1 Domnul a vorbit lui Iosua și a zis:
2 „Vorbește copiilor lui Israel și spune-le: „Hotărâți-vă, cum v-am poruncit prin Moise, cetăți de scăpare,

Cetăţi de scăpare. Cuvântul refugiu vine de la ebraicul galat, care înseamnă a contracta, a trage, a lua înăuntru, a primi. De aici ideea de azil sau refugiu. Cuvântul ebraic are articolul înainte de refugiu, ca şi Septuaginta şi Siriaca, făcând mai hotărâtă afirmaţia cu referire la ceea ce spusese Dumnezeu mai înainte. Legea cetăţilor de scăpare este redată în mod cuprinzător în Numeri 35 şi Deuteronom 19. Sfinţenia vieţii omeneşti este unul din marile principii ale religiei creştine, ceea ce nu este, de obicei, recunoscut în concepţiile păgâne şi ateiste. Foarte de timpuriu Dumnezeu a căutat să imprime asupra poporului Său că a pune capăt vieţii unui om în orice împrejurări, este o chestiune serioasă. Seriozitatea constă în faptul că omul a fost făcut după chipul divin şi astfel era înrudit cu Dumnezeu. După potop, Dumnezeu a declarat în mod accentuat Dacă varsă cineva sângele omului şi sângele lui să fie vărsat de om; căci Dumnezeu a făcut pe om după chipul Lui (Geneza 9,6; vezi şi Exod 21,12.14). Dumnezeu făgăduise un loc unde ucigaşul fără voie al unui om să poată fugi (Exod 21,13), dar pentru un criminal n-a fost luată o astfel de prevedere. Dumnezeu a căutat să reglementeze vechiul obicei de răzbunare privată, prin care pedepsirea criminalului se transmitea asupra rudei celei mai apropiate sau asupra următorului moştenitor al celui care fusese asasinat. Israel se afla singur între neamuri care să preţuiască valoarea atribuită vieţii omeneşti, şi acum, Dumnezeu îi învăţa mai departe cu privire la dreptate cât şi cu privire la îndurarea lui Dumnezeu. Dumnezeu conduce pe oameni numai aşa de repede cât sunt ei în stare să înţeleagă adevărul divin. Acest principiu este caracteristic legislaţiei ebraice dată de Dumnezeu prin Moise. Ea s-a adaptat situaţiei oamenilor, dar totdeauna a tins spre o desăvârşire pe care poporul na fost la început capabil s-o înţeleagă. În felul acesta, poligamia, divorţul liber, sclavia au fost tolerate pentru un timp, şi au fost decretate legi care să reglementeze aceste practici; deşi practicile acestea n-au fost nici orânduite, nici aprobate de Dumnezeu.

În mintea evreului era adânc înrădăcinat simţământul că ruda cea mai apropiată era păzitorul vieţii fratelui ei, şi din această cauză ea era ţinută să răzbune moartea lui. În loc să se opună acestui simţământ, sau să caute să-l dezrădăcineze, Dumnezeu a pus acest simţământ sub înfrânare temporară, care avea să-l împiedice de a comite nedreptate mare acolo unde în realitate nu fusese comisă nici o crimă.

Cum v-am poruncit. Spus prin Moise şi scris de el, astfel că Iosua a putut avea acces la informaţie (Exod 21,13; Numeri 35,9-34; Deuteronom 19,1-13). Astfel Pentateuhul exista probabil cam în aceeaşi formă în care este astăzi când a fost scrisă cartea lui Iosua.


3 unde să poată fugi ucigașul care va omorî pe cineva fără voie, fără să aibă de gând să-l omoare; ele să vă fie un loc de scăpare împotriva răzbunătorului sângelui.

Fără voie, fără să aibă de gând. În mod literal, din greşeală neştiind. Numeri 35,22-25 şi Deuteronom 19,4.5, procură ilustrarea a ceea ce se înţelege aici. Termenii aceştia sunt în general pentru fapte nepremeditate care au ca rezultat moartea unei persoane.

Criminalul cu voie, chiar dacă avea să caute ocrotire în una din aceste cetăţi, după cercetare, el trebuia să fie imediat pedepsit. Dumnezeu declarase că unii ca aceştia trebuia luaţi chiar de la altarul Lui, ca să poată fi executaţi (Exod 21,14).

Răzbunătorul sângelui. În trad. KJV ori de câte ori cuvântul acesta go’el, răzbunător, apare în forma lui de participiu, ca şi aici, împreună cu cuvântul sânge, el este tradus răzbunător, dar în toate celelalte cazuri el este tradus răscumpărător, consângean, rudă apropiată, cea mai apropiată rudă, rubedenie. Acest cuvânt se întâlneşte în texte ca Iov 19,25; Isaia 47,4; 48,17; 54,5 cu privire la Domnul. Pentru mintea evreului, o astfel de indicare a lui Dumnezeu avea să atragă atenţia la lucrarea rudei în dreptul ei de răscumpărare (vezi cele despre Numeri 35:12). În ce măsură trebuie să fie aplicată metafora la Hristos, nu este lămurit. Cetăţile de scăpare însele au fost un simbol al refugiului pus la îndemână de Hristos (PP 516).


