Fiilor lui Iuda. S-a sugerat că secţiunea naraţiunii care debutează cu acest capitol, ar putea începe mai bine cu ultima propoziţie a capitolului precedent, având redactarea următoare: Şi ţara s-a odihnit de război, şi partea căzută prin sorţi seminţiei fiilor lui Iuda, după familiilor lor, se întindea spre... etc. Iosua a atribuit lui Iuda, Efraim şi jumătate din seminţia lui Manase moştenirea lor, înainte de mutarea taberei de la Ghilgal. Pentru unele motive nedeclarate, împărţirea restului ţării n-a fost completată imediat. Probabil că Iuda şi fiii lui Iosif au fost agresivi şi au dorit să ia imediat în stăpânire moştenirea lor, în timp ce restul seminţiilor au fost mai retrase şi mai fricoase. Pe de altă parte, Iuda şi Iosif au fost cei doi fii ai lui Iacob asupra cărora a trecut dreptul de întâi născut al lui Ruben, care îl pierduse. Iuda avea stăpânirea dată lui şi Iosif avea parte dublă şi probabil că acesta a fost motivul pentru care au fost aşezate mai întâi aceste două seminţii, Iuda în sud şi Iosif în partea centrală. Mai târziu, după mutarea taberei la Şilo, porţiuni din părţile lor au fost date la unele din cele şapte seminţii rămase. De asemenea, a fost făcută o examinare mai exactă şi mai cuprinzătoare a părţii de ţară care a rămas şi înainte ca porţiunile să fie atribuite celorlalte şapte seminţii. Aranjamentele detailate ale primelor împărţiri n-au fost arbitrare. Nici o seminţie n-a reţinut în mod egoist partea ei când s-a înţeles că celelalte seminţii aveau mai puţin. Mai târziu au fost făcute diferite ajustări.

Multe din cetăţile Ţării Sfinte au fost de mult timp distruse şi n-a rămas nici o urmă vizibilă de ruine prin care să fie identificate. Dar multe altele păstrează vechile lor nume sau caracteristici după care pot fi recunoscute. Din acestea din urmă pot fi destule identificate spre a stabili hotarele seminţiilor cu un remarcabil grad de precizie. Arheologii descoperă în mod constant poziţia tot mai multor cetăţi şi identifică mai precis vechile nume, aruncând astfel o lumină tot mai mare asupra geografiei Palestinei. Primele 12 versete ale capitolului delimitează hotarul lui Iuda.

Hotarul Edomului. Versetul înseamnă în mod literal, hotarul Edomului, pustia Ţin, spre ţara uscată de la limita extremă a sudului. Teritoriul seminţiei lui Iuda cuprindea cea mai mare parte sudică a ţării. El atinge Edomul la sud-est, şi la sud se mărgineşte cu pustia Ţin. Hotarul de sud redat aici este identic cu hotarul de sud al lui Israel descris în Numeri 34,3-5.

Sânul care caută spre miazăzi. În mod literal, limbă orientată spre sud. Septuaginta traduce, de la ţinutul muntos care se întinde spre sud. Siriaca traduce acest verset, Şi hotarul lor a fost de la sud de ţărmul Mării Sărate, şi el se întindea de acolo până la limba care se întoarce spre sud. Probabil că traducătorii Septuagintei au înţeles că sânul este limba de pământ care înaintează în Marea Moartă. În schimb, siriaca, probabil că a fost influenţată de Septuaginta. În general termenul este aplicat la ieşitura proeminentă de pământ, dar din contextul de aici s-ar părea că e cel mai bine aplicat la întinderea sudică a mării.

Acrabim. În mod literal, muntele scorpionilor sau suişul scorpionilor (vezi Numeri 34,4), probabil din cauza marelui număr de scorpioni din acea regiune. Acesta, probabil, că era aşezat la jumătatea drumului dintre muntele Halac şi Marea Moartă. El mai este amintit şi în Iosua 11,17; 12,7.

Trecea prin Ţin. Este mai corect tradus, traversa dincolo spre Ţin, adică linia trecea peste munte.

Cades-Barnea. Propoziţia completă se traduce în mod literal, şi se urca de la sud spre Cades-Barnea, o distanţă considerabilă la sud de Beer-Şeba. Unii au identificat-o cu Ain el-Qudeirât, la 70 de mile sud de Hebron; alţii cu Ain Qedeis, cam la 5 mile (8 km.) mai departe spre sudest.

Heţron. Poziţia exactă a Heţronului, Adarului şi a Carcaaei nu este cunoscută. Evident că hotarul se întindea la nord-vest de Cades până la Adar şi apoi făcea o cotitură spre vest, urmând probabil hotarul dintre pustia Paran şi pustia Ţin. Cades-Barnea pare să fi fost aşezată pe hotarul acesta, deoarece despre ea se vorbeşte ca fiind în ambele pustiuri (Numeri 13:26; 20:1).

Pârâul Egiptului. Se crede că acesta se referă la braţul de nord al lui Wadi el-Arish. Hotarul a urmat acest Wadi până la Marea Mediterană.

Îmbucătura Iordanului. Hotarul de răsărit era întreaga coastă a Mării Sărate, de la sânul sudic până la capătul nordic al sânului sau limbii (vezi cele despre v. 2) până unde râul Iordan se vărsa în mare. Hotarul nordic începea de la acest punct.

Bet-Hogla. În mod literal, casa potârnichii. Aşezarea este cunoscută astăzi ca Ain Hajlah. Ea se află cam la 2 mile de Iordan între gura râului şi Ghilgal, locul de tabără al lui Israel. Bet-Holga era pe hotar dar aparţinea lui Beniamin.

Bet-Araba. În mod literal, casa pustiei sau casa Arabei. Depresiunea Iordanului era cunoscută de Araba. Locul exact al Bet-Arabei este necunoscut, cu excepţia faptului că ea era în câmpia deşertului ’en Gharabeh la nord de Marea Moartă. Uneori este atribuită lui Iuda (v. 61) iar uneori lui Beniamin (cap. 18,22).

Piatra lui Bohan. Declaraţia de aici este că hotarul se ridica până la piatra lui Bohan, iar în cap. 18,17 unde hotarul este dat în sens invers, se spune că pogoară până la piatra lui Bohan. Din observaţia aceasta se pare lămurit că piatra trebuie să fi fost pe partea de pantă aproape de muntele din această regiune şi astfel la vest de Bet-Araba. Pentru ce a fost numită piatra după numele fiului lui Ruben, nu se ştie. Bohan, Rubenitul nu locuia aici. Cel puţin moştenirea seminţiei lui era de cealaltă parte a râului. Dar probabil că Bohan a fost unul dintre acei care au mers dincolo să ajute lui Israel să cucerească ţara, şi în cursul evenimentelor a făcut vreo faptă eroică deosebită acolo, a fost îngropat acolo la faţa locului, şi în cinstea lui a fost ridicată o piatră.

Debir. Acesta nu este Debirul din cap.10, ci o cetate aproape de Ghilgal, numită acum Thogret ed-Debr, la 7 mile sud-vest de Ierihon. �

Valea Acor. O câmpie la sud de Ierihon numită el-Buqeah. Se întinde de la sud-vest la nordest aproximativ 3 mile (5 km) vest de Khirbet Qumrân, în partea de nord a pustiei lui Iuda.

Adumim. Cetatea aceasta este pe drumul de la Ierusalim la Ierihon. Cuvintele suişul Adumim se referă la o trecătoare de munte din această regiune. Cuvântul pentru pârâu este cuvântul pentru un torent de iarnă, care reprezintă o vale de obicei uscată cu excepţia din timpul ploilor de iarnă. Valea se crede a fi moderna Tal’at ed-Damm.

Apele En-Şemeş. În mod literal, izvorul defăimătorului. Poziţia exactă a acestui izvor, pe drumul de la Ierusalim la Ierihon, este nesigură, dar s-ar putea să fie Ain el-Hod, la mică distanţă dincolo de Betania, ultimul loc cu apă înainte de a ajunge la Iordan şi cunoscut ca Fântâna Apostolilor.

En-Roguel. În mod literal izvorul iscoadei. Acesta era o fântână sau izvor tocmai în afara Ierusalimului la joncţiunea văilor Chedron şi Ilinom.

