Au păcătuit. Din ebraicul ma`al ma`al, în mod literal, a păcătuit un păcat. În general verbul este tradus a comis când este urmat de substantivul lui înrudit, dar la început el a însemnat a acoperi după cum reiese din substantivul derivat me`il veşmânt. Aşadar, cuvântul înseamnă a lucra pe sub mână, a lucra perfid, şi, împreună cu substantivul lui, a comite un fapt de trădare. Este vrednic de luat în seamă că tot Israelul este socotit vinovat din cauza păcătuirii unui singur membru al lui. Chiar dacă păcatul nu era cunoscut, Israel, ca naţiune, era tras la răspundere, şi binecuvântarea lui Dumnezeu era retrasă de la el. Noi vedem un astfel de exemplu de răspundere colectivă în relaţiile dintre naţiuni. O întreagă naţiune este trasă la răspundere pentru cuvintele şi faptele ambasadorului ei. Dacă el ar insulta o altă naţiune, întreaga naţiune este răspunzătoare până când soseşte o vreme când se va face repararea nedreptăţii. În acelaşi fel călcătorii de lege dintr-o comunitate pot împiedica binecuvântarea divină asupra acelei comunităţi (vezi 4T, p. 68; 6T, p. 371). Dacă nu i-a măsurile potrivite când păcatul este cunoscut, atunci comunitatea devine părtaşă la acel păcat. Cu toate acestea, aceasta nu înseamnă în mod necesar vinovăţie personală asupra fiecărui membru ca individ în parte (mai vezi 3 T 266).
Acan. Septuagina şi traducerea siriacă susţin redarea Acar, aşa cum apare numele în 1 Cronici 2,7. Ebraicul 'achar înseamnă tulburare sau tulburător, şi numele a fost dat în mod vădit acestui vinovat ca aluzie la efectele purtării lui (vezi despre Iosua 6,18; 7,4.9). Este obişnuit în Scriptură să se schimbe unele nume de persoane şi locuri ca urmare sau ca aluzie la anumite evenimente importante prin care au putut să se distingă. Un exemplu remarcabil este în Osea 4,15, unde Betel, casa lui Dumnezeu, este numit Bet-Aven, casa înfrângerii, din cauza idolatriei practicate acolo.
Zabdi. Numit şi Zimri (1 Cronici 2,6). Astfel de redări diferite sunt obişnuite. În cazul acesta, schimbarea probabil că este cauzată de greşeala unei litere care a fost pusă în locul celeilalte un d pentru un r şi un b pentru un m. În ebraică, o literă din fiecare pereche poate fi uşor luată drept cealaltă. Genealogia redată aici sugerează că Acan era probabil trecut de vârsta mijlocie, în afară de cazul în care bunicii săi fuseseră bătrâni atunci cînd se născuseră copii lor. În felul acesta, copiii lui trebuie să fi ajuns deja la vârsta responsabilităţii pe timpul tragediei şi se poate să fi participat la crimă şi ca urmare şi la răspunderea cu privire la ea.
Vezi o hartă a primei campanii israelite la apusul Iordanului
Ai. Ebraicul Ai, ruină sau morman. Despre această cetate (cunoscută şi ca Hai, prin includerea articolului hotărât ebraic) se vorbeşte încă de pe vremea lui Avraam (Geneza 12,8; 13,3).
Lângă Bet-Aven. Expresia aceasta este omisă în LXX. Capitolul 18,12 aminteşte pustia Bet-Aven şi intenţia afirmaţiei este probabil că Ai se află în apropierea pustiei Bet-Aven.
Suiţi-vă şi iscodiţi. În mod literal suiţi-vă şi umblaţi cu piciorul, cu alte cuvinte, călătoriţi pe jos prin ţară. Geografia acestei regiuni arată că erau două trecători principale care duceau de la cetatea Ierihon spre Palestina centrală. Cea mai practicabilă dintre aceste două era aceea care schimba oarecum direcţia spre nord şi este cunoscută acum ca Wadi Kelt. Trecătoarea aceasta o întâlneşte pe alta, Wadi Harith, o trecătoare adâncă aproximativ la 8 mile de valea Iordanului. Undeva printre dealuri şi trecători, ceva mai spre răsărit spre cetatea Betel, se afla cetatea Ai. Într-o regiune de dealuri şi văi, iscoadele au putut uşor să înainteze fără să fie văzuţi.
