Moartea lui Iosua. Propoziţia, după moartea lui Iosua formează antetul întregii cărţi. Cu aceste cuvinte autorul reia naraţiunea de acolo de unde a lăsat-o cartea lui Iosua. Iosua începe exact în acelaşi fel: După moartea lui Moise, robul Domnului (Iosua 1,1). Evenimentele şi întâmplările pe care autorul Judecătorilor vrea să le relateze aparţin perioadei sau epocii de după moartea lui Iosua. Nu se poate determina în mod precis la cât timp după moartea lui Iosua a avut loc primul din aceste evenimente, dar probabil că aceasta n-a fost după un timp îndelungat, deoarece cartea Judecătorilor începe cu o dare de seamă a răspândirii seminţiilor la moştenirile lor respective după ce Iosua le-a atribuit fiecăreia din ele câte o parte.
Copiii lui Israel. Se presupune că numai seminţiile de la vest de Iordan.
Au întrebat pe Domnul. Cuvântul ebraic tradus aici întrebat este frecvent redat şi a se informa despre, sau a cere sfat (vezi cap. 18,5; 20,18). Cuvântul este folosit ca întrebare a preoţilor prin Urim şi Tumim (Numeri 27,21), care probabil că a fost şi metoda folosită aici. Este vrednic de luat în seamă că israeliţii au cerut sfatul Domnului. În timp ce trăia Iosua, ei se bizuiseră pe el. Acum, lăsaţi fără conducător şi confruntaţi cu pericol, ei nu s-au bazat pe înţelepciunea lor, ci în armonie cu instrucţiunile lui Moise, au cerut ca să-i călăuzească Dumnezeu (vezi Iacov 1,5). Cererea lor a fost directă şi simplă fără bolboroseli (Matei 6,7). Elocvenţa rugăciunii constă în semnificaţia nevoii şi a sincerităţii ei. Este tot atât de imperativ în secolul al 20-lea, ca şi în zilele Judecătorilor ca poporul lui Dumnezeu să caute călăuzirea divină mai înainte de a lua hotărâri vitale. Această căutare nu trebuie să fie făcută în grabă, nepăsător, sau hotărât şi cu decizia deja luată mai dinainte. O astfel de rugăciune pentru călăuzire este o bătaie de joc. Dumnezeu onorează numai pe acei care vin la El în mod sincer şi cu inima deschisă – pe acei care sunt gata să urmeze pe calea pe care o arată El.
Să se suie. Cuvintele acestea sugerează că seminţiile au fost cantonate în câmpiile inferioare din jurul Ierihonului şi Ghilgalului. Aceasta este sprijinit de naraţiunea de mai târziu (cap. 1,16; 2,1). Cele două cetăţi erau la 800 de picioare sub nivelul mării, iar unele din cetăţile pe care aveau să le atace israeliţii erau între 2.500 la 3.600 picioare deasupra nivelului mării. Ebraicul `alah, tradus aici se suie este folosit adesea şi spre a exprima ideea de a merge înainte la luptă. Ideea de a se uni în legătură cu lupta poate să-şi aibă originea în faptul că de obicei apărarea ocupa terenul înalt.
Întâi. Întrebarea, Cine să se suie întâi? descoperă nesiguranţa grupului care acum nu mai avea nici o persoană la care să privească, un conducător. Ei au recunoscut că fiecare seminţie trebuia să pornească de la sine să-şi asigure partea de ţară atribuită lor prin sorţi. Dar care seminţie era aceea care să facă progresul necesar spre a da curaj şi celorlalte? Ei doreau să se numească pe cale divină un conducător pentru campanie.
Iuda să se suie. Noi am presupune că răspunsul acesta le-a venit prin Fineas, marele preot, care a putut să întrebe prin Urim şi Tumim. Bărbaţii lui Iuda a trebuit să ia conducerea poate pentru că ei au fost seminţia cea mai numeroasă (Numeri 2); poate că ei au fost şi cei mai curajoşi, pentru că în numărul lor aveau pe Caleb, care singur, împreună cu Iosua, dintre toate cele douăsprezece iscoade a dorit să continue înaintarea pentru a invada ţara cu mulţi ani în urmă. În peregrinările prin pustie, Iuda mărşăluia totdeauna cel dintâi. Acum ei erau aleşi să deschidă campania.
Am dat ţara. Aceasta este o declaraţie profetică. Ceea ce este sigur că se va întâmpla, este exprimat ca şi când ar fi deja împlinit. Ţara înseamnă aici partea lui Iuda.
