1 Domnul a vorbit lui Moise și a zis:
2 „Spune copiilor lui Israel să se întoarcă și să tăbărască înaintea Pi-Hahirotului, între Migdol și mare, față în față cu Baal-Țefon: în dreptul locului acestuia să tăbărâți, lângă mare.

Să se întoarcă şi să tăbărască. Până aici marşul izraeliţilor fusese în general în direcţia sud-estică. O altă zi de călătorie în aceeaşi direcţie i-ar fi dus mult dincolo de frontiera estică a Egiptului. Dar Dumnezeu a poruncit să se facă o schimbare care trebuie să le fi părut ciudată şi inexplicabilă. Ei trebuiau să apuce calea într-o direcţie sud-vestică, care în curând avea să plaseze Marea Roşie între ei şi destinaţia lor. Deşi aşezarea geografică a locului de tabără următor este descris aici cu multe amănunte, până acum n-a fost identificat nici unul din locurile numite. Numele Pihahirot este, după cât se pare, egiptean, dar însemnătatea şi aşezarea lui rămân nesigure.

Între Migdol şi mare. Migdol înseamnă cetate sau fortăreaţă. Fără îndoială că aceasta se referă la un număr de localităţi de-a lungul frontierei estice a Egiptului (vezi Numeri 33,7; Ieremia 44,1; 46,14; Ezechiel 29,10; 30,6). Probabil că migdol-urile acestea nu erau oraşe diferite, ci puncte întărite care făceau parte din sistemul de fortificaţii al frontierei (vezi Exod 13,20).

Faţă-n faţă cu Baal-Ţefon. Locul acesta nu este cunoscut, deşi numele Baal-Ţefon era dat şi unei zeităţi canaanite. El înseamnă, literal Baal-ul sau domnul nordului, un zeu amintit pe monumentele egiptene, ca în inscripţiile canaanite. Un text fenician îl declară a fi zeul principal al oraşului Daphanae (biblicul Taphanhes, Tel Defenneh modern) din delta egipteană. Locul amintit aici poate să fi primit numele lui de la acest zeu canaanit, al cărui altar, sau sanctuar, la care veneau popoarele din partea estică a pustiei să se închine, era în oraş.

O astfel de descriere geografică exactă, unică în Pentateuc, sugerează în primul rând, că Pihahirot însuşi nu era bine cunoscut, şi în al doilea rând, că autorul Exodului cunoştea geografia ţării. Nici un scriitor de mai târziu nu putea risca să dea astfel de amănunte locale.


3 Faraon va zice despre copiii lui Israel: „S-au rătăcit prin țară; îi închide pustiul.”

Faraon va zice. Textul acesta explică scopul lui Dumnezeu conducând pe izraeliţi într-o direcţie atât de neobişnuită (vezi v.2). După judecata omenească, drumul acesta părea a fi cel mai nechibzuit pe care puteau să-l aleagă. Canaanul se afla la nord-est de Egipt, cu toate acestea, stâlpul de nor îi conducea într-o direcţie sud-vestică, ajungând la graniţa de est a Egiptului. Ar fi numai normal ca, aflând despre drumul ciudat pe care apucaseră izraeliţii, Faraon să creadă că au pierdut drumul şi că rătăceau încurcaţi prin partea estică a pustiului egiptean. Scăparea părea acum imposibilă. Totuşi, Dumnezeu a aranjat tocmai situaţia aceasta, pentru ca Egiptul şi naţiunile înconjurătoare să poată învăţa frica şi respectul faţă de Numele Său (vezi v.4).


4 Eu voi împietri inima lui faraon, și-i va urmări; dar faraon și toată oastea lui vor face să se arate slava Mea, și egiptenii vor ști că Eu sunt Domnul.” Copiii lui Israel au făcut așa.

Împietri. Vezi comentariul de la versetul 4:21


5 S-a dat de știre împăratului Egiptului că poporul a luat fuga. Atunci inima lui faraon și inima slujitorilor lui s-a schimbat față de popor. Ei au zis: „Ce am făcut de am lăsat pe Israel să plece și să nu ne mai slujească?”

