Iabin. Însemnând probabil „el înţelege”. Aceasta ar fi putut fi numele comun a tuturor împăraţilor lui Haţor, pentru că împăratul acestei cetăţi de către care israeliţii au fost ţinuţi după aceea în robie timp de 20 de ani, şi care a fost învins de Debora şi Barac, a fost de asemenea cunoscut cu acest nume. (Judecžtori 4,2-24) Acum, Iabin apare ca şef al confederaţiei triburilor nordice.

Haţor. În mod literal, „o împrejmuire”. Aceasta era o cetate puternic fortificată la sud-vest de lacul Hule, identificată astăzi de către arheologi ca împrejmuita tabără fortificată de 1000 de picioare înălţime de la Tell el Waqqas, care este la aproape 4 mile de gurile de sud ale lacului. Locul însuşi este aşezat în una din cele mai plăcute văi din Palestina. Lăţimea apei este cam de 2 mile în partea cea mai largă a lui şi lungimea de 4 mile. O mare baltă de trestie, de papirus, se întinde pe o întindere de aproape 6 mile la nord de suprafaţa cea clară, în lăţime de la 1 la 3 mile.

Iobab. Însemnând, poate, „un crainic de lupt㔠sau poate simplu „crainic” sau „proclamator”.

Madon. Care înseamn㠄lupt㔠sau „ceartă”, sau poate „extindere” ori „înălţime”. Aşezarea ei nu este cunoscută, poate să fi fost la vest de marea Galileii.

Şimron. În mod literal, „un veghetor”, „un paznic”. Aceasta a fost o cetate canaanită, aşezată undeva prin Galileea. Unii cercetători o indentifică cu Şimron-Meron (cap. 12,20). Cetatea a fost dată mai târziu lui Zabulon.

Acşaf. În mod literal, „descântec”. Aceasta a fost una din cetăţile de graniţă a teritoriului atribuit mai târziu seminţiei lui Aşer.

La miazănoapte de munte. Probabil regiunea muntoasă a Galileii.

În Câmpia. Ebraicul `arabah. Cuvântul acesta este tradus de obicei „câmpie” sau „câmpii”, deşi uneori este lăsat netradus. În cărţile de mai târziu ale Vechiului Testament, adesea el este tradus „pustiu”. Adesea, el se referă la marea depresiune a văii Iordanului şi Marea Moartă. Aici probabil că el arată partea nordică a acestei depresiuni, întinzându-se la o oarecare distanţă de cetatea Ghenezaret de la care şi-a primit numele Marea Ghenezaret (Marea Galileii). Septuaginta red㠄faţă în faţă cu Ghenezaretul”.

Înălţimile Dorului. Mai bine, „înălţimile Dorului”. Probabil o referire la crestele stâncoase dindărătul Dorului. Dar era la sud de Carmel, pe ţărmul mării, la 9 mile nord de Cezareea.

Vezi o hartă a celei de a doua campanii israelite la apus de Iordan

Canaaniţilor. Expresia aceasta care descrie pe canaaniţi ca fiind la „răsărit” şi „la apus” este oarecum ambiguă. Septuaginta redă, „şi Canaaniţilor înspre coasta de est şi Amoriţilor dinspre coastă”. Probabil că au existat cetăţi state canaanite în ambele direcţii. Iabin îi adună pe toţi ca şi pe amoriţi, hitiţi, fereziţi, iebusiţi şi heviţi.

Heviţilor la poalele Hermonului. Spre deosebire de altă ramură a aceluiaşi trib de la Gabaon, după cum a fost deja amintit (cap. 9,3,7).

Miţpa. În mod literal, „cetatea de veghe”, Miţpa a fost aproape de Muntele Hermon, la capătul de sud al lanţului muntos, Anti-Liban la îndepărtata frontieră nordică a lui Israel. Ea probabil că a fost aşezată la vest de poalele munţilor. Aşezarea ei a făcut din ea un râvnit post de veghe militar.