Suie-te împreună cu mine. Atât Iuda cât şi Simeon erau fiii Leii (Geneza 29,33.35). Era natural ca cele două seminţii să se ajute una pe alta, pentru că porţiunile lor erau alăturate; într-adevăr, despre partea lui Simeon se spune că se afla în mijlocul moştenirii fiilor lui Iuda (Iosua 19,1). Partea celor două seminţii a căzut în linii mari între două linii trase spre Mediterană dinspre extremităţile nordică şi sudică ale Mării Moarte. Deşi federaţia canaaniţilor sudici fusese înfrântă în timpul campaniilor lui Iosua, au mai rămas multe fortăreţe pe care trebuia să le cucerească seminţiile în parte.
Conlucrarea dintre fraţi este calea cea mai înţeleaptă când sunt sarcini grele de adus la îndeplinire. Cel mai puternic nu trebuie să dispreţuiască ci să dorească ajutorul altora, chiar şi al celor care pot fi mai slabi. Iuda era cea mai mare şi Simeon cea mai mică dintre seminţii, cu toate acestea Iuda a cerut ajutorul lui Simeon. Mai trebuie să notăm şi aceea că cel care cere ajutor trebuie să fie gata să dea şi el ajutor la rândul lui, întocmai cum s-a oferit Iuda în acest caz să ajute pe Simeon mai târziu. Creştinii trebuie să-şi întărească unii altora mâinile împotriva vicleniilor nimicitoare ale stăpânirii lui Satana. Acei care se ajută astfel unul pe altul în spiritul iubirii, au motive să spere că Dumnezeu va binecuvânta îndurător eforturile lor unite.
Bezec. Cetatea aceasta n-a fost descoperită. Se pare că a fost aproape de Ierusalim, pentru că imediat după această bătălie, israeliţii au atacat cetatea aceea. Unii cred că se poate ca acesta să fi fost numele unui teritoriu, şi nu al unei cetăţi, şi au sugerat regiunea dintre Ierihon şi Ierusalim ca aşezare a lui. Există o cetate, numită Bezec, amintită în 1 Samuel 11,8, dar probabil că aceasta este
o cetate diferită, pentru că ea este la nord-est de Sihem şi este aşezată în afara regiunii unei campanii sudice ca aceea pe care o conducea Iuda. Totuşi fereziţii sunt cuprinşi ca participanţi în această luptă şi sunt, de obicei, amintiţi în legătură cu ţinutul muntos împădurit la nord şi est de Sihem (Iosua 17,15). Numele de ferezit vine de la un cuvânt care înseamnă ţară deschisă, şi poate fi considerat ca echivalentul cuvântului nostru modern de beduin, care înseamnă membru al unui trib nomad.
Adoni-Bezec. În mod literal, domn al Bezecului, adică, stăpânul Bezecului.
I-au tăiat degetele cele mari. Ostilităţile din vechime se distingeau prin barbarii ca aceasta pentru a împiedica pe prizonierii capturaţi să se mai angajeze în război. Despre greci se spune că uneori ei au mutilat mâinile prizonierilor îndeajuns ca să nu mai poată arunca lancea sau să mânuiască arcul, dar ca să mai poată încă lucra. Pedeapsa aplicată lui Adoni-Bezec avea să-l priveze de domnia lui. Degetele mari de la picioare au fost tăiate pentru a împiedica uşurinţa de a fugi, care era o calificare principală pentru războinicii acelui timp.
Şaptezeci de împăraţi. Diferitele personaje regale, care, în diferite timpuri de pe vremea domniei lui Adoni-Bezec, au constituit suita conducătorilor subjugaţi pe care îi întreţinea în mod mizerabil la curtea lui, după ce i-a mutilat. Regatele Palestinei erau mici, adesea constând numai dintr-o cetate şi teritoriul dimprejurul ei.
Strângeau. O traducere mai bună ar fi culegeau, sau strângeau fărâmituri.
Cum am făcut. Adoni-Bezec a mărturisit că a meritat pedeapsa care i-a fost măsurată. Ca mulţi alţii de pe timpul său el şi-a citit crima în pedeapsa lui. Deşi Dumnezeu nu răsplăteşte imediat pe oameni după meritele lor, ci amână timp îndelungat, sperând în pocăinţă, în cele din urmă toţi vor fi constrânşi să admită vina lor înaintea barei Lui de judecată. Cu mult mai bine este să mărturiseşti acum înaintea scaunului îndurării că eşti vinovat ca să fii astfel scăpat de mânia viitoare!
Ierusalim. Nu există nici o sugestie că seminţiile s-au străduit să menţină stăpânirea lor asupra cetăţii pe acea vreme. De fapt, raportul biblic arată că cetatea a continuat să fie în mâinile iebusiţilor până la luarea ei de către David, multe sute de ani mai târziu (2 Samuel 5:6,7). Iuda n-a stăpânit, în realitate Palestina sudică decât pe vremea domniei lui David. Deoarece Ierusalimul nu era aşezat înăuntrul părţii lui Iuda sau Simeon, probabil că aceste seminţii au părăsit cetatea după ce o capturaseră şi o arseseră.
