Iată legile. Capitolule de la 12,1 la 26,19 au fost numite Cartea Legământului. Înclinaţia poporului de a uita cererile lui Dumnezeu a necesitat o repetare a voinţei Lui (vezi cap. 6,1).
Orice copac verde. Literal, orice copac cu frunziş bogat. Cuvântul tradus verde este de la verbul a creşte bogat. Munţi, dealuri şi tufişuri sunt locurile favorite printre naţiunile păgâne pentru aşezarea unui idol şi a sanctuarului lui (vezi 1 Regi 14,23; 2 Regi 16,4; Isaia 57,5; 65,7; Ieremia 2,20; 3,13; Ezechiel 18,6.11.15; 22,9). În general, o astfel de închinare era însoţită de imoralitate sub înfăţişare religioasă.
Să le surpaţi altarele. Aceasta era absolut necesar, dacă trebuia ca idolatria să fie dezrădăcinată (vezi Levitic 26,1; Deutronom 7,5). Stâlpii. Cuvântul tradus stâlp se referă la o singură piatră. Altarele erau clădite pe una sau
mai multe pietre; stâlpul era o singură piatră şi de obicei era obiect de închinare. Acelaşi cuvânt este tradus chip şi chipuri in Exod 23,24; 34,13; Levitic 26,1; Deutronom 7,5; 16,22; 1 Regi 14,23; 2 Regi 3,2; 10,26.27; Osea 3,4).
Să nu faceţi aşa. Astfel de altare, tufişuri şi stâlpi sacrii nu trebuiau să fie folosiţi în închinarea faţă de Iehova. Totuşi, în istoria lor de mai târziu, copiii lui Israel n-au ascultat de porunca expresă a lui Dumnezeu (2 Regi 17,10.11; Ezechiel 20,28; Osea 4,13).
Să-şi aşeze numele Lui. Adică, unde avea să locuiască El personal – în Templu. Numele Iehova era sfinţit, şi nu trebuia să fie expus în locuri nevrednice (vezi Exod 20,24). Unde este numele lui Dumnezeu este un loc de scăpare (Psalmi 48,3; 76,1). Mai ales Psalmii sunt foarte bogaţi în referinţe cu privire la numele sfinţit (Psalmi 5,11; 29,2; 33,21; 72,17.19; etc.). Compară cu făgăduinţa din Maleahi către biserica rămăşiţei (Maleahi 4,2).
La locaşul Lui. Sanctuarul din Şilo şi mai târziu Templul in Ierusalim (vezi 2 Samuel 7,13; 1 Regi 3,2; 8,17-19,44.48; Isaia 18,7; Ieremia 3,17). În alte cazuri, referirea poate să fie la Ţara Sfântă.
Arderile voastre de tot. Adesea amintite împreună ca jertfele, întrucât erau cele mai
obişnuite dintre toate jertfele (Exod 10,25; 18,12; Iosua 22,26.28).
Zeciuielile. Vezi cap. 14,22,23.
Cele dintâi roade. Aceasta este o referire la primele roade de grâu, vin, untdelemn şi alte
produse ale pământului aduse în persoană (Numeri 18,11.12; Deutronom 18,4; 26,4,10). Închinătorul le-a cultivat prin propria lui muncă şi le-a cules cu propria lui mână.
Daruri de bunăvoie. Acestea erau jertfele aduse ca îndeplinire a unei juruinţe sau ca jertfe de mulţumire pentru o binecuvântare specială (vezi Levitic 7,16; 22,18.21; 23,28; Numeri 15,3; 29,39).
Întâii născuţi. Vezi Exod 13,2.12; 22,29; 34,19; Numeri 18,15-17.
Să mâncaţi. Adică, la mesele ceremoniale (Exod 18,12).
Înaintea Domnului. Preoţii mâncau în incinta sanctuarului (Numeri 18,10), dar poporul putea să mănânce numai aproape de Cortul Întâlnirii şi, în sensul acesta, în prezenţa lui Dumnezeu (Exod 18,21; 24,11; Deutronom 27,6,7).
Să vă bucuraţi. A se bucura înaintea Domnului este în Scripturi un subiect fără sfârşit (Levitic 23,40; Deutronom 16,11.14; 27,7; Psalmi 32,11; 97,12). În schimb, Dumnezeu se bucură de poporul Său (Ţefania 3,14-17).Face ce-i place. Adică, cu privire la prescripţiile ceremoniale la care tocmai se făcuse referire. Mereu trebuie să fie avut în vedere că multe din instrucţiunile date de Moise lui Israel în pustie n-au putut fi întru totul îndeplinite, până n-au ajuns să fie o comunitate stabil aşezată.
În propriii lui ochi. Adică, în mod conştient de acord cu Legea (vezi cap. 13,18).
