Pavel. Înainte numit Saul. În ce priveşte înţelesul numelor, vezi nota suplimentară la Fapte 7. Pavel a urmat o deprindere antică atunci când şi-a înscris numele ca autor în salutările sale de introducere. De pildă, vezi Iosif, Antichităţi, XVI. 6. 3,4; Fapte 23,26; 1Macc 11,30.32.
Rob. [serv, KJV]. Gr. doulos, literal, cineva legat, deci slujitor legat sau sclav. Pavel foloseşte adesea termenul acesta pentru a exprima legătura lui de credinţă cu Hristos (Gal 1,10; Filip 1,1; Tit 1,1). Cuvântul cuprinde ideea apartenenţei la un stăpân şi îndeplinirea faţă de el a unui serviciu de rob. Pavel recunoştea că creştinii aparţin lui Hristos prin răscumpărare (1Cor 6,20; 7,23; Efes 1,7; 1Pet 1,18.19) şi adesea aplica termenul de doulos la credincioşi (Rom 6,22; 1Cor 7,22; Efes 6,6; cf. 1Pet 2,16; Apoc 19,2.5).
Acesta nu este un titlu de care să ne fie ruşine. Noi ar trebui să recunoaştem de bunăvoie faptul că suntem proprietatea răscumpărată a lui Hristos şi să ne supunem voii Sale. Un astfel de serviciu absolut este adevărată libertate (1Cor 7,22; Gal 4,7), deoarece cu cât suntem mai mult legaţi de autoritatea lui Hristos, cu atât suntem mai liberi de robia faţă de oameni (1Cor 7,23).
Isus Hristos. Cu privire la semnificaţia acestor titluri, vezi Matei 1,1.
Apostol. Gr. apostolos, literal cineva trimis, deci sol, trimis, cineva trimis într-o misiune specială. În Noul Testament, titlul este de obicei restrâns la oameni care au fost personal aleşi şi instruiţi de Hristos, şi anume cei doisprezece apostoli (Luca 6,13) şi la Pavel, care a fost de asemenea chemat direct de Domnul (Fapte 9,15; 22,14.15; 26,16.17; Gal. 1,1) şi instruit de El (Gal 1,11.12).
Pus deoparte. [separat, KJV]. Gr. aphorizo, a despărţi de alţii printr-un hotar. Aphorizo este folosit pentru a descrie separarea poporului lui Dumnezeu de lume (Lev 20,26, LXX), separarea finală a celor drepţi de cei nelegiuiţi (Mat 13,49; 25,32) şi separarea apostolilor pentru însărcinări speciale (Fapte 13,2). El este o explicaţie în plus a chemării apostolice a lui Pavel şi implică faptul că el a fost ales din lume şi dintre semenii lui şi consacrat lucrării de slujitor al Evangheliei.
Evanghelia. Gr. euaggelion, un cuvânt compus din două părţi, bună şi solie sau veste (vezi Marcu 1,1). Cuvântul a evangheliza vine din aceleaşi două rădăcini. Un evanghelist este cel care rosteşte veşti bune. În scrisoarea către romani, Pavel îşi aduce la îndeplinire însărcinarea de a face cunoscută vestea cea bună a lui Dumnezeu. Tyndale, în 1525, a înţeles expresia pentru Evanghelie [KJV] ca însemnând să predice Evanghelia. El a fost urmat în interpretarea aceasta de un număr de traducători moderni. Alţii preferă să lase expresia ambiguă. Contextul ar părea să arate că Pavel afirmă aici scopul chemării şi dedicării sale. El fusese chemat să fie un apostol şi pus deoparte pentru a proclama vestea cea bună cu privire la Fiul Său (vezi Rom 1,3)
Vezi o hartă a locurilor de unde a fost scrisă Epistola către Romani
Făgăduise mai înainte. Făgăduinţa aceasta fusese făcută mai ales în pasajele Vechiului Testament, care preziceau venirea lui Mesia, dar era implicită în înţelesul Vechiului Testament. Evanghelia nu era un gând venit mai pe urmă din partea lui Dumnezeu şi nici nu a fost o schimbare bruscă în planul Său aflat în desfăşurare pentru om. Ea a fost doar împlinirea făgăduinţei Sale făcute primilor noştri părinţi (vezi Gen 3,15) şi fiecărei generaţii de atunci încolo.
Prin proorocii Săi. Nu numai scriitorii cărţilor profetice ale Vechiului Testament, dar şi alţii, precum Moise (Deu 18,18), Samuel (Fapte 3,24) şi psalmistul (Psa 40,7), au proorocit despre Evanghelie (cf. Evr 1,1).
Sfintele Scripturi. În toată epistola sa, Pavel se referă în repetate rânduri la pasaje din Vechiul Testament pentru a arăta că Evanghelia era în deplin acord cu învăţăturile cuvintelor lui Dumnezeu recunoscute deja (vezi Fapte 26,22.23). El era deosebit de dornic să dovedească conaţionalilor săi că creştinismul se baza pe temelia propriilor lor profeţi şi pe Sfintele Scripturi.
Ea priveşte pe Fiul Său. KJV a plasat vers. 2 în paranteză, indicând prin aceasta că expresia priveşte pe Fiul Său trebuie să fie legată de ultima expresie a vers. 1, Evanghelia lui Dumnezeu. E de asemenea posibil de a lega expresia aceasta cu Sfintele Scripturi sau cu o făgăduise mai înainte. RSV repetă cuvântul Evanghelie, în felul acesta cuvintele de deschidere sunând astfel: Evanghelia cu privire la Fiul Său.
[Isus Hristos, Domnul nostru, KJV]. În greceşte, cuvintele acestea nu sunt aici în vers. 3, ci la sfârşitul vers. 4 (vezi comentariul la vers. 4).
Născut. [făcut, KJV]. Gr. ginomai, a deveni. Cuvântul ar putea însemna a fi născut (vezi Gal 4,4; vezi Ioan 8,58).
Sămânţa lui David. Iudeii aşteptau ca Mesia să vină din spiţa regală (Mat 22,42; Ioan 7,42), aşa cum fusese prezis (Isa 11,1; Ier 23,5). Vezi Matei 1,1.
Duhul sfinţeniei. Unii înţeleg că aceasta înseamnă Duhul Sfânt şi citează cap. 8,11 în susţinerea acestei interpretări. Totuşi, Duhul Sfânt nu este numit astfel în altă parte. Alţi văd expresia ca un opus al expresiei în ce priveşte trupul (cap. 1,3). Ei notează că după trup Isus descindea din David, dar după duhul sfinţeniei El era Fiul lui Dumnezeu.
Implicaţiile teologice ale acestui pasaj au fost discutate pe larg de mulţi comentatori. Nu pare însă că Pavel este preocupat în mod special aici de punerea în contrast a naturii omeneşti cu cea divină a lui Hristos, ci mai degrabă doreşte să clarifice faptul că Isus este în unul şi acelaşi timp Mesia iudaic făgăduit şi Fiul divin al lui Dumnezeu.
Dovedit. [declarat, KJV]. Gr. horizo, a demarca printr-un hotar, deci a desemna, a determina, a defini. cuvântul este tradus rânduit în Fapte 10,42; 17,31. Horizo este rădăcina cuvântului compus tradus pus deoparte din Romani 1,1.
Cu putere. Sau în putere. Expresia aceasta poate fi legată ca adverb de dovedit sau ca adjectiv de Fiul lui Dumnezeu. Luat ca adverb, pasajul ar însemna că Isus a fost declarat [dovedit] a fi Fiul lui Dumnezeu prin înviere. Luat ca adjectiv, pasajul s-ar referi la starea înălţată a lui Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu în putere la sau de la înviere. Ambele interpretări sunt în armonie cu alte texte (vezi Efes 1,19-21). Nici una dintre ele nu acordă susţinere ideii că Isus a fost lipsit de vreo putere sau calitate divină înainte de învierea Sa.
Învierea morţilor. [dintre morţi, KJV; Nitz.]. Pavel prezintă învierea lui Isus ca dovadă divină a calităţii de fiu. Isus pretinsese că e Fiul lui Dumnezeu (Mat 27,43; Ioan 5,17-30; 10,36) şi prezisese că va învia a treia zi (Mat 12,40; Ioan 2,19.21). Pavel afirmă că fusese clar dovedit faptul că Isus e Fiu al lui Dumnezeu prin miraculoasa împlinire a învierii Sale prezise.