A murit acolo. Autorul nu spune cât timp a mai trăit Adoni-Bezec după ce a fost adus la Ierusalim. Se presupune că moartea lui a avut loc curând după aceea.
S-au pogorât. În prima parte a campaniei ei s-au suit la luptă din partea de jos împrejur de Ierihon şi Ghilgal în ţinutul muntos central. Acum ei s-au pogorât de pe dealuri să se lupte în cele trei regiuni distincte din Palestina de sud, muntele, sudul (Negeb) şi câmpia, valea (Şefela).
Muntele. Termenul acesta este folosit în VT pentru regiunile muntoase din Iudeea care sunt o continuare a lanţului muntos central care se întinde pe toată lungimea ţării de la nord la sud.
Ţinutul de miazăzi. Ebraicul negeb. La sud de Hebron munţii scad şi devin mai puţin accidentaţi, văile mai puţin adânci şi dealurile rotunde, şi în mod treptat se îmbină cu deşertul sudic. Această regiune aridă, rar colonizată, se întinde de la nord de Beerşeba spre sud, până la Cadeş-Barnea şi spre vest, înspre mare. Ea adesea a fost numită negeb în ebraica VT, un nume care îl mai poartă şi astăzi. Cuvântul în sine înseamnă un ţinut arid şi uscat. Atât de familiară le era evreilor această regiune a Canaanului sudic încât ei au ajuns să folosească cuvântul negeb ca expresie generală pentru miazăzi (Geneza 24,62; Iosua 15,4,21; Ezechiel 47,19). Totuşi, în acest verset cuvântul indică regiunea geografică descrisă mai înainte.
Câmpia. Ebraicul şefela. Între ţinutul muntos al lui Iuda şi câmpia filisteană care se mărgineşte cu marea există o regiune joasă, înconjurată de dealuri de câteva sute de picioare înălţime. Această înşiruire de coline de la hotarul Filistiei a fost numit, Şefela, adică, şes.
Hebron. Cetatea aceasta era cam la jumătatea drumului între Ierusalim şi Beerşeba, la 20 de mile de ambele cetăţi, în cea mai înaltă parte a munţilor lui Iuda, 3.040 picioare deasupra nivelului mării. Numele de mai înainte al cetăţii a fost Chiriat-Arba, care înseamnă cetatea lui Arba. Arba a fost tatăl lui Anac (Iosua 15,13; 21,11; comp. cu cap. 14,15). Hebronul a fost locul de înmormântare a lui Avraam, Sara, Isaac, Rebeca, Iacov şi Lea.
Evident că în acest verset autorul face numai o declaraţie generală sau o expunere sumară cu privire la luarea Hebronului, pentru că în capitol el afirmă mai târziu că Hebronul l-a luat Caleb ucigându-i pe cei trei fii ai lui Anac. (v. 20).
Şeşai. Cei trei uriaşi enumeraţi sunt amintiţi şi în legătură cu vizita lui Caleb la cetate cu ani în urmă în compania celor douăsprezece iscoade (Numeri 13,22,28). În Judecători 1,20 ei sunt numiţi fiii lui Anac, care poate să însemne că erau trei clanuri ale anachimilor.
A pornit împotriva. Folosirea aici a pronumelui personal singular sprijină ceea ce s-a spus mai sus, că autorul se referă mai degrabă la Caleb şi casa lui, decât la întreaga seminţie a lui Iuda şi Simeon.
Debir. Numele de mai înainte al Debirului a fost Chiriat-Sefer (Iosua 15,15), care înseamnă cetatea cărţilor. Din cauza acestui sens învăţaţii au presupus că cetatea a găzduit o faimoasă bibliotecă pe care regele asirian Asurbanipal a construit-o de proporţii magnifice. Cea mai mare parte din învăţaţi sunt de acord că cetatea poate fi corect identificată ca fiind Tell Beit Mirsim de astăzi, excavat de dr. W. F. Albright. Ruinele nu scot la iveală nici o bibliotecă, deşi cetatea n-a fost complet excavată. Dovada arheologică arată un mare incendiu obişnuit, urmat de aşezarea poporului evreu care a reclădit cetatea.
Voi da. Este vădit că cetatea a fost apărat cu îndârjire, şi Caleb a încercat să stimuleze pe tinerii ambiţioşi de prin diferitele familii ale seminţiei pentru un curaj mai mare oferind pe fiica lui în căsătorie aceluia a cărui grupă va pătrunde prima în cetate. Din ceea ce urmează se pare că cetatea capturată a devenit şi teritoriul fericitului victorios. Istorisirea aceasta prezintă o dovadă despre puterea cetăţilor sudice din aceşti munţi. Mai înainte, când Iosua repartiza părţi din ţară seminţiilor, Caleb s-a referit la puterea lui neînfrântă, şi drept urmare a primit îngăduinţa de a câştiga regiunea prin sabie (Iosua 14:11).