Locul de odihnă. Locul de odihnă, poate că ar fi mai bine (vezi şi 1 Regi 8,56; Psalmi 95,11). Numele de Noe este derivat din aceeaşi rădăcină. În Vechiul Testament există multe făgăduinţe frumoase despre odihnă, odihnă în prezenţa lui Dumnezeu (Exod 33,14), odihnă după osteneli (Isaia 14,3), şi liberare de vrăjmaş (Isaia 14,5-7).
El vă va da. Comentatorii iudei aplică aceasta la glorioasa domnie a lui David (2 Samuel 7,1).
Să aduceţi. Domnul a poruncit să-I fie aduse jertfe şi daruri, nu pentru vreo oarecare virtute inerentă în darurile însăşi, ci ca lecţie intuitivă prin care poporul să poată învăţa calea mântuirii. Fără sinceritatea de inimă din partea credinciosului, darul lui nu era primit înaintea lui Dumnezeu (1 Samuel 15,22; Isaia 1,11; Ieremia 7,22-24).
Juruinţelor voastre. Literal, toate alesele voastre juruinţe – toate darurile lor de plată a juruinţelor. Animalele de jertfă alese de ei trebuiau să fie desăvârşite, fără nici un defect.
Levitul. Seminţia lui Levi a fost consacrată serviciului sfânt al lui Dumnezeu şi, prin urmare, nu avea nici o parte în ocupaţiile obişnuite prin care oamenii îşi câştigau existenţa. Levitul nu avea pământ (cap. 10,9) şi de aceea el primea întreţinerea de la adunare (cap. 14,27; 16,11.14; 18,1-8; 26,11).
În toate locurile. O aşezare frumoasă nu trebui să-i ademenească. Multe astfel de locuri, fără îndoială că mai înainte fuseseră ocupate de altare idolatre (vezi Ezechiel 20,27-29).
În locul. Porunca aceasta a fost dată în mod repetat (v.5, 6, 11) ca o avertizare accentuată şi
o protecţie împotriva închinării idolatre. Numai când Dumnezeu a stabilit un loc, slujbele lor aduse acolo aveau să fie primite.
Să înjunghii vite şi să mănânci. Aceasta este o modificare a legii în vigoare în timpul peregrinărilor prin pustie, care interzicea înjunghierea de animale pentru hrană decât înaintea uşii Cortului Întâlnirii (Levitic 17,3.4). Legea cea nouă s-a aplicat la şederea în Canaan.
Prin binecuvântare. Referirea de aici este la o mâncare obişnuită. După cât se pare vânatul căprioarelor nu era mai puţin obişnuit decât astăzi. Pentru că mâncarea aceasta nu era mâncare de jertfă, nu se insista asupra curăţirii ceremoniale ca în cazul unei mâncări de jertfă (Deutronom 12,22; Levitic 7,20).
Sângele. În armonie cu prevederile stricte în vigoare încă de pe vremea când omului i s-a îngăduit să mănânce carne după potop (vezi Geneza 9,4-6).
Să-l vărsaţi. Sângele animalului de jertfă era stropit pe altar. Tot aşa, sângele unui animal înjunghiat pentru hrană nu trebuia să fie mâncat, ci vărsat pe pământ.
Cetăţile tale. Adică, în particular, în propriile cămine. Aceasta este o repetare a versetului 7 cu privire la mâncarea jertfei, cu scopul ca să nu se facă confuzie cu privire la îngăduinţa acordată în versetul 15.
Zeciuiala. Aceasta nu poate fi prima zecime, care era folosită exclusiv pentru întreţinerea leviţilor (Numeri 18,24). Zecimea care era îngăduită poporului s-o mănânce, totuşi numai în apropierea sanctuarului iar nu în căminele lor, era cea de a doua zecime. Amănunte asupra acestei a doua zecimi sunt date în Deutronom 14,22-29.
Întâii născuţi. Vezi cap. 15,19,20. Întâiul născut de parte bărbătească din turme şi cirezi era în mod expres proprietatea Domnului (Exod 13,2.12.15; Numeri 18,15-18) şi aparţinea părţii preoţilor. Acest dar nu putea fi niciodată mâncat de poporul de rând. Se poate ca întâii născuţi la care se referă aici să fie întâi născuţi de parte femeiască. Aceştia trebuiau să fie partea poporului şi a preoţilor în prezenţa Domnului.
Juruinţe. Acestea de asemenea aparţineau lui Iehova (Levitic 27,28) şi erau pentru preoţi (Numeri 18,14) când juruinţele erau făcute exclusiv lui Iehova. Alte daruri ca juruinţe erau mâncate la sărbători solemne cu preoţii şi puteau fi împărţite cu văduvele, orfanii şi cu cei săraci.