Ca nisipul. O expresie Proverbeerbială folosită pentru a arăta un mare număr nedefinit. (Geneza 22,17; 41,49; Judecžtori 7,12; 1 Samuel 13,5 etc.). Alte comparaţii folosit în acelaşi sens sunt stelele cerului. (Geneza 15,5) şi lăcustele (Judecžtori 6,5; 7,12). Iosif Flavius dă numărul de 300 000 de pedestraşi şi 10 000 de cavalerişti şi 20 000 de cară de război. (Antiquities v. 1,18).

Foarte mare număr. În mod literal, „extrem de mulţi”. Caii au fost cumpăraţi probabil din ţara Armeniei, deoarece Canaanul nu putea să fie o regiune favorabilă creşterii şi folosirii lor. (1 Regi 10,28.29).

Având în vedere o oştire atât de formidabilă, nu este mirare că Domnul a dat lui Iosua o încurajare specială şi făgăduinţe de succes.

Au tăbărât împreună. Textul ebraic înseamnă că împăraţii „au hotărât un loc de întâlnire”

Locul ales pentru adunare a fost, fără îndoială, terenul potrivit pentru manevrarea carelor de război, pentru că vehiculele acestea nu puteau fi folosite în teren muntos. Mulţimea cea mare trebuie că a dat Confederaţiei canaanite o măsură de încredere în victorie. Dar numărul şi echipamentul nu sunt de nici un folos împotriva forţei care are pe Dumnezeul Cerului de partea ei, fapt pe care Ionatan l-a explicat mai târziu purtătorului de arme (1 Samuel 14,6).

Apele Merom. Deşi unele îl socotesc pe acesta a fi Lacul Hule, alţii socotesc că terenul de acolo este prea mlăştinos pentru care de război şi pentru cai. Din motivul acesta ei i-au expresia ca referindu-se la Wadi Meirôn la sud-vest de Haţor. Septuaginta redă Maron ceea ce dă temei acestui punct de vedere. Ştiri despre această mare adunare la apele Meron curând au ajuns la Iosua la Ghilgal. Nu este sigur dacă locuitorii Canaanului au avut de gând să-i atace pe evrei. Având în vedere că forţa lor a constat într-un aşa de mare număr de cară şi cai, este improbabil că ei ar fi încercat să o deplaseze din câmpii, unde doar acolo se putea sluji de ele. Mai probabil, că ei s-au aşteptat să atragă pe israeliţi pe un teren pe care ei îl aleseseră, unde puteau să fie avantajaţi. Iosua, comandant priceput a hotărât să ia pe inamic prin surprindere, cum făcuse şi la Gabaon. Distanţa de la Ghilgal la Merom, este de vreo 70 de mile, adică (112,7 km). Iosif Flavius spune că marşul a durat cinci zile, ceea ce poate prea bine să fie adevărat, deoarece o oştire cu provizii se mişcă încet.

Îi voi da. Încurajarea aceasta a venit cu o zi mai înainte ca israeliţii să-i întâlnească în luptă pe canaaniţi. În declaraţia aceasta, cuvântul „eu” (în englez㠄Will I deliver”) îi este accentuat. „Eu însumi îi voi da”. În această campanie Dumnezeu avea de gând să fie cu oştile lui Israel în mod tot atât de hotărât cum fusese cu ei şi în campania de mai înainte. Este adevărat că poate să fi fost mai puţin spectaculoase, dar aceasta nu era o dovadă a micşorării ajutorului divin. Minunile pe care Dumnezeu le-a făcut pentru Israel nu aveau scopul de a-i conduce la inactivitate, ci mai degrabă ele trebuiau să-i însufleţească şi să-i încurajeze să acţioneze mai puternic pentru ei înşişi. Dumnezeu avea să supună pe canaaniţi făcând ca eforturile lui Israel să fie efective. Aceasta avea să fie tot atât de sigur lucrarea lui Dumnezeu ca şi când El plouase cu mari pietre de grindină.

