Va păcătui. Jertfele pentru păcat sunt amintite în primul rând în legătură cu consacrarea lui Aaron şi a fiilor lui (Exod 29,4), dar pe vremea aceea ele nu erau poruncite pentru popor în general. Cuvintele păcat şi jertfă pentru păcat sunt amândouă traduse din acelaşi cuvânt ebraic, chatta’th, fapt care presupune o strânsă legătură între cele două. Păcat înseamnă nevoia unei jertfe pentru păcat. Aducerea unei jertfe pentru păcat presupune că păcatul fusese săvârşit. Aducând o jertfă pentru păcat la sanctuar, un om aducea literal păcatul reprezentat prin ea şi pentru care trebuia să fie făcută ispăşirea. Jertfele pentru păcat sunt amintite pentru prima dată în legătură cu construirea sanctuarului şi instalarea preoţiei. Mai înainte erau în uz numai jertfele pentru arderea de tot. Diferitele cuvinte folosite în Biblie spre a defini şi descrie păcatul conţin următoarele noţiuni:

1. 1. Păcatul este o deviere de la un anumit standard, o călcare a Legii lui Dumnezeu (1 Ioan 3,4). Dacă ne închipuim Legea ca o linie dreaptă care trebuie să fie urmată, orice abatere de pe cale va fi păcat. O astfel de abatere poate fi incidentală sau intenţionată, dar şi într-un caz şi în altul, ea este păcat.

2. 2. Păcatul este o nereuşită, un eşec în atingerea scopului desăvârşirii. Păcatul este ca o săgeată care cade alături de ţintă. Arcaşul poate că a făcut tot ce a putut mai bine, dar lipseşte tăria suficientă de a trage cu arcul spre a da săgeţii puterea de a ajunge la ţintă. Ea a căzut alături. Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu. (Romani 3,23).

3. 3. Păcatul este neascultare. Neascultarea este posibilă numai unde există cunoştinţa legii şi a călcării ei. Neascultarea are mai multe grade de vinovăţie, şi Dumnezeu ţine seamă de acest lucru. Dar toate călcările de lege sunt serioase. Cel care stăruie a fi nepocăit va comite probabil păcatul care nu se iartă.

4. 4. Păcatul este o jignire faţă de Dumnezeu. Omul poate păcătui împotriva omului, dar principalul şi cel dintâi păcat al lui este faţă de Dumnezeu. Fiul risipitor a păcătuit grav împotriva tatălui său, totuşi când s-a întors, primele lui cuvinte au fost: Am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta. (Luca 15,18). El a început aşa cum era drept. Oricât de mari au fost păcatele sale faţă de oameni, în primul rând el păcătuise faţă de Dumnezeu. Aşa sunt toate păcatele.

Fără voie. Adică neintenţionat, din nebăgare de seamă, necugetat sau neatenţie. Împotriva uneia din porunci. Aceasta se referă în mod deosebit la cele Zece Porunci, dar include şi alte porunci ale lui Dumnezeu.

Sanctuarul întreg, cuprinzând echipamentul lui, preoţia şi ritualul lui avea de-a face cu păcatul. Serviciile gravitau în jurul neascultării omului şi a nevoii lui după mântuire. Dacă n-ar fi fost păcat, n-ar fi fost nevoie de un altar pe care să fie aşezată jertfa, n-ar fi avut loc junghierea animalelor, nici stropirea sângelui, nici facerea ispăşirii. Fără îndoială că ar fi fost un loc unde omul să se poată întâlni cu Dumnezeu, dar slujba ar fi avut cu totul o altă natură.

Răul păcatului nu constă în mod necesar sau numai în fapta săvârşită. Şi nici acelaşi păcat comis de persoane diferite nu este la fel de grav. Lumina aduce întotdeauna răspundere, şi acelaşi păcat comis de un sălbatic ignorant şi de un om de înaltă civilizaţie trebuie să fie considerat şi judecat în fiecare caz dintr-un punct de vedere diferit. Dumnezeu ţine seamă de toate acesta şi în capitolul de care ne ocupăm prezintă prevederi pentru acestea. În conformitate cu aceasta, există o anumită gradaţie în pedepsele impuse pentru păcate comise de cei ce deţin poziţii diferite. În acest capitol se au în vedere patru clase diferite de călcători de lege, şi fiecare este tratat conform cu poziţia sa. Păcatul unei persoane de seamă afectează mai mulţi oameni decât acela al uneia mai puţin însemnate, de aceea el trebuie să fie tratat cu mai mare severitate.

