruncile din Cartea legământului îi fuseseră date lui Moise, iar legământul dintre Dumnezeu şi poporul Său fusese ratificat. Dar nu fusese încă instituită nici o formă permanentă de închinare. Până aici, fusese prezentat numai un altar şi date unele directive cu privire la el (cap. 20,24-26), dar nu fusese aranjat nici un sistem complet prin care închinarea faţă de adevăratul Dumnezeu să poată deveni un mijloc eficace pentru a aduce poporul în părtăşie strânsă şi ascultare faţă de El şi pentru a-l ocroti împotriva închinării la numeroşii zei ai păgânilor. Poporul urma să aibă privilegiul de a participa la construirea locului care avea să fie locaşul lui Dumnezeu între ei.

Cu tragere de inimă. Literal, cel pe care-l îndeamnă inima. Dumnezeu doreşte numai acele daruri care vin din inimă, nu numai din mână sau pungă. El avea să le primească numai pe acelea care erau date cu tragere de inimă (2 Corinteni 9,6-7). Numai acela care dă din inima lui îşi are numele în scris în inventarul lui Dumnezeu, pentru că numai el dăruieşte în spiritul bisericii din Macedonia (2 Corinteni 8,1-5). Faptul că poporul a răspuns în felul acesta este evident din Exod 35,21-29 şi 36,3-7. Ei au răspuns în aşa măsură, încât au trebuit să fie opriţi să mai aducă. În felul acesta, cortul a fost rezultatul darurilor de bună voie. Un spirit asemănător s-a dat pe faţă pe vremea lui David, când a fost clădit templul (1 Cronici 29,1-9) şi, de asemenea, când exilaţii reîntorşi din robia babiloniană cu Zorobabel au reclădit templul (Ezra 2,68.69; Hagai 1,12-14).


3 Iată ce veți primi de la ei ca dar: aur, argint și aramă;

Aur. Trei metale aveau să fie folosite la tabernacol şi la piesele mobilierului lui. Arama era un aliaj de cupru şi cositor şi, de aceea, mai de grabă bronz decât aramă. Când evreii au plecat din Egipt, ei împrumutaseră de la egipteni vase scumpe (vezi cap. 3,22; 12,35.36). Poporul a dat lui Dumnezeu ce a avut mai bun. Dumnezeu nu va primi o jertfă care este oarbă, şchioapă, sau bolnavă (Maleahi 1,8). Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu aşteaptă de la noi să dăm peste puterea noastră, ci mai degrabă în măsura posibilităţii noastre (2 Corinteni 8,12).

Paraua văduvei (Marcu 12,41-44) Îi este tot atât de plăcută ca vasul de alabastru cu mir foarte scump (Matei 26,6-13), sau preţul unei proprietăţi depuse la picioarele apostolilor (Fapte 5,1.2). Această dăruire făcută lui Dumnezeu din cele mai bune lucruri ale noastre se aplică nu numai la posesiunile noastre, ci şi la capacităţile, timpul şi puterea noastră. Puterile noastre cele mai bune să fie ale Lui, afecţiunile noastre cele mai fierbinţi, gândurile noastre cele mai adânci, aspiraţiile noastre cele mai înalte. În slujba lui Hristos se cer multe feluri de daruri şi nu există nici unul aşa de sărac sau lipsit de capacitate, încât să nu-şi poată face partea. Nu trebuie să pierdem lecţia învăţată prin greşeala omului cu un singur talant (Matei 25,14.15. 24-30). Izraeliţii depun comorile lor în ceruri, consacrându-le lucrării şi slujirii lui Dumnezeu (Matei 6,19-21). Ei nu erau înşelaţi de motivul profitului lumii, pentru că nu şi-au pus drept scop s-o câştige pe aceasta, în schimbul vieţii viitoare (vezi Matei 16,25.26).