Adesea minunile au avut loc la începutul unor noi întreprinderi riscante spre a produce un temei pentru credinţă, şi pentru a da asigurarea ajutorului divin. Mai târziu ele puteau deveni mai puţin frecvente, nu ca un semn că Dumnezeu a lepădat pe poporul său, ci ca un semn că El cheamă la arătarea unei credinţe mai mari din partea acelora care, deşi nu au văzut, pot învăţa în felul acesta să creadă. (Ioan 20,29) În parte principiul acestea explică abundenţa de minuni la începutul erei creştine. Dar pe măsură ce dovada istorică creşte, nevoia de minuni descreşte. Astăzi, în plină strălucire a dovezilor biblice şi istorie, există suficient temei pentru credinţă, în afară de vreun semn confirmativ supranatural. Totuşi aceasta nu înseamnă că vremea minunilor a trecut. Dumnezeu este cel care hotărăşte necesitatea şi ocazia pentru ele.

Vinele. Sensul textului ebraic este „vinele picioarelor” adic㠄a tăia tendonul cel mare al genunchiului”. Şi LXX foloseşte un cuvânt care înseamn㠄a tăia tendonul”. Aceasta era o practică a biruitorului, de a trata astfel caii luaţi în luptă, şi de care nu aveau nevoie. De ce a fost dată o astfel de poruncă? În Palestina, caii erau folosiţi numai în scopuri militare şi Dumnezeu n-a dorit ca Israel să-şi pună încrederea în cai şi care (Deuteronom 17,16; Psalmi 20,7) ci numai în El. Ba mai mult, a reţine caii, ar fi fost pentru Israel o sarcină dublă, deoarece calul nu este potrivit în Palestina pentru agricultură. Israel trebuie să fie un popor de agricultori, iar nu de comercianţi. Ei nu trebuia să se bizuiască pentru victorie, pe resurse omeneşti, nici nu trebuia să fie un popor militar peregrin cu o mare oştire. Dumnezeu a intenţionat să înlăture de la ei o astfel de ispită şi din motivul acesta a poruncit „tăierea vinelor” cailor capturaţi.

Pe neaşteptate. Adică printr-un marş forţat şi înainte ca inamicul să fi putut presupune că este aproape. Iosua a căzut „pe neaşteptate” asupra lor, înainte ca ei să fi avut timp să aşeze carele lor în ordine de bătaie. Ceea ce a poruncit Dumnezeu, Iosua a făcut fără îndoială şi fără întârziere.

Sidonul cel mare. Numit „mare” atât aici, cât şi în cap. 19,28, nu ca superior faţă de o altă cetate cu acelaşi nume, ci pentru a indica mărimea lui din punct de vedere al populaţiei şi, de asemenea, faptul că era cetatea principală a Feniciei. Pe timpul lui David şi al lui Solomon, Tirul a înlocuit Sidonul, ca metropolă a Feniciei. Itinerariul fugarilor canaaniţi poate fi trasat în trei direcţii diferite. Unii au fugit spre nord-vest, unii spre sud şi sud-vest, iar alţii spre est. Este evident că Iosua şi-a împărţit oştirea şi a trimis-o să-i urmărească în fiecare din aceste trei direcţii. Sidon-ul spre care a fugit o parte a corpului fugarilor, era cam la 40 de mile depărtare.

Misrefot-Maim. În mod literal „un loc al arderile apelor” textul siriac poate fi tradus, „casa adunării la un loc a apelor”. Din cele de mai sus s-ar părea că acesta a putut să fie un loc de izvoare calde, mai degrabă decât cariere de sare sau case de sticlă cum au interpretat unii numele. Se crede a fi acelaşi cu Khirbet el-Mushei-refeh, cam 11 mile (18 km) la nord de Acco, pe coastă, unde există izvoare termale. O altă grupă de fugari au fugit în această direcţie.

Valea Miţpa. O vale largă cu ziduri de jur împrejur . După cum Sidonul era la nord ca şi spre vest, tot aşa şi aceasta era la nord ca şi est, sub muntele Hermon, de unde veniseră unii dintre fugari (v. 3,17).

Fără să lase să scape vreunul. Limbajul de aici nu trebuie interpretat în sensul cel mai literal al lui. Numeroşi canaaniţi fără îndoială că au scăpat de sabia israeliţilor şi au fugit la Tir, Sidon şi alte cetăţi. Dar intuiţia cuvintelor este a da să se înţeleagă că nici unul din cei care au căzut în mâinile lor n-au rămas în viaţă - pe oricare din cei pe care ei i-au întâlnit sau i-au surprins în luptă, i-au omorât.