În versiunea greacă, cuvintele Isus Hristos, Domnul nostru (vers. 3) apar la finele vers. 4. Pavel identifică în cele din urmă pe Fiul lui David şi pe Fiul lui Dumnezeu cu Isus din Nazaret recunoscut deja ca Hristos şi Domn de către creştini.
Numele acestea erau pline de sens pentru un iudeu. Isus, o transliterare a formei greceşti a aramaicului Yeshua, Ioşua, înseamnă Iehova e mântuire (vezi Mat 1,1). Hristos, unsul (vezi Mat 1,1), Domnul, un titlu pentru un domn şi stăpân divin, era deja cunoscut din folosirea lui în LXX (vezi Ioan 20,28).
Prin care. Pavel susţine că însărcinarea lui apostolică era de la Hristos Însuşi, nu de la oameni.
Am primit. Pluralul e probabil folosit în locul singularului, o practică obişnuită la oamenii cu autoritate. Totuşi, e posibil ca Pavel să includă pe ceilalţi apostoli.
Harul şi apostolia. Mulţi comentatori iau aceşti doi termeni împreună ca echivalent al harului sau ca favoruri ale apostoliei. Pavel vorbeşte adesea despre chemarea lui la apostolie ca har dat lui de Dumnezeu (Rom 15,15.16; Gal 2,7-9; Efes 3,7-9). Alţii, însă, preferă să înţeleagă harul ca referindu-se în special la harul personal al mântuirii, pe care Pavel îl primise la început, pe drumul spre Damasc (Fapte 9,1-16; cf. 1Cor 15,10). În ce priveşte înţelesul termenului har, vezi Romani 3,24.
Pentru Pavel, convertirea şi chemarea lui la apostolie având loc aproape simultan, trebuie să fi părut ca un singur eveniment. De la starea lui de hulitor... prigonitor... şi batjocoritor (1Tim 1,13), fusese chemat de îndată să predice credinţa pe care căuta s-o nimicească odinioară (Gal 1,23). Nu e de mirare că Pavel putea exclama: prin harul lui Dumnezeu sunt ce sunt (1Cor 15,10), nu numai un creştin pocăit, ci şi un apostol în toată regula.
Pentru numele Lui. Însemnând probabil datorită numelui Său. Scopul final al misiunii lui Pavel era să promoveze cunoaşterea de Hristos şi slava Lui. Îndeosebi numele lui Hristos urma să fie preamărit de ascultarea care vine prin credinţa în el. Pavel era gata să-şi rişte viaţa pentru o astfel de lucrare (Fapte 15,26; 21,13; cf. Fapte 9,16).
Ascultarea credinţei. [ascultarea faţă de credinţă, KJV]. Expresia greacă tradusă în felul acesta apare din nou în cap. 16,26, unde KJV o redă ascultarea credinţei. Aceasta este redarea mai literală, deoarece articolul hotărât nu e prezent în greceşte. În lipsa articolului, credinţă nu e probabil echivalent aici cu credinţa, adică un sistem de doctrine care să fie primite şi crezute (vezi Fapte 6,7; Iuda 3, unde articolul nu apare) Credinţă mai degrabă înseamnă deprinderea şi atitudinea mintală prin care creştinul îşi arată loialitatea, devoţiunea şi dependenţa faţă Hristos. O astfel de credinţă produce ascultare.
Ascultarea credinţei poate fi înţeleasă ca însemnând fie ascultarea de credinţă ca un principiu conducător sau ascultarea care caracterizează credinţa sau răsare din ea. În oricare caz, faptul însemnat este că Pavel asociază credinţa cu ascultarea. Marea solie a Epistolei către romani e că neprihănirea vine din credinţă (cap. 3,22 etc.). Aceasta este vestea cea bună pe care Pavel a fost chemat să o proclame. El priveşte apostolia ca o însărcinare de a duce printre popoare, adevărul despre ascultarea care vine din credinţă.
Toate neamurile. Expresia aceasta se referă de obicei la neamuri spre deosebire de iudei şi poate să îndredpte atenţia către propria apostolie a lui Pavel între păgâni (vezi Fapte 22,21; Gal 1,16; 2,7-9; Efes 3,1-8). Aici, însă, expresia poate reflecta însărcinarea iniţială pe care Isus a dat-o ucenicilor Săi (Mat 28,19.20; Marcu 16,15.16) şi însărcinarea dată lui Pavel cu ocazia convertirii (Fapte 9,15) de a duce Evanghelia lumii întregi.
Între care. Adică printre toate naţiunile sau neamurile, în folosul cărora el primise însărcinarea sa. Poate că Pavel exprimă prin aceasta autoritatea sa de a se adresa credincioşilor din Roma.
Chemaţi să fiţi ai lui Hristos. [cei chemaţi în Hristos, KJV]. Aceasta poate să însemne cei chemaţi, care aparţin lui Isus, chemaţi de Isus Hristos sau chemaţi să aparţină lui Isus Hristos.
Tuturor care sunteţi în Roma. Prin aceasta, evident, Pavel înţelege toţi creştinii din Roma (vezi vers. 8). Iubiţi de Dumnezeu. Dumnezeu îi iubeşti pe toţi oamenii (Ioan 3,16; Efes 2,4.5), dar pentru creştini, care au fost împăcaţi cu El prin moartea lui Hristos, bariera care îi despărţea de El a fost
înlăturată (Rom 5,10; vezi Ioan 16,27).
Sfinţi. Gr. hagioi, literal sfinţi. Termenul este obişnuit în Noul Testament pentru a descrie pe creştini (Fapte 9,32.41; 26,10; Efes 1,1 etc.). El nu desemnează neapărat persoane care sunt deja desăvârşite în sfinţenie (vezi 1Cor 1,2; cf., 1Cor 1,11), ci mai degrabă pe cei despre care se poate spune, prin mărturisirea şi botezul lor, că sunt despărţiţi de lume şi consacraţi lui Dumnezeu.
Ideea de bază a lui hagioi este despărţit de o întrebuinţare de rând şi dat uneia sfinte. În sensul acesta, termenul ebraic qodesh sau qadosh era folosit în Vechiul Testament şi aplicat, de exemplu, la cort şi la mobilierul lui (Exo 40,9). Era folosit cu privire la poporul iudeu ca naţiune (Exo 19,5.6; Deu 7,6), nu ca şi cum ei erau în mod individual desăvârşiţi sau sfinţi, ca şi cum erau separaţi de alte naţiuni şi puşi deoparte în slujba adevăratului Dumnezeu, în timp ce alte naţiuni erau devotate închinării la idoli. În felul acesta, el este folosit aici cu privire la creştinii din Roma, care fuseseră chemaţi să se despartă de alţi oameni şi de alte feluri de viaţă şi consacraţi slujirii lui Dumnezeu.
Har. Gr. charis, bunăvoinţă, nu cuvântul obişnuit de salutare folosit într-o scrisoare grecească. Cuvântul obişnuit era chairein, care exprima o dorinţă de sănătate şi prosperitate. Chairein apare în Noul Testament în scrisoarea lui Lisias către guvernatorul Felix (Fapte 23,26) şi în epistola lui Iacov (1,1). În fiecare caz din acestea e tradus salutare. Chairein, aşa cum e folosit în 2 Ioan 10 (bun venit) arată că creştinii erau obişnuiţi să se salute unul pe altul în felul acesta (vezi Mat 26,49; 27,29; 28,9; Marcu 15,18; Luca 1,28; Ioan 19,3, unde chaire şi chairete sunt traduse plecăciune).
Dar în loc de chairein, salutare, cu ideea lui predominantă de prosperitate temporală, Pavel folosea pe charis, har, un cuvânt care începe să aibă un înţeles creştin unic (vezi Rom 3,24).
Pace. Forma ebraică obişnuită de salut era shalom sau shalom leka pace vouă (vezi Gen 29,6; 47,23; Dan 10,19; Luca 10,5.6 etc.). Aşa a salutat Isus pe ucenicii Săi adunaţi după înviere (Ioan 20,19.26).