4 materii vopsite în albastru, purpuriu, cârmâziu, pânză de in subțire și păr de capră;
5 piei de berbeci vopsite în roșu și piei de vițel de mare; lemn de salcâm;

Piei de viţel de mare. Cuvântul redat aici viţel de mare pare a fi împrumutat din limba egipteană, termen înrudit cu un fel de piele de animale nespecificate. De asemenea, se susţine că este înrudit cu un cuvânt arab folosit pentru focă sau viţel de mare (vezi PP 347). Acest animal erbivor acvatic, care are o lungime de 3-4 metri, are un cap rotund, mamele pentru alăptarea puilor şi o coadă bifurcată. Se afla adesea printre stâncile de corali ale Mării Roşii. Se presupune că foca a dat naştere la sirena din legendă. Pieile de viţel de mare formau acoperişul exterior al tabernacolului (PP 347). Fiind de la animale marine, ele aveau să fie mai rezistente decât pieile de animale terestre, când erau supuse la atmosfera pustiului.

Lemn de salcâm. Adică, lemn de salcâm. Acesta este tare, durabil şi foarte fibros, şi deci cel mai potrivit pentru lucrări de tâmplărie.


6 untdelemn pentru sfeșnic, mirodenii pentru untdelemnul ungerii și pentru tămâia mirositoare;
7 pietre de onix și alte pietre pentru efod (umerar) și pieptar.
8 Să-Mi facă un Locaș Sfânt, și Eu voi locui în mijlocul lor.

Să-Mi facă un locaş sfânt. Deşi iudeii ştiau, după cât cunoaştem, că Dumnezeul cel mare nu putea să locuiască în nici o clădire făcută de om (1 Regi 8,27; 2 Cronici 2,6; Ieremia 23,23.24), nu se părea potrivită o închinare fără un templu. Ba mai mult, sanctuarul prezenta un centru vizibil pentru închinarea la singurul Dumnezeu adevărat, şi era, în felul acesta, o apărare împotriva închinării la mulţimea de zei păgâni. El Îl aducea pe Dumnezeu aproape de poporul Său şi făcea reală prezenţa Sa în mijlocul lor. Aceasta mai era şi o ocrotire împotriva idolatriei (Exod 29,43.45; Numeri 35-34).

Având în vedere că pe acea vreme izraeliţii erau un popor nomad şi peregrin, sanctuarul trebuia să fie un cort care putea să fie demontat cu uşurinţă şi mutat din loc în loc. Este semnificativ că termenul ebraic pentru sanctuar, nu este niciodată aplicat la un templu păgân.

Şi Eu voi locui. Într-un sens spiritual, Dumnezeu a căutat întotdeauna să locuiască cu oamenii şi nu poate găsi odihnă până ce nu I s-a dat o locuinţă (Psalmi 132,13-16), mai întâi în inima poporului Său în mod individual (1 Corinteni 3,16.17; 6,19), şi apoi în mijlocul grupării care se adună să I se închine (Matei 18,20). Sistemul care se concentra în tabernacolul pământesc arăta înainte spre Hristos, care mai târziu a locuit, literal, printre oameni, fiind făcut trup (Ioan 1,14).

Cuvântul ebraic sakan, locaş, înseamnă a fi o reşedinţă permanentă într-o comunitate. El este înrudit îndeaproape cu cuvântul şekina folosit pentru manifestarea gloriei divine care îşi avea locul ei deasupra capacului milei (PP 349). Şekina era simbolul prezenţei divine în care Dumnezeu făgăduise să locuiască în mijlocul lor (Exod 25,22).


9 Să faceți Cortul și toate vasele lui după chipul pe care ți-l voi arăta.”

După chipul. Aceasta arată că, deşi lucrarea era a omului, planul era al lui Dumnezeu. Întotdeauna, Dumnezeu a ţinut seamă de uneltele omeneşti spre a conlucra la clădirea casei Sale. În această lucrare fiecare individ poate să aibă satisfacţia de a lua parte.

Pe munte, Moise a văzut o reprezentare în miniatură a sanctuarului ceresc (PP 343; Fapte 2,44; Evrei 8,5), adevăratul cort (Evrei 8,2). Cel de pe pământ se spune că este chipul lucrurilor cereşti (Evrei 9,2.,24), pentru că a fost făcut după chipul arătat lui Moise (Evrei 8,5). El era o copie a marelui original din cer (GC 414). În viziune, Ioan a fost dus în sanctuarul ceresc (Apocalipsa 15,5), unde a văzut chivotul (Apocalipsa 11,19), altarul tămâierii (Apocalipsa 8,3-5) şi probabil sfeşnicul (Apocalipsa 1,12.11.4). În felul acesta, există dovada indiscutabilă a existenţei unui sanctuar în ceruri, unde tronează Stăpânul universului (GC 415) şi unde Hristos slujeşte ca Marele nostru Preot (Evrei 8,1,2).

