Iosua era bătrân. În general, capitolul acesta este considerat a fi începutul celei de a doua părţi a cărţii lui Iosua. Prima parte a redat istoria cuceririi ţării. Partea a doua se ocupă cu împărţirea ţării între cuceritori.

Prima propoziţie înseamnă în mod literal, Iosua îmbătrânise şi era înaintat de zile. Declaraţia aceasta a fost făcută cu câtva timp înainte de moartea sa în vârstă de 110 ani (cap. 24,29). Pe vremuri, cuvântul ebraic tradus bătrân pare să fi fost folosit în legătură cu starea de vitalitate mai degrabă decât cu privire la numărul de ani pe care îl trăiau oamenii. Geneza 27,1 declară: Isaac îmbătrânise, adică era bătrân; totuşi el a mai trăit 43 de ani după aceea. Tot aşa este spus şi despre David, că el era foarte bătrân (1 Regi 1,15), dar nu putea să aibă mai mult de 70 de ani când a murit. Greutăţile şi îngrijorările regelui l-au îmbătrânit. În multe ţări 50 sau 60 de ani este socotită o vârstă mare. Tot aşa, poate că a fost şi cu Iosua. Viaţa lui istovitoare ca războinic şi conducător al lui Israel şi intensitatea ultimilor ani de cucerire, probabil că l-au îmbătrânit poate că oarecum deodată. Se poate că energiile lui au cedat în mod mai rapid după lunga lui cale de slujire militară activă şi neliniştită, astfel încât el a fost bucuros să audă pe Dumnezeu că rosteşte cuvântul care cheamă la o oprire a luptei spre a împărţi ţara. El poate să se fi mirat cum avea el să trăiască spre a duce campania necesară până la capăt spre a aşeza pe deplin în propria ţară pe copii lui Israel. Ca adevărat slujbaş al lui Dumnezeu, Iosua a fost gata să jertfească şi să fie jertfit.

Nu avem informaţii precise cu privire la vârsta lui Iosua la data aceasta, dar Iosif Flavius (Antiquities v.1,29) susţine că el a fost asociat cu Moise timp de 40 de ani, şi că după moarte domnului său, el a guvernat pe Israel timp de 25 de ani. Deoarece el a murit la vârsta de 110 ani, aceasta ar face ca el să fi fost de 85 de ani la moartea lui Moise şi cam în vârstă de 45 de ani pe vremea Exodului. Comparând aceasta cu vârsta declarată a lui Caleb (vezi despre cap. 11,18 şi Introducerea, p. 172), Iosua ar fi avut vârsta cam de 92 de ani la această dată, adică, dacă ne putem întemeia pe datele lui Iosif Flavius.

Mai rămâne. Cucerirea militară, în general, era completată. Acum mai rămânea pentru israeliţi să ia ţara în stăpânire. Până aici ei colonizaseră relativ puţin din ea. Pentru un moment se părea că nu era chestiunea de a continua cu campaniile militare, pentru că adesea de îndată ce oştile lui Israel plecau, poporul învins avea să se întoarcă înapoi să reia ţara în stăpânire. Planul era ca seminţiile, după ce s-au stabilit în moştenirea lor, să-şi mărească propriilor lor teritorii. Încă mai trebuia duse multe lupte pentru a se completa luarea în stăpânire, dar binecuvântarea lui Dumnezeu din trecut era o asigurare pentru viitor.

Aşa este şi în lupta spirituală. Lucrarea de biruire a defectelor de caracter este progresivă. Deposedarea vrăjmaşului din inimă este o luptă continuă. Trebuie dusă luptă după luptă împotriva tendinţelor spre rău ereditare sau cultivate.