Valea Bet Hinom (engl. Valley of the son of Hinnom). Uneori este numită simplu Valea lui Hinom. Din ebraicul acestui termen ge hinnom, a derivat cuvântul grecesc gehenna, care este tradus în KJV iad (Matei 5,22.29.30; 10,28; 18,9; 23,15; Marcu 9,43.45.47; Luca 12,5; Iacov 3,6). Locul are o reputaţie rea în Scriptură, de la jertfele care includeau şi 253 pe copii, aduse acolo lui Moloh, şi de la pângărirea înălţimilor lui de către Iosia (2 Regi 23,10) precum şi prin faptul că acolo s-au ars mai târziu gunoaiele Ierusalimului. Cuvântul Hinom de cele mai multe ori se crede a fi numele unui om căruia i-a aparţinut cândva valea. Dar unii au sugerat că cuvântul poate să vină şi de la un cuvânt vechi care însemnă că valea era scena sacrificării atâtor copii nevinovaţi (vezi 2 Regi 23,10; Ieremia 7,31). După ce regele Iosia a îndepărtat chipul din valea aceasta şi a pângărit înălţimea, valea pare că a devenit locul general de adunare a murdăriilor şi gunoaielor cărate din Ierusalim, şi astfel era socotită de toţi ca blestem. Se presupune că acolo focul era în continuă ardere pentru a consuma aceste necurăţii şi pentru prevenirea infecţiilor. Valea era la sud şi vest de Ierusalim, întâlnind valea Chedron la colţul sud-estic al oraşului, unde era situat En-Roguel.

Spre miazăzi de Iebus. În mod literal umăr la Iebusului, probabil cu referire la creasta platoului pe care era aşezată cetatea Iebus. Deoarece hotarul trecea pe la sud de Ierusalim, cetatea a rămas în teritoriul lui Beniamin.

Vârful muntelui. Expresia în contextul ei se traduce în mod literal, capul muntelui care este faţă în faţă cu valea lui Hinom, spre apus.

Văii refaimiţilor (Engl. Valley of the giants). Numită şi valea lui Refaim (2 Samuel 5,18). Valea aceasta este orientată spre sud, înspre Betleem din colţul sud-vestic al cetăţii Ierusalimului. Regiunea era foarte fertilă şi o posesiune preţuită şi căutată de inamicii care atacau Ierusalimul. Valea a fost scena a două înfrângeri pentru filisteni (2 Samuel 5,18-22; 23,13; 1 Cronici 11,15; 14,9).

Neftoah. Cam la 2 mile (4 km.) nord-vest de Ierusalim, o distanţă mică de Emaus şi cunoscută astăzi ca Lifta.

Muntele Efron. O creastă de munte aproape de drumul de la Ierusalim spre Iope, pe care se află cetatea Saba, Cartal, Culomich şi alte cetăţi mici. Hotarul mai urmează încă o direcţie nord-vestică.

Baala. Mult mai obişnuit cunoscută ca Chiriat-Iearim. Este vădit că cetatea a fost o veche înălţime canaanită pentru cultul lui Baal. Ea a fost identificată de mulţi cu localitatea de astăzi de la Tell el-Azhar, un sătuleţ de munte cam la 7 mile de Ierusalim pe drumul spre Iope. Unii cred că este acelaşi cu Emaus-ul de pe vremea lui Hristos. Chiriat-Iearim a fost localitatea unde chivotul a stat timp de 20 de ani după întoarcerea lui de la filisteni (1 Samuel 7,1,2)

Se întorcea (engl. Compassed) În mod literal, se întorcea. Adică, de la Baala, hotarul se întorcea de la direcţia nord-vest la o direcţie vestică.

Muntele Seir. O creastă orientată sud-vest de la Chiriat-Iearim, cunoscută astăzi sub numele de Sarîs. Seir, de la care a derivat Sarîs înseamnă păros şi ca Chiriat-Iearim, înseamnă o cetate a pădurilor, această creastă muntoasă fără îndoială că a primit numele ei de la caracteristica ei păduroasă. Acest munte Seir, nu are nici o legătură cu muntele Seir, căminul lui Esau.

Chesalon. Probabil moderna Kesla, numită şi Har-Iearim, muntele pădurii, după cum Chiriat-Iearim înseamnă cetatea pădurilor. Se pare că pe vremuri regiunea a fost acoperită de păduri.

Bet-Şemeş. În mod literal casa soarelui sau templul soarelui. Printre canaaniţi soarele era un obiect de închinare, şi de aceea lui îi erau consacrate fântâni, dealuri etc. Bet-Şemeş era cam la 20 de mile sud-vest de Ierusalim pe marele drum spre Aşdod şi Mediterana. Astăzi este cunoscut ca Tell er-Rumeileh. Acesta este locul unde au pierit mulţi pentru că au privit în chivot pe vremea lui Samuel (1 Samuel 6:19).