Nu tot poporul. După capitolul 8,25, populaţia din Ai era de 12 000. Este vădit că iscoadele în încrederea lor în sine au subestimat apărarea cetăţii. Dar mai mult decât atât, israeliţii, înflăcăraţi de victorie, nu au înţeles că numai ajutorul divin le putea da succes şi au neglijat să-L ia pe Dumnezeu în sfatul lor când au plănuit să ocupe Ai-ul.
A luat-o la fugă. Încrederea în Dumnezeu înseamnă succes. Lipsa de încredere în El înseamnă înfrângere. Multe proiecte făcute cu grijă eşuează pentru că nu se ţine seama de Dumnezeu. Trei învăţăminte se pot scoate din această experienţă:
Fiecare om se bucură de o legătură personală cu Creatorul lui, care poate fi ruptă numai prin propria alegere. Dar Dumnezeu mai are şi raporturi colective cu oamenii, ca grupări; astfel că există atât o răspundere a grupei, cât şi individuală (vezi Ed., p. 178,238). De exemplu, Dumnezeu trage la răspundere naţiuni pentru acţiunile lor comune. Aceasta era adevărat mai ales în cazul poporului ales, Israel, şi este la fel de adevărat şi în cazul Israelului spiritual, biserica de astăzi. Uneori suferă întreaga grupă ca rezultat al faptelor membrilor ei individuali (Ezechiel 21,3.4; PP, p. 497). Stă în puterea oricărui membru al grupei să facă bine altora sau să aducă suferinţă şi să producă rău asupra lor (2 Corinteni 2,15), şi întocmai ca în cazul lui Acan, Dumnezeu face răspunzătoare grupa întreagă, pentru faptele membrilor ei individuali. Cu toate acestea, ca şi atunci, Dumnezeu lucrează prin conducătorii recunoscuţi ai grupei cerând cooperarea şi aplicarea pedepsei. Dumnezeu are o biserică şi a pus conducători peste ea. El priveşte la ei spre a lua iniţiativa în aducerea la îndeplinire a voii Lui. Ba mai mult, Dumnezeu îi cere poporului Său să colaboreze cu conducătorii lor (Evrei 13,17) şi nu va îngădui nici o acţiune independentă din partea indivizilor, în opoziţie cu conducătorii numiţi de el. Mare este blestemul care vine asupra acelor conducători care sunt necredincioşi faţă de însărcinarea lor (Isaia 3,12; 9,16; Ieremia 13,20; Ezechiel 34,10) şi asupra acelor indivizi care îi împiedică în lucrarea lor (vezi Judecžtori 5,23). Prezenţa lui Dumnezeu cu noi în trecut nu este o garanţie a continuei Lui prezenţe cu noi în viitor. În viaţa religioasă trebuie să fie o continuă dependenţă faţă de Dumnezeu şi o constantă întrebare cu privire la ce ar dori Dumnezeu să facem. Harul şi puterea acordată pentru aducerea la îndeplinire a unei însărcinări nu sunt suficiente pentru cerinţele celei următoare. Iosua a scăpat din vedere că trebuie să ţină seama de această lege spirituală. În alcătuirea de planuri pentru cucerirea Ai-ului, el a neglijat să ia în considerare sfatul lui Dumnezeu (PP 493). Cât de atenţi trebuie să fim ca să nu luăm parte doar la acţiunile (mişcările) serviciului religios şi să nu ajungem la biruinţă, pentru că am neglijat să lucrăm conform cu planul lui Dumnezeu. Zelul nostru pentru Dumnezeu trebuie să fie sub controlul unei cunoaşteri sfinţite (vezi Romani 10,2; comp. cu Psalmi 111,10).