Ce am făcut? După cât se pare, Faraon a intenţionat să limiteze îngăduinţa sa la trei zile de călătorie în partea estică a pustiei egiptene. Când a devenit clar că izraeliţii se grăbeau prin pustie spre Marea Roşie, Faraon a pornit în urmărire (PP 283). Un scurt răgaz de suferinţă îi dăduse timp să-şi revină din ororile plăgii a zecea, şi el regreta acum fapta sa grăbită. Când n-a mai urmat nici o calamitate după moartea întâiului născut, poate că egiptenii au considerat ca învinsă puterea Dumnezeului ebraic, iar pe ei înşişi s-au considerat din nou domni peste ţara lor şi stăpâni pe situaţie. Pierderea unui mare număr de muncitori avea să afecteze economia ţării şi să aducă greutăţi asupra celor care au rămas.


6 Faraon și-a pregătit carul de război și și-a luat oamenii de război cu el.
7 A luat șase sute de care de luptă cu oameni aleși și toate carele Egiptului; în toate erau luptători.

Şase sute de care de luptă. Începând cu dinastia a optsprezecea, carele de luptă au ajuns să fie echipamentul standard al oştirii egiptene. De atunci înainte, regii mergeau întotdeauna la război în care. Două care regale ale dinastiei a optsprezecea au supravieţuit până în ziua de azi şi, de aceea, construcţia lor este bine cunoscută. În partea de la urmă erau deschise şi au constat dintr-o platformă semicirculară făcută din lemn şi împrejmuită de o margine care se ridica într-o arcuire graţioasă până la înălţimea de aproximativ 0,90 m deasupra platformei. Carele aveau două roţi şi o oişte şi erau trase de doi cai mici. De obicei, erau echipate cu doi bărbaţi, un luptător şi un vizitiu.

Luptători. În ebraică şi în alte limbi semite, cel de-al treilea, însemnând aici probabil cel de-al treilea în car. În Asiria ajunsese un termen tehnic pentru conducătorul carului. Totuşi, în ebraică, termenul pare a fi sinonim cu luptător distins (vezi 2 Regi 9,25; etc.). Având în vedere că de obicei sunt zugrăviţi doi oameni într-un car egiptean, s-ar părea că termenul tradus aici luptător, ar trebui redat luptător distins. Cele 600 de care alese cu echipajele lor, probabil că aparţineau corpului de gardă al regelui şi au putut fi pregătite pentru o acţiune cum era urmărirea izraeliţilor, într-un timp foarte scurt.


8 Domnul a împietrit inima lui faraon, împăratul Egiptului, și faraon a urmărit pe copiii lui Israel. Copiii lui Israel ieșiseră gata de luptă.

Domnul a împietrit. Un fapt semnificativ amintit de trei ori (v.4, 8, 17) în legătură cu urmărirea de către Faraon a izraeliţilor (vezi comentariul pentru cap. 4,21).

Gata de luptă. (With an high hand). Adică, în triumf asupra urmăririi egiptenilor. Traducerea RSV redă expresia aceasta ca în mod sfidător. În Numeri 33,3, unde se întâlneşte aceeaşi expresie, RSV o redă ca în mod triumfător.


9 Egiptenii i-au urmărit; și toți caii, carele lui faraon, călăreții lui și oștirea lui, i-au ajuns tocmai când erau tăbărâți lângă mare lângă Pi-Hahirot, față în față cu Baal-Țefon.

Călăreţii. Deoarece egiptenii nu aveau cavalerie pe vremea aceea, deşi un călăreţ singur este zugrăvit o dată pe un mic monument, cuvântul tradus călăreţi mai degrabă ar trebui să fie redat călător într-un vehicul, sau bărbat urcat, adică aceia care conduceau carele. Înţeles astfel, textul concordă remarcabil cu monumentele băştinaşe ale acelui timp, care reprezintă armata egipteană ca fiind alcătuită din două feluri de trupe: cei din care şi infanteria.