Timma. O cetate cam la 3 mile (7 km.) vest de Bet-Şemeş.

În lăturea. În mod literal, pasajul se traduce în latura umărului muntelui de nord al Ecronului. Ecronul era cea mai nordică cetate dintre cele cinci cetăţi ale filistenilor şi se afla cam la jumătatea drumului dintre podişurile iudaice şi mare. Hotarul trecea la o mică distanţă la nord de această cetate; de aceea, Ecronul a fost un teritoriu al lui Iuda.

Şicron. Un mic sat între Ecron şi mare.

Muntele Baala. Probabil scurta linie de dealuri orientate aproape paralel cu ţărmul la vest de Ecron. S-a sugerat că ele au putut fi consacrate lui Baal, având în vedere faptul că ele erau ultimele dealuri peste care mai trecea soarele înainte de a apune.

Iabneel. În mod literal un zeu face să clădească. Localitatea era cam la 13 mile sud de Iope şi la 4 mile în interior de la Mediterana, pe drumul de la Gaza. Ea a fost identificată cu satul Yebna. Iabneel a fost Jamnia Apocrifelor. Mulţi din învăţaţii evrei şi membri ai Sinedriului au fugit aici înainte de căderea Ierusalimului în anul 70 d.Hr. Ea a devenit un sediu al învăţământului iudaic în primul şi al doilea secol d.Hr.

Lui Caleb. Vezi cele despre cap. 14,12. Probabil că verbul trebuia tradus îi dăduseră (vezi cap. 14,13). Paragraful acesta se află şi în Judecători 1:10-15 cu uşoare variaţii, unde probabil că povestitorul a copiat din această istorisire mai veche cu propriile lui mici variaţii. Aceasta cu greu poate reprezenta, după cum susţin unii, două faze ale luării Hebronului, când aceleaşi împrejurări însoţesc naraţiunea.

Este de remarcat că Ahiman, Şeşai şi Talmai, amintiţi cu mai mult de 40 de ani înainte când cele 12 iscoade s-au suit de la Cades-Barnea (Numeri 13,22) s-ar părea că încă mai trăiesc. Se crede că acestea au fost nume ale celor trei triburi ale lui Anac mai degrabă decât nume personale.

Fii ai lui Anac. În mod literal fii (descendenţi) ai lui Anac. Expresia aceasta suportă observaţia făcută mai sus despre cei trei fii ai lui Anac.

Debir. Vezi cele despre cap. 10,38.

Voi da ... pe Acsa. În timpurile vechi părinţii îşi asumau dreptul absolut asupra copiilor lor de a dispune pentru ei la căsătorie, şi copiii socoteau un astfel de aranjament ca o procedură potrivită. În această ofertă nu trebuie să se creadă despre Caleb că ar fi pus pe fiica lui ca obiect de luptă mizerabilă pentru orice tip de om. Fără îndoială că el era interesat să o unească cu un bărbat onorabil pentru zelul şi tăria lui, unul care era cunoscut pentru vitejia lui gata să îndrăznească pentru Dumnezeu. Poate că el se hotărâse să o unească cu unul care era de acelaşi nivel social cu ea. Făgăduinţa de a da mâna ei în căsătorie nu era pentru bărbatul care va intra primul în Chiriat-Sefer, ci pentru acela care-l va bate şi-l va lua. Nimeni nu putea de unul singur să bată şi să ia o cetate, astfel că probabil că făgăduinţa a fost limitată la conducătorii de oaste de sub comanda lui Caleb.

Fratele lui Caleb. Se crede că fratele direct al lui Caleb a fost Chenaz, iar nu Otniel (vezi cap.14:6). Otniel s-a dovedit mai târziu vrednic atât de lucrare cât şi de răsplată pentru că după aceea el a ajuns un eliberator şi judecător în Israel (Judecători 3:9-11).

S-a sfătuit să ceară. Câteva manuscrise greceşti redau el a sfătuit-o să ceară. Tot în felul acesta este raportată tranzacţia şi în Judecători 1:14. Cu toate acestea, traducerea KJV redă corect traducerea ambelor texte ebraice. Septuaginta redă pasajul în discuţie ea l-a sfătuit pe el zicând, am să cer. După cât s-ar părea Otniel a fost gata să consimtă la cererea făcută, dar se pare că el a preferat ca ea să vină mai degrabă din partea ei decât din partea lui. Probabil că el n-a dorit să facă ceva ce ar apare ca profitând de dispoziţia favorabilă a lui Caleb faţă de ginerele său.