Viaţa, moartea şi învierea lui Hristos aduseseră un nou sens ambelor formule vechi de salut. Har era acum cunoscut ca iubirea răscumpărătoare a lui Dumnezeu în Hristos (vezi 2Tim 1,9). Pace era acum pacea cu Dumnezeu prin răscumpărare (Rom 5,1). Cu acest înţeles creştin, har şi pace a devenit salutul obişnuit al lui Pavel în toate epistolele lui (2Cor 1,3; 2Cor 1,2; Gal 1,3; Efes, 1,2; Filip 1,2; Col 1,2; 1Tes 1,1; 2Tes 1,2; Fil 3; cf. 1Tim 1,2; 2âtim 1,2, Tit 1,4). Petru şi Ioan au folosit şi ei formule de salut asemănătoare (1Pet 1,2; 2Pet 1,2; 2 Ioan 3; Apoc 1,4).
Dumnezeu, Tatăl nostru. Ca şi Creator, Dumnezeu este Tatăl tuturor oamenilor (Fapte 17,28.29), dar mai ales al creştinilor, care au fost născuţi din Dumnezeu (Ioan 1,12.13; 1 Ioan 5,1; cf. 1 Ioan 3,1.2), care au fost adoptaţi în familia Lui (Rom 8,15) şi care devin asemenea Lui (Mat 5,43-48).
Salutarea lui Pavel de fapt este o rugăciune ca Dumnezeu să acorde har şi pace credincioşilor din Roma. Astfel, în toate epistolele lui, salutările sunt mai mult decât o amabilitate trecătoare. Ele au fost transformate de iubirea creştină într-o rugăciune pentru binecuvântări cereşti.
Domnul Isus Hristos. Isus şi Tatăl sunt aşezaţi laolaltă, ambii fiind socotiţi izvorul harului şi al păcii. Aceasta este dovada recunoaşterii de către Pavel a dumnezeirii lui Isus (vezi Filip 3,6). În Noul Testament adesea se face referire la Isus ca Acela care a adus omului pace (Ioan 14,27; 16,33; Fapte 10,36; Rom 5,1; Efes 2,17).
Mulţumesc. Pavel începe multe din scrisorile Sale mulţumind lui Dumnezeu cu privire la cititorii săi (vezi 1Cor 1,4; Filip 1,3; Col 1,3; 1Tes 1,2; 2Tes 1,3; 2Tim 1,4). Pavel recunoştea şi era recunoscător pentru progresul deja făcut de unii pe calea creştină, chiar şi dacă s-ar fi putut să aibă nevoie de mustrare (vezi 1Cor 1,4.5.11). În felul acesta, el încuraja pe credincioşi şi câştiga atenţia lor înţelegătoare asupra învăţăturii care urma să fie dată.
Dumnezeul meu. Expresia aceasta scoate în evidenţă natura personală a legăturii lui Pavel cu Dumnezeu ca apostol şi creştin (cf. 1Cor 1,4; Filip 1,3; 4,19; Fil 4). Prin Isus Hristos. În mulţumire, ca şi în rugăciune, ne putem apropia de Dumnezeu prin Hristos (vezi Efes 5,20; evr 13,15). Credinţa voastră. Adică loialitatea şi devoţiunea voastră faţă de Hristos, creştinismul vostru. Un raport la fel de bun este menţionat în cap. 16,19: ascultarea voastră este cunoscută de toţi.
Toată lumea. Aceasta poate fi echivalentul cu pretutindeni (vezi Ioan 12,19; cf. Fapte 17,6; Col 1,6) sau poate fi înţeleasă ca reprezentând Imperiul roman. Întrucât Roma era capitala şi călătorii treceau fără încetare prin ea în drumurile lor către diferite părţi ale lumii, e uşor de observat cum veşti despre religia nouă a creştinilor romani puteau să se răspândească în toată lumea. Îndeosebi veştile acestea urmau să fie duse şi primite cu interes de membrii altor biserici creştine din tot imperiul. S-ar putea ca Pavel să fi gândit la acestea în mod deosebit ca modalităţile de proclamare a credinţei şi a ascultării de care dădeau dovadă fraţii lor în credinţă din Roma.
Dumnezeu... îmi e martor. [Dumnezeu e martorul meu, KJV]. Numai Dumnezeu putea cunoaşte adevărul acestei afirmaţii, şi apostolul apelează la El ca martor (cf. 2Cor 1,23; 11,31; Gal 1,20; Filip 1,8; 1Tes 2,5.10). Pavel scrie scrisoarea sa din Corint, unde sinceritatea lui fusese de curând pusă în mod serios la îndoială, mai ales din cauza amânării vizitei făgăduite (2Cor 1,15-24). Acum e pe punctul de a pleca la Ierusalim, după cât s-ar părea întorcând spatele bisericii din Roma. E posibil ca sinceritatea lui să fie din nou pusă la îndoială. S-ar putea chiar bănui că lui îi este ruşine să predice Evanghelia la Roma. Deocamdată, Pavel nu e în situaţia de a proba contrariul. El nu poate decât să-şi afirme iubirea, multele lui rugăciuni, via lui dorinţa de a-i vedea şi să cheme pe atoştiutorul Dumnezeu ca martor că spune adevărul (Rom 1,9-16).
În duhul meu. [cu duhul meu, KJV]. Slujirea lui Pavel nu este numai o funcţie ceremonială, ci una spirituală, o consacrare personală în slujba lui Dumnezeu răspândirea Evangheliei lui Hristos.
Pomenesc. [fac amintire, KJV]. Pavel nu văzuse niciodată comunitatea din Roma, dar nu a încetat să o amintească în rugăciunile sale.
Neîncetat. [fără încetare, KJV]. Pavel dovedea aceeaşi grijă pentru alte biserici (vezi Efes 1,15.16, Filip 1,3.4; Col 1,3.4; 1Tes 1,2.3; 2,13). Înaintarea Evangheliei pretutindeni era interesul care-l consuma.
Totdeauna. [în KJV, vers. 9]. Mulţi preferă să pună o virgulă după vă, legând astfel pe totdeauna în rugăciunile mele cu vers. 10, totdeauna în rugăciune mele fac cerere... să vin la voi.
În sfârşit. Sau în cele din urmă. Pavel dorise de mult să viziteze Roma (vezi vers. 13).
Voia lui Dumnezeu. Dumnezeu cunoaşte sfârşitul de la început. De aceea e înţelept ca totdeauna să ne supunem voii şi îndrumării Lui. Aceasta a fost totdeauna practica lui Pavel în lucrarea sa (vezi Fapte 16,7.9.10) şi suntem îndrumaţi să facem şi noi acelaşi lucru (Iacov 4,15). Prin voia lui Dumnezeu cererea lui Pavel de a vizita a fost ascultată mai târziu, dar nu în felul în care se aştepta apostolul. El a sosit acolo ca un întemniţat, în lanţuri (Fapte 28,14-16.20).
Fericirea să vin la voi. [să am o călătorie prosperă, KJV; să am parte, Nitz.]. Mai bine să propăşesc. Înţelesul literal al cuvântului grec este să am o călătorie bună, dar în Noul Testament cuvântul era de obicei folosit pentru a arăta prosperarea în general (vezi 1Cor 16,2; 3 Ioan 2).
Dar. Gr. charisma, un dar din favoare sau din har, de la cuvântul charis, har. Darul acesta spiritual pe care Pavel dorea să-l împartă personal cu credincioşii din Roma era evident binecuvântarea încurajării şi creşterea în credinţa creştină, aşa cum este explicat mai departe în vers. 12.
Întărirea voastră. [să fiţi întăriţi, KJV]. Pavel nu spune ca să vă pot întări. El ştie că e numai un instrument prin care Dumnezeu Însuşi va întări viaţa spirituală a creştinilor romani (vezi Rom 16,25; 2Tes 2,17).
Sau. [încredere, KJV]. Cu toată umilinţa şi amabilitatea creştină, Pavel se grăbeşte să corecteze orice impresie pe care ar fi putut să o facă prin cele spuse în vers. 11, adică pentru el numai să dea şi pentru ei numai să primească. Nu e intenţia lui să aibă stăpânire peste credinţa lor (2Cor 1,24). El recunoaşte că cititorii săi sunt creştini, şi el însuşi se aşteaptă să aibă un folos prin împărtăşirea credinţei pe care o aveau împreună [credinţa comună].
Să ne îmbărbătăm. [să fiu mângâiat, KJV; să fiu împreună îndemnat, Nitz.]. Sau încurajat. Vers 12 pare să fie mai mult decât o simplă expresie a tactului şi a amabilităţii. Apostolul experimentat se uneşte cu credincioşii din Roma deoarece are nevoie să fie nu mai puţin încurajat prin credinţa lor, cum ei au nevoie să fie încurajaţi prin credinţa lui. Desăvârşirea creştină nu e de găsit în izolare sau separare de ceilalţi. Ea e dezvoltată atunci când credinţa creştinilor este încurajată şi stimulată de aceea a celorlalţi credincioşi.
Să nu ştiţi. [să nu fiţi necunoscători, KJV]. O expresie favorită a lui Pavel când doreşte să atragă atenţia asupra vreunui punct important (vezi Rom 11,25; 1Cor 10,1; 12,1; 2Cor 1,8; 1Tes 4,13).
Să culeg vreun rod. [să am oarecare rod, KJV]. Pavel spera să culeagă ceva roade dintre ei, oameni aduşi la cunoaşterea lui Hristos sau la vreun spor de credinţă şi fapte bune. Isus îndrumase pe ucenicii Săi să meargă şi să aducă roade în propria lor viaţă şi în viaţa altora (Ioan 15,16; cf. Ioan 4,36). Roadă [rod] este o imagine des întâlnită în Noul Testament. Pavel o foloseşte ca să reprezinte atât rezultatele bune, cât şi pe cele rele (Rom 6,21.22; 7,4.5; Gal 5,22; Filip 1,22; 4,17, Col 1,6).
Neamuri. Sau naţiuni (vezi vers. 5). Cuvintele printre voi ca printre celelalte neamuri sugerează că biserica din Roma provenea, la origini, mai ales dintre neamuri.
Am fost împiedicat. Adică stânjenit, oprit. Pavel dă mai departe dovadă de dorinţă sinceră de a vizita biserica din Roma. Fusese nu numai dorinţa lui, dar adesea intenţia lui precisă de a-i vedea (Fapte 19,21). Dar într-un fel sau altul fusese împiedicat să facă această călătorie (Rom 15,22; cf. 1Tes 2,18; Fapte 16,6.7).
Dator. Pavel simţea că un trebuie fusese pus asupra lui de a predica Evanghelia (1Cor 9,16). Obligaţia aceasta resimţită de a face cunoscut Evanghelia pe cât posibil tuturor naţiunilor pământului se poate să se fi datorat în parte însărcinării lui speciale pentru neamuri (Fapte 9,15; Rom 11,13). Dar o obligaţie asemănătoare apasă pe umerii tuturor creştinilor de pretutindeni, care au primit binecuvântările cunoaşterii mântuirii (vezi MB 135).
Grecilor. Pavel adoptă împărţirea convenţională greacă a întregii omeniri, în greci şi ne-greci. Grecii îi considerau barbari pe toţi oamenii care nu vorbeau greaca. Termenul nu este în mod necesar unul de blam. Deosebirea este, în primul rând, una de limbă şi de neam, (vezi 1Cor 14,11). La Roma, marea metropolă, erau reprezentanţi ai tuturor naţiunilor şi ai tuturor nivelurilor de cultură şi învăţătură. Pavel declară ca fiind datoria lui de a predica Evanghelia întregii lumi, indiferent de neam şi de cultură.
Învăţaţi. [înţelepţi, KJV]. Evanghelia are o solie pentru toţi. Filosofii erau înclinaţi să ia în râs mulţimea ignorantă. Cărturarii iudei îi considerau blestemaţi pe cei care nu cunoşteau legea (Ioan 7,49). Dar Evanghelia este pentru toţi oamenii. De fapt, ea pare să fi fost primită cu plăcerea cea mai mare, în primul rând, de poporul de rând (1Cor 1,26-29). Dar nici înţelepţii [învăţaţii] nu trebuia să fie trecuţi cu vederea. Grecii se mândreau cu înţelepciunea lor şi umblau asiduu după ea (1Cor 1,22). Cu toate acestea, Evanghelia era şi pentru ei. Pavel însuşi era foarte învăţat. Oamenii pot să difere în privinţa limbii, a culturii şi a inteligenţei, dar Evanghelia este una pentru toţi. Legătura în care oamenii stau faţă de Hristos este mai profundă decât deosebirile naţionale sau personale.
În ce mă priveşte pe mine. Idiomul grec este dificil. Mulţi comentatori înţeleg prima parte a acestui verset ca însemnând atât cât mă priveşte pe mine şi pe cât am eu prilej, sunt gata să vă predic Evanghelia şi vouă. RSV traduce prima parte a propoziţiei simplu: sunt plin de râvnă. Alţii sugerează: e dorinţa mea.
Din Roma. Pavel predicase deja în marile oraşe Efes, Atena şi Corint. Acum dorea să proclame Evanghelia în capitala imperiului.
Nu mi-e ruşine. Iudeii îl considerau pe Pavel un apostat. El fusese dispreţuit şi persecutat printre neamuri. Fusese izgonit din cetate în cetate şi socotit gunoiul lumii, lepădătura tuturor (1Cor 4,13). El îşi dădea bine seama că predicarea crucii era o nebunie pentru greci şi o piatră de poticnire pentru iudei (1Cor 1,23). Dar deoarece Pavel era deplin convins de adevărul Evangheliei şi fiindcă avea el însuşi o experienţă deplină în ce priveşte binecuvântarea şi puterea ei, nu numai că nu se ruşina de nici o parte a ei, ci chiar se lăuda cu ceea ce era atât de jignitor pentru mulţi, crucea lui Hristos (Gal 6,14).
Lui Hristos. Dovezi textuale atestă (cf. pag. 10) omiterea acestor cuvinte. Totuşi, omiterea nu schimbă sensul pasajului.
Puterea lui Hristos. Evanghelia este felul în care Dumnezeu exercită puterea Sa pentru mântuirea oamenilor. Oriunde Evanghelia găseşte inimi credincioase, ea este o putere dumnezeiască prin care sunt înlăturate toate obstacolele din calea mântuirii omului. Pavel afirmă un lucru despre care ştie că e adevărat din propria sa experienţă. El simţise puterea lui Dumnezeu în propria sa viaţă şi fusese martor la efectul ei asupra altora (1Cor 1,18,24; 2,1-5).
Care crede. Evanghelia este pentru toţi oamenii (1Tim 2,4), dar e puterea lui Dumnezeu spre mântuire numai pentru cei care o primesc cu bucurie. Aceasta primire voioasă este credinţa însăşi (vezi Ioan 3,16.17).
Întâi a iudeilor. Pavel pune totdeauna pe iudei pe primul loc, în privinţa privilegiilor şi a răspunderii (cap, 2.9.10). Lor le fuseseră încredinţate cuvintele lui Dumnezeu (cap. 3,1.2). Ei avuseseră legea şi serviciile tipice ale Templului. Mesia venise prin ei (cap. 9,5). Era numai natural ca Evanghelia să le fie predicată lor mai întâi. De fapt, aceasta era ordinea în care Evanghelia a fost predicată lumii (Fapte 13,46; cf. Mat 10,5.6; 21,43; Luca 24,47; Fapte 18,6). Pavel de obicei îşi începea lucrarea în sinagogi (Fapte 17,1.2; 18,4.6; 19,8). Una dintre cele dintâi lucrări ale sale după întemniţarea la Roma a fost să prezinte Evanghelia conducătorilor iudei (Fapte 28,17.23).
A grecului. Gr. Hellen, aici echivalent cu neamuri, ca în Romani 2,9.10; 3,9; vezi Ioan 7,35. Iudeu şi grec era denumirea iudaică a întregii omeniri după religie (vezi Fapte 14,1; 1Cor 10,32). Grec şi barbar era delimitarea pe care o făceau grecii după naţionalitate şi cultură (vezi Rom 1,14).
În ea. Adică în Evanghelie.
Descoperită. Sau se descoperă. Timpul prezent arată acţiune continuă. Neprihănirea lui Dumnezeu a fost în mod special descoperită în moartea lui Hristos (cap. 3,21-26), dar descoperirea e repetată în proclamarea continuă a Evangheliei şi în experienţa spirituală a fiecărei persoane care aude Evanghelia şi crede în ea (Gal 1,16). Omul n-ar fi putut să conceapă această neprihănire divină sau să ajungă la ea prin propria sa raţiune şi filozofie. Neprihănirea lui Dumnezeu este o descoperire de la El.