Haţor. Vezi cele despre v. 1

Au nimicit cu desăvârşire. Pentru sensul cuvântului ebraic astfel tradus, vezi cele despre cap. 6,17. Nimic nu este spus despre luarea de pradă. Din context s-ar părea că orice lucru, inclusiv prada, a fost arsă împreună cu cetatea Haţor, în timp ce din alte cetăţi israeliţii au luat prada pentru ei. Având în vedere că v. 11 s-ar părea să fie o repetare a v. 10, s-a crezut, de către unii, că descrie un eveniment diferit. Expresia „în acelaşi timp” (v. 10) s-ar referi atunci la asedierea de la început a Haţorului. Iabin, conducătorul confederaţiei fugise acolo pentru adăpost. Iosua a luat Haţorul şi a lovit pe rege cu sabia. Nu este improbabil ca el să fi ajuns la un acord în acel timp care a redus cetatea la un stat vasal. S-a mai crezut de asemenea că în timp ce Iosua urmărea victoriile sale în sectoare îndepărtate locuitorii din Haţor s-au revoltat şi au recâştigat independenţa lor. Atunci, vers. 11 se crede că descrie pedepsirea Haţorului.

Aşezate pe dealuri. În mod literal, „pe movila lor”. Şi LXX-a poate fi tradus㠄care sunt pe dealuri”, sau „împrejmuite cu movile”. Ebraicul tel tradus în text „putere” (engl. n.tr.) tell în forma lui arabă înrudită, este astăzi un cuvânt obişnuit în Palestina. El este folosit pentru movilele vechilor cetăţi. Era un obicei general de a reclădi o cetate pe ruinele ei de mai înainte. Până la urmă un astfel de proces avea să dea naştere la o movilă de considerabilă înălţime. Astfel de texte ca Deuteronom 13,16; Iosua 8,28; Ieremia 30,18; 49,2, arată adevărata putere a cuvântului tel. Din comparaţia cu contextul apare că regii şi locuitorii acestor cetăţi diferite, toţi au fost omorâţi cu sabia, deşi vitele şi prada în general, mergea la cuceritori. Nu este greu a se imagina situaţia uneia din aceste cetăţi capturate cu mormanele ei de trupuri fără viaţă, pradă adunată şi rămăşiţe adunate în străzi. Despre astfel de cetăţi uşor se putea spune că stând „pe movila lor” sau „pe mormanele de ruină ale lor”. Totuşi nu toate cetăţile aveau să fie nimicite, pentru că Israel avea să locuiască în „cetăţile mari şi bune pe care tu le-ai zidit” (Deuteronom 6,10).

N-a lăsat nimic neîmplinit. În mod literal „nimic nelăsat la o parte”. Textul acesta este un comentariu nobil despre caracterul lui Iosua. El a ascultat în mod implicit de orice poruncă a lui Dumnezeu. El avea o simplitate de caracter care a crezut pe Dumnezeu pe cuvânt şi a acţionat după acel cuvânt, fie că viitorul era întru totul înţeles sau nu. Unii oameni sunt credincioşi numai în lucrurile care le sunt plăcut, sau în lucruri pe care le pot înţelege pe deplin şi cu care sunt întru totul de acord. Dar adevărata credincioşie faţă de Dumnezeu ţinteşte la deplina ascultare faţă de voinţa Lui. Se poate ca dorinţa personală să fie în conflict cu datoria cunoscută, dar sufletul supus alege voia lui Dumnezeu fără să-i pese cât de grea poate fi experienţa înclinaţiilor naturale. Unui om mărinimos ca Iosua, lucrarea sângelui şi a judecăţii trebuie să-i fi produs mare durere. Dar ca un adevărat ostaş el a respectat ordinele Comandantului său. EL n-a lăsat neîmplinită nici o însărcinare cunoscută. Acesta este punctul în care mulţi dau greş în experienţa lor creştină. Ei pot să se abţină de la păcat pozitiv, dar ei lasă neatinsă exercitarea amabilităţilor şi cerinţelor pozitive. Astfel de neglijenţă, este de asemenea păcat – păcatul omiterii. „Cine ştie să facă bine şi nu face, săvârşeşte păcat.” (Iacov 4,17).