I-au ajuns când erau tăbărâţi. Nu este sigur dacă Faraon i-a ajuns pe izraeliţi curând după ce şi-au întins tabăra pe malul Mării Roşii, sau dacă ei se găseau deja aici de o zi, sau chiar mai mult. Cu toate că a început în mod evident urmărirea izraeliţilor la câtva timp după plecarea lor, Faraon avea să fie în măsură să parcurgă distanţa de 80 mile (128 km), de la Tanis (Ramses), până la ţărmul de nord-vest al Mării Roşii, mult mai repede decât au putut s-o facă izraeliţii. Pentru aceasta i-ar fi trebuit cel puţin două zile, timpul aproximativ necesar pentru izraeliţi să călătorească de-a curmezişul pustiei de la Etam (vezi comentariul pentru v.5). Descrierea evenimentelor la apropierea egiptenilor pare să ducă la concluzia că de abia s-au oprit să tăbărască, atunci când i-au descoperit pe egipteni care îi urmăreau (v.9, 10; PP 284).


10 Faraon se apropia. Copiii lui Israel și-au ridicat ochii, și iată că egiptenii veneau după ei. Și copiii lui Israel s-au înspăimântat foarte tare și au strigat către Domnul după ajutor.

S-au spăimântat. Pentru ochii omeneşti situaţia lor părea deznădăjduită. Închişi la răsărit de mare, la sud de munţi accidentaţi, la apus de pustie muntoasă, iar la nord de egiptenii care îi urmăreau, probabil că ei au dedus că scăparea era imposibilă. Ba mai mult, ei erau neînarmaţi şi nepregătiţi pentru luptă. În cele din urmă, nu învăţaseră încă să-şi pună încrederea lor în puterea şi ocrotirea lui Dumnezeu.

Au strigat către Domnul. Dacă rugăciunea lor ar fi fost însoţită de credinţă, (v.11), nu s-ar fi păstrat un raport despre murmurarea lor împotriva lui Moise. Unii comentatori au sugerat că au strigat către Domnul cei mai evlavioşi dintre izraeliţi (v.10), în timp ce nereligioşii au murmurat contra lui Moise (v.11).

11 Ei au zis lui Moise: „Nu erau oare morminte în Egipt, ca să nu mai fi fost nevoie să ne aduci să murim în pustiu? Ce ne-ai făcut de ne-ai scos din Egipt?

Să murim în pustie. Oamenii au fost întotdeauna satisfăcuţi mustrând pe altcineva pentru greutăţile pe care le întâmpină. În cazul acesta, cel care a devenit ţinta indignării lor a fost Moise. Ei argumentau că el, în calitate de conducător, trebuia să fi ştiut mai bine ce era de făcut, decât să-i aducă într-o situaţie atât de periculoasă. Şi stâlpul de nor – nu i-a condus el în această cursă, din care se părea că nu este scăpare? În mod cinic, se întrebau dacă Egiptul, o ţară a mormintelor, n-ar putea să asigure morminte şi pentru ei.


12 Nu-ți spuneam noi în Egipt: „Lasă-ne să slujim ca robi egiptenilor, căci vrem mai bine să slujim ca robi egiptenilor decât să murim în pustiu”?”

Nu-ţi spuneam noi în Egipt. Poporul s-a prezentat la Moise cu o declaraţie exagerată a faptelor. Numai atunci când apăsarea crescuse, după ce Moise a avut prima întrevedere cu Faraon, ei se plânseseră cu privire cele făcute de Moise (cap. 5,21), dar la început au acceptat cu bucurie propunerile lui (cap. 4,31). Când au plecat din Egipt ei se supuseseră de bună voie instrucţiunilor lui.

Mai bine. Este o tendinţă comună de a prefera moartea în locul sclaviei, acolo unde acestea sunt singurele alternative. Nu este ciudat că un popor întru totul obişnuit cu sclavia şi neavând o tradiţie de independenţă, nu s-a ridicat la înălţimile eroice care au fost atinse de oamenii liberi.


13 Moise a răspuns poporului: „Nu vă temeți de nimic, stați pe loc și veți vedea izbăvirea pe care v-o va da Domnul în ziua aceasta; căci pe egiptenii aceștia, pe care-i vedeți azi, nu-i veți mai vedea niciodată.

Nu vă temeţi. Deşi alarma evreilor este de înţeles, curajul nobil şi încrederea lui Moise sunt surprinzătoare. O adevărată transformare remarcabilă se petrecuse cu el de pe timpul protestului lui faţă de Domnul (cap. 4,1.10.13; 5,22.23). Deşi poate că el a înţeles numai în mod vag că Dumnezeu va acţiona în aşa fel încât Faraon şi toată oastea lui vor face să se arate slava Lui (v.4), acum a rămas calm şi încrezător că totul va fi bine. Propria încredere liniştită este reflectată în îndemnul către popor să aştepte cu răbdare ca Domnul să-i elibereze. Evident că prea puţin mai aveau altceva de făcut. Moise nu ştia cum putea Dumnezeu să-şi aducă la îndeplinire voinţa Sa, dar propria experienţă în lucrarea cu Dumnezeu în ţara Egiptului îl făcea să fie sigur că El era întru totul în stare să scape pe poporul Său, oricât de imposibilă putea să apară o astfel de perspectivă. Moise însuşi a fost întristat pentru că poporul a dat pe faţă atât de puţină credinţă (PP 284).

Egiptenii. Adică, marea oştire a lui Faraon. Ordinea cuvintelor în original favorizează traducerea marginală, care numai cu o uşoară schimbare, este din LXX. Aceasta de pe urmă redă: Pentru că aşa cum aţi văzut astăzi pe egipteni, nu-i veţi mai vedea niciodată. Exprimată aşa, declaraţia înseamnă că ei îi vor vedea pe vrăjmaşii lor numai ca forme fără viaţă pe ţărmul Mării Roşii (v.30).


14 Domnul Se va lupta pentru voi; dar voi stați liniștiți.”
15 Domnul a zis lui Moise: „Ce rost au strigătele acestea? Spune copiilor lui Israel să pornească înainte.

Ce rost au strigătele acestea? Cuvintele acestea ale Domnului înseamnă că Moise a apelat la Dumnezeu după ajutor, poate că prezentând plângerile poporului înaintea Lui. Ele nu înseamnă mustrare divină, ci constituie un îndemn la acţiune hotărâtă.


16 Tu ridică-ți toiagul, întinde-ți mâna spre mare și despică-o; și copiii lui Israel vor trece prin mijlocul mării ca pe uscat.

Ridică-ţi toiagul. Izraeliţii nu trebuiau să rămână cu totul inactivi în timp ce Domnul aducea la îndeplinire eliberarea lor. Ei trebuiau să meargă înainte şi aşa au făcut spre a mărturisi despre marea putere a lui Dumnezeu. El ar fi putut să despice Marea Roşie şi fără ajutorul lui Moise, dacă ridicarea toiagului poate fi numit ajutor. Dumnezeu a ales din nou să lucreze prin Moise, pentru ca poporul să ajungă să se încreadă mai mult în cel care a fost numit conducător al lor. Dumnezeu lucrează întotdeauna în acord cu principiul folosirii uneltelor omeneşti consacrate spre a aduce la îndeplinire lucrarea Sa pe pământ, oricând şi oriunde este cu putinţă.


17 Eu voi împietri inima egiptenilor, ca să intre în mare după ei. Și faraon și toată oastea lui, carele și călăreții lui, vor face să se arate slava Mea.

Eu voi împietri. Aici este spus doar că Dumnezeu a împietrit inimile egiptenilor, după cum se pare, în acelaşi înţeles în care a împietrit inima lui Faraon (vezi comentariul pentru cap. 4,21). Urmând porunca lui, ei au ajuns părtaşi ai vinovăţiei lui (compară cu Apocalipsa 18,4). Fără îndoială că egiptenii au anticipat nerăbdători redobândirea bogăţiei lor pierdute şi răzbunarea sângeroasă asupra oricui avea să se opună capturii (cap. 12,35; 15,9). În astfel de împrejurări, natura omenească ar fi cu totul suficientă spre a-i face să fie reci şi fără inimă.

Ca să intre în mare după ei. Judecata sănătoasă obişnuită, întemeiată pe experienţele de mai înainte, ar fi trebuit să-i facă pe egipteni precauţi cu privire la implicarea lor într-o aventură atât de periculoasă ca aceea de a-i urmări pe evrei prin mare. Stupiditatea şi setea de sânge au fost cele care i-au împins înainte în pericol (vezi Romani 1,21.22). Acţiunea nesăbuită îi caracterizează de obicei pe cei care dispreţuiesc în mod deliberat conducerea Duhului lui Dumnezeu. Neluarea în seamă a judecăţilor lui Dumnezeu, experimentate atât de recent, i-a zăpăcit cu încredere în ei înşişi, şi au sfidat în cele din urmă pe Dumnezeul lui Israel (vezi 2 Tesaloniceni 2,9-12; Apocalipsa 17,14; 19,19; 20,7-9).