Totuşi, este zadarnic a se face speculaţii cu privire la dimensiunile, înfăţişarea exactă sau aşezarea sanctuarului ceresc, pentru că nici o construcţie pământească n-ar putea reprezenta vastitatea şi slava lui (PP 357). Omul este după chipul lui Dumnezeu (Geneza 1,27), totuşi numai Hristos este întipărirea Fiinţei Lui (Evrei 1,3).

Tot ce este mărginit poate, în cel mai bun caz, să fie asemenea cu ce este nemărginit, numai în mod întunecos. Lui Moise nu i s-a arătat sanctuarul ceresc însuşi, ci numai o imagine a lui. Sanctuarul pământesc a fost făcut după chipul celui ceresc, până la măsura în care acesta a fost o vie reprezentare a diferitelor aspecte ale slujbei lui Hristos în folosul omului căzut (PP 357). Noi trebuie să ne îndreptăm atenţia noastră asupra lucrării pe care o face pentru noi, aşa cum face şi Pavel în Evrei (Evrei 3,1; 10,12.19-22).

Sanctuarul din cer, ca şi cel de pe pământ, a fost ridicat pentru a se ocupa cu păcatul. Domnul Hristos a împlinit lucrarea Sa de mijlocire după învierea Sa şi înainte de înălţarea Sa, 40 de zile mai târziu (DA 819). El a fost pregătit să ia asupră-Şi slujba preoţească în virtutea faptului că a obţinut răscumpărarea pentru noi prin sângele Său (Evrei 9,12).

Solomon ştia că până şi Templul lui, care întrecea în mărime şi frumuseţe tabernacolul din pustie, nu putea să-L cuprindă pe Dumnezeu (1 Regi 8,27). Cu toate acestea, Dumnezeu l-a considerat drept de casă a Sa (Isaia 56,7), după cum mai târziu a considerat a fi şi Templul lui Irod (Matei 21,13). Şi Acela care locuieşte în locuri înalte şi în sfinţenie va locui şi cu omul zdrobit şi smerit (Isaia 57,15).


10 Să facă un chivot de lemn de salcâm; lungimea lui să fie de doi coți și jumătate, lățimea de un cot și jumătate, și înălțimea de un cot și jumătate.

Un chivot. Cuvântul ebraic tradus astfel poate fi de la o rădăcină care înseamnă a colecta, a aduna. Dacă este aşa, un chivot era o ladă în care puteau fi adunate lucruri pentru o păstrare sigură. Un cuvânt asirian înrudit arânu cutie, derivă din rădăcina aramu a acoperi.

Un cot. Evreii, ca şi egiptenii, foloseau două feluri de coţi: unul lung şi unul scurt. Deşi lungimea cotului ebraic este o chestiune ipotetică, cotul egiptean obişnuit avea lungimea de cca. 45 cm., iar cotul regal de cca. 52,3 cm. Având în vedere că Moise a fost crescut la curte, şi robii evrei erau folosiţi la construirea diferitelor proiecte regale, se poate presupune în mod rezonabil că unul din coţii folosiţi de Moise la construirea tabernacolului a fost cotul egiptean regal. În conformitate cu aceasta, chivotul ar fi fost lung de cca. 131 cm şi lat şi înalt de 78,4 cm.


11 Să-l poleiești cu aur curat, să-l poleiești pe dinăuntru și pe din afară, și să-i faci un chenar de aur de jur împrejur.
12 Să torni pentru el patru verigi de aur și să le pui la cele patru colțuri ale lui: două verigi de o parte și două verigi de cealaltă parte.

Patru colţuri. Literal, cele patru picioare ale lui. Verigile nu erau ataşate la colţurile de sus, ci la cele patru picioare sau temelii (compară cu v.22).

Drugii introduşi prin verigile acestea (v.13) urmau să se aşeze pe umerii bărbaţilor care purtau chivotul în timpul pelerinajelor lui Israel. Aceşti drugi trebuiau să rămână pe loc (v.15) spre a evita necesitatea de a atinge vreo parte a chivotului când era pus jos, sau când era ridicat. Deoarece aceşti drugi nu făceau parte din chivotul însuşi, nu se comitea nici un sacrilegiu atingându-i, sau umblând cu ei (vezi 2 Samuel 6,6,7).