Preotul care a primit ungerea. Toţi preoţii au primit ungerea, dar numai marele preot a primit ungerea pe cap, de aceea, el este, prin excelenţă, numit preotul care a primit ungerea (vezi Exod 29,7-9; Levitic 8,12.13). El este arătat ca fiind mare preot între fraţii lui, pe capul căruia a fost turnat untdelemnul pentru ungere (Levitic 21,10). De obicei este numit în mod simplu preotul. În cărţile lui Moise, el este numit mare preot (vezi Levitic 21,10; Numeri 35,25.28).

A adus vină asupra poporului. Marele preot se înfăţişa înaintea lui Dumnezeu şi reprezenta poporul (vezi Levitic 16,15.16; Zaharia 3,1-4). În armonie cu acest principiu, profeţii se identificau întotdeauna cu păcatele poporului. Deşi, ca trimişi ai lui Dumnezeu, ei se identificau cu păcatele lor, când se rugau la Dumnezeu, se apropiau de El ca şi când ar fi fost una cu poporul în păcatele mustrate. Astfel îi găsim de repetate ori spunând: Noi am păcătuit, iar nu simplu, ei au păcătuit; noi am păcătuit împotriva Domnului; noi am păcătuit împotriva Lui; noi am păcătuit şi am făcut ce este rău (Neemia 1,6; Isaia 64,5.7; Ieremia 3,25; 8,14; 14,7; Daniel 9,5.8.11.15).

Este necesar a scoate în evidenţă caracterul reprezentativ al marelui preot. El era bărbatul reprezentativ, singurul care acţiona pentru popor în toate lucrurile care aparţineau de sanctuar. În marele preot era cuprinsă întreaga preoţime.

Când a păcătuit Adam, moartea a trecut asupra tuturor oamenilor (Romani 5,12), pentru că prin neascultarea unui singur om cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi (Romani 5,19). Adam a fost un om reprezentativ. Hristos a fost un om reprezentativ. Adam, întâiul om a fost capul omenirii, Hristos al doilea om, ultimul Adam, Domnul cerului, este capul omenirii celei noi (1 Corinteni 15,45-47). După cum printr-o singură greşeală a venit osânda care a venit pentru toţi oamenii, tot aşa printr-o singură hotărâre de iertare a venit pentru toţi oamenii o hotărâre de neprihănire care dă viaţa şi prin ascultarea unui singur om, cei mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi (Romani 5,18.19). Şi după cum toţi mor în Adam, tot aşa toţi vor învia în Hristos (1 Corinteni 15,22).

Marele preot, fiind într-un sens deosebit un chip al lui Hristos, a fost reprezentantul omenirii. El se înfăţişa pentru Israelul întreg. El purta poverile şi păcatele lor. El purta nelegiuirea lucrurilor sfinte. El purta judecata lui Israel. Când păcătuia el, Israel păcătuia. Când intra în sanctuar, el intra în numele poporului. Când se înfăţişa înaintea lui Dumnezeu, ei se înfăţişau. El reprezenta poporul, el era poporul. Când păcătuia el, poporul păcătuia, şi lui i se cerea să aducă aceeaşi jertfă pentru păcat, ca atunci când păcătuia naţiunea întreagă.

Un viţel fără cusur. La jertfele pentru păcat puteau fi folosite ambele animale, atât parte bărbătească, cât şi parte femeiască, dar trebuiau să fie fără cusur. Marele preot aducea pentru păcatul său un viţel, ca pentru păcatul întregului popor (Levitic 4,14).

Să-şi pună mâna. Aceasta era aceeaşi ceremonie ca la toate jertfele de animale, cu excepţia situaţiei când se foloseau păsări. Punerea mâinii nu însemna numai consacrarea animalului lui Dumnezeu, ci în timp ce punea mâna capului animalului, aducătorul se identifica pe sine cu el, şi animalul devenea înlocuitorul său (vezi comentariul pentru cap. 1,4).

Punerea mâinii era însoţită de o mărturisire a păcatului care a pricinuit aducerea jertfei (cap 5,5). Acest principiu se aplica la toate jertfele pentru păcat. De aceea, actul punerii mâinii era semnificativ, pentru că păcătosul, mărturisindu-şi păcatul şi aplecându-se asupra jertfei îşi declara credinţa în Dumnezeu care a prevăzut ca un înlocuitor să poarte pedeapsa pentru păcatul său.

Aