Toţi împăraţii. Fără îndoială că rapoartele care au ajuns până la aceşti împăraţi i-au şi mâniat şi i-au şi îngrozit, cu rezultatul că au convocat această adunare în acest caz de mare pericol. Ei nu auziseră numai de căderea Ierihonului şi a Ai-ului, ci fără îndoială şi despre marea adunare de la Ebal, unde israeliţii proclamaseră Legea lui Iehova ca lege a întregii ţări a Canaanului. Adunarea de la muntele Ebal a arătat în mod lămurit că israelţii aveau intenţia să fie singurii ei stăpâni. Mânia care a rezultat a canaaniţilor probabil că a întrecut frica lor, şi ei au hotărât să reziste împreună, sperând ca prin aceasta să împiedice orice încălcare a teritoriului lor. Pentru descrierea „împăraţilor”, vezi Introducerea la Iosua.

Dincoace de Iordan. Textul ebraic este: „Dincolo de Iordan”. Fără îndoială că referirea este în mod hotărât la partea de apus a râului, şi fie că scriitorul scrisese de partea estică, fie că sosirea pe partea vestică fusese atât de recentă încât el socoteşte teritoriul ca fiind înc㠄dincolo de Iordan”. Dacă scriitorul ar fi făcut deja din ţara Palestinei căminul lui permanent, cu greu ar fi folosit o astfel de expresie. Această observaţie dovedeşte o scriere timpurie cel puţin a acestei părţi a cărţii lui Iosua. Expresia „dincolo de Iordan” se referă posterior la partea de est a Iordanului, numai dacă vorbitorul este acolo sau se crede ca fiind de acolo (vezi Judecžtori 5,17).

În munte. Prin „munte” se înţelege regiunea muntoasă din partea centrală a Palestinei, care după aceea a devenit teritoriul lui Iuda şi Efraim. „Vale” este ceea ce se numeşte Shephelah, sau colinele apusene ale munţilor. „Ţărmurile mării celei mari” cuprind câmpiile maritime din Filistia şi Şaron.

Într-o înţelegere. În mod literal, „o gură”. Cuvântul „gur㔠este adesea folosit pentru „porunc㔠şi s-ar putea ca aici să fie folosit cu înţelesul acesta. Aceste şase neamuri au pus la un loc forţele lor militare şi s-au legat împreună sub o singură comandă spre a întâmpina pericolul. Deşi erau din triburi diferite, cu interese diferite şi adesea, fără îndoială, în dezacord unii cu alţii, ei au fost gata să facă o alianţă (cauză comună) împotriva poporului lui Dumnezeu. Ura lor faţă de cei drepţi a fost legătura comună care i-a unit, cum este adesea adevărat despre oamenii păcătoşi. De exemplu, opoziţia faţă de Hristos i-a unit pe Pilat şi Irod. În zilele de pe urmă, aceasta va uni toate forţele religioase şi politice împotriva adevăratei rămăşiţe a lui Dumnezeu, „care păzeşte poruncile lui Dumnezeu şi ţine mărturia lui Isus Hristos” (Apocalipsa 12,17).

Gabaon. În mod literal „un deal”. Cetatea era aşezată pe un deal plat şi avea o baltă cu apă în ea. Ieremia se referă la această baltă ca la „apele cele mari” (Ieremia 41,12). Cetatea era cam la 6 mile (9 km) nord-vest de Ierusalim, pe drumul spre Iope. Locuitorii ei, hiviţii (Iosua 9,7; vezi Geneza 10,17), au fost incluşi în confederaţia din versetul 1 şi 2. Când au primit gabaoniţii ştirile despre nimicirea Ierihonului şi Ai-ului, ei au tras concluzia că era zadarnic să reziste oştirii lui Israel şi prin urmare au alcătuit un proiect cu grijă plănuit pentru a câştiga favoarea lui Israel şi a face o înţelegere cu ei.

Unii învăţaţi au considerat că hiviţii (vezi Geneza 10,17) sunt aceiaşi cu hariţii sau hurianii (vezi Geneza 36,20). Septuaginta îi numeşte pe hiviţi, Chorrhaion. Dacă această identificare are vreo valoare, atunci grupa de hariţi, la început de prin regiunea S-V de lacul Van, din Armenia, s-a aşezat în apropierea Gabaonului cu câtva timp înainte de sosirea hitiţilor.