Şebarim. Cuvântul astfel tradus este dintr-o rădăcină care înseamnă a rupe în bucăţi. Cele mai multe traduceri îl redau ca nume propriu. Aceasta ar face din el o aşezare între Ai şi Ierihon, probabil o carieră de piatră. Totuşi, n-a fost descoperită nici o carieră de piatră din apropiere şi este raţional a presupune că rămăşiţele unei cariere de piatră nu ar fi fost complet şterse de vreme. Manuscrisul Vaticanus şi unele traduceri siriace, împreună cu Targum-urile, traduc expresia aceasta, până la ruperea lor (a lui Israel). O ediţie siriacă redă: până ce ei (Israel) au fost puşi în derută, traducând, mai degrabă, decât transliterând textul ebraic. Ultima sugestie pare a fi mai în armonie cu contextul.
La vale. Septuaginta redă: Din dealul râpos, iar RSV la coborâre. Este evident că israeliţii fugari au intrat într-o trecătoare îngustă şi prăpăstioasă, care le-a întârziat fuga. S-ar părea că aici ei au fost cuprinşi de panică şi, în învălmăşeală, cei de la urmă au fost loviţi.
Şi-a sfâşiat hainele. Sfâşierea hainelor ca semn de jale şi durere îşi are originea în timpurile străvechi (Geneza 37,34; 44,13). În general, haina exterioară era ruptă în faţă, deasupra pieptului, dar nu mai mult decât un lat de mână. Actul acesta a devenit un obicei printre iudei, ca un simbol exterior al unei inimi frânte (vezi Ioel 2,12.13). Punerea de praf sau cenuşă pe cap reprezenta o mai mare suferinţă şi un simţământ de nevrednicie (1 Samuel 14,12; 2 Samuel 11,2; 13,19). Credinţa l-a făcut pe Iosua să nu se aştepte la nimic, decât la victorie, şi acum se părea că el se află într-o completă lipsă de înţelegere a eşecului. Există condiţii la făgăduinţele lui Dumnezeu, iar Iosua şi Israel nu se conformaseră la ele (vezi Iosua 7,3).
De am fi ştiut. Expresia aceasta indică un profund simţământ de disperare şi totală incapacitate de a înţelege situaţia. Rugăciunea lui Iosua este făcută aproape toată în spiritul de jelire şi plâns atât de caracteristic copiilor lui Israel în numeroase ocazii. Dar chiar cel mai bun dintre oameni dă uneori curs descurajării şi fricii (vezi 1 Regi 19,9-18; Iosua 4,1-9). Iosua a interpretat cum trebuie înfrângerea de la Ai, ca semn al neplăcerii lui Dumnezeu faţă de poporul său, totuşi nu a înţeles motivul pentru aceasta. Se poate ca cuvintele lui să fi fost rău alese, dar resursa lui pentru rugăciune, într-un astfel de moment de criză, este lăudabilă.
Ce voi zice! În disperare, Iosua caută sfat.
Numelui Tău Celui mare. Oricât de mult a fost îngrijorat Iosua de soarta lui Israel, el a fost şi mai îngrijorat de Numele lui Iehova. Desigur că Dumnezeu nu avea să permită să fie luat în râs, nu-i aşa? Moise a folosit acelaşi argument, la diferite ocazii (Exod 32,12; Numeri 14,13-16; Deuteronom 9,28). Însuşi Dumnezeu a făcut uz de el în cântarea pe care El i-a poruncit lui Moise să-l înveţe pe popor (Deuteronom 32, 26.27). Trebuie să ne aducem totdeauna aminte că atât credincioşia, cât şi necredincioşia noastră influenţează nu numai onoarea bisericii, ci şi a Numelui lui Dumnezeu.
Scoală-te. Sau, stai în sus pentru tine însuţi. Acesta era un timp pentru lucrare, şi nu pentru plâns.