Este important să se clarifice deosebirea dintre lucrarea făcută de Iosua şi lucrarea rămasă pentru Israel. Iosua a răsturnat puterile stăpânitoare şi a învins oştile lor în aşa măsură încât lui Israel i s-a dat o platformă sigură în ţară. Dar el n-a nimicit populaţia din orice parte a ţării. Unele neamuri au fost lăsate neatinse în întregime (Judecător 2,20-23; 3,1-4). În cucerire şi în expansiune regulile stabilite în legea lui Moise trebuia să fie principiul călăuzitor. Capitolul al 7-lea şi al 12-lea din Deuteronom stabilesc trei reguli principale pe care trebuia să le urmeze copii lui Israel: 1) completă nimicire a neamurilor pe care Iehova avea să le dea în mâinile lor; 2) nici un legământ sau tratat să nu fie făcut cu ei şi orice căsătorii mixte interzise; 3) nimicirea oricăror nume de idolatrie din teritoriul cucerit. Răspunderea celei dintâi din acestea revenea conducătorilor; a doua şi a treia revenea întregului popor. Este evident că nimicirea persistentă şi generală a obiectelor cultului canaanit împreună cu refuzul de a face căsătorii mixte şi tratate avea să tindă la perpetuarea unei stări de iritaţie în sufletele canaaniţilor. Dacă aceste reguli ar fi fost observate cu credincioşie, probabil că ar fi fost revolte constante de ostilitate, terminându-se într-o mai departe şi mai rapidă exterminare a vrăjmaşilor lui Israel, sau într-o absolută supunere faţă de legea israelită. În felul acesta întreaga cucerire putea fi completată într-un timp relativ scurt.

Felul de cucerire antică poate fi luat spre a ilustra un adevăr spiritual. În lupta creştină nu numai că multe bătălii împotriva păcatului puteau rămâne neluptate, chiar după ani de luptă, dar mai poate fi mult teritoriu al adevărului încă neocupat. Noi nu ne-am asigurat încă toată cunoştinţa sacră pe care Dumnezeu ar vrea să ne înveţe din Cuvântul Său. Şi care ne-ar fi de folos. Mulţi creştini sunt în pericol de a se bizui pe cuceririle unor Iosua mai degrabă decât să facă explorări proaspete pentru ei înşişi în minele neexplorate ale adevărului.

Care mai rămâne. Autorul continuă să enumere regiunile necucerite de la vest de Iordan (vers. 2-6). El începe de la sud şi continuă spre nord şi nord-este spre Liban.

Ţinuturile Filistenilor. În mod literal cercurile filistenilor. Probabil că expresia se referă la parcele de pământ cultivat care se întindeau împrejurul fiecărei cetăţi, pe care le-am putea numi districte. Septuaginta redă haria, regiuni. Filistenii nu erau canaaniţi, ci se trăgeau din Miţraim, prin Casluhim (Geneza 10,6.13.14; 1 Cronici 1,8.11.12; vezi despre Geneza 10,14). În Geneza 21,32.34; 21,6.8, Filistenii sunt numiţi deja ca locuind în vecinătatea Gherarului, în sud-estul îndepărtat al Palestinei. În Deuteronom 2,23 ei sunt amintiţi ca Caftorimii, care au ieşit din Caftor, nimicind pe Avimi şi stabilindu-se ei înşişi la nord de Aza (după aceea Gaza) în ceea ce după aceea era cunoscută ca «Ţara Filistenilor». EI sunt amintiţi de către preoţi ca ieşind din Caftar (Ieremia 47,7; Amos 9,7). În timpul de faţă nu există o dovadă arheologică despre Filisteni ca locuind în cetăţile de coastă până cam pe la 1200 î.Hr. Se raportează că pe vremea aceasta ei au încercat o debarcare în Egipt, dar au fost respinşi de Ramses al II-lea, în legătură cu marea mişcare a «�» care a dus la căderea imperiului hitit. Cu toate acestea, într-un număr de

Popoarelor Mării�locuri, raportul biblic numeşte pe filisteni ca fiind deja în acest teritoriu de coastă încă pe vremea lui Avraam. Probabil că au fost valuri de migraţiune repetate din insula ui Caftor, ultima şi poate cea mai mare fiind cam pe la 1200 î.Hr., singura atestată de arheologie. Alte săpături pot aduce informaţii adiţionale la lumină.

Gheşuriţilor. Aceştia nu trebuie să fie confundaţi cu gheşuriţii de la nord-est de Marea Galileii. Gheşuriţii locuiau un district care era aşezat la sud de filisteni pe drumul spre Egipt sau Arabia. (1 Samuel 27,8).