13 Să faci niște drugi de lemn de salcâm și să-i poleiești cu aur.
14 Să vâri drugii în verigile de pe laturile chivotului, ca să slujească la ducerea chivotului;
15 drugii vor rămâne în verigile chivotului și nu vor fi scoși din ele.
16 Să pui în chivot mărturia pe care ți-o voi da.

Mărturia. Adică, cele două table de piatră care conţineau cele Zece Porunci (cap. 30,6; 31,18; 32,15.16). Scopul principal al chivotului era să slujească drept depozit pentru sfânta Lege a lui Dumnezeu. Pentru că tablele de piatră conţineau o transcriere a caracterului şi voinţei lui Dumnezeu, şi, mai departe, mai erau scrise şi cu propria mână a lui Dumnezeu, ele erau cinstite ca fiind cele mai sfinte obiecte din sanctuar. Acesta din urmă a fost numit cortul mărturiei (Exod 38,21; Numeri 9,15, etc.). Legea, de asemenea, a fost cunoscută ca legământul (Deuteronom 4,12.13; 9, 9-15) şi, de aceea, chivotul a fost de obicei numit chivotul legământului (Deuteronom 31,26; Evrei 9,4, etc.).


17 Să faci un capac al ispășirii de aur curat; lungimea lui să fie de doi coți și jumătate, și lățimea lui de un cot și jumătate.

Capac al ispăşirii. Cuvântul tradus astfel derivă dintr-o rădăcină care înseamnă a acoperi, adică a ierta păcatul. El reprezenta îndurarea divină. În mod semnificativ, el era din aur curat, ceea ce înseamnă că îndurarea este cel mai preţios dintre atributele lui Dumnezeu. Era aşezat deasupra legii, având în vedere că îndurarea este mai presus de dreptate (Psalmi 85,10; 89,14). Atât chivotul cu dreptatea lui, cât şi capacul ispăşirii cu îndurarea lui erau necesare spre a descoperi întregul caracter al legăturilor lui Dumnezeu cu oamenii. Îndurarea fără dreptate este un sentimentalism slab, care nimiceşte orice ordine morală. Pe de altă parte, dreptate fără îndurare este severitate morală, teoretic fără cusur, dar care revoltă şi pe Dumnezeu şi pe om.

Chivotul şi capacul ispăşirii constituiau însăşi inima sanctuarului. Deasupra capacului ispăşirii era Şechina, simbolul prezenţei divine. Tablele Legii dinăuntrul chivotului mărturiseau despre faptul că Împărăţia lui Dumnezeu este întemeiată pe un standard imutabil de dreptate (Psalmi 97,2), pe care trebuie să-l respecte chiar şi harul divin. Harul nu poate fi împărţit în condiţii care să desfiinţeze Legea (Romani 3,31). Când este iertat păcatul şi cerinţa legii faţă de păcătos este satisfăcută. Scopul Evangheliei este să asigure pentru păcătos iertarea păcatelor lui prin credinţă, în aşa fel încât să nu desfiinţăm Legea, ci s-o întărim. În timp ce tablele dinăuntrul chivotului mărturiseau împotriva poporului, capacul îndurării arăta spre calea pe care puteau fi întâmpinate pretenţiile Legii, şi păcătosul putea fi salvat de la moarte, pedeapsa Legii. Numai pe temeiul Legii nu puteau avea loc nici o reunire între Dumnezeu şi om, deoarece păcatul ne desparte de El (Isaia 59,1.2). Trebuia să intervină capacul ispăşirii stropit cu sânge, pentru că numai pe temeiul mijlocirii lui Hristos în favoarea noastră ne putem apropia de Dumnezeu (Evrei 7,25).


18 Să faci doi heruvimi de aur, să-i faci de aur bătut, la cele două capete ale capacului ispășirii;

Heruvimi. Mai clar heruvim, pluralul ebraic pentru heruv. Originea cuvântului este nesigură. Heruvimii erau ataşaţi la capacul ispăşirii, câte unul la fiecare capăt (vezi Geneza 3,24). Una din aripile fiecărui înger era întinsă în sus, iar cealaltă îi înfăşura corpul (Ezechiel 1,11) în semn de respect şi umilinţă. Poziţia heruvimilor cu feţele lor întoarse una către alta şi îndreptate în jos spre chivot, reprezintă respectul cu care oştile cereşti privesc Legea lui Dumnezeu şi interesul lor faţă de Planul Mântuirii.