4 Ucigașul să fugă într-una din aceste cetăți, să se oprească la intrarea porții cetății și să spună întâmplarea lui bătrânilor cetății aceleia; ei să-l primească la ei în cetate și să-i dea o locuință, ca să locuiască împreună cu ei.

Să fugă. Ucigaşul trebuia să fugă în grabă mare. Toate prevederile posibile au fost făcute ca el să nu fie întârziat în fuga lui. Drumurile care duceau la aceste cetăţi erau ţinute tot timpul în stare bună. Oriunde era cruce de drumuri trebuiau puse semne arătând în spre cetatea de scăpare. Dacă răzbunătorul sângelui îl ajungea din urmă, răzbunătorul era liber să ia viaţa ucigaşului. Răspunderea de a ajunge la timp în cetatea de scăpare cădea asupra fugarului. Nici una din aceste cetăţi nu era mai departe decât o jumătate de zi de drum faţă de oricare parte a ţării (vezi PP 515-517).

Vechiul plan cu privire la cetăţile de scăpare prezintă uimitoare ilustraţii în viaţa creştină. Păcătosul trebuie să fugă la adăpostul lui Hristos (Evrei 6:18) fără întârziere. Acei care cunosc calea trebuie să pună indicatoare de-a lungul căii. O mare răspundere zace asupra acestor călăuze, iar nepăsarea ar putea da naştere la un semn care indică direcţia ce greşită inducând în eroare pe păcătosul care aleargă.

Porţii cetăţii. Era obiceiul pentru judecători, sau bătrânii cetăţii să stea la intrarea porţii pentru a face tranzacţia tuturor afacerilor legale (vezi Rut 4,1; 2 Samuel 15,2).

Să-l primească la ei în cetate. În mod literal, să-l adune în cetate. Auzind povestea fugarului şi fiind satisfăcuţi că, cel puţin cazul lui cerea o judecată dreaptă, actul următor aveau să-l aducă la îndeplinire bătrânii, acela de a-l lua sub ocrotirea lor. Mai târziu avea să aibă loc o nouă cercetare după care avea să se hotărască în cazul lui.


5 Dacă răzbunătorul sângelui îl va urmări, ei să nu dea pe ucigaș în mâinile lui; căci fără să vrea a omorât pe aproapele lui și fără să-i fi fost vrăjmaș mai înainte.
6 El să rămână în cetatea aceasta până se va înfățișa înaintea adunării ca să fie judecat, până la moartea marelui preot care va fi atunci în slujbă. Atunci, ucigașul să se întoarcă și să intre iarăși în cetatea și în casa lui, în cetatea de unde fugise.”

Adunării. Probabil adunarea, mai degrabă, adunarea cetăţii lui decât aceea a cetăţii de scăpare (vezi Numeri 35,24.25; Deuteronom 19,12). Dacă era găsit vinovat, ucigaşul era predat răzbunătorului sângelui; dar dacă era găsit nevinovat de ucidere cu voia, adunarea avea să-l restituie cetăţii de scăpare, unde va rămâne până la moartea marelui preot.

Moartea marelui preot. După cum slujbele pentru păcat se concentrau în sanctuar şi preot, probabil că tot aşa, durata exilului fugarului era dependentă de circumstanţe în legătură cu serviciul ceremonial. Era necesar să se aibă un eveniment de deosebire spre a marca terminarea cazului astfel ca răzbunătorul să poată şti, fără dubiu, când a încetat dreptul lui legal de răzbunare.


7 Ei au pus deoparte Chedeșul, în Galileea, pe muntele lui Neftali; Sihemul, pe muntele lui Efraim; și Chiriat-Arba, sau Hebronul, pe muntele lui Iuda.

Ei au pus deoparte. În mod literal, ei au sfinţit, adică, au pus deoparte aceste cetăţi pentru folosire sacră. Toate acestea erau cetăţi ale leviţilor, în care locuiau aceşti slujitori ai lui Dumnezeu, deoarece ei îndeplineau slujba Domnului cu rândul. Aceste împrejurări ofereau fugarului ocazia de a studia şi comunica cu leviţii care erau instruiţi în lucrurile lui Dumnezeu. De aceea, locul de scăpare putea deveni în acelaşi timp un adevărat izvor de binecuvântare pentru ucigaş, când preoţii şi leviţii l-au învăţat calea lui Iehova (vezi Deuteronom 17,8-13; 21,5; 33:9.10).