Fratele cel mai mic al lui Caleb. Gramatical, cuvintele acestea se pot referi la Chenaz sau la Otniel. Dacă ele se referă la Chenaz, atunci Otniel a fost nepotul, nu fratele lui Caleb. Este imposibil de spus care este corect. Scriitorul foloseşte în mod deosebit cuvântul mai mic în scopul de a explica faptul că nu era mare diferenţă de vârstă între Otniel şi Acsa. Dacă afecţiunea pentru o femeie însufleţeşte pe oameni la astfel de eforturi istovitoare şi aventuri periculoase, cum ar trebui ca iubirea pentru Domnul să conducă să se aventureze pentru El?
Când a intrat la ea. Fără îndoială că Acsa fusese ţinută departe de câmpul de bătaie, într-un loc sigur împreună cu alte femei şi copii, dar acum neîndoios că a fost invitată de tatăl ei să vină spre a fi în mod public prezentată soţului ei, în onoarea vitejiei lui şi ca un exemplu pentru trupe. Pe vremea aceea părinţii aranjau căsătoriile şi dădeau pe fiicele lor oricui doreau ei. Cu toate acestea, în afară de faptul că se abuza de acest obicei, unei fete nu i se cerea să se căsătorească cu cineva pe care ea nu-l putea iubi (Geneza 24,57.58; PP 17).
L-a îndemnat să ceară. Versetul 15 raportează că Acsa a fost aceea care i-a cerut tatălui ei un ogor. Ar fi mai natural să se citească aici şi el a îndemnat-o pe ea să ceară, şi aşa este redat în Septuaginta. Cu toate acestea, textul ar putea însemna că ea a cerut de la soţul ei îngăduinţa să ceară de la tatăl ei un ogor, sau l-a convins ca el să ceară.
S-a pogorât. Acsa a onorat pe tatăl ei, aşa că a descălecat în timp ce vorbea cu el. Printre beduinii de astăzi mai există obiceiul acesta: cel care solicită o favoare de la un şeic trebuie să descalece şi să se apropie de el pe jos.
Pământ secetos. (engl. south land) Poate mai bine pământ arid. Cuvântul ebraic pentru sud este negeb, un ţinut arid, uscat (vezi despre v. 9). Partea ei era în Negebul uscat, astfel că ea avea nevoie de izvoare pentru turme. Proaspătul ei soţ nu s-a simţit dispus să ceară aceste izvoare, dar, fiind sigură de ea ca fiică favorizată, Acsa a făcut cererea ei imediat ce tânăra pereche era pe punctul să ia în stăpânire teritoriul lor. Ca răspuns la cererea ei, Caleb i-a dat izvoarele de sus şi izvoarele de jos. În teritoriul dintre Debir şi Hebron, există astăzi o regiune care cuprinde vreo 14 izvoare în 3 grupe. Acestea pot fi unele din cele pe care le-a dat Caleb în două grupe fiicei lui de curând căsătorită.
După cât s-ar părea, cererea Acsei a fost potrivită şi dreaptă, iar Caleb recunoscând-o ca atare, a aprobat-o. Tatăl nostru Cel ceresc, care ne repartizează partea noastră, cu siguranţă că este tot atât de raţional şi afectuos ca oricare părinte pământesc. Se cere să dăm pe faţă aceeaşi înţelepciune ca Acsa pentru a solicita ca Dumnezeu să dea părţii noastre de viaţă o astfel de îmbunătăţire încât să fie potrivită şi dreaptă. Dumnezeu este gata să ne dea izvoare de apă pentru a muia o experienţă prăjită de soare. El este gata să ne dea cu bogăţie mai mult decât tot ceea ce cerem sau gândim noi dacă Îl căutăm pe El. (Efeseni 3,20).
Chenitul. Sau madianitul (Numeri 10:29). Începând cu vremea lui Moise clanul a fost strâns unit cu Israel fără să-şi fi pierdut independenţa şi existenţa lui aparte. Pentru că ei au fost în legătură cu Israel şi uniţi cu ei în campanie, lor li s-a îngăduit să aibă parte de răsplătiri şi să se aşeze în teritoriul lui Iuda. Mai târziu, o ramură a clanului lor s-a aşezat departe, spre nord, în teritoriul lui Neftali (cap. 4,11,17).
Cetatea Finicilor. La Ierihon adesea se face referire ca la cetatea finicilor (Deuteronom 34,3; 2 Cronici 28,15). Dar vechiul Ierihon fusese nimicit iar noul Ierihon încă nu fusese construit (1 Regi 16,34). De aceea este probabil că această cetate a finicilor a fost o altă cetate în aceeaşi vecinătate generală (vezi cele din Iosua 6,24). Cetatea fusese renumită pentru finicii şi grădinile ei. Iosif Flavius face o vie descriere a frumuseţii ei (Wars IV 8,3).