19 să faci un heruvim la un capăt și un heruvim la celălalt capăt; să faceți heruvimii aceștia ieșind din capacul ispășirii la cele două capete ale lui.
20 Heruvimii să fie cu aripile întinse pe deasupra, acoperind cu aripile lor capacul ispășirii, și cu fețele întoarse una spre alta; heruvimii să aibă fața întoarsă spre capacul ispășirii.
21 Să pui capacul ispășirii pe chivot, și în chivot să pui mărturia pe care ți-o voi da.
22 Acolo Mă voi întâlni cu tine; și de la înălțimea capacului ispășirii, dintre cei doi heruvimi așezați pe chivotul mărturiei, îți voi da toate poruncile Mele pentru copiii lui Israel.
23 Să faci o masă de lemn de salcâm; lungimea ei să fie de doi coți, lățimea de un cot, și înălțimea de un cot și jumătate.

O masă din lemn de salcâm. Părăsind Sfânta Sfintelor, Moise descrie acum mobilierul Locului Sfânt. Primul obiect amintit este masa cu pâinea punerii înainte, sau pâinea prezenţei (RSV). Marcu o numeşte pâinea punerii înainte (Marcu 2,26), literal pâinea prezentării, adică pâinea prezentată lui Dumnezeu. Pavel foloseşte în Evrei 9,2 acelaşi cuvânt grecesc. Masa aceasta era lungă de cca. 105 cm., lată de cca. 52 cm şi înaltă de cca. 78 cm (Exod 25,10). Faţă de intrarea în tabernacol, aceasta avea să se afle în partea dreaptă, sau în partea de nord a Locului Sfânt (cap. 40,22).


24 S-o poleiești cu aur curat și să-i faci un chenar de aur de jur împrejur.

Un chenar de aur de jur împrejur. Acesta era o ramă, sau pervaz, de jur împrejurul părţii de sus spre a împiedica căderea lucrurilor. Josef Flavius aminteşte că cele patru verigi (v.26) erau fixate în picioarele mesei şi prin ele se introduceau drugii pentru a fi purtată (Antiquities iii 6.6).


25 Să-i faci împrejur un pervaz de un lat de mână; peste el să pui un chenar de aur de jur împrejur.
26 Să faci pentru masă patru verigi de aur și să pui verigile în cele patru colțuri, care vor fi la cele patru picioare ale ei.
27 Verigile să fie lângă pervaz, și în ele se vor vârî drugii, ca să ducă masa.
28 Drugii să-i faci din lemn de salcâm și să-i acoperi cu aur; și ei vor sluji la ducerea mesei.
29 Să-i faci farfurii, cățui, potire și cești, ca să slujească la jertfele de băutură: să le faci de aur curat.

Farfurii. Probabil farfuriile pe care erau aşezate pâinile. Căţuile erau ceştile sau vasele în care era arsă tămâia, aşa cum se poate vedea în basorelieful mesei de pe Arcul lui Titus, ridicat în Roma spre a comemora lucrarea Ierusalimului în anul 70 d.Hr. Potirele, literal flacoanele, sau urcioare şi ceştile erau folosite pentru jertfele de băutură, care însoţeau jertfele de mâncare (Levitic 23,13.18.37 etc.).


30 Să pui pe masă pâinile pentru punerea înainte, ca să fie necurmat înaintea Mea.

Să pui pe masă. Pâinea punerii înainte sau pâinea prezenţei, care consta din 12 pâini sau turte care erau schimbate în fiecare Sabat. Pâinile care erau îndepărtate, fiind considerate sfinte, erau mâncate de preoţi în locul sfânt (Levitic 24,5-9). Aceste 12 pâini constituiau o jertfă de mulţumire veşnică pentru Dumnezeu din partea celor 12 seminţii, pentru binecuvântările vieţii, pe care le-au primit zilnic de la El. Într-un sens mai înalt, pâinea aceasta arăta spre Isus Hristos, Pâinea spirituală.