Israel a păcătuit. Vinovăţia îi era atribuită întregului Israel (vezi cele despre v.1). Dumnezeu nu trebuie învinuit pentru umilinţa înfrângerii. Nu El îi părăsise; ei nu-L ascultaseră. Dacă Dumnezeu ar fi continuat să lupte pentru poporul său, el ar fi aprobat păcatul şi ar fi încurajat continuarea lui.
Pe care ţi l-am dat. Aceasta se poate referi mai ales la porunca cu privire la prada cetăţii Ierihonului, dar într-un sens mai larg, ea cuprinde şi legământul original al lui Dumnezeu cu Israel. Acesta era întemeiat pe cele 10 porunci, descrise în Scripturi ca legământul Lui pe care v-a poruncit să îl păziţi (Deuteronom 4,13). L-a ambele aspecte ale poruncii divine se referă expresiile: Au luat din lucrurile date spre nimicire, şi le-au furat. În textul ebraic fiecare dintre cele cinci puncte enumerate în v. 11 este în legătură cu afirmaţia precedentă prin conjuncţia we, de asemenea.
Au minţit. În mod literal, minţit, înşelat. În cazul acesta, ei au minţit prin faptele lor. Ei au ţinut ascunsă problema şi au acţionat ca şi cum n-ar fi fost vinovaţi. Adesea minciuna este tovarăşul furtului.
Lucrurile lor. Ca şi cum le aparţineau. Pe unele dintre lucrurile furate, Dumnezeu poruncise să fie nimicite. Altele, ca aurul şi argintul, fuseseră consacrate Domnului şi trebuiau depuse în vistieria Sa. Dar Acan, fără teamă, şi le-a însuşit, ca şi când ar fi fost ale lui. Şi astăzi există Acani în tabără. Despre zecimi şi daruri este spus: Se cade să înşele un om pe Dumnezeu, cum înşelaţi voi? Dar voi întrebaţi: Cu ce Te-am înşelat? Cu zeciuielile şi darurile de mâncare (Maleahi 3,8). Zecimea este consacrată Domnului şi trebuie pusă în tezaurul Său. Sunt din acei care iau zecimea ca şi când le-ar aparţine lor şi o pun printre lucrurile lor. Israel a pierdut binecuvântarea lui Dumnezeu din cauza acestui fel de păcat. Se poate oare ca blestemul din Maleahi 3,9 să rămână asupra taberei lui Israel şi astăzi? Noi nu trăim acum sub o teocraţie, şi călcătorii de lege nu primesc imediat pedeapsa care li se cuvine (Vezi Eclasiast 8,11), dar aceasta nu face ca păcatul lor să fie mai puţin odios. Isus Hristos este acelaşi ieri, azi şi în veci. (Evrei 13,8). În realitate, fiecare păcat îşi va primi pedeapsa cea dreaptă.
Daţi spre nimicire. Sau consacrat nimicirii (vezi despre cap. 6,17). Blestemul era de aşa natură încât cei care luau din lucrurile consacrate nimicirii, prin aceasta, deveneau ei înşişi consacraţi pentru aceeaşi pedeapsă. Fără îndoială că sentinţa aceasta a fost înţeleasă la data pronunţării blestemului. Ba mai mult, Acan văzuse în nimicirea locuitorilor Ierihonului rezultatul sigur al călcătorilor de lege. Totuşi, faţă de toate acestea, el a ales să urmeze propria cale păcătoasă. Ultima amăgire a păcatului este aceea că el face ca victimele lui să creadă că într-un fel sau altul vor scăpa de pedeapsă. (vezi Geneza 3,4; Eclesiast 8,11)
Sfinţiţi-vă. Aşa cum au făcut când L-au (întâlnit) cunoscut pe Domnul la Sinai (Exod 19,10). Curăţirea exterioară prescrisă trebuia să fie simbol al curăţirii lăuntrice. Vremurile de pericole şi de calamităţi deosebite trebuiau să fie timpuri de cercetare a inimii şi de serioasă reformă. Cercetarea de inimă poruncită aici i-a dat lui Acan o unică ocazie de a-şi reconsidera şi recunoaşte crima lui. Dar păcatul are un fel special de a împietri inima oamenilor şi de a micşora scârba faţă de el. Până nu a fost forţat să o facă, Acan nu şi-a recunoscut vina, şi chiar şi atunci, nu în adevăratul spirit de pocăinţă. Probabil că lui îi plăcea să creadă că alţii erau tot aşa de vinovaţi ca şi el. O persoană vinovată adesea îi socoteşte pe alţii vinovaţi de aceeaşi faptă pe care o comite el de obicei.