Prin credinţă şi care duce la credinţă. [din credinţă la credinţă, KJV]. Comparaţi cu din slavă în slavă (2Cor 3,18) şi din putere în putere (Psa 84,7). Neprihănirea lui Dumnezeu e primită prin credinţă şi când e primită are ca rezultat o credinţă care creşte mereu. Când credinţa este exercitată, suntem în stare să primim din ce în ce mai mult din neprihănirea lui Dumnezeu, până când credinţa devine o atitudine permanentă faţă de El.
După cum este scris. Aici, ca şi în vers. 2 şi în multe alte pasaje din epistolă, Pavel caută să dovedească faptul că solia evanghelică este în acord cu învăţăturile Vechiului Testament.
Cel neprihănit va trăi prin credinţă. [neprihănitul va trăi prin credinţă, KJV; neprihănitul prin credinţă va fi viu, Nitz.]. Sau cel care prin credinţă este neprihănit va trăi. Expresia prin credinţă poate fi legată cu neprihănitul sau cu va trăi. Citatul e din Habacuc 2,4: În timpul invaziei, caldeene, Habacuc a fost mângâiat prin asigurarea că cel neprihănit e păstrat în siguranţă prin credinţa şi încrederea lui în Dumnezeu (vezi Habacuc 2,4). Un sens asemănător poate fi văzut în folosirea de către Pavel a citatului acestuia în Romani 1,17. Omul neprihănit nu va trăi prin ajutorul dat de propriile sale fapte şi merite, ci prin încrederea şi credinţa în Dumnezeu.
Alţii preferă să lege expresia prin credinţă cu cel neprihănit ca exprimând mai exact tema epistolei, neprihănirea prin credinţă. Pavel încearcă să arate că numai prin credinţă un om poate să fie neprihănit înaintea lui Dumnezeu. Numai persoana care, prin credinţă, e neprihănită, va trăi. Luat în ambele feluri, înţelesul este în mod esenţial acelaşi. În ambele cazuri, accentul se pune pe credinţă.
[Căci, KJV; Nitz.]. Aici începe discuţia principală a epistolei. Pavel caută în primul rând să arate că toţi oamenii, neamuri şi iudei deopotrivă, au nevoie de neprihănirea care se descoperă în Evanghelie. Deoarece toţi oamenii sunt păcătoşi şi, deci, expuşi mâniei lui Dumnezeu, fie neamuri (cap. 1,13-32), fie iudei (cap. 2,1 la 3,20).
Mânia lui Dumnezeu. Adică neplăcerea divină faţă de păcat, având ca rezultat final pierderea vieţii (vezi Rom 6,23; Ioan 3,36). Mânia nemărginitului Dumnezeu nu trebuie să fie comparată cu pasiunea omenească. Dumnezeu este iubire (1 Ioan 4,8) şi, deşi urăşte păcatul, iubeşte pe păcătos SC 54). Totuşi, Dumnezeu nu-Şi impune iubirea acelora care nu sunt dispuşi să primească îndurarea Lui (vezi DA 22, 466, 759). În felul acesta, mânia lui Dumnezeu împotriva păcatului este exercitată prin retragerea prezenţei Sale şi a puterii Sale dătătoare de viaţă de la cei care au ales să rămână în păcat şi în felul acesta să aibă parte de consecinţele lui inevitabile (vezi Gen 6,3; cf. DA 107, 763, 764; SC 17, 18).
Lucrul acesta este ilustrat de experienţa teribilă a iudeilor după ce L-au lepădat pe Hristos. Întrucât se împietriseră în nepocăinţa lor încăpăţânată şi refuzaseră ultimele oferte ale îndurării, Dumnezeu Şi-a retras atât protecţia Sa de la ei cât şi puterea care-i împiedica pe Satana şi îngerii lui, iar naţiunea a fost lăsată sub stăpânirea conducătorului pe care şi-l aleseseră (GC 28).
Când mânia lui Dumnezeu împotriva păcatului a căzut asupra lui Hristos ca înlocuitor al nostru, ceea ce I-a produs un chin atât de mare a fost despărţirea de Tatăl Său. El nu trebuia să exercite puterea Sa divină ca să scape de acest chin de moarte. Ca om, El trebuia să sufere consecinţa păcatului omului. Ca om, El trebuia să îndure mânia lui Dumnezeu împotriva fărădelegii (DA 686). În cele din urmă, pe cruce, mânia lui Dumnezeu împotriva păcatului, teribila manifestare a neplăcerii Sale din cauza nelegiuirii au umplut sufletul Fiului Său de consternare... Retragerea feţei divine de la Mântuitorul în ceasul acela de chin suprem i-a copleşit inima cu o întristare care nu va putea fi înţeleasă niciodată pe deplin de om DA 753).
Astfel, aşa cum Pavel explică în Romani 1,24.26.28, Dumnezeu descoperă mânia Sa lăsându-i pe oamenii nepocăiţi pradă rezultatelor inevitabile ale răzvrătirii lor. Această împotrivire stăruitoare în faţa iubirii şi îndurării lui Dumnezeu culminează cu descoperirea finală a mâniei Sale, în ziua când Spiritul Său este, în cele din urmă, retras. Pentru că nu se află la adăpostul harului divin, nelegiuiţii n-au nici o protecţie în faţa celui rău. Când îngerii lui Dumnezeu vor înceta să mai ţină în frâu vânturile turbate ale pasiunii omeneşti, toate elementele de luptă vor fi eliberate (GC 614). Atunci focul va coborî de la Dumnezeu din cer, şi păcatul împreună cu păcătoşii va fi nimicit pentru totdeauna (Apoc 20,9; cf. Mal 4,1; 2Pet 3,10).
Dar chiar şi această descoperire finală a mâniei lui Dumnezeu prin nimicirea nelegiuiţilor nu e un act al puterii arbitrare. Dumnezeu este izvorul vieţii, şi când cineva alege să slujească păcatului, el se desparte de Dumnezeu şi în felul acesta renunţă la viaţă (DA 764). Dumnezeu dă oamenilor viaţă pentru un timp, aşa că ei îşi dezvoltă caracterul. Când lucrul acesta s-a realizat ei primesc rezultatele propriei lor alegeri. Printr-o viaţă de răzvrătire, Satana şi toţi cei ce se unesc cu el se lipsesc singuri de armonia cu Dumnezeu, aşa încât chiar prezenţa Lui este pentru ei un foc mistuitor (Ibid., cf. GC 543).
Se descoperă. [e descoperită, KJV]. Vezi vers. 17. Deplina manifestare a mâniei lui Dumnezeu se va vedea la sfârşitul lumii (Rom 2,5; 1Tes 1,10, 2Tes 1,7-9; Apoc 6,16.17). Dar neplăcerea lui Dumnezeu faţă de păcat se descoperă şi în starea omenirii. Viciile înjositoare şi nelegiuirea voită la care s-a dedat păcătosul (Rom 1,24-32) dovedesc condamnarea şi pedepsirea din partea lui Dumnezeu a păcatului. Predica lui Pavel cu privire la neprihănirea lui Dumnezeu care se dă pe faţă în Evanghelie (vers. 17) serveşte de asemenea la descoperirea mai clară ca oricând, a mâniei lui Dumnezeu.
Din cer. Descoperirea mâniei divine vine ca o solie de avertizare de la tronul lui Dumnezeu.
Oricărei necinstiri a lui Dumnezeu. Gr. asebeia, lipsă de cinstire a lui Dumnezeu, lipsa religiei (vezi vers. 21).
Nelegiuiri. Gr. adikia, lipsă de purtare neprihănită, ticăloşie (vezi vers. 29).
Înăbuşe. [împiedică, KJV]. Gr. katecho, a poseda, a reţine, a ţine înapoi, a împiedica, a înăbuşi. Contextul arată aici că înţelesul a ţine înapoi e de preferat. Comparaţi cu folosiri asemănătoare ale cuvântului în Luca 4,42; 2Tes 2,6.7 .