Un pământ secetos (engl. a south land). Ebraicul ereş hannegeb. Cuvântul negeb înseamnă uscat. Acesta a ajuns cuvânt pentru sud pentru că sudul Palestinei era uscat ca un pustiu, şi orice lucru din sudul Palestinei era, tot aşa, era o ţară pustie. De fapt, fiica lui Caleb spunea tatălui ei că el îi dăduse un pământ secetos şi acum dorea un câmp cu izvoare de apă de unde să poată obţine apă şi pentru pământul uscat. Fără îndoială că aici este o învăţătură pentru noi, văzând că este raportat un astfel de subiect. Noi de asemenea, trebuie să cerem de la Tatăl nostru izvoare de binecuvântare pentru a uda inimile noastre uscate. Când facem aceasta şi El este binevoitor să ne dea o porţie dublă, atât izvoarele de sus cât şi cele de jos care ne vor umple din nou în mod complet.

Aceasta a fost moştenirea. Această expresie arată că tot paragraful precedent de la versetul al 13-lea până la al 19-lea este parantetic. Teritoriul acordat lui Iuda a fost cam de 45 de mile lungime şi 50 mile lăţime, cu caracteristică variată şi de o mare tări naturală. El a cuprins patru regiuni distincte: (1) Negeb, sau sudul, pământul secetos care se afla între dealurile centrale şi pustiuri; (2) dealurile de jos, numite de obicei Şefelah – fâşia de pământ dintre munţii centrali şi ţărmul nisipos al Mediteranei; (3) munţii care apar în Negab mai jos de Hebron şi se întind la nord până la Ierusalim, mărginindu-se la est cu pustia Mării Moarte şi la vest cu Şefelah; (4) Pustia Iudeii, districtul părăginit, constând din pantele estice accidentate ale munţilor sau regiunea deluroasă până la Marea Moartă.

La marginea cea mai depărtată. Acestea sunt cetăţile din Negeb, extrema sudică a moştenirii. Sunt amintite 38 de cetăţi ca aparţinând acestei regiuni, dar cele mai multe dintre ele sunt de mică importanţă şi întru totul necunoscute pentru istoric. Scriitorul cărţii a aranjat metodic cetăţile în patru grupe, pe direcţia de la est la vest. Primele constând din nouă cetăţi aşezate pe hotarul Edomului la sud-vest de Marea Moartă, nu conţin nimic cunoscut, cu excepţia, probabil, a lui Cades-Barnea şi Calieel, locul de naştere al credinciosului erau al lui David, Benaia, care şi-a putut, tot aşa de bine, câştiga reputaţia lui ca ucigaş al leilor din această localitate. Grupa următoare de cinci sau şase cetăţi cuprinde Cheriat şi Heţron (sau Cheriat-Heţron, RSV) identificată cu Chirbet ei-Qarpatein, cam la vreo 15 mile sud de Hebron, şi după tradiţie, localitatea natală a trădătorului Iuda, de la care derivă numele lui de Iscariot (ebraic Iş Qeriyyoth, om din Cheriot). Printre cele nouă cetăţi ale grupei următoare care se afla, mai spre nord, pe vremuri, onorata Beer-Şeba, încă faimoasă pentru izvoarele ei de apă vie. Deşi provincia lui Iuda se întindea la început la o distanţă oarecare mai spre sud, totuşi ca ultimă cetate importantă dintre pustie şi regiunile mai înalte, Beer-Şeba este în general socotită ca reprezentând hotarul sudic. Astfel în expresia de la Nan la Beer-Şeba, este cuprinsă întreaga ţară, de la nord până la sud. A patra grupă de 13 cetăţi se află la vest şi sud-vest şi cuprinde Ţiclagul, o cetate renumită pentru legătura ei cu David. Acestea au fost cetăţile Negebului, sau ţara de sud.