Şihor. De la forma ebraică a egipteanului Shi-hor, Pond of Horus, care apare în documentele egiptene ca un lac de acumulare la graniţa de est a Deltei. Locaţia ei exactă nu este cunoscută. Septuaginta redă, de la regiunea nelocuită care este înaintea Egiptului. În anumite alte locuri din Biblie (Iosua 15,4.47; Geneza 15,18; Numeri 34,5; 1 Regi 8,65; Isaia 27,12) este folosită expresia pârâul Egiptului. Dar acestea nu se referă la râul Nil, pentru că în ebraică este folosit cuvântul nahal, un torent de iarnă. Şi în Ieremia 2,18 şi în 1 Cronici 13,5, Sihor sau Şihor este folosit într-un fel care elimină în mod hotărât Nilul. Şihorul se crede a fi pârâul care se varsă în mare în partea sudică extremă a hotarului Palestinei. El curge printr-o vale largă, nu prea adâncă, care duce surplusul sezonier de apă din pustia Paran în Mediterana. Astăzi este cunoscut ca Wadi el-Arish şi este la aproximativ 47 de mile (75 km) sud-vest de Gaza.

Ecron. Cetatea aceasta a fost aşezată cam la 34 de mile, vest de Ierusalim, 10 mile nord-est de Aşdod şi 10 mile de ţărmul Mediteranei. Probabil că acest teritoriu este socotit a fi canaanit pentru că posesorii de la început a acestei ţări au fost descendenţii lui Canaan, fiul cel mai tânăr al lui Ham. Totuşi filistenii i-au deposedat pe aviţi care deţineau aceste teritoriu (Geneza 10,13.14) şi au locuit acolo în locul lor (Deuteronom 2,23)

Domnitori. Vezi cele despre Judecători 3,3. Cuvântul tradus domnitori este special pentru filisteni. În mod literal el înseamnă osie şi, având în vedere expresia la care se referă mai sus, cercurile Filistenilor (vezi despre v. 2) este foarte potrivită. Aceşti domnitori erau mai degrabă conducători decât împăraţi.

Aviţi. În mod literal, locuitorii de ruine. Aceştia se poate că au fost băştinaşii regiunii din jurul şi de la sud de filisteni care au precedat pe canaaniţi şi au fost deposedaţi de Caftorimi sau filisteni (vezi Deuteronom 2,22.23; comp. cu 1 Samuel 27,8).

De la miazăzi. Nu poate fi determinat în mod hotărât dacă expresia aceasta trebuie să meargă cu versetele precedente sau cu cele care urmează. Septuaginta şi traducerea siriacă se potriveşte mai bine. Septuaginta foloseşte pentru sus numele propriu şi îl traduce de la Theman, care era limita sudică a teritoriului Avit înainte ca acesta să fie cucerit.

Meara. În mod literal, peşteră. Versetul poate fi tradus şi peştera care aparţine Sidoniţilor. Această peşteră s-a crezut a fi peştera dintre Tir şi Sidon, numită Mughar Yezzin, unde au fost scobite un număr de grote în stâncile calcaroase ale Libanului. O altă tentativă de identificare este Mogheiriyeh la aproape 5 1/2 mile (9 km) nord-est de Sidon. În acest verset scriitorul trece de la regiunea sudică de coastă la districtele nordice şi neamurile necucerite.

Afec. După cât s-ar părea Afecul nordic (cap. 19,30), acum Afca, la nord de Beirut. Să nu se confunde cu Afec din cap. 12,18. Acesta a fost numit de greci Aphaca şi era renumit pentru templul lui Venus. El era în partea căzută pentru Aşer.

Hotarul Amoriţilor. Adică ţara locuită odată de amoriţi, care aparţinea lui Og, împăratul Basanului. Basanul se întindea la nord până la pârâul Farpar.

Ghibliţi. Ebraicul gibli, tradus cioplitori de piatră în 1 Regi 5,18. aceste popoare locuiesc în Gebal, un important port fenician. Această cetate, numită Byblos de către greci, era cam la 17 1/2 mile (28,2 km) nord-est de Beirut. Este evident că Dumnezeu a intenţionat ca Israel să se ocupe teritoriu mult mai spre nord decât au ocupat în realitate mai târziu. De fapt, El declarase că Eufratul trebuia să fie hotarul lor (Geneza 15,18; Deuteronom 11,24).

Libanul, spre răsăritul soarelui. Lanţul de munţi estic, adică Anti-Libanul.

Baal-Gad. În mod literal, domnul destinului. Toţi împăraţii de la sud de Baal-Gad fuseseră cuceriţi (vezi despre cap. 11,17 şi 12,7). Acum referirea este la teritoriul neocupat de la nord de Baal-Gad.