Adevărul. Acesta se referă mai ales la cunoştinţa de Dumnezeu (vezi Rom 1,19.25; vezi Ioan 8,32).
În nelegiuire. În şi prin nelegiuirea lor, oamenii înăbuşeau adevărul cu privire la Dumnezeu. În hotărârea lor de a practica nelegiuirea, oamenii nu erau dispuşi să păstreze cunoştinţa unui Dumnezeu curat şi sfânt despre care ştiau că era împotriva unor astfel de fapte şi le pedepsea. Făcând aşa, ei nu numai că înăbuşeau adevărul în propriile lor inimi, dar şi ascundeau adevărul pentru alţii.
Ce se poate cunoaşte. Sau este cunoscut.
În ei. Adică în inimile şi conştiinţa lor (vezi cap. 2,15).
Le-a fost arătat de Dumnezeu. [Dumnezeu le-a arătat, KJV]. Dumnezeu Se descoperă omului în trei moduri: printr-o descoperire lăuntrică, raţiunii şi conştiinţei omului (Rom 2,15; cf. Ioan 1,9), printr-o descoperire exterioară, în lucrările creaţiunii (Rom 1,20) şi prin descoperiri speciale din Scripturi şi în persoana şi lucrarea lui Hristos, care confirmă şi completează celelalte descoperiri. Pavel se referă aici la primele două. Dumnezeu i-a înzestrat pe oameni cu raţiune şi conştiinţă. El i-a făcut în stare să vadă şi să cerceteze lucrările Lui. El a întins înaintea lor dovada bunătăţii, înţelepciunii şi puterii Sale. În felul acesta, Dumnezeu a făcut cu putinţă ca atât neamurile, cât şi iudeii să-L cunoască.
Însuşirile nevăzute. [cele nevăzute, KJV]. Adică puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui, aşa cum e menţionat mai departe. În orbirea lor, oamenii au pus cele văzute în locul acestor atribute nevăzute ale lui Dumnezeu.
Dumnezeirea. Gr. theiotes, natura divină, divinitatea, dumnezeirea. Aceasta este singura apariţie a lui theiotes în Noul Testament. Apostolul vorbeşte aici despre esenţa divină şi despre manifestarea însuşirilor divine, nu ale Sfintei Treimi ca atare. Comparaţi cuvântul theotes din Coloseni 2,9, care înseamnă Dumnezeire.
Se văd lămurit. [văzute clar, KJV]. Lucrurile nevăzute ale lui Dumnezeu pot fi văzute clar cu mintea, cu ajutorul lucrărilor create în natură. Deşi sunt atinse de păcat, lucrurile făcute mărturisesc despre Cineva cu puteri nemărginite care a creat pământul acesta. De jur împrejurul nostru vedem dovezi suficiente despre bunătatea şi iubirea Lui. În felul acesta este posibil ca şi păgânii chiar să recunoască şi să admită puterea Creatorului.
De la facerea lumii. [de la creaţiune, KJV]. Adică totdeauna, fără încetare de la creaţiune.
Nu se pot dezvinovăţi. [fără scuză, KJV]. Descoperirea lui Dumnezeu prin conştiinţă şi natură e suficientă pentru a lumina pe oameni cu privire la cerinţele divine. În faţa acestei descoperiri, ei sunt fără scuză faţă de neîmplinirea datoriei, adică pentru idolatria lor şi pentru prin faptul că pun piedici în calea adevărului.
Măcar că au cunoscut pe Dumnezeu. [când au cunoscut pe Dumnezeu, KJV]. Sau deşi au cunoscut pe Dumnezeu, şi anume prin descoperirea conştiinţei şi a naturii (vezi vers. 20). În plus, oameni temători de Dumnezeu, precum Noe şi fiii săi, au cunoscut pe Dumnezeu, şi cunoştinţa aceasta au transmis-o mai departe copiilor lor. Dar din cauza neglijenţei păcătoase, mintea celor mai mulţi din descendenţii lor s-a întunecat curând, iar cunoştinţa de Dumnezeu în cea mai mare măsură s-a pierdut printre neamuri.
Nu L-au proslăvit. Lipsa dorinţei de a-L cinsti pe Dumnezeu ca şi Creator divin a fost sursa întunecării minţii şi a faptelor urâte ale neamurilor. A-L proslăvi pe Dumnezeu înseamnă a-L cinsti, a-L iubi şi a-L asculta.
Nu i-au mulţumit. [nici recunoscători n-au fost, KJV]. Lipsa dorinţei de a-I mulţumi lui Dumnezeu pentru iubirea şi bunătatea Sa faţă de oameni este una dintre cauzele stricăciunii şi idolatriei. Nerecunoştinţa înăspreşte inima şi face pe oameni să uite Fiinţa căreia nu sunt dispuşi să-I arate recunoştinţă.
S-au dedat la gânduri. [imaginaţii, KJV]. Gr. dialogismoi, raţionamente, gândiri, speculaţii. Pavel foloseşte termenul pentru a se referi la ideile şi speculaţiile zadarnice pe care neamurile ajunseseră să le susţină cu privire la Dumnezeu în opoziţie cu adevărul pe care îl cunoscuseră cândva şi care le era încă pus la dispoziţie prin lucrările create de Dumnezeu (vers. 20).
Deşarte. [au devenit zadarnici, KJV; amăgiţi, Nitz.]. Gr. mataioo, a deveni nechibzuit sau a deveni zadarnic. Născocind lucruri deşarte, neamurile au ajuns nechibzuite şi amăgite. Mintea omului care se închină la idoli muţi de lemn sau la forme din piatră devin ca şi lucrurile la care se închină (Psa 115,8). Comparaţi cu kenos, tradus de asemenea zadarnic (vezi 1Cor 15,10), dar însemnând gol, sec, lipsit de conţinut.
Inima. Un termen cuprinzător folosit pentru toate facultăţile de gândire ale omului (Rom 10,6), voinţă (1Cor 4,5) sau sentiment (Rom 9,2). Iudeii considerau inima sediul vieţii lăuntrice a omului. Ea poate fi sălaşul Duhului Sfânt (cap. 5,5) sau al dorinţelor rele (Rom 1,24; cf. Marcu 7,2-23).
Fără pricepere. [neînţelepte, KJV]. Gr. asunetos, literal, fără înţelegere (vezi Mat 15,16), de unde neînţeleaptă, neînţelegătoare.
Întunecat. Oamenii s-au afundat atât de mult în ignoranţă şi păcat, încât mintea lor s-a întunecat şi a ajuns fără putere de pricepere, iar ei n-ai mai priceput sau înţeles adevărul. Producerea unui astfel de întuneric a fost totdeauna scopul lui Satana în marea luptă. Dumnezeu a dat fiecărui om individualitate, putere de a gândi şi a acţiona (Ed 17). Salvarea depinde de dreapta exercitare şi dezvoltare a puterii acesteia prin alegerea de a avea credinţă în Dumnezeu şi a asculta de voia Lui. În consecinţă, timp de şase mii de ani a fost scopul premeditat al lui Satana de a slăbi şi a distruge această putere dată de Dumnezeu pentru ca oamenii să devină iremediabil incapabili să recunoască, să primească şi să trăiască adevărul.
De aceea, una dintre primele şi cele mai necesare făgăduinţe ale Evangheliei este că Dumnezeu va da omului o inimă nouă şi o minte nouă sau un gând nou (Ezech 36,26; cf. Ioan 3,3). Cuvintele: vă voi da şi o inimă nouă... înseamnă vă voi da o minte nouă (CT 452). Solia lui Pavel în Epistola către romani e că această minunată transformare a inimii şi a minţii a fost făcută posibilă pentru oricine are credinţă în Hristos.
Că sunt înţelepţi. Pavel nu se referă aici doar la pretenţiile filozofiei greceşti, deşi nu aprecia prea mult o astfel de înţelepciune (1Cor 1,18-25). El descrie îngâmfarea celor a căror înţelepciune e legată de o abatere voită de la adevărul divin şi din care trebuie să fi apărut de prima dată idolatria în multiplele şi complicatele ei forme. Oamenii s-au abătut în presupusa lor înţelepciune de la cunoaşterea de Dumnezeu, iar rezultatul inevitabil a fost păgânismul.
Au înnebunit. Culmea nebuniei lor a fost idolatria (vezi Ier 10,14.15), fiindcă ce nebunie putea fi mai mare decât închinarea în faţa unui animal şi nu în faţa lui Dumnezeu?