După seminţiile voastre. După cum reiese clar din rapoartele cărţilor Cronici, Ezra, Neemia şi altele, israeliţii au păstrat rapoarte genealogice cu cea mai mare grijă. În felul acesta, numele lui Acan este găsit cu exactitate însemnat în genealogia lui Iuda (1 Cronici 2,7).
Pe care o va arăta Domnul. Metoda era prin tragere la sorţi (PP, p. 494), un procedeu amintit adesea în Scripturi. Totuşi este nevoie de băgare de seamă în folosirea acestor mijloace de aflare a voinţei lui Dumnezeu. Calea este sigură numai când Dumnezeu arată, prin inspiraţie, că El doreşte să fie folosită această metodă. Dacă se procedează fără Dumnezeu, ea nu devine nimic mai mult decât o metodă a norocului, ca şi aruncarea cu banul sau datul în cărţi. Sunt cazuri când, într-o criză, Dumnezeu poate să răspundă printr-un glas care se aude sau prin semne directe (vezi Judecžtori 6,34-40). Totuşi, nu acestea sunt mijloacele Lui obişnuite de comunicare a voinţei Sale. Dumnezeu i-a înzestrat pe oameni cu inteligenţă şi El aşteaptă de la ei să dezvolte capacitatea de a lua hotărâri pentru ei înşişi. Dacă, în fiecare hotărâre a vieţii, oamenii ar putea determina prin semne voinţa divină, ei ar deveni din punctul de vedere al minţii neputincioşi şi ar uita de nevoia dezvoltării minţii şi a caracterului. Aceia care urmează în mod constant metodele întâmplării vor slăbi întreaga lor viaţă religioasă. La începutul vieţii religioase şi în mod ocazional, Dumnezeu totuşi poate să onreze dezvoltarea credinţei noastre prin aceea că ne va da răspunsuri importante prin astfel de mijloace, dar asta nu înseamnă că El doreşte ca, în mod constant, să depindem de această metodă. Nivelul dezvoltării creştine este a avea mintea atât de îmbibată cu cunoştinţă divină şi capacităţile atât de educate, încât, chiar şi atunci când ne urmăm propriile impulsuri, să facem voia lui Dumnezeu. (DA, p. 668)
Tot ce este al lui. Inclusiv copiii (vers 24.25). Totuşi, în Deuteronom 24,16, Domnul declarase că nu trebuia să fie omorâţi copiii pentru păcatele tatălui lor, ci fiecare, pentru păcatul lui. Poate că familia lui Acan fusese părtaşă la fapte lui (vezi despre v.1) şi au luat parte cu el în săvârşirea răului. Oamenii sunt răspunzători nu numai pentru păcatele pe care le comit ei înşişi, ci şi pentru tăinuirea unui făcător de rele, prin reţinerea de informaţii care ar putea să-i ajute pe cei care aplică legea.
Fiule. Expresia aceasta ne ajută să aruncăm o privire în inima lui Iosua. Pare să indice faptul că el îl iubea pe păcătos ca un tată afectuos şi că inima lui a bătut pentru el ca şi când ar fi fost într-adevăr propriul fiu. O astfel de atitudine dă pe faţă adevărata mărinimie, şi ar trebui să fie râvnită de acei care sunt chemaţi să aplice disciplina. Multe suflete au ajuns descurajate în viaţă prin primirea pe nedrept a disciplinei aspre, în timp ce o altă metodă ar fi putut duce la pocăinţă şi refacere. Isus, Exemplul nostru, a pronunţat cele mai usturătoare mustrări cu lacrimi în ochii săi (DA, p. 353) şi Iosua a dat pe faţă multe dintre calităţile lui Hristos. Nu este de mirare că Dumnezeu l-a ales pe el, nu e de mirare că poporul I-a slujit Domnului în toate zilele vieţii lui.