Intrarea Hamatului. O cercetare recentă a arătat că atunci când cuvântul ebraic lebo', intrare este folosit împreună cu numele Hamat el se referă la o cetate veche cunoscută astăzi ca Lebweh, 70 de mile sud-vest de Hama, Hamatul biblic. Vechi texte egiptene amintesc adesea cetatea, care era pe acea vreme o colonie a Hamatului.

Hotarul nordic al lui Israel este descris ca întinzându-se până la intrarea Hamatului (Judecători 3,3; 1 Regi 8,65; vezi Numeri 34,8; 2 Regi 14,25). Au fost timpuri când într-adevăr hotarul lui Israel s-a întins aşa de departe, ca în timpul domniei lui David, precum şi în timpul domniei lui Ieroboam al II-lea.

De pe munte. Regiunea muntoasă din Palestina centrală.

Misrefat-Main. Vezi cele despre cap. 11,8

Toţi Sidoniţii. Toate triburile păgâne care locuiau la sud de Liban până la promontoriul de la Ras en-Nakurah sau Misrefot-Main, Khirbet el-Muşeirefeh.

Eu îi voi izgoni. Originalul este accentuat, Eu sunt Cel care îi voi izgoni. Totuşi această făgăduinţă, ca şi alte făgăduinţe similare trebuie înţeleasă condiţional. Dacă israeliţii aveau să meargă înainte prin credinţă, aşa cum făcuse Iosua, Dumnezeu avea să se lupte pentru ei şi să le dea biruinţa. Dar Israel nu s-a silit să aducă la îndeplinire cuceririle lor. Chiar unele popoare pe care Dumnezeu promisese să le izgonească dar nu le-a izgonit din lipsa de conducere a lui Israel, au devenit izvorul celor mai mari iritaţii şi ocări pentru Israel în anii de mai târziu (vezi Numeri 33,55; Judecători 2,1-5; 10; 6-9; 13,1; 1 Samuel 4). Israel nu şi-a adus la îndeplinire partea lor din înţelegere şi făgăduinţa a rămas neîmplinită. O făgăduinţă neîmplinită a lui Dumnezeu faţă de noi ar trebui să ne facă să ne întrebăm în mod stăruitor cu privire la cauză. Dumnezeu nu intenţionează ca cuvântul să care a ieşit din gura Lui să se întoarcă la El fără rod. (Isaia 55,11).

Dă ţara aceasta prin sorţi. În mod literal, fă-o să cadă ca moştenire. Modul de exprimare derivă evident din metoda de a arunca sorţi prin care era guvernată împărţirea ei. Deşi era numai în parte cucerită, marele Stăpân vroia să considere ţara ca fiind chiar de pe acum a poporului Său. Ca

o garanţie a sincerităţii scopului Său de a le da întreaga ţară, El porunceşte ca , fără întârziere, ea să fie împărţită între seminţii.

Cu cealaltă. Adică, cu cealaltă jumătate din seminţia lui Manase. În mod literal, expresia înseamnă, cu el mai degrabă un pronume personal decât relativ. Cuvintele Domnului adresate lui Iosua se încheie cu versetul 7. Autorul foloseşte pronumele cu scopul de a evita repetarea jumătatea seminţiei lui Manase. Pentru ca cititorul să poată să înţeleagă motivul emiterii celor două seminţii şi jumătate de la noua împărţire, scriitorul explică (vers. 8-14) că de ele s-a avut deja grijă. Reafirmarea faptului aici, în raportul formal al împărţirii ţării avea să slujească la ratificarea daniei

Medeba. Modernul Mâdeba, o cetate la est de Iordan cam la 50 mile sud de Jeraş (Gerasa) şi cam la 15 mile (24 km) sud-est de capătul de nord al Mării Moarte. Medeba este amintită în legătură cu Dibon ca fiind cucerite de Israel (Numeri 21,30).

Dibon.Cetatea aceasta era cam la 15 mile (24 km) direct la sud de Medeba şi cam 3 1/4 mile (5 km) la nord de Aroer, pe pârâul Arnon. El a fost luat de Israel încă de timpuriu şi rezidit de Gad. Aici a fost găsită faimoasa Stâncă Moabită în 1868. Aşezarea se cheamă acum Dhibân.