Douăzeci şi nouă. Sunt două explicaţii ale contradicţiei dintre numărul adevărat de cetăţi enumerate, anume 38, şi numărul dat aici. Nouă dintre cetăţile de mai sus, şi anume Beer-Şeba, Molada, Haţan-Şnal, Baala, Aţem, Harma, Ţiclag, Nin şi Rimon au fost date după aceea seminţiei lui Simeon (cap. 19,2-7) Se poate că scriitorul, ştiind lucrul acesta, nu le-a mai socotit la număr, deşi le-a numit. Aceasta este explicaţia iudaică şi ea apare ca satisfăcătoare. Dar poate că explicaţia constă mai degrabă în lipsa de cunoştinţă cu privire la felul în care ar trebui interpretate aceste nume. Numele mai multor cetăţi din regiune sunt exprimate în termeni compuşi. Deoarece multe din cetăţile amintite au încetat să mai existe, iar numele altora au fost schimbate, traducătorii pot combina ceea ce ar trebui separat, şi în multe cazuri, să separe ceea ce ar trebui să fie combinat (vezi v.21). Astfel de lipsă de informaţii uşor a putut mări numărul până la 38.

În câmpie. Următoarea diviziune a teritoriului lui Iuda era câmpia (engl. Valley). Ţara de jos sau Şefela – fâşia de pământ dintre dealurile centrale şi câmpia de coastă a Mediteranei.

Aceasta era o regiune de dealuri calcaroase, cam la vreo 500 de picioare deasupra nivelului mării. Teritoriul cuprindea un mare număr de cetăţi aranjate de narator în patru grupe. Mai întâi vine partea de nord-est, printre ale cărei 15 cetăţi (v.36 spune 14; ultimele două numite pot reprezenta aceeaşi cetate) găsim două cetăţi în legătură cu istoria lui Samson. Eştaol şi Ţorea, domiciliul lui Manoah. Ţorea a fost identificată cu o aşezare de munte mai sus de ceea ce este astăzi Wadi Surav, cam la 13 mile (24 km.) vest de Ierusalim. Această grupă mai conţine şi capitala canaanită, Iarmut; locul de refugiu al lui David, Adulam; Soco, acum Chirbet Suveiche, la 2 mile sud de Iarmut; şi Azeca, amintită în legătură cu urmărea după bătălia de la Bet-Haron (Iosua 10, 10.11). Grupa a doua cuprinde 16 cetăţi aşezate toate în câmpie, inclusiv cetăţile canaanite, Lachiş, Eglon şi Macheda. Grupa a treia de nouă cetăţi cuprinde partea sudică, mărginindu-se cu regiunea muntoasă. Aici era Libna, rodul vitejiei lui Iosua; Cheila, pe un deal la 3 mile sud-est de Adulam, cetatea scăpată de David de la filisteni şi Mareşa, mai târziu fortificată de Ieroboam, şi renumită pe vremea regelui Asa. Aceasta este aproape de modernul Meraş, o milă la sud de Beit Jibrîn (Eleutheropolis). Grupa a patra cuprinde cetăţile filistene de coastă. Toate cetăţile enumerate mai sus sunt localităţi importante în Şefela.

În munte. A treia şi cea mai importantă diviziune a teritoriului era ţara muntoasă. Începând din Negeb, mai jos de Hebron, regiunea aceasta se întinde spre nord până la Ierusalim, şi se mărgineşte la est cu pustia Mării Moarte, iar la vest cu Şefela. Punctul cel mai înalt este lângă Hebron şi ajunge aproape de 3.500 picioare deasupra nivelului mării. Cetăţile enumerate în această secţiune sunt aranjate în cinci grupe.

Grupa întâia conţine 11 cetăţi (v. 48-51) aşezate în partea de sud-vest printre care putem nota Iatir, modernul Chirbet Attir, o ruină la 13 mile mai jos de Hebron; Soco, acum modernul Chirbet Şuveiche; Debir, la care s-a făcut deja referire (cap. 10,38.39); Eştemo, acum es-Semu, una din cetăţile de refugiu a lui David; şi Ghilo, probabil Chirbet Jâla, la 6 mile nord de Hebron, cetatea natală a lui Ahitofel, sfetnicul lui Absalom, şi locul sinuciderii lui. Grupa a doua, la nord de prima grupă, cuprinde nouă cetăţi, printre care este socotit Hebronul. Nici una din celelalte nu au nici o importanţă.

În a treia grupă de cetăţi (v. 55-57), constând din zece cetăţi aşezate aproape de pustiul sudic, se află unele care sunt în legătură cu viaţa lui David ca exilat. Ea cuprinde Maonul, la 8 mile sud de Hebron, unde a locuit zgârcitul Nabal; Izreel, de unde se trăgea Ahinoam, soţia lui David. Tot aici este Timna, nu Timna din istoria lui Samson, ci cetatea unde s-a suit patriarhul Iuda la păstorii lui, 9 mile vest de Betleem. Este interesant că Betleemul nu apare pe liste. El niciodată n-a avut un rol important în istorie afară de a fi locul de naştere al lui David şi a lui Isus, dar a ajuns cu renume mondial din cauza aceasta. După profetul Mica (cap. 5,2) cetatea a rămas în obscuritate aproape totală. Pe vremea lui Iosua, probabil că nu ajunsese încă vrednică de amintit.

Grupa a patra constă din patru cetăţi la nord de Hebron, iar grupa a cincia din numai două cetăţi, la vest de Ierusalim, Chiriat-Iearim, cunoscută în vremurile mai vechi ca Baala sau Chiriat-Baal, şi Raba, probabil ruinata Ruba din munţi, la 8 mile sud de Chiriat-Iearim.

În pustie. Ultimele şase cetăţi care i-au fost împărţite lui Iuda se aflau în pustia de sud a Ierihonului, la vest de Marea Moartă. Cel mai nordic era Beth-arabah, în Wadi Qelt (vezi despre versetul 6); cel mai sudic, de fapt erau două: City of Salt [Oraşul sării] (probabil Qumrân), la nordvest mărginea Marea Moartă şi En-gedi (vezi 1 Samuel 24,1). Între cele împărţite sunt trei cetăţi care nu sunt identificate în mod sigur, probabil sunt cele trei ruine din Valea Acorului sau el-Buqe'as (vezi cele despre v. 7): Khirbet Abu Tabaq, Khirbet es Samrah, Khirbet el-Maqari. En-Gedi, fântâna copilului, este încă renumită pentru izvoarele ei fierbinţi, iar Khirbet Qumrân este renumit pentru că acolo au fost găsite Sulurile de la Marea Moartă.

N-am putut izgoni. După cele spuse în Judecători 1,8,21, şi în 2 Samuel 5,6 este evident că oamenii lui Iuda au ocupat şi au pus foc cel puţin la o parte din cetatea Ierusalimului, dar probabil că n-au fost în stare să ocupe fortăreaţa situată pe muntele Sion. Regele fusese ucis de Iosua (cap. 12,10), dar cetatea a continuat să fie deţinută de iebusiţi până ce seminţia lui Iuda a ars-o. După aceasta, după cum pare să se înţeleagă din scurtul raport, iebusiţii au reluat şi au reclădit cetatea şi au păstrat-o până pe vremea lui David.

Pe vremea împărţirii iniţiale, Ierusalimul era teritoriul lui Beniamin pentru că hotarul se întindea în câmpie la sud de cetate. Deşi el aparţinea lui Beniamin, copiii lui Iuda, din anumite motive, după cum s-a văzut din atacul lor asupra lui (Judecători 1:8), au socotit să împartă cu beniamiţii stăpânirea lui. Mai târziu el este cunoscut ca cetatea lui David.

Aici se află o învăţătură spirituală pentru noi. Înainte de vremea lui David, Iuda n-a fost în stare să-i izgonească pe iebusiţi. Poate că a fost necredinţa care vine dintr-un păcat conştient sau dintr-o slabă încredere în Dumnezeu care a făcut ca seminţia lui Iuda să nu se simtă capabilă pentru această însărcinare. Învăţătura este vădită. Dacă refuzăm să facem lucrarea pe care Dumnezeu ne-a poruncit s-o îndeplinim pe temeiul că nu suntem în stare să o aducem la îndeplinire, şi noi manifestăm necredinţa noastră. Când pleacă credinţa, în mod necesar intră teama spre a-i lua locul. Când nu avem credinţă în Dumnezeu, inima noastră va fi slabă înaintea vrăjmaşilor noştri. Atunci se duce şi zelul, şi neactivitatea şi indiferenţa îi urmează.

Până în ziua de azi. Versetul acesta este o dovadă în plus că această carte a lui Iosua n-a fost scrisă după perioada regilor Iudei, după cum se străduiesc unii să dovedească, pentru că atunci când a fost scris acest verset, iebusiţii au locuit cu fiii lui Iuda, ceea ce ei n-au făcut după zilele lui David.

E.G.WHITE COMENTEAZĂ

14 PP 513