Muntele. Vezi cele despre cap. 10,40.41.

Muntele pleşuv. În mod literal „muntele pleşuv” sau poate „muntele împărţit”. Septuaginta îi dă numele de Chelcha, în timp ce traducerea siriacă îl numeşte „muntele care împarte”. El se află la 35 de mile sud-vest de Marea Moartă. Intenţia scriitorului este, se pare, să specifice limitele extreme sudice şi nordice ale Ţării Făgăduinţei. Cuceririle lui Iosua s-au extins de la hotarele Seirului sau Edomului, unde era muntele pleşuv, înspre nord până la Baal-Gad, care se află la poalele muntelui Hermon. Pe acesta de pe urmă unii îl identifică cu Paneas-ul sau Cezareea lui Filip, alţii cu Baalbek.

Multă vreme. În mod literal, „multe zile”. În conformitate cu cap. 14,7-10 cucerirea Canaanului trebuie că a luat 6 sau 7 ani. Caleb care a fost de 40 de ani când l-a trimis Moise ca iscoadă la Cadeş-Barnea, cam la doi ani după ce ei plecaseră din Egipt, era acum în vârstă de 85 de ani. Astfel că au fost între 38 şi 39 de ani de la Cadeş până pe vremea când Israel a asediat Ierihonul. Scăzând 78 sau 79 din 85 mai rămân 6 sau 7 ani pentru campanie. S-ar părea că scriitorul prin inserarea aici a afirmaţiei cu efectul că războaiele a continuat mult timp, a intenţionat să pună în gardă pe cititor privitor la impresia că, deoarece raportul despre aceste războaie este foarte scurt şi spaţiul de timp în care ele au avut loc a fost scurt. Dumnezeu dăduse un motiv hotărât pentru prelungirea timpului de cucerire: „ca să nu se înmulţească fiarele câmpului împotriva ta” (Deuteronom 7,22). Se mai poate că lunga serie de lupte grele să fi urmărit dezvoltarea credinţei poporului tău.

Nici o cetate. Versetul acesta lasă să se înţeleagă că şi alte cetăţi ar fi putut obţine pace pentru ei cum făcuseră gabaoniţii, dacă ar fi dorit aceasta. Deşi în poruncile lui Moise pentru exterminarea canaaniţilor se pare că nu exista nici o sugestie ca în cazul în care unii din ei se supun faţă de Iehova ei trebuia să fie cruţaţi, totuşi judecând după cazul lui Rahav şi al gabaoniţilor, şi mai ales după cuvintele acestui verset, aceasta era, după cât se pare posibil. Dacă aceste neamuri, condamnate la nimicire, ar fi renunţat la idolatria lor şi ar fi conlucrat în mod sincer cu Israel, n-ar fi fost nici un pericol pentru Israel. În felul acesta motivul inspirator al decretului de a-i nimici ar fi dispărut, şi prin urmare, putem presupune, obligaţia de a face astfel (vezi Ieremia 18,7.8). Dar, după cum se pare, aceste neamuri păgâne n-au fost dispuse să recunoască pe adevăratul Dumnezeu.

Să-şi împietrească inima. Vezi cele despre Exod 4,21. Dumnezeu nu exercită putere arbitrară pentru a stăpâni o persoană împotriva voinţei lui. Cazul în discuţie nu are nimic de a face cu libera putere morală a omului care îi permite să aleagă viaţa veşnică şi nu opreşte alegerea lui contrară. Dumnezeu avea de a face aici cu neamuri care refuzaseră deja repetatele Lui oferte de îndurare. Lor le fusese dată îndestulătoare ocazie pentru pocăinţă. Acum dreptatea divină cerea prompta lor execuţie (vezi PP, p. 492) şi a ales mijloacele exterminărilor (vezi Nota adiţională despre cap. 6).