Hotarul copiilor lui Amon. Hotarul acesta era la câteva mile nord-est de Heşbon. Amon se afla în delta râului Iaboc. El se mărginea la vest cu Gad şi Manase şi la est cu pustiul, hotarele sale nordice fiind, probabil, ramura sudică a râului Iarmuc.

Gheşuriţii şi Macatiţii. Vezi cele despre cap. 12,5.

Refaimiţii. Vezi cele despre cap. 12,4

Levi. Declaraţia că Levi nu trebuia să primească nici o moştenire între seminţii, este dată aici la sfârşitul raportului cu privire la cele două seminţii şi jumătate, şi este repetată în versetul 33 şi din nou în capitolul 14,3.4. Dumnezeu nu le-a dat moştenire pentru că în locul unei părţi de pământ, zecimea întregii ţări avea să fie a lor (Numeri 18,20-24). Ei mai aveau să primească şi din daruri (Numeri 18; Deuteronom 18,1.2). Ei aveau un drept indiscutabil asupra zecimii şi darurilor atribuite după cum fraţii lor aveau asupra pământului. Preoţii şi leviţii nu puteau să îndeplinească deodată îndatoririle preoţiei, să înveţe poporul, să aducă la îndeplinire alte sarcini spirituale dacă aveau să fie împovăraţi cu pământul, vitele, treburile şi ducerea războiului. După cum n-a fost planul lui Dumnezeu ca leviţii să aibă partea lor de zecime şi în acelaşi timp să continue să cultive pământul sau să se ocupe cu întreprinderi comerciale, tot aşa şi astăzi Dumnezeu cere de la cei consacraţi slujirii, să depună toate puterile lor pentru înaintarea Împărăţiei cerurilor.

Jertfele. Ebraicul 'ishsheh, tradus totdeauna prin jertfe mistuite în foc. Deşi în Levitic 24,7-9, despre pâinea punerii înainte se vorbeşte ca despre darul de mâncare mistuit de foc, totuşi aceasta trebuie mâncată de preoţi. Deci cuvântul nu este necesar să însemne că jertfele denumite în felul acesta trebuia să fie întotdeauna mistuite de foc.

Ruben. Stabilind în general teritoriul pe care Moise îl atribuise celor două seminţii şi jumătate, Iosua continuă să stabilească hotarele particulare ale fiecărei seminţii. Primul teritoriul delimitat a fost al lui Ruben.

Aroer. Vezi cele despre cap. 12,2 Medeba. Vezi cele despre vers. 9. De la versetul 16 la 21 autorul enumeră amănunţit diferitele cetăţi şi teritorii care au format partea de moştenire a lui Ruben.

Ţeret-Haşahar. Care înseamnă splendoarea zorilor. Aşezarea aceasta este pe ţărmul Mării Moarte. Coloritul peisajului este uimitor, şi fără îndoială mai frumos în zori de zi. Numele modern al aşezării este Zarât.

Şi pe domnitori. Prepoziţia cu nu este în original. Textul ebraic nu spune că Moise i-a bătut în acelaşi timp, când a bătut pe Sihon, ci numai că ei au fost bătuţi întocmai ca şi Sihon.

Domnitorii care se trăgeau din Sihon. Numiţi şi prinţi chiar în acelaşi verset. În Numeri 31,8 sunt numiţi împăraţi. Totuşi în scrisorile sacre un împărat poate să nu fie mai mult decât un conducător de trib. Poate el însuşi supus al unui conducător mai puternic. În acest verset, ei sunt numiţi domnitori sau prinţi de Sihon, pentru că erau supuşi şi tributari faţă de Sihon şi îl ajutau în război. Probabil că atunci când Sihon a nimicit pe Moabiţi, care locuiau prin părţile acestea, el a găsit pe unii din Medianiţi nomazi trăind pe aici, i-a supus şi i-a obligat să plătească tribut. Din motivul acesta poate că sunt numiţi aici domnitori de Sihon. Cucerirea madianiţilor de către Israel este raportată în Numeri 31. Poruncile au fost date să răzbune pe copii lui Israel, împotriva madianiţilor (Numeri 31,2), pentru că madianiţii au dus în ispită pe Israel spre idolatrie şi imoralitate. Aceste verset ne procură un motiv în plus pentru ostilităţile dintre ei şi Israel. Ei făceau parte din stăpânirea lui Sihon. Pentru ca să fie completată supunerea teritoriului lui Sihon, era necesar să îndepărteze pe domnitorii sau prinţii lui Sihon. Legătura dintre madianiţi şi moabiţi, se vede încă în istoria israelită timpurie (vezi Numeri 22,4). Legătura aceasta dintre Madian şi Moab, care în Numeri 31 este numai presupusă dar nu este explicată, este lămurită prin remarca incidentală de aici. Aceasta este un alt exemplu de acord istoric între cartea lui Iosua şi Pentateuh.