Arad. Cetatea aceasta, unde erau aşezaţi Cheniţii, este în Negeb cam la 17 mile sud-est de Hebron.
Horma. Care înseamnă consacrată, adică, consacrată pentru nimicire totală. Acesta este numele cel nou pe care l-au dat evreii lui Ţefat. Până acum aşezarea cetăţii n-a fost în mod hotărât determinată de arheologi. Totuşi, a fost sugerată, Tell eş-Seria (numită şi Tell el-Mshash), aproape de Beerşeba şi Ţiclag. Horma se afla în teritoriul lui Simeon (Iosua 19:4), care concordă cu declaraţia din acest verset.
Iuda a mai pus mâna pe Gaza. Se pare că seminţia lui Iuda duce acum campania mai departe singură. Ei au schimbat direcţia din Negeb peste câmpia maritimă şi s-au îndreptat spre nord, atacând cetăţile de coastă. Cetatea cea mai de sud dintre acestea era Gaza, pe care au luat-o cu asalt. Împreună cu Ascalon şi Ecron. În felul acesta au căzut înaintea israeliţilor trei centre ale confederaţiei filistine. Cu toate acestea se pare că evreii au distrus aceste cetăţi puternic întărite prin atacuri iuţi şi surprinzătoare, dar n-au fost în stare să le păstreze după ce filistenii s-au regrupat şi au contraatacat, deoarece versetul următor spune că Iuda n-a putut izgoni pe locuitorii din pustie (vezi şi cap.3:3).
Cu Iuda. Iuda a fost în stare să reuşească numai în parte din cauza aparentei superiorităţi în arme a inamicului. De ce s-a întâmplat aceasta când carele de fier sunt nimica înaintea puterii lui Dumnezeu, a cărui cară sunt zeci de mii de îngeri? La îndemână era putere nemărginită, totuşi, seminţia lui Iuda n-a fost în stare să dobândească stăpânire deplină asupra vrăjmaşilor ei. Autorul cărţii Judecătorilor explică mai târziu pentru ce (vezi cele despre cap. 2,14-23).
Care de fier. Pe munţi, unde cavaleriştii şi carele nu puteau să manevreze, îndrăzneţele detaşamente ale evreilor erau victorioase; dar în văile largi ale câmpiei maritime canaaniţii mai bine înarmaţi au fost în măsură să respingă incursiunile lor. Folosirea fierului tocmai devenise obişnuită la canaaniţi care întreceau pe evrei nomazi în arta lucrării metalului. Ei învăţaseră nu de mult să folosească în luptă carele şi caii de la hitiţi şi huriani şi le-a folosit cu bune avantaje împotriva soldaţilor pedestraşi evrei, care nu erau în stare să facă faţă acestei arme superioare.
Locuiau la Ierusalim. Conform cu v. 8 seminţia lui Iuda luase deja Ierusalimul. Poate că motivul pentru care ei n-au consolidat câştigul lor a fost că cetatea se afla în realitate în teritoriul lui Beniamin. Linia de hotar dintre cele două seminţii treceau tocmai pe la sud de cetate prin valea Hinom (Iosua 15:8). După ce iebusiţii fuseseră umiliţi prin înfrângerea lor de către mâna lui Iuda, ei n-au mai arătat rezistenţă bărbaţilor lui Beniamin care s-au aşezat împrejurul cetăţii. Lipsindu-le hotărârea necesară de a lua cetatea, oamenii lui Beniamin s-au amestecat împreună în mod paşnic cu iebusiţii păgâni. Câteva sute de ani mai târziu David, dându-şi seama de importanţa de a avea cetatea în mâinile sale, a asediat-o şi a luat-o. Chiar şi după aceasta se pare că cele două grupări au locuit împreună în mod amical în regiune, pentru că în partea ultimă a domniei lui David se vorbeşte despre Aravna Iebusitul într-un fel care sugerează că el a fost un cetăţean respectat; în mod sigur că el s-a comportat ca atare (2 Samuel 24:18). Cu toate acestea în timpul perioadei judecătorilor cetatea era în mod predominant iebusită (Judecători 19:11,12). Oamenii lui Beniamin n-au reuşit să folosească întregul avantaj al ocaziilor lor.
Până în ziua de azi. Expresia aceasta sugerează că Judecători a fost scrisă înainte de luarea cetăţii de către David.
Casa lui Iosif. Seminţia lui Efraim şi jumătate din seminţia lui Manase din Palestina de apus. Jumătate din seminţia lui Manase se aşezase în Transiordania.