Au schimbat. Mai degrabă au pus în loc sau au pus în schimb. În nebunia lor, oameni au schimbat închinarea la Dumnezeu cu aceea la chipuri. În loc să privească în sus, către o Fiinţă îmbrăcată în mărire şi putere, ei s-au închinat la reptile şi la animale. Ei au pus în locul unei persoane slăvite ceva degradant şi umilitor (vezi Psa 106,20; Ier 2,11). Omul a fost rânduit ca domn al animalelor (Psa 8,6-8), iar el se înjoseşte aducând închinare făpturilor pe care Dumnezeu le-a făcut ca să-i slujească (cf. Osea 8,6).
Nesupus putrezirii. [incoruptibil, KJV]. Adică nesupus morţii şi, în felul acesta, nesupus putrezirii cum sunt toate făpturile. Pavel pune în contrast neputrezirea lui Dumnezeu cu putrezirea omului. Numai Dumnezeu este neschimbător, indestructibil, nemuritor şi un obiect vrednic de închinare (1Tim 1,7).
Asemănarea icoanei. Oamenii n-au fost mulţumiţi să se închine lui Dumnezeu în duh (Ioan 4,23.24). Ei nu erau mulţumiţi cu descoperirea personală a lui Dumnezeu în natură (Rom 1,20). Ei au ales să-L reprezinte prin chipuri care seamănă cu oameni, păsări, animale sau târâtoare. Pavel pare să marcheze studiile degradării morale şi intelectuale a păgânilor, sfârşind prin reprezentarea viului Dumnezeu al cerului prin reptile şi alte vieţuitoare necurate care se târăsc pe pământ.
Zei cu chip omenesc erau ceva obişnuit în religia greacă şi în cea romană. Închinarea la tot felul de vieţuitoare, precum tauri, crocodili, şerpi; era pretutindeni în Egipt. Imitând idolatria Egiptului, israeliţii şi-au făcut viţelul de aur (Exo 32,4). Mai târziu, Ieroboam a aşezat doi viţei de aur la Dan şi la Betel şi le-au adus jertfe (1Re 12,28-32).
Unii dintre păgâni mai culţi se poate să fi privit chipurile numai ca reprezentări simbolice, dar mulţi dintre oamenii de rând vedeau în idoli chiar pe zei. Biblia nu ia în consideraţie o astfel de deosebire, ci pur şi simplu condamnă pe orice închinători la chipuri ca idolatri (Exo 20,4.5; Lev 26,1; Mica 5,13; Hab 2,18.19).
I-a lăsat pradă. [i-a predat, KJV]. Când păgânii s-au abătut voit de la Dumnezeu şi L-au exclus din mintea şi inima lor, Dumnezeu i-a lăsat să umble în propriile lor căi de autodistrugere (Psa 81,12; Fapte 7,42; 14,16). Aceasta este parte a preţului libertăţii noastre morale. Dacă oamenii stăruie în căile lor rele, Dumnezeu le îngăduie să facă lucrul acesta, retrăgându-Şi ajutorul plin de îndurare şi înfrânare, apoi ei sunt lăsaţi să culeagă rezultatele răzvrătirii lor printr-o robie tot mai grea sub puterea păcatului (vezi Rom 1,26.28, cf. GC 431).
Necurăţiei. Adică întinării morale, aşa cum e specificat în vers. 26.27. Imoralitatea făţişă însoţeşte de obicei idolatria şi în antichitate era consacrată ca parte a religiei. Să urmeze poftele. [prin poftele, KJV]. Sau în poftele. Aceasta se referă la starea morală în care oamenii ajunseseră deja când Dumnezeu i-a lăsat în voia înclinaţiilor şi dorinţelor lor stricate.
Îşi necinstesc singuri trupurile. Trupurile noastre sunt templul Duhului Sfânt, dar demnitatea aceasta este pierdută prin imoralitate (1Cor 6,15-19; 1Tes 4,3.4). Păgânismul îşi lasă amprenta pe trupurile, dar şi în sufletul bărbaţilor şi femeilor.
Au schimbat adevărul. Au schimbat adevărul cu privire la Dumnezeu cu o contrafacere.
În minciună. [o minciună, KJV]. Comparaţi cu Ieremia 10,14. Idolii sunt minciuni întrupate. Omul trebuie să-i facă şi totuşi se presupune că-L reprezintă pe Cel care l-a făcut pe om (Isa 40,18-29). Ei au ochi, dar nu pot vedea. Au gură, dar nu pot vorbi (Psa 115,5-7; 135,15-17).
Au slujit şi s-au închinat. [s-au închinat şi au slujit, KJV]. Primul termen se poate referi la
cult, în general, al doilea la cult prin diferite ritualuri şi jertfe.
Făpturii. Adică oricărei fiinţe create sau oricărui lucru creat.
În locul. [mai mult decât, KJV]. Mai degrabă decât. Ei au respins pe Creator pentru ca să se închine lucrului creat.
Binecuvântat. Gr. eulogetos, un cuvânt diferit de cel folosit în Fericiri (vezi Mat 5,3), o expresie de laudă şi slavă adesea, ca aici, aduse lui Dumnezeu (vezi Psa 89,52, LXX; Rom 9,5; 2Cor 1,3; 11,31). Atribuirea e deosebit de potrivită aici pentru a arăta propria loialitatea a lui Pavel faţă de Dumnezeu în contrast cu apostazia păgânilor, pe care o descrie apostolul.
I-a lăsat. Vezi vers. 24.
Patimi scârboase. [simţăminte stricate, KJV; patimi de necinste, Nitz.]. Literal, patimi de necinste. Istoria confirmă relatarea despre viciile nefireşti ale societăţii păgâne. De fapt, în contrast cu libertatea scriitorilor păgâni ai timpului său, Pavel descrie imoralitatea păgânilor cu o considerabilă rezervă. El consideră chiar o ruşine să vorbească despre astfel de lucruri (Efes. 5,12).
Parte bărbătească cu parte bărbătească. Pavel se referă aici la practicile depravate ale sodomiei şi homosexualităţii. Cuvenită. Răsplătirea pentru idolatria lor era degradarea fizică, mintală şi spirituală. Aceasta era pedeapsa pentru ceea ce făcuseră.
N-au căutat. [nu le-a plăcut, KJV]. Literal, nu au aprobat. Aceasta lasă să se înţeleagă că lepădarea din partea lor a lui Dumnezeu nu era inconştientă. Ei refuzau să-L recunoască. În loc să-şi sporească cunoştinţa de Dumnezeu (vers. 21), înăbuşeau adevărul (vers. 18) şi astfel deveneau neamurile care nu cunosc pe Dumnezeu (1Tes 4,5).
Cunoştinţa. Gr. epignosis, cunoaştere deplină.
I-a lăsat în voia. Vezi vers. 24.
Blestemate. Gr. adokimos, dezaprobate. Un cuvânt înrudit, dogimazo a aproba, e tradus căutat [plăcut] către începutul versetului. Întrucât oamenii nu au aprobat să aibă cunoştinţă de Dumnezeu, El i-a lăsat în voia unei minţi dezaprobate [blestemate]. Drept urmare a hotărârii lor de a-L uita, Dumnezeu i-a lăsat pradă minţii rele, pe care El nu o putea aproba.
Neîngăduite. Adică necuvenite, indecente.
Nelegiuire. [neneprihănire, KJV]. Un termen general deja folosit pentru a descrie starea împotriva căreia se manifestă mânia lui Dumnezeu (vers. 18). Comparaţi cu lista păcatelor din Galateni 5,19-21; 1 Timotei 1,9.10; 2 Timotei 3,2-4.
Curvie. [adulter, KJV]. Se pot cita dovezi textuale importante (cf. pag. 10) pentru omiterea acestui cuvânt. Viclenie. Gr. poneria, un termen general pentru ticăloşie, josnicie, răutate, viclenie, meschinărie. Lăcomie. Gr. pleonexia, dorinţa de a avea mai mult. Pavel descrie în altă parte păcatul acesta ca idolatrie (Col 3,5).