Cele dintâi roade. Cele dintâi roade din grâu, vin şi untdelemn erau de asemenea partea preoţilor (Numeri 18,12).
Levit. Această avertizare divină contra neglijării celor din slujba sfântă este repetată în cap. 14,27. Aceasta era necesar pentru că nu era luată nici o măsură legală spre a obliga la plata zecimii. Leviţii puteau fi aduşi la o stare precară dacă poporul devenea neglijent şi nu plătea cu credincioşie zecimea. Apostolul Pavel aplică acest principiu al zecimii cu credincioşie la slujirea creştină (1 Corinteni 9,13.14).
vei putea să mănânci după dorinţa ta.
Hotarele. În armonie cu făgăduinţa din Geneza 15,18 (vezi şi Deutronom 1,21; 19,8; compară cu Exod 34,24).
Departe. În timpul peregrinărilor prin pustie, sanctuarul era aproape de popor; de aceea toată carnea era mâncată în prezenţa lui Dumnezeu (Levitic 17,3.4). O dată cu lărgirea hotarelor naţiunii, avea să fie o călătorie grea şi costisitoare pentru mulţi spre a ajunge într-un singur loc, indiferent unde acesta era ales. Distanţa până la un loc central de închinare avea să fie pentru cea mai mare parte din popor prea departe din motive de comoditate.
Cetăţile tale. Poporul putea să mănânce din cirezile şi turmele lui acasă. O elaborare a versetelor 15 şi 16 şi o modificare a prescripţiei stricte de a nu face aşa în timp ce se aflau în pustie.
Căprioară. Aceasta şi cerbul nu erau considerate ca animale de jertfă (v.15).
Cel necurat şi cel curat. Vecinătatea faţă de altar făcea locul sfânt şi numai cei curaţi în mod levitic se puteau apropia de loc. Când oamenii mâncau la casele lor, persoana ce nu era curată ceremonial putea să participe şi ea.
Numai, vezi. Porunca împotriva sângelui este cea mai accentuată şi literal se citeşte Să devii tare ca să nu mănânci sângele.
Sângele este viaţa. Vezi Geneza 9,4; vezi şi Levitic 17,11.14; 1 Samuel 14,32-35.
Să fii fericit. O făgăduinţă deseori făcută (cap. 4,40; 5,29; 6,18). Fără îndoială sunt incluse ambele binefaceri, atât fizică, cât şi spirituală.
Lucrurile. O declaraţie generală care cuprinde jertfele (Exod 28,38; Levitic 22,2.3; Numeri 18,8) şi zecimile (Levitic 27,30) şi astfel de jertfe speciale pe care o persoană putea dori să le facă. Aceasta este o repetare că jertfele ceremoniale trebuiau să fie aduse la altar.
Pe altarul. Vezi versetul 6. Vărsat. În aceste cazuri, sângele era sfânt, nu ca sângele animalelor înjunghiate acasă, care era vărsat pe pământ. Carnea s-o mănânci. Adică după ce preoţii şi leviţii îşi primiseră părţile cuvenite lor.
Ca să fii fericit. Vezi versetul 25. Ce este bine si ce este plăcut. Vezi cap. 6,18. Fericirea lor viitoare ca popor şi ca indivizi depindea de colaborarea cu voinţa exprimată a Domnului.
Nimici toate neamurile. Vezi Deutronom 19,1; Iosua 23,4.
Vezi să nu. În noua patrie aveau să se ivească pentru ei tot felul de ispite.
Prins în cursă. Era o credinţă comună printre vechile popoare că era fatal să se neglijeze închinarea la zeii speciali ai localităţii în care se putea afla o persoană (vezi 2 Regi 17,26). Aceasta explică accentuarea pe care o face Dumnezeu de a nu se închina la zeii ţării în care aveau să intre. Acest început de închinare a fost rădăcina depravării locuitorilor păgâni care aveau să fie alungaţi sau nimiciţi (Deutronom 7,16.25).
Să nu faci aşa. Riturile şi ceremoniile idolatriei nu trebuiau să fie preluate de poporul lui Dumnezeu şi folosite în închinarea adusă Lui.
Fiii…lor. Vezi Levitic 18,21; 20,2; 2 Regi 17,31; Ieremia 7,31; 19,5; 32,35. Jertfirea de copii la vechile popoare păgâne este cu totul legalizată. Au fost cunoscute cazuri izolate de acestea în India modernă (vezi India, Census, Ethnography, 1901-1931, tipărită de tipografia Guvernului Indiei, New Delhi, 1937, pag. 65).
Toate lucrurile. Acesta este versetul 1din cap. 13 din textul ebraic. El se aplică cu forţă egală atât la capitolul 12, cât şi la capitolul 13.
Comentariile lui Ellen G. White
7 SC 108
8 PP 634
16 AA 191
19 Ed 149
28 PP 634