Forma de guvernare gabaonită trebuie să fi fost mai mult sau mai puţin democratică, deoarece gabaoniţii vorbeau despre bătrânii lor şi despre tot poporul care i-a trimis pe ei (v. 11). Dacă guvernul lor ar fi avut în frunte un rege, inima acestuia ar fi fost prea mândră spre a se pleca în faţa israeliţilor cuceritori. În această împrejurare, gabaoniţii s-ar fi putut uni cu regii canaaniţi, spre a rezista lui Israel. Gabaoniţii ar fi putut să aibă iscoade la Ebal, când a fost citită legea, care le-au adus cuvântul poruncii date lui Israel (vezi Deuteronom 7,1-3). Să nu arate nici o îndurare faţă de canaaniţi, să nu-i cruţe în bătălie şi să nu facă cu ei nici o înţelegere (vezi Exod 23,32). Se poate spune cel puţin că hotărârea lor de a nu rezista a dovedit un grad de credinţă în puterea Domnului Dumnezeului lui Israel. Ei erau gata să intre într-o înţelegere, care cuprinde şi asigurarea lor de a renunţa la idolatrie şi de a accepta închinarea lui Iehova (PP, p. 506).

Au întrebuinţat un vicleşug. Viclenia ar fi fost de îndată descoperită dacă Iosua ar fi căutat sfatul Domnului. Dar încă o dată, ca şi la Ai, el a neglijat să facă acest lucru.

Au pornit. (engl. made as if) Clauza astfel prezentată este tradusă dintr-un singur cuvânt ebraic, unul care nu se află nicăieri în altă parte a Scripturilor. Ideea rădăcinii cuvântului este „a se învârti”. În altă parte cuvântul este necunoscut cu excepţia limbii arabe. Prin înlocuirea unui d cu un r, litere care se încurcă uşor în ebraică, obţinem traducerea „şi s-au aprovizionat cu provizii”. Cuvântul devine atunci acelaşi ca cel din versetul 12, unde a fost tradus „era caldă când am luat-o ca merinde”. Această redare este de acord cu multe manuscrise şi traduceri vechi, inclusiv LXX-a şi siriacă. Că ei veneau ca ambasadori este subînţeles. „Cu merinde pentru călători” pare a se potrivi mai bine cu contextul.

În tabără la Ghilgal. Copii lui Israel s-au reîntors în fosta lor tabără de la Ghilgal, aproape de Ierihon, iar nu la vreun „Ghilgal” nou aproape de Sihem, aşa cum au crezut unii. (vezi PP, p. 505 şi despre 2 Regi 2,1). Capitolul 9,17 afirmă că Israel a sosit la cetatea Gabaon, din tabăra lor de la Ghilgal, în a treia zi. Dar Sihemul se află numai la o mică depărtare de Gabaon şi n-ar fi fost necesare trei zile spre a face călătoria. Expresia „Iosua s-a suit” (capitolul 10,7) arată din nou spre tabăra israelită ca fiind în valea Iordanului.

Bărbaţii lui Israel. Textul ebraic conţine singularul „bărbat” nu „bărbaţi”, dar verbul este la plural în mod vădit pentru c㠄bărbaţii” sunt socotiţi ca indivizi. Septuaginta red㠄fiii (copiii) lui Israel”, iar Siriaca „(ei) ai casei lui Israel”. După cât se pare negocierile au fost duse de fruntaşii adunării. (v. 18)

Heviţilor. Vezi cele despre versetul 3.

Să facem legământ. Israeliţilor le era îngăduit să facă pace cu cetăţi care se aflau departe, dar nu cu cele şapte neamuri canaanite care locuiau în apropierea lor (Deuteronom 7,1.2; 20,10-15). Acestea trebuiau nimicite cu desăvârşire pentru ca Israel să nu fie molipsit de falsa lor religie şi de josnicele principii morale ale lor. De aceea s-a repetat instrucţiunea pentru Israel de a nu face nici un legământ cu ele (vezi Exod 23,32; 34,12; Deuteronom 7,2; 20,16-18). După câte se pare, gabaoniţii au ţinut seama de acest edict şi de aceea au recurs la strategia făţarnică de a veni dintr-o ţară îndepărtată.