Am păcătuit. Descoperirea publică a vinovăţiei sale a determinat colaborarea lui Acan, şi el a mărturisit de îndată crima. În felul acesta, vina lui a fost stabilită după ce i-a fost pusă întrebarea şi nici un loc nu a mai rămas pentru cei care-l apărau, neputând astfel să-i învinuiască de faptul că fusese condamnat pe nedrept. Problema a putut fi în felul acesta rezolvată o dată pentru totdeauna, în loc să se mocnească timp de ani de zile în inimile unora dispuşi să critice.
O manta frumoasă de Şinear. Septuaginta redă: O manta brodată multicolor. Astfel de veşminte erau împodobite cu figuri, fie ţesute în pânză, fie lucrate cu acul (vezi Ezechiel 23,15). Ele erau scumpe şi nu-şi puteau îngădui să le aibă decât membrii familiei regale şi cei mai bogaţi cetăţeni. Iosif Flavius spune că era un veşmânt regal ţesut în întregime din aur. Probabil că Acan a urmat calea obişnuită a păcatului. Mai întâi a privit, apoi a poftit, şi apoi a luat. Şi după ce a luat, primul lui pas a fost să ascundă ceea ce luase. Pentru a evita cu succes păcatul, trebuie alungate primele însinuări ale răului prima privire vezi Geneza 3,6.
Au alergat. Probabil pentru a împiedica orice îndepărtare a comorilor, dar în mod sigur şi pentru că erau nerăbdători să cureţe tabăra de lucrurile date pentru nimicire şi să recâştige favoarea lui Dumnezeu. Este bine să te grăbeşti să îndepărtezi păcatul. Întârzierea este periculoasă.
Fiii lui. Vezi cele despre v. 15
Boii lui. Animalele desigur că nu sunt capabile de păcătuire, astfel că nici nu merită pedeapsă. Dar ele suferă odată cu natura moartă, efectele blestemului asupra lui Adam. Astfel toată firea suspină şi suferă durerile naşterii până în ziua de azi (Romani 8,22).
Valea Acor. Vezi cele despre cap. 6,18; 7,1. În Osea 2,15 valea Acor este dată ca fiind o uşă de nădejde. Dumnezeu totdeauna este gata să schimbe înfrângerile noastre în binecuvântări dacă noi suntem gata să scoatem lucrul dat spre nimicire din inimile noastre. (Iosua 7,13).
Tot Israelul a ucis cu pietre. Textul ebraic foloseşte aici două cuvinte diferite. Pentru uciderea cu pietre, ragam şi saqal. S-a sugerat că primul înseamnă a ucide cu pietre o persoană vie, în timp ce ultimul înseamnă a face o grămadă de pietre peste o persoană moartă, de la legătura posibilă a acestuia cu ebraicul sheqel, care înseamnă o greutate. Dar se pare că în VT cele două cuvinte au fost folosite în mod alternativ. În acest verset poate să fi ales în mod intenţionat un sinonim pentru a evita repetarea. Se spune că pedeapsa a fost executată de tot Israelul. Deşi, probabil, că nu toţi au aruncat cu pietre, se presupune că toţi au fost prezenţi ca spectatori, se învoiseră la ucidere (Fapte 8,1).
În foc. Se pare că Acan şi familia lui au fost mai întâi ucişi cu pietre şi după aceea trupurile lor, împreună cu prada şi alte lucruri care le aparţineau, au fost arse. Uciderea cu pietre de către adunare era o formă legală de pedeapsă pentru anumite crime (vezi Levitic 24,14; Numeri 15,35).
Un morman de pietre. Ca un avertisment pentru generaţiile viitoare pentru a-i preveni de la căderea în aceeaşi cursă de lăcomie care i-a pricinuit ruina şi moartea lui Acan.