31 Să faci un sfeșnic de aur curat: sfeșnicul acesta să fie făcut de aur bătut: piciorul, fusul, potirașele, gămălioarele și florile lui să fie dintr-o bucată.

Un sfeşnic. Preferabil, un felinar. Aşa cum se arată pe Arcul lui Titus şi confirmat de Josef Flavius (Antiquities iii 6.7), sfeşnicul consta dintr-un ax vertical din care se înălţau trei perechi de braţe (v.35), până la aceeaşi înălţime. Dimensiunile lui nu sunt date, dar era făcut din aur masiv. Braţele lui erau decorate cu potiraşe sau ceşti în chip de floare de migdal (v.33), cu gămălioare sau capiteluri asemenea rodiilor şi florilor, după unii comentatori ai Bibliei. Candelele sfeşnicului erau, una câte una, pregătite în fiecare seară la apusul soarelui şi din nou dimineaţa (Exod 27,20.21; 30,7.8; Levitic 24,3.4). Ele nu erau stinse niciodată toate deodată (PP 348). Când preotul intra în prima despărţitură a tabernacolului, sfeşnicul avea să fie la stânga lui, spre sud (Exod 40,24).


32 Din laturile lui să iasă șase brațe; trei brațe ale sfeșnicului dintr-o parte, și trei brațe ale sfeșnicului din cealaltă parte.
33 Pe un braț să fie trei potirașe în chip de floare de migdal, cu gămălioarele și florile lor, și pe celălalt braț trei potirașe în chip de floare de migdal, cu gămălioarele și florile lor; tot așa să fie și cele șase brațe care ies din sfeșnic.
34 Pe fusul sfeșnicului să fie patru potirașe în chip de floare de migdal, cu gămălioarele și florile lor.
35 Să fie o gămălioară sub cele două brațe care ies din fusul sfeșnicului, o gămălioară sub alte două brațe, și o gămălioară sub alte două brațe; tot așa să fie și sub cele șase brațe care ies din sfeșnic.
36 Gămălioarele și brațele sfeșnicului să fie dintr-o singură bucată; totul să fie de aur bătut, de aur curat.
37 Să faci cele șapte candele, care vor fi puse deasupra, așa ca să lumineze în față.
38 Mucările și cenușarele lui să fie de aur curat.

Mucările. Acestea erau fie cleşte, fie mucări folosite pentru a pregăti fitilurile lămpilor. Cenuşarele erau receptoare pentru primirea părţilor de fitiluri îndepărtate cu cleştele.


39 Se va întrebuința un talant de aur curat pentru facerea sfeșnicului cu toate uneltele lui.

Un talant de aur curat. Echivalent cu aproximativ 34 kg. Acesta ar fi 1772,4 cm3. Într-un sens sfeşnicul îi reprezenta pe cei din poporul lui Dumnezeu ca lumină morală şi spirituală a lumii ca indivizi (Matei 5,14-16; Filipeni 2,15) şi ca biserică (Apocalipsa 1,12.20). El mai reprezintă puterea Duhului Sfânt spre a lumina biserica (Zaharia 4,2-6; Apocalipsa 4,5). În cel mai înalt sens, el arată spre Domnul şi Mântuitorul nostru Isus Hristos (Ioan 9,5), care este Lumina Lumii (Ioan 1,4; 8,12; 12,46), şi care dă sufletului orice bun şi orice dar desăvârşit, pogorându-se de la Tatăl luminilor (Iacov 1,17).Comentariile lui Ellen G. White

2 CS 203; PK 61; PP 343; 4T 78

8 DA 23; Ed 35; GC 411, 413, 417; PK 61; PP 313, 343; 4T 78

9 GC 413; SR 153

10,11 GC 412; SR 153, 183

10-15 PP 348

16 PP 349; SR 153, 183

16-21 PP 348

17,18,20 SR 15

21 GC 412

22 FE 252; PP 349

23-25 PP 348

25 SP 153

30 GC 412; PP 354

31 GC 412

31-37 PP 348

37 GC 412

40 AA 564; CT 60; Ed 35, 258; GC 413; PP 343, 356; SR 153; 5T 549


40 Vezi să faci după chipul care ți s-a arătat pe munte.