Dumnezeu ar fi putut alege alte mijloace pentru aducerea la îndeplinire a judecăţii lor Lui asupra acestor neamuri. Alegerea de către El a armelor lui Israel ca unealta Lui de nimicire a fost spre binele israeliţilor. EI aveau nevoie să fie aduşi faţă în faţă cu diferite texte care ar fi încercat credinţa lor şi i-ar fi pregătit să împlinească înaltul lor destin spiritual. Greşeala lor de la Cadeş şi întârzierea care a rezultat de a intra în Canaan făcuse să crească mult dificultăţile ocupaţiei. Neamurilor canaanite li s-a dat astfel timp îndestulător spre a-şi construi apărarea şi să pregătească forţele lor militare. Dumnezeu a intenţionat ca întinsa cucerire să fie spre disciplina poporului Său, spre a le ajuta să învingă acolo unde mai înainte n-au reuşit. (vezi PP 437).

Fără milă. Aceasta înseamnă că dacă aceste neamuri s-ar fi pocăit, Dumnezeu le-ar fi arătat milă. O astfel de atitudine este în armonie cu caracterul Său, aşa cum este arătat în Ezechiel 33,11 şi 2 Petru 3,9. Pe de altă parte, Dumnezeu are dreptul să-i nimicească pe acei care, având ocazie să fie salvaţi, nu s-au folosit de ea. Tot aşa va proceda El şi cu cel nepocăit până la urmă. Nimeni nu-i poate nega dreptul de a face acelaşi lucru în oricare altă perioadă a istoriei.

În acelaşi timp. Adică, pe vremea continuării războiului aşa cum a fost descris mai sus. Aceasta nu poate fi doar o simplă recapitulare a operaţiunilor militare descrise în cap. 10,36-41. În multe cazuri teritoriul odată ocupat era reocupat de locuitorii originari după retragerea israeliţilor victorioşi şi trebuia să fie recâştigat prin alte cuceriri. Acesta a fost cazul cu Hebronul şi cetăţile din apropiere, Devir şi Anab (vezi Iosua 11,21; 15,15-17; Judecžtori 1,19.20). Nimicirea fiilor lui Anac este amintită în mod deosebit, pentru că ei fuseseră o teroare pentru iscoade cu 40 de ani mai înainte. Iscoadele prezentaseră dimensiunile şi puterea lor ca pe o piedică de netrecut pentru cucerirea Canaanului (Numeri 13,28.33)

Anachimii. Un neam de statură gigantică, aceştia se poate că au fost fie băştinaşi, fie foarte de timpuriu emigranţi din regiunea de răsărit. La început ei s-au aşezat pe partea de est a Iordanului, dar după aceea au ocupat regiunea muntoasă a Iudeii şi cetăţile de coastă luate mai târziu de filisteni.

Decât la Gaza. Deşi aceşti anachimi erau în cea mai mare parte supuşi, totuşi un număr dintre ei au scăpat şi s-au refugiat în regiunea şi cetăţile care mai târziu au aparţinut Filistenilor şi s-au aşezat acolo. Goliat şi alţi uriaşi se pare că au coborât din ei. De aici ei pare că s-au întors şi au ocupat iarăşi Hebronul (cap. 15,13.14) înainte ca Israel să fi fost în stare să supună ţara. Câţiva ani mai târziu, după moartea lui Iosua ei au fost din nou alungaţi de către Caleb şi Otniel (Judecător 1,9.10).

Toată ţara. Ebraicul kol „toat㔠adesea nu înseamnă ceea ce ar putea să pară la început că este înţelesul lui. El nu poate fi înţeles aici în sensul lui absolut, pentru că însuşi Domnul a spus lui Iosua: „ţara care îţi mai rămâne de supus este foarte mare” (cap. 13,1). Iosua realizase cucerirea militară a ţării şi acum nu mai exista nici un motiv de rezistenţă unitară. N-a fost planul lui Dumnezeu să extermine pe canaaniţi imediat şi făcând aşa nu era parte a programului militar al lui Iosua. Înainte ca să poată fi completată cucerirea în toată întinderea ei, era necesar să împartă ţara între seminţiile lui Israel şi să se facă provizii pentru aşezarea paşnică a seminţiilor în ţara deja cucerită. Dar canaaniţii erau atât de complet învinşi şi de descurajaţi încât n-au mai îndrăznit să opună nici o rezistenţă.