Betel. Care înseamnă casa lui Dumnezeu. Situat cam la 10 mile nord de Ierusalim, sus în munţii centrali. Cetatea aceasta era renumită ca locul unde avusese Iacov vedenia lui cu scara, eveniment de la care şi-a primit numele (Geneza 28,10-22). Mai târziu, ea avea să devină faimoasă ca sediu al închinării idolatre întemeiat de Ieroboam, care l-a făcut să fie unul din altarele naţionale ale regatului de nord al lui Israel (vezi 1 Regi 12:29).
Domnul a fost cu ei. Nu ca Beniamin, care niciodată n-a îndrăznit în credinţă, aceste seminţii au pornit şi au câştigat biruinţe prin binecuvântarea lui Dumnezeu.
Au iscodit Betelul. Adică, au făcut o recunoaştere amănunţită înainte de a se avânta la atac, pentru a găsi cea mai bună cale spre a o cuceri. Este adăugată o notiţă istorică fiindcă numele de mai înainte al cetăţii era Luz. După ce au cucerit cetatea, evreii au numit-o din nou Betel în cinstea experienţei de acolo a lui Iacov (vezi cele din v. 22). Noua cetate, evident că nu era pe acelaşi loc ca cea veche, pentru că în cartea lui Iosua cele două cetăţi sunt descrise ca cetăţi diferite, dar învecinate (Iosua 16,2). La început cetatea a fost în teritoriul lui Beniamin dar în imediată apropiere de hotarul lui Efraim. (Iosua 18,13.21.22).
Străjerii (engl. spies). În mod literal, străjeri. Înainte de a profita de groaza care a apucat sufletul bărbatului capturat mai înainte de a fi omorât, străjerii au făcut călătorului o ofertă de securitate personală. Din cauza trădării de către el a unei întruniri secrete în cetate, evreii au luat cu uşurinţă cetatea şi au trecut pe locuitori prin sabie, lăsând cu viaţă numai pe acest bărbat şi familia lui.
A zidit o cetate. Nimic nu se cunoaşte despre cetatea pe care a întemeiat-o acest om. Poate că pentru a-şi linişti conştiinţa pentru fapta lui de trădare, el a mers într-o ţară îndepărtată şi a clădit acolo o cetate pe care a numit-o cu numele cetăţii pe care o trădase.
Manase n-a izgonit nici el. Autorul înaintează în naraţiunea lui de la partea sudică a ţării, atacată de Iuda, în sus spre Palestina centrală şi nordică. La acest stadiu naraţiunea dă la iveală o tendinţă nouă. Mai înainte, evreii câştigaseră biruinţe după cum au suferit şi înfrângeri. Acum urmează pur şi simplu o listă de fortăreţe canaanite pe care diferitele seminţii n-au fost în stare să le ia. Cetăţile pe ai căror locuitori Manase n-a putut să-i izgonească constau dintr-un lanţ de cetăţi întărite care supravegheau toate trecătorile.
Bet-Şean. La capătul răsăritean al acestor linii canaanite se afla vechea cetate a Bet-Şeanului. Aceasta era locul unde nivelul ţinutului de la capătul văii lui Izreel începea să scadă în spre râul Iordan. Aceasta este una din cele mai vechi cetăţi ale Palestinei, şi în diferite timpuri a fost centrul pentru închinare la numeroase zeităţi păgâne. Ea era o fortăreaţă extrem de puternică aşezată pe înălţimea unui deal construită pe ruinele unei epoci anterioare. Datorită aşezării ei strategice, ea domina drumurile spre Damasc. Excavările de la faţa locului descoperă că ea a fost o garnizoană egipteană timp de mai multe sute de ani, până cam în sec. al 12-lea î.Hr. Pe vremea lui Saul ea era în stăpânirea filistenilor, ale căror centre principale se aflau departe spre sud. Mai târziu se poate că David s-o fi luat, pentru că ea este amintită ca una din cetăţile lui Solomon (1 Regi 4:12). Mult timp a fost cunoscută sub numele de Scitopolis, după numele Sciţilor care au luat-o pe vremea lui Ieremia. Astăzi ea se numeşte Tell el Huşn. Oraşul învecinat arab Beisan perpetuează numele cel vechi.
Celelalte cetăţi fortificate numite în acest verset stăpâneau trecătorile care duceau de la munţii centrali ai Samariei la fertila câmpie a Esdraelonului (sau Meghido). Meghido, la capătul vestic al liniei domina marea şosea principală dintre Egip şi Mesopotamia. Din cauza aceasta ea figurează în mod proeminent în campaniile egiptene împotriva marilor imperii nordice şi estice. Taanac, care poartă astăzi acelaşi nume, se afla la 4,75 mile (7,6 km) sud de Meghido.
Satele dimprejurul lui (engl. her towns). În mod literal fiicele lui, micile sate îngrămădite împrejurul acestor cetăţi întărite.