Cetăţile de scăpare erau toate la nivelul câmpiei sau pe văi, în regiuni bine cunoscute. Ele erau la distanţă potrivită unele de altele spre folosul tuturor seminţiilor. Trei erau la vest de Iordan, iar trei la est, una la nord Chedes-Golan, una în partea centrală Sihem-Ramot, iar una în sud, Hebron-Beţer. Un bărbat neliniştit care fugea să-şi scape viaţa trebuia să aibă toate avantajele. El nu trebuia să aibă de urcat un munte obositor în ultima parte a fugii lui, când putea să fie aproape extenuat. Drumurile care duceau la aceste centre trebuia să fie bune, şi cetăţile bine cunoscute. Mamele din Israel poate că au învăţat pe dinafară pe micii lor copii numele acestor cetăţi, astfel încât în anii care urmau, dacă era necesar pentru aceşti copii să fugă, ei aveau să ştie exact încotro să meargă.

În aceasta se află o învăţătură pentru noi. Astăzi există un loc de refugiu pentru păcătoşii vinovaţi. Acel adăpost este Isus. Calea este întotdeauna liberă, pe tot parcursul drumului sunt indicatoare, şi accesul la cetate este uşor. Domnul este aproape de cei cu inima frântă (Psalmul 34:18; compară cu Psalmul 85:9; 145:18). Noi trebuie să continuăm a rămâne în acest adăpost până va trece mânia.

Chedeşul. Cuvântul acesta vine din grecescul gadash, a fi sfânt, care în forma lui restrânsă înseamnă a sfinţi. De la aceasta este derivat şi substantivul godesh care înseamnă sfinţenie. Cât despre poziţia acestei cetăţi, vezi cele despre cap. 19,37, La vreo 8 km nord-vest de lacul Hule din Galileea.

Sihemul. Evreişte Shechem, de la shacam, a se ivi devreme, a porni devreme, de unde a încărca animalele de povară. De aici este derivat substantivul shechem, umărul din cauza uşurinţei de a duce poverile. De la sensul acesta ideal el are sensul metaforic de stăpânire. Stăpânirea va fi pe umerii lui (Shechem) (Isaia 9,6). Sihemul a fost în seminţia lui Efraim între cei doi munţi: Ebal şi Garizim. Poziţia lui este astăzi cunoscută ca Tell Balâtah.

Hebron. Numele vine de la verbul chabar, care înseamnă a uni, a asocia, a unifica. De aici chebron care înseamnă tovărăşie. Pentru poziţia lui la vest de Marea Moartă şi sud-vest de Betleem, vezi cele despre cap. 14,15.


8 Și de cealaltă parte a Iordanului, la răsăritul Ierihonului, a ales Bețerul, în pustiu, în câmpie, în seminția lui Ruben; Ramot, în Galaad, în seminția lui Gad; și Golan, în Basan, în seminția lui Manase.

Beţerul. Numele acesta este derivat din verbul başar, a restrânge, a împrejmui, deci, a fortifica. Numele indică, un loc întărit, adică o fortăreaţă. Poziţia exactă a Beţerului nu este definitiv cunoscută. Unii au identificat-o cu modernul Umm el Awâmid, nord de Heobon.

Ramot. De la ra’am, a fi înalt sau înălţat. Ra’mat este substantivul plural care înseamnă înălţimi, în mod figurat însemnând sublim sau lucruri inaccesibile. Pentru poziţia probabilă vezi cele despre cap. 13,26.

Golan. De la galah a fi gol (neîmbrăcat n.tr.). Poziţia ei este socotită a fi ceva la răsărit de Marea Ghenezaret (Galileii).


9 Acestea au fost cetățile hotărâte pentru toți copiii lui Israel și pentru străinul care locuiește în mijlocul lor, pentru ca cel ce va ucide pe cineva fără voie să poată fugi în ele și să nu moară ucis de mâna răzbunătorului sângelui, înainte de a se înfățișa înaintea adunării.

Pentru străinul. Dumnezeu a luat măsuri pentru străin ca să se împărtăşească de binefacerile spirituale ale lui Israel. Când israeliţii au ieşit din Egipt, a fost îngăduit să-i însoţească o mulţime amestecată. Când gabaoniţii au căutat pace, Israelul a făcut pace cu ei. Când Rahav şi-a exprimat credinţa ei, Dumnezeu a primit-o. Aşa a fost în decursul tuturor veacurilor. Dumnezeu nu ţine seamă de persoane. Pe toţi cei care vin la El, cu nici un chip nu-i va da afară (Ioan 6,37). Există o poartă deschisă pentru toţi cei care vor să vină în smerenie şi pocăinţă.

E.G.WHITE COMENTEAZĂ

1-9 PP 515-517