18 Și vor ști egiptenii că Eu sunt Domnul când faraon, carele și călăreții lui, vor face să se arate slava Mea.”
19 Îngerul lui Dumnezeu, care mergea înaintea taberei lui Israel, Și-a schimbat locul și a mers înapoia lor, și stâlpul de nor care mergea înaintea lor, și-a schimbat locul și a stat înapoia lor.

Îngerul lui Dumnezeu. Prezenţa divină manifestată în stâlpul de nor este numită Domnul în

v.24 şi cap. 13,21, iar aici îngerul lui Dumnezeu (vezi PP 366). Tot aşa, Cel care a apărut lui Moise în rugul aprins este numit atât Dumnezeu cât şi îngerul Domnului (cap. 3,2-6).

20 El s-a așezat între tăbăra egiptenilor și tăbăra lui Israel. Norul acesta pe o parte era întunecos, iar pe cealaltă lumina noaptea. Și toată noaptea cele două tabere nu s-au apropiat una de alta.

o parte era întunecos, iar pe cealaltălumina noaptea. Şi toatănoaptea cele două tabere nu s-au apropiat una de alta.

El s-a aşezat între. După cât se pare, egiptenii au ajuns până în apropierea taberei lui Israel la sfârşitul unui lung marş de zi (PP 287). Ca un zid impenetrabil de ceaţă, desfăşurându-se din mare, stâlpul de nor s-a aşezat între urmăriţi şi urmăritori, obligându-i pe cei din urmă să se oprească. Convinşi că evreii nu puteau să scape, egiptenii şi-au amânat atacul pe a doua zi (v.23, 24; 4T 24; PP 287).

Norul acesta. Expresiile pentru ei (engleză) şi pentru aceştia, cu toate că nu sunt în ebraică, ci au fost adăugate de traducătorii KJV, sunt după cât se pare justificate de context (vezi şi PP 287). Noaptea s-a lăsat repede, intensificând impenetrabilul zid de întuneric produs de nor. În acelaşi timp, pe partea dinspre izraeliţi, zidul prezenta înfăţişarea unei torţe strălucitoare, luminând întreaga tabără şi făcând să fie tot atât de uşor a se pregăti pentru marş, ca şi când ar fi fost ziuă. Astfel, turmele puteau fi adunate, animalele de povară strânse şi încărcate şi diferitele seminţii şi familii aranjate în ordine de marş (vezi PP 281). Ei mai aşteptau doar semnalul de plecare.


21 Moise și-a întins mâna spre mare. Și Domnul a pus marea în mișcare printr-un vânt dinspre răsărit, care a suflat cu putere toată noaptea; el a uscat marea, și apele s-au despărțit în două.

Vânt dinspre răsărit. Cuvântul tradus vânt estic poate fi aplicat la oricare vânt care venea dintr-o direcţie în general estică, de la sud-est, la nord-est, deoarece evreii foloseau termeni speciali numai pentru cele patru puncte cardinale. Înainte de construirea Canalului Suez, este raportat că o parte a golfului care se află la nord de oraşul Suez, uneori era complet uscat de un puternic vând de nord-est în timpul scurgerii refluxului mareei. Drept rezultat, cineva putea să treacă călare peste golf, sau să-l treacă pe jos prin vad. Cu toate acestea, un reflux intensificat de un vânt de răsărit nu poate fi luat în considerare în ce priveşte uscarea mării descrisă aici, pentru că într-un astfel de caz, toată apa este dusă spre sud, nu în două direcţii opuse, după cum arată Raportul Sacru. O astfel de despărţire de ape putea fi produsă numai printr-o minune (vezi PP 287). Locul exact al trecerii este necunoscut.


22 Copiii lui Israel au trecut prin mijlocul mării ca pe uscat, și apele stăteau ca un zid la dreapta și la stânga lor.

Apele stăteau ca un zid. Adâncimea apelor de ambele părţi ale uscatului este necunoscută. Din acest motiv nu este clar dacă apele au luat poziţia unui zid perpendicular literal, sau dacă termenul zid este folosit la figurat, referindu-se la faptul că izraeliţii erau apăraţi de atac la dreapta şi la stânga lor. Cuvintele inspiraţiei pot fi interpretate în ambele feluri (vezi v.21; PP 287), poate cu preferinţă pentru prima sugestie (4T, 24, 25).


23 Egiptenii i-au urmărit; și toți caii lui faraon, carele și călăreții lui au intrat după ei în mijlocul mării.

Egiptenii i-au urmărit. Când ultimul izraelit a părăsit ţărmul de apus al Mării Roşii, a urmat norul şi a îngăduit egiptenilor să vadă că izraeliţii scăpaseră. Egiptenii au înaintat de îndată spre ţărmul mării şi găsind canalul încă uscat, au intrat în grabă şi au forţat înaintarea în urmărire grăbită. Numai când întreaga oştire egipteană se afla în mijlocul mării, stâlpul de nor a devenit pentru ei un stâlp de foc şi le-a descoperit situaţia lor precară (1T 265; 4T 25).


24 În straja dimineții, Domnul, din stâlpul de foc și de nor, S-a uitat spre tabăra egiptenilor și a aruncat învălmășeala în tăbăra egiptenilor.

În straja dimineţii. Straja dimineţii dura la evrei aproximativ de pe la 3 dimineaţa până la răsăritul de soare, care pe acea vreme a anului avea loc aproximativ pe la 5,45.

Domnul s-a uitat. În Psalmi 77,17-19 este făcută o descriere despre cele ce s-au întâmplat în acest moment. O spargere bruscă de nori a fost însoţită de fulger şi tunet. Continuând înaintarea pe fundul Mării Roşii, ale cărei ape îngrămădite le puteau acum vedea pe ambele părţi, egiptenii trebuie să fi fost îngroziţi (vezi şi Iosif Flavius, Antichităţi II 16. 3).


25 A scos roțile carelor și le-a îngreuiat mersul. Egiptenii au zis atunci: „Haidem să fugim dinaintea lui Israel, căci Domnul Se luptă pentru el împotriva egiptenilor.”

A scos roatele carelor. Cuvântul tradus aici a scos, mai poate fi redat şi dat la o parte, înţelegând poate că roţile se adânceau în nisip până la osii, spre a fi degajate iarăşi numai cu greutate, şi spre a se afunda din nou câţiva meri mai încolo. Traducerea RSV, urmând LXX şi alte traduceri, vorbeşte despre Dumnezeu ca împiedicând roţile carelor lor. Egiptenii mai erau încă în stare să conducă acele carele, dar le conduceau cu greu. Aceasta ar însemna că deşi roţile nu fuseseră pierdute, ele nu funcţionau cum trebuiau (vezi T4 25).

Domnul se luptă. Întunericul miraculos care îi separase de izraeliţi (v.20), deschiderea misterioasă a drumului prin Marea Roşie, puternica furtună cu tunete, şi în sfârşit mersul cel greu i-au adus pe egipteni la tardiva înţelegere că Dumnezeul evreilor ajuta în mod activ pe poporul Său şi le împiedica în mod efectiv propria înaintare. Convinşi că nu mai avea nici un rost să stăruie într-o misiune, după cât se părea condamnată să dea greş, ei au început să se retragă.


26 Domnul a zis lui Moise: „Întinde-ți mâna spre mare; și apele au să se întoarcă peste egipteni, peste carele lor și peste călăreții lor.”
27 Moise și-a întins mâna spre mare. Și înspre dimineață, marea și-a luat iarăși repeziciunea cursului, și, la apropierea ei, egiptenii au luat-o la fugă; dar Domnul a năpustit pe egipteni în mijlocul mării.

Marea şi-a reluat iarăşi repeziciunea cursului. Când Moise a întins din nou toiagul spre mare, vântul de răsărit a încetat să bată şi apele s-au întors (vezi v.21). Se pare că reîntoarcerea apelor a fost rezultatul suflării vântului, cum fusese şi deschiderea unui drum (vezi cap. 15,10). Un vânt puternic de apus, care a început să bată pe neaşteptate în locul vântului de răsărit din v.21, poate că a grăbit procesul. În timp ce egiptenii fugeau, au fost întâmpinaţi de talazuri furioase, care s-au revărsat de fiecare parte.