Ghicitorul. Balaam fusese odată profetul, dar s-a vândut pe sine pentru plată şi onoare şi şi-a degradat poziţia sa ca profet până ce a ajuns să fie cunoscut ca vrăjitor. După ce s-a întors acasă de la încercarea lui nereuşită de a blestema tabăra lui Israel, Balaam a hotărât să recurgă la alte mijloace pentru a obţine răsplata oferită de Balac. Întorcându-se în faţa Moabului, el i-a convins pe moabiţi să-i ademenească pe copii lui Israel la idolatrie şi imoralitate. Planul a avut succes. Opunându-se astfel poporului lui Dumnezeu, Balaam a avut parte de soarta vrăjmaşilor lui Dumnezeu, în nimicirea care a căzut asupra madianiţilor (Numeri 25,16-18).

Iaezerul. Cetatea aceasta a fost luată de la amoriţi (Numeri 21,32) şi dată lui Gad la cererea lui (Numeri 32,1.2). Mai târziu cetatea a devenit levitică (cap. 21,39). Oraşul era în Amon, sau la hotarul lui, o mică distanţă la nord sau nord-veste de Rabat-Amon, modernul Aman. Întreaga regiune era o ţară excelentă pentru păşune.

Cetăţile Galaadului. Adică cetăţile din partea sudică a Galaadului, până la Iaboc. Cealaltă parte a Galaadului, care aparţinea mai degrabă împăratului Basanului decât lui Sihon, a căzut, după cum aflăm din v. 31, la jumătatea seminţiei lui Manase (vezi cap. 12,2). Hotarul lui Gad se întindea mai departe spre est, decât acela al lui Ruben. Hotarul nordic al lui Gad era râul Iaboc la veste de Araba şi apoi la nord până la Marea Ghenezaret (Deuteronom 3,16.17). În mod evident că lui Gad ia fost dată câmpia Iordanului la nord de Iaboc şi la răsărit de râul Iordan.

Amon. Copiilor lui Israel le-a fost interzis în mod expres să intre în ţara lui Amon. (Deuteronom 2,19)

Până la Aroer. Acest Aroer nu trebuie confundat cu Aroerul lui Ruben de pe malul nordic al Arnonului (cap. 12,2; 13,9.16). Cetatea aceasta este înaintea Rabei, sau Rabat-Amon, adică, una care este aproape de Iordan. Raba era o fortăreaţă de graniţă, o cetate întărită a Amoniţilor, a cărui teritoriu se afla la este de împărăţia lui Sihon, în delta Iabocului.

Hesbon. Vezi cele despre Numeri 21,25

Ramat-Miţpe. În mod literal, înălţimea punctului de veghe. Poziţia, undeva pe înălţimile de la nord de Iaboc, este astăzi necunoscută, dacă nu cumva este Ramoth-gilead, probabil la 30 mile (48 km) est de Bet-şan, la Tell er Rumeith (Ramith). Acesta arăta graniţa nordică a lui Gad, în timp ce Hesbonul, pe hotarul lui Ruben, indica graniţa sudică.

Betonim. Astăzi, poziţia aceasta este cunoscută, dar trebuie să fi fost aproape de Ramat-Miţpe, alcătuind un punct de nord în hotarul lui Gad, undeva aproape de Iaboc, identificată cu Khirbet Batneh, lângă es-Salt.

Mahanaim. Încă neidentificat definitiv. Cetatea aceasta era la răsărit de Iordan, probabil pe malul pârâului Iaboc, clădită pe locul unde Iacob a văzut taberele de îngeri (Geneza 32,1.2.22). Ea era aşezată pe hotarul lui Gad şi Manase. Undeva lângă Mahanaim se întinde Debirul, care probabil că este identic cu Lo-Debar, căminul lui Machir, care a ajutat să aprovizioneze pe David cu cele necesare când fugea de fiul său, Absalom (2 Samuel 17,27).