Canaaniţii au izbutit să rămână. Adică, au rezistat cu îndârjire şi au respins încercările evreilor de a-i izgoni. Ei au înţeles bine că, dacă ar putea păstra acest lanţ de fortăreţe, ei ar putea stăpâni principalele drumuri de navigaţie şi comerciale, şi pe lângă aceasta, ar putea separa diferitele seminţii una de alta împiedicând astfel o confederaţie unită a evreilor. Ei au aplicat regula militară, divide et impera.
Bir. Ebraicul mas. Tribut nu reprezintă adevărata noţiune a acestui cuvânt ebraic, care înseamnă cete de lucru. Cuvântul înseamnă o rechiziţionare de oameni însemnaţi pentru o sarcină de lucru, nu sarcina de lucru însăşi. Atât David cât şi Solomon au folosit grupuri pentru muncă obligatorie în planurile lor de construcţie şi în lucrarea de fortificare a cetăţilor (1 Regii 5:13; 9:15,21). Pe timpul acela, în regiunile unde stăpâneau evreii, ai au obligat pe canaaniţii învinşi să lucreze la reclădirea cetăţilor luate şi la întărirea fortificaţiilor.
Dar nu i-a izgonit. Adică, chiar în regiunile unde evreii erau tari, un mare număr de canaaniţi au fost supuşi la muncă forţată pentru privilegiul de a locui în satele lor sau să rămână la fermele lor. Pericolul care rezultă din această situaţie pentru religia şi morala israelită reiese cu prisosinţă în partea de la urmă a istoriei acestei cetăţi.
Ghezer. O veche cetate canaanită pe hotarul sud-vestic al lui Efraim, aproape de ţinutul Filistia, cam la 19,25 mile (30,8 km) nord-vest de Ierusalim. Canaaniţii au păstrat cetatea în stăpânire (1 Samuel 27:8; 2 Samuel 5:25; 1 Cronici 20:4) până ce un faraon oarecare a luat-o şi a dat-o ca dar fiicei sale, soţia lui Solomon (1 Regi 9:16). Solomon a rezidit-o ca o fortăreaţă de hotar. Excavarea acestei cetăţi a scos la iveală un mare număr de articole familiare canaanite, un templu canaanit întins, şi numeroase exemple ale practicei canaanite de a îngropa copii la temelia caselor care erau clădite.
Zabulon n-a izgonit nici el. Autorul începe acum să relateze experienţele seminţiilor a căror părţi erau aşezate în partea nordică a Palestinei dincolo de câmpia Esdraelonului. Nu este spus nimic despre seminţia lui Isahar, deşi în cântarea Deborei (cap. 5) ea este prezentată ca una din cele mai agresive seminţii. Istoria privind pe fiecare din aceste seminţii aşa cum este redată aici este cam aceeaşi. Ele n-au fost destul de puternice pentru a ataca fortăreţele din teritoriile atribuite lor. Chiar în munţi ele n-au fost în stare să câştige supremaţia aşa cum au făcut seminţiile mari de la sud. Ei au curăţit doar mici porţiuni ici şi colo pe unde au putut, şi s-au stabilit astfel printre vechile aşezări.
Nici Aşer n-a izgonit. Seminţia lui Aşer n-a avut succes mai mult decât Zabulon. Partea ei era alcătuită din câmpia maritimă şi din dealurile joase de la nord de Carmel. Acesta era teritoriul fenicienilor, care încă nu se ridicaseră la faima de călători ai mării. Aşezându-se printre canaaniţii de acolo, poporul lui Aşer se pare că a fost expus la influenţă culturală şi religioasă poate mai mult decât oricare altă seminţie. Într-un timp scurt se pare că ei au pierdut multe din deosebirile lor religioase, astfel că, atunci când Debora a chemat seminţiile să se unească într-un front unit împotriva canaaniţilor, Aşer, spune ea, a stat pe malul mării. Şi s-a odihnit în limanurile lui (cap. 5,17).
Iosua 19,30 declară că 22 de cetăţi din această regiune au căzut în partea lui Aşer. Textul din faţa noastră enumeră cel puţin şapte din acestea care nu au fost luate, inclusiv binecunoscutele cetăţi Acor şi Sidon. Este astfel vădit că aşeriţii nu au progresat mult în cucerirea teritoriului atribuit lor.
Au locuit în mijlocul canaaniţilor. Versetele 29 şi 30 au declarat că aceşti canaaniţii au continuat să locuiască printre evrei, arătând că aceştia din urmă au fost mai puternici; dar aici autorul îşi schimbă expresia lui şi spune că aşeriţii au locuit printre canaaniţi. Aceasta pare să indice că, în acea regiune canaaniţii erau puterea dominantă.