28 Apele s-au întors și au acoperit carele, călăreții și toată oastea lui faraon, care intraseră în mare după copiii lui Israel; niciunul măcar n-a scăpat.

Toată oastea lui Faraon. Adică, toţi care au pornit să treacă marea în urmărirea evreilor. Comentatorii consideră că puteau să fi fost unităţi ale oştirii lui Faraon, care au rămas pe malul apusean, şi prin urmare n-au fost nimicite. Expresia carele, călăreţii şi toată oastea nu sprijină părerea multor comentatori că numai atelajele intraseră în mare, iar infanteria rămăsese în urmă. Ellen G. White pare să lase a se înţelege că a fost nimicită întreaga oaste egipteană (PP 287; 1T 265).


29 Dar copiii lui Israel au trecut prin mijlocul mării ca pe uscat, în timp ce apele stăteau ca un zid la dreapta și la stânga lor.
30 În ziua aceea, Domnul a izbăvit pe Israel din mâna egiptenilor; și Israel a văzut pe egipteni morți pe țărmul mării.

Israel a văzut pe egipteni. Iosif Flavius (Antichităţi II 16. 6) spune că după trecerea mării de către izraeliţi s-a pornit un vânt de apus (vezi v.27). Un astfel de vânt, ajutat de curent, avea să ducă trupurile înecate ale egiptenilor spre ţărmul răsăritean. În felul acesta, după Iosif Flavius, Moise a obţinut arme pentru izraeliţi.


31 Israel a văzut mâna puternică pe care o îndreptase Domnul împotriva egiptenilor. Și poporul s-a temut de Domnul și a crezut în Domnul și în robul Său Moise.

Poporul s-a temut de Domnul. Conducerea lui Israel prin mare a fost hotărâtă de Dumnezeu pentru a statornici în inima poporului respect şi credinţă în El. Dar credinţa în Dumnezeu era legată inseparabil de credinţa în Moise ca reprezentant al Său, din motivul acesta minunea a fost făcută prin Moise. Fiind copii în credinţă, izraeliţii aveau nevoie de minuni şi manifestări divine. A urmat credinţa şi a fost întemeiată pe vedere. Totuşi, Domnul a pronunţat o fericire asupra acelora care n-au văzut şi au crezut (Ioan 20,29). O credinţă care continuă să se sprijine pe vedere este departe de a fi desăvârşită. Acesta era adevărul despre Israel. Dacă n-am mai şti nimic despre istoria care a urmat a lui Israel, am concluziona că de aici înainte au continuat călătoria lor cu bucurie, cu încredere din toată inima în Dumnezeu şi că niciodată n-au mai dat pe faţă neîncredere, oricât de mare ar fi fost criza. Dar, dimpotrivă, îi găsim continuu nemulţumiţi de Dumnezeu şi de Moise, murmurând contra lor, şi dispreţuind sfatul lor. În timp ce privim cu uimire la perfidia izraeliţilor, nu trebuie să ne grăbim cu condamnarea îndărătniciei inimii lor. Noi nu le suntem în nici un caz superiori, dacă nu ne încredem în Dumnezeu mai mult decât poate să pătrundă vederea noastră naturală în voia şi căile Lui. Comentariile lui Ellen G. White

1-31 PP 283-288

1-4 PP 283

3,4 4T 22

5-9PP 283

9 1T 265

9-12 4T 21

10 SR 121

11-14 PP 284; SR 122

12 4T 22

13 8T 128

13,14 4T 23

15 PP 290; TM 417; 4T 25, 26, 28; 5T 583; 6T 150; 9T 271, 273

15,16 PP 287; SR 122; 4T 24

15-27 1T 265

17-22SR 123

19 4T 22, 23

20 PP 290; 4T 23

21,23 4T 24

23,24 PP 287

23-25SR 124

25 4T 25

25-28PP 287

26-31SR 125

27 1T 265-266

27,28 PP 283; 4T 25; 5T 119-120