Noi suntem robii tăi. Declaraţia aceasta a fost probabil mai mult o formă de politeţe de a se adresa, decât o sinceră declaraţie de supunere a lor (vezi Geneza 32, 4-18; 50, 18; 2 Regi 10,5; 16,7). Totuşi ea a fost special gândită pentru a-l impresiona pe Israel. Fără îndoială, gabaoniţii s-au aşteptat să facă unele concesii pentru plătirea de tribut, dar ei au sperat că acel contract avea să fie cât mai favorabil posibil. Cu tot răspunsul lor alcătuit cu grijă, Iosua nu a fost mulţumit, aşa cum reiese clar din întrebările pe care el a continuat să li le pună. În acest moment de îndoială şi nesiguranţă, el ar fi trebuit să-L caute pe Domnul. El a socotit, probabil, aşa cum fac mulţi creştini de astăzi că aceasta era o chestiune pe care o putea rezolva fără să mai deranjeze pe Domnul. Dar Dumnezeu ne-a poruncit să venim la el cu toate problemele noastre. Noi nu trebuie să socotim că-l plictisim sau că-l împovărăm.

Multe capcane puteau fi evitate, aducând toate problemele noastre la Domnul, fără a ne încrede în propria noastră pricepere (Proverbe 3,5-7).

Pentru faimă. În mod literal, „pentru numele” sau „din punct de vedere al neamului” lui Iehova, Dumnezeul tău. Cuvintele acestea descoperă o oarecare năzuinţă după Dumnezeu, din partea gabaoniţilor. Ei primiseră o măsură de cunoştinţă, şi au acţionat după această lumină mărginită. Noi criticăm procedeul lor, dar nu trebuie să criticăm faptul că aici ei fac un început de a servi adevăratului Dumnezeu. Ei nu ştiau tot ce cuprinde, dar ştiau că ceea ce făcuse Iehova pentru Israel, era mai mare decât ceea ce făcuse oricare din aşa-numitul zeu pentru poporul lui. Ei au cântărit prin această regulă meritul relativ al zeilor.

Dumnezeu a cinstit credinţa lor limitată şi nu avea să îngăduie lui Israel să anuleze asigurarea lor pentru ei. Dumnezeu îi primeşte pe oameni acolo unde sunt şi apoi caută să-i conducă la o slujire tot mai desăvârşită. Unii încep închinarea lor faţă de Dumnezeu din motive cu totul greşite, dar Dumnezeu primeşte predarea sufletului şi apoi lucrează din motive mai lăudabile. Aşa a fost şi cu gabaoniţii. Ei au avut la îndemână deplinele binecuvântări ale legământului, în măsura în care era vorba de privilegiile spirituale.

Tot ce a făcut. Ei au avut grijă să enumere numai evenimentele din Egipt şi dincolo de Iordan. Dacă ar fi amintit Ierihonul şi Ai-ul, subterfugiul lor ar fi fost dat pe faţă, pentru ca oricine venind dintr-o ţară îndepărtată, probabil, că n-ar fi avut timp să audă despre un eveniment aşa de recent.

Bătrânii noştri. Din aceasta s-a dedus că cetăţile Gabaonul nu avuseseră rege peste ele (vezi cele despre v. 3)

Mucegăit. Cuvântul tradus aici „mucegăit” este folosit în vechiul testament numai de 3 ori, de 2 ori în capitolul acesta (versetele 5 şi 12) şi în 1 Regi 14,3, unde este tradus „turte”. În acest din urmă caz, ar fi cu neputinţă să fie tradus „mucegăit” şi se pune întrebarea dacă nu ar trebui tradus şi aici tot aşa. S-a sugerat că ar fi mult mai potrivit să se traducă în acelaşi fel, în Iosua ca şi în 1 Regi. Ba mai mult, în cazul fiecărei întâmplări din Iosua, cuvântul este precedat de timpul trecut (perfect) al verbului „a fi”. Astfel aici s-ar reda în mod literal, „şi acum iată, ea este uscată şi au fost turte”. Cea mai mare parte dintre traducători şi comentatori îl iau, totuşi, în sensul de „mucegăit” (vezi PP, p. 505).

A luat din merindele lor. Aceasta pare să fie o traducere mai bună decât aceea sugerată pe margine, „ei au primit pe oameni din cauza merindelor lor”. Mulţi comentatori favorizează redarea marginală în ciuda faptului că în ebraică nu există nimic care să o reclame. Motivul pentru care fac aceasta este că se potriveşte mai bine cu contextul. Conducătorii evrei au luat din merinde ca să guste, să pipăie şi să se convingă, ca să fie siguri de hotărârea lor. Făcând aşa, ei s-au încrezut în propria lor judecată.

Încercarea aceasta s-a deosebit de aceea cu care au făcut cunoştinţă pe vremea primei lor încercări de a lua Ai-ul, astfel l-ar fi putut recunoaşte pe ispititor în noua lui înfăţişare. Satana are multe vicleşuguri, şi îl foloseşte pe acela pe care îl socoteşte cel mai potrivit pentru victima lui. În nici o problemă nu suntem siguri numai de înţelepciunea omenească.

N-au întrebat. Dumnezeu a luat măsuri ca voia Sa să fie cunoscută prin preotul Eleazar, cu ajutorul lui Urim şi Tumim (Numeri 27,18-23). În felul acesta, Iosua ar fi putut obţine călăuzirea divină în această importantă hotărâre. Nu ni s-a spus, care ar fi fost răspunsul lui Dumnezeu în acest caz. Este posibil ca gabaoniţii să mai fi fost cruţaţi. Îndurarea lui Dumnezeu îi cuprinde pe toţi aceia care caută mântuirea Lui. El a interzis poporului Său să facă vreun legământ cu locuitorii ţării, şi aceasta pentru un motiv deosebit, şi anume: pentru ca ei să nu ajungă să meargă după urâciunile lor. Dacă aceste neamuri păgâne s-ar fi întors, întocmai ca şi Rahav, de la urâciunile lor şi ar fi căutat îndurarea divină, Dumnezeu le-ar fi primit cu tot atâta dragoste cum a primit-o mai târziu pe Ninive (Iona 3,10). Dar ultima hotărâre în fiecare caz trebuie să rămână la Dumnezeu. Numai El este Cel care poate citi cu adevărat inimile. El n-ar putea încredinţa astfel de hotărâri oamenilor. De aceea, El a dat poruncă să fie nimicite toate neamurile canaanite, dar aceasta nu însemna că El nu putea face excepţie acolo unde împrejurările o cereau. Nu era prudent să i se încredinţeze lui Israel dreptul de a face pace chiar şi cu o singură cetate, pentru ca pocăinţa să nu fie simulată de canaaniţi. O astfel de înşelăciune putea să se răspândească rapid şi mulţi dintre locuitori ţării ar fi simulat pocăinţa, în timp ce inima lor ar fi rămas tot aşa de idolatră ca mai înainte.

Slujitorul lui Dumnezeu de astăzi ar trebui să aibă multă grijă în stabilirea dacă cineva a dat dovadă de credinţă înainte de a fi admis în legământul de credinţă. În astfel de cazuri este bine să nu te încrezi în afirmaţii personale sau în părerile cuiva, ci întotdeauna, în mod umil şi sincer, să se caute călăuzirea lui Dumnezeu (Psalmi 32,8).

Căpeteniile. În mod literal, „cei înălţaţi”, adică fruntaşii diferitelor seminţii.

A treia zi. Adică, a treia zi după ce au pornit la drum înspre Gabaon. În felul acesta, ei au călătorit timp de 2 zile. Aceasta este dovada că nu au pornit la drum de la Noul Ghilgal, cum cred unii, pentru că aceasta n-ar fi luat decât cel mult câteva ore acolo până la Gabaon (vezi despre v. 6). La trei zile după ce tratatul fusese făcut şi după ce solii plecaseră, israeliţii au descoperit că cetăţile gabaonite erau în imediata apropiere şi că ei fuseseră înşelaţi. Poate că le-a spus vreun dezertor; sau cercetaşii israeliţi au putut găsi pe cineva care să le spună adevărul. După directivele lui Iosua, oştirea lui Israel a pornit de îndată să facă investigaţii. Poate că Iosua avea de gând să revizuiască tratatul din cauza înşelăciunii practicate asupra lui de către gabaoniţi, şi să vadă la ce ar putea fi folosite cetăţile lor.