Răutate. [înrăire, Nitz.]. Gr. kakia, în sens cumva similar cu poneria (vezi mai sus la viclenie). Unii sugerează că poneria reprezintă nelegiuirea activă în contrast cu kakia, care subliniază starea lăuntrică a nelegiuirii.
Pizmă. [invidie, KJV]. Gr. phthonos. Pizma se află enumerată între roadele firii pământeşti (Gal 5,19-21).
Ceartă. Gr. eris, ceartă. Pavel nu se referă la dezbateri în înţelesul modern al cuvântului. Cuvântul grec scoate în evidenţă, în primul rând, elementele de ceartă, de neînţelegere şi mânie (vezi şi Rom 13,131; 1Cor 1,11; 3,3; 2Cor 12,20; Gal 5,20; Filip 1,15; 1Tim 6,4; Tit 3,9, unde acelaşi cuvânt este altfel tradus în KJV ca ceartă, sfadă, dezbatere sau neînţelegere).
Înşelăciune. Gr. dolos, viclenie, înşelăciune, tradus vicleşug în Matei 24,4; Fapte 13,10; Ioan 1,47; viclenie în 1Tesaloniceni 2,3 etc.
Porniri răutăcioase. [răutate, KJV; viclenie, Nitz.]. Gr. kakoetheia, răutate, pică, rea-voinţă, subtilitate.
Şoptiri. Gr. psithuristai, purtători de minciuni, bârfitori.
Bârfitori. Adică calomniatori.
Urâtori de Dumnezeu. Gr. theostugeis, care poate fi redat şi odioşi pentru Dumnezeu. În greaca clasică, acest cuvânt apare de obicei la timpul pasiv, urâţi de Dumnezeu. Totuşi, mulţi comentatori consideră timpul activ, urând pe Dumnezeu, mai potrivit în lista păcatelor.
Obraznici. [dispreţuitori, KJV, semeţi, Nitz.]. Adică insolenţi. Pavel foloseşte termenul pentru a descrie propria sa purtare înainte de convertire (1Tim 1,13, tradus batjocoritor). Trufaşi. [mândri, KJV]. Gr. huperephanoi, arătându-se mai presus de alţii, aroganţi, făloşi. Lăudăroşi. Gr. alazones, snobi. Născocitori de rele. Adică născocitori de noi forme de viciu şi dedare la satisfacere de sine, pentru care Nero era un exemplu (vezi pag. 81-84; DA 37). Neascultători de părinţi. Că păcatul acesta trebuie să fie cuprins în listă îl arată lumina în care Pavel privea neascultarea de părinţi (cf. Mal 4,5; Luca 1,17).
Fără pricepere. Gr. asunetoi, forma singulară a ceea ce e tradus fără pricepere [neînţeleaptă] în vers. 21. Călcători de cuvânt.. [călcători de legământ, KJV]. Adică falşi faţă de cuvântul dat.
Fără dragoste firească. Pruncuciderea şi divorţul erau obişnuite pe vremea lui Pavel. Când prin răzvrătire constantă împotriva lui Dumnezeu oamenii întristează şi alungă Duhul Sfânt (Efes 4,30), viaţa lor dă pe faţă lipsa de iubire şi de afecţiune naturală. Dumnezeu nu impune oamenilor Duhul Său dătător de iubire. Când ei stăruie în opoziţia lor faţă de voia lui Dumnezeu, El îi lasă în voia propriilor lor înclinaţii nenaturale şi egoiste (Rom 1,24.26.28).
Neînduplecaţi. [implacabili, KJV]. Pot fi citate dovezi textuale importante (cf. pag. 10) pentru omiterea acestui cuvânt. Acelaşi cuvânt grec apare totuşi în lista păcatelor din 2 Timotei 3,3 şi e tradus neînduplecaţi.
Fără milă. Adică fără milă şi compătimire. Satisfacţia morbidă pe care spectatorii o aveau urmărind uciderea gladiatorilor şi martirilor în Roma arată cât de puţină milă şi compătimire erau în inima oamenilor din vremea aceea. Isus învăţa că a fi lipsit de milă este dovada unui caracter corupt, care nu e pregătit pentru cer (Mat 25,41-43).
Ştiu. [cunoscând, KJV]. Cuvântul lasă să se înţeleagă cunoaştere deplină (cf. celor de la vers. 28).
Hotărârea. [judecata, KJV]. Gr. dikaioma, ordonanţă, decret. Pavel se referă la hotărârea dreaptă a lui Dumnezeu care face cunoscut ce e bine şi ce e rău şi leagă moartea cu păcatul şi viaţa cu neprihănirea. Hotărârea aceasta e descoperită nu numai în Vechiul Testament, dar şi în conştiinţa fiecărui om (cap. 2,14-16). Pavel a arătat clar în acest prim capitol că păcatele păgânilor erau comise în contextul unei cunoaşteri considerabile de Dumnezeu (vers. 19-21.25.28).
Fac. [comit, KJV]. Mai bine practică. Versiunea greacă implică acţiune repetată şi continuată. Vrednici de moarte. Aceasta nu se referă la justiţia civilă, ci mai degrabă la consecinţele fatale ale păcatului (cap. 6,23).
Găsesc de buni. [au plăcere, KJV]. Sau aprobă din inimă, aplaudă. Cuvântul descrie mai mult decât o consimţire pasivă la rău; el sugerează un consimţământul activ şi o aprobare activă (vezi Fapte 8,1; 22,20). Punctul culminant al listei de păcate este nelegiuirea depravată de a stoarce satisfacţie din purtarea rea a altora. Atât de degenerat ajunge omul când refuză să-L cunoască şi să-L onoreze pe adevărul Dumnezeu.
Tabloul întunecat pe care îl prezintă Pavel cu privire la stricăciunea păgână poate fi verificat în scrierile vechi ale secolului I. Una dintre descrierile cele mai des citate despre nelegiuirea care predomina pe vremea lui Pavel este aceea a lui Seneca, un contemporan al lui Pavel, care în lucrarea lui De Ira II. 9. 1 declară: Orice loc e plin de crimă şi de viciu; mult prea multe crime se săvârşesc pentru a putea fi vindecate de vreo oprelişte posibilă. Oamenii se luptă într-o mare rivalitate a nelegiuirii. În fiecare zi, dorinţa de a face răul e mai mare şi teama de el e mai mică. Orice respect faţă de ceea ce este bine şi neprihănit este alungat, desfrâul se năpusteşte încotro vrea şi crimele acum nu mai sunt pe ascuns, Ele păşesc cu aroganţă în faţa ochilor noştri şi nelegiuirea a ajuns la o stare atât de publică, a câştigat atâta putere asupra inimii tuturor, încât inocenţa nu este numai rară, ea este inexistentă (ed. Loeb, Eseuri morale, vol. I, pag. 183). Vezi şi Înţelepciunea lui Solomon, 14,22.30. Compară cu DA 36, 37.
De 4 000 mi de ani se continuă susţinerea că omul se poate mântui singur, prin propriile sale fapte. Principiul că omul poate să se mântuiască prin propriile sale fapte stă la temelia oricărei religii păgâne (DA 35). Acum devenise complet clar că se cerea un alt plan de mântuire: Satana tresălta de bucurie că izbutise să strice chipul lui Dumnezeu în om. Atunci Isus a venit să refacă în el chipul Făcătorului său (DA 37,28; vezi Gal 4,4.5). Vestea cea bună că starea omului nu este fără nădejde, şi că neprihănirea e la îndemâna tuturor celor care au credinţă în Hristos era solia de speranţă a lui Pavel către lumea păgână. Aceasta este Evanghelia lui Hristos, tema acestei epistole către credincioşii din Roma.
Comentarii Ellen G. White
4 DA 600
14 AA 246, 380; CS 212; DA 440; Ed 65, 139, 263; Ev 218; MB 135; 4T 52; 5T 731
16 CT 255; FE 200; GW 16; MH 215; ML 61, 224; 7T 12
1. 16.17 AA 380 17 GC 125; SR 341
18–32 CG 440
20 COL 18, 22, 107; CT 187; DA 281; Ed 134; MH 410; MM 103; PP 116; 8T 255
21 AA 14; COL 18; FE 331; PP 82; 5T 738
2. 21.22 CT 424 22 COL 199; 2T 42
25 COL 18; FE 329; GC x; PK 281; PP 91; 4T 595
28 PP 82, 91
29–32 Ed 235