În vale. Hotarul împărăţiei Hesbonului nu mergea la nord numai prin Iaboc, ci cuprindea şi valea Iordanului în nord până la Marea Ghenezaret. Tot teritoriul acesta a fost dat copiilor lui Gad, deşi hărţile arată în general moştenirea lui Manase ca întinzându-se pe toată lungimea până la râul Iordan.

Sucot şi Ţafon. Acestea sunt singurele cetăţi dintre cele patru amintite în v. 27 care au fost identificate. Desigur că toate cetăţile acestea erau în valea superioară a Iordanului. Sucotul se află pe o poziţie înaltă aproape de râul Iaboc şi a fost identificat cu Tell Deir'alla, o movilă albicioasă de înălţimea de 60 de picioare (18,3 m). Ţafon mai poate fi identificat cu Tell-el-Qôs. Ţafon este pe partea de nord a râului Raieb, la nord de Sucot şi la sud de Ţaretan.

Manase. După cât se poate vedea, Manase n-a cerut în mod formal această moştenire de la răsărit de Iordan, aşa cum a făcut Ruben şi Gad (Numeri 32,1.2). Probabil că s-a crezut de bine ca pe ei să-i unească cu celelalte două seminţii din cauza marii populaţii a lui Manase (Numeri 26,34). De asemenea se mai poate ca ei să fi avut şi un mare număr de vite, după cum aveau şi celelalte două seminţii. Manasiţii erau buni luptători şi poate că Moise a considerat că ar fi bine ca ei să fie de partea de răsărit a Iordanului ca o pază externă, mai ales familiile lui Machir şi Iair (vezi Deuteronom 3,14.15).

De la Mahanaim. Vezi vers. 26. Teritoriul lui Gad pornea din acest punct înspre Iordan şi Marea Ghenezaret, în timp ce teritoriul lui Manase se afla înspre nord-est. Basan. Regiunea cu cereale de la este de Marea Ghenezaret.

Târguşoarele lui Iair. În mod literal, cetăţile de locuit ale lui Iair. Bunica lui Iair era din seminţia lui Manase, iar bunicul lui era Heţron, un nepot de bunic al lui Iuda prin Tamar (1 Cronici 2,18-22). El mai era socotit împreună cu seminţia lui Manase pentru că era nepotul fiicei lui Machir, fiul lui Manase. Asociat cu manasiţii cei viteji, şi cu ajutorul lor, el a luat multe cetăţi (Numeri 32, 40.41; Deuteronom 3,4.14). Un alt Iair, care l-a judecat pe Israel două secole mai târziu după Iosua, poate să fi fost un descendent al acestui Iair (vezi Judecători 10,3-5). La început au fost 23 de cetăţi ale lui Iair.

Jumătate din Galaad. Adică, cealaltă jumătate care nu era dată Gadiţilor (v. 25). Nordul

Galaadul făcea parte din împărăţia lui Og.

Aştarot şi Edrei. Vezi cele despre cap. 12,4.

Fiilor lui Machir. Aceiaşi care mai înainte au fost numiţi copiii lui Manase. Acum ei sunt numiţi

fiii lui Machir, pentru că Machir a fost întâiul născut şi unicul fiu al lui Manase (Numeri 26,29; 1 Cronici 7, 14-16). Astfel că fiii lui Machir sunt manasiţi. Pentru cealaltă jumătate a fiilor lui Machir, vezi Iosua 17,1-6.

Seminţia lui Levi. Din nou se aminteşte că Levi nu primeşte moştenire. Acesta este o repetare a versetului 14 şi declaraţia mai este repetată şi în cap. 14,3 şi în cap. 18,7. Probabil că această frecventă repetare s-a făcut spre a ajuta poporului să-şi amintească de obligaţia faţă de leviţi. Poate că s-a mai intenţionat să se imprime asupra membrilor seminţiei lui Levi că ei erau slujbaşii Domnului şi că viaţa lor trebuia să fie consacrată pentru slujirea lui Dumnezeu. Dumnezeu avea să se îngrijească de ei prin aranjamentul făcut cu privire la zecimi şi daruri. De aceea, ei nu trebuia să fie îngrijoraţi de faptul că n-au primit nici o moştenire.