Cetăţile lor. Gabaon, care înseamn㠄un deal”, Chefira, „o leoaică tânăr㔠şi Beerot, „izvoare”, au ajuns mai târziu la seminţia lui Beniamin. (cap. 18,25.26) În timp ce Chiriat – Iearim, „cetatea pădurilor”, a ajuns la seminţia lui Iuda (15,60). Chiriat – Iearim a fost locul unde mai târziu a rămas chivotul înainte ca David să-l ducă la Ierusalim (1 Samuel 6,21; 7,1.2; 2 Samuel 6,2). Gabaonul este cunoscut astăzi ca ej-Jîb, Chefira ca Tell Khefîreh şi Chiriat Iearim ca Tell el-Azhar.

Nu i-au bătut. Chiar dacă adunarea a murmurat împotriva căpeteniilor lor şi căpeteniile au greşit făcând legământul, israeliţii s-au simţit obligaţi să-şi ţină jurământul. O făgăduinţă, odată făcută, ar trebui socotită sacră, dacă aceasta nu-l leagă pe cel care a făcut-o să aducă la îndeplinire o faptă rea (vezi Proverbe 12,22; Psalmi 24,4; 15,4; PP 506). Căpeteniile lui Israel au inclus întreaga adunare în necaz din cauza greşelii lor. Totuşi, pentru reputaţia lor, ei au socotit că trebuie să rămână la făgăduinţa pe care o făcuseră. Cât de cu grijă ar trebui să fie cei cu răspundere ca, prin încredere în propria judecată, să nu aducă greutăţi asupra întregii adunări.

Din pricina jurământului. Dacă aducerea la îndeplinire a jurământului ar fi necesitat o faptă păcătoasă, el nu ar fi fost obligatoriu, pentru că nu putem fi obligaţi să comitem un păcat (vezi Judecžtori 11, 29-40). Deşi căpeteniile au greşit angajându-se atât de nesăbuit în această chestiune, ei nu trebuia să calce jurământul. Chiar dacă aceasta era în paguba lor (Psalmi 15,4). Este vădit că Dumnezeu a aprobat această purtare a lor şi a fost nemulţumit de Saul când, mult timp după aceea, el l-a călcat (2 Samuel 21,1-3).

La tăiat lemne. Conform cu versetele 23 şi 27, slujba aceasta trebuia să fie pentru adunări şi pentru casa lui Dumnezeu. Astfel de muncitori erau socotiţi din cea mai de jos clasă a poporului (Deuteronom 28,10.11) şi slujbele acestea trebuiau să fie îndeplinite de străinii din mijlocul lor. Atribuirea acestor însărcinări de slugă au constituit pedeapsa pentru gabaoniţi. Dacă ei s-ar fi purtat cinstit cu Israel, viaţa lor ar fi fost încă cruţată, şi probabil că ei ar fi fost scutiţi de sclavie. Totuşi chiar şi un blestem poate fi schimbat în binecuvântare. Este adevărat că ei erau slugi, dar slujirea lor era pentru casa lui Dumnezeu. Făcând lucrarea pentru casa Domnului, ei aveau să fie într-o situaţie unde uşor puteau să afle pe adevăratul Dumnezeu. În felul acesta, ei au fost puşi sub o influenţă care avea să-i împiedice întoarcerea lor la idolatria părinţilor lor. Deşi robi faţă de Israel, ei aveau să fie oameni slobozi ai Domnului, pentru că în slujba Lui slujirea cea mai de jos este libertate şi lucrarea Lui îşi are plata ei. Unii cred c㠄Netinimii” din Ezra şi Neemia (Ezra 2,70; 8,20; Neemia 7,60) erau gabaoniţii, având în vedere că netinimii erau slujitorii templului. Ebraicul nethinim înseamnă, „cei predaţi” sau „cei consacraţi”. Aceasta dă oarecare temei posibilei lor identităţi cu gabaoniţii. Că gabaoniţii au existat ca atare pe vremea lui David este evident din împrejurarea amintită în 2 Samuel 21,1-9. Totuşi este posibil ca zelul rău orientat al lui aul să nu-i fi nimicit pe toţi, iar David să-i fi repus în slujbă cu un nou ordin – Nethinim de pe vremea lui Neemia.