Neftali n-a izgonit. Este repetată aceeaşi narare nefericită. Cetăţile pe care Neftali n-a reuşit să le cucerească, au fost cetăţi vechi care şi-au luat numele de la faimoasele temple ale zeiţei Anat şi ale zeului-soare Samaş aşezat în ele. Evreii erau destul de puternici, totuşi, spre a obliga aceste cetăţi la un bir. Teritoriul lui Neftali a ajuns mai târziu să fie cunoscut ca Galileea, unde elementele păgâne erau aşa de numeroase încât regiunea a fost numită Galileea Neamurilor (Isaia 9:1), adică, districtul străin.
Fiii lui Dan. Partea seminţiei lui Dan a fost o fâşie de vale îngustă şi dealuri joase între moştenirea lui Efraim şi Iuda. Daniţii au încercat la început să împingă înspre ţinuturile de jos, şi sub binecuvântarea lui Dumnezeu, şi-ar fi lărgit hotarele lor până la mare. În loc de aceasta, locuitorii băştinaşi i-au izgonit pe ei înapoi între dealuri unde şi-au consolidat poziţia lor în jurul cetăţilor Ţora şi Eştaol. Aceasta a fost seminţia şi districtul de unde Samson a pornit cu faptele sale eroice împotriva filistenilor (cap. 13 la 16). Cu toate acestea, regiunea aceasta a fost aşa de mică încât atunci când seminţia a crescut în populaţie, partea cea mai mare a migrat spre partea nordică a Palestinei, împrejurul izvoarelor Iordanului, unde ei au luat cetatea Laiş şi au numit-o Dan (Judecători 18 la 19; vezi şi Iosua 19,47).
Trebuie remarcat că autorul cărţii numeşte aici populaţia băştinaşă ca amoriţi în loc de canaaniţi. Unii cred că cele două nume se referă la acelaşi popor. Se susţine că populaţia băştinaşă, cunoscută sub numele de canaaniţi, a venit la început din aceeaşi regiune ca şi amoriţii. Dar se pare că amoriţii reprezintă o migraţiune mai târzie. Deoarece ei sosiseră mai recent decât canaaniţii, cultura lor, probabil, a fost mai nomadă decât aceea a culturii canaanite mai vechi. Un vechi poem sumerian descrie astfel pe amoriţi:
Arma este tovarăşul lui...
Care nu cunoaşte supunere,
Care consumă carne nefiartă,
Care n-are casă toată viaţa lui
Care nu îngroapă pe tovarăşul lui mort.
Amoriţii de pe vremea judecătorilor probabil că-şi dezvoltaseră o cultură mai sedentară decât cea atât de viu ilustrată în acest poem. Ei erau împrăştiaţi peste tot în regiunea Orientului Apropiat, cu regi amoriţi care stăpâneau atât peste regate mari, cât şi mici. Faimosul rege al Babilonului, Hamurabi, a fost un amorit. Numele de amorit înseamnă apusean şi a fost dat acestui popor de către sumerieni, cei dintâi locuitori cunoscuţi ai Babiloniei.
Muntele Heres. Despre care se crede că este acelaşi ca Bet-Şemeş-
Aialon. O cetate aşezată la 14 mile vest de Ierusalim (vezi cele d. Iosua 10,12).
A apăsat. În mod literal, a rămas cu greu. Seminţia lui Dan n-a putut rezista contra populaţiei băştinaşe, fiind treptat obligaţi să se retragă într-o regiune restrânsă. Văzând aceasta, evreii din seminţia lui Efraim, al cărui teritoriu era învecinat, au venit să-i ajute pe daniţi şi au lansat atacuri agresive împotriva amoriţilor. Bărbaţii lui Efraim au avut atât succes încât cetăţile canaanite şi amorite au făcut tratate de supunere faţă de ei, procurând cete de muncitori pentru cetăţile israelite în schimbul încetării ostilităţilor. Această stare tributară a continuat timp de mai multe secole până ce cetăţile au devenit într-adevăr teritorii israelite pe timpul lui Solomon (1 Regi 4,9). Bet-Şemeş a căzut în mâinile israeliţilor cu mult mai de vreme (1 Samuel 6,12).
Ţinutul Amoriţilor. Mai degrabă, hotarul amoriţilor. Versetul acesta nu are nici o legătură cu cel de mai înainte, în afară de aceea că, amintind de amoriţi, autorul face o pauză pentru a explica faptul că teritoriul amorit mai înainte se întindea la sud, de parte până la aceste cetăţi, care în general alcătuiesc frontiera edomită. Seminţiile sudice ale israeliţilor cuceriseră teritoriu până departe la acest vechi hotar.
Suişul Acrabim. În mod literal, trecătoare scorpion.
Sela (engl. rock) Adică stânca. Mulţi iau aceasta ca o referire la Petra, citadela stâncii edomiţilor şi nabatienilor, dar ea se referă mult mai probabil la o piatră de hotar de pe partea iudaică a Arabei. Întregul verset este oarecum obscur.
E.G.WHITE COMENTEAZĂ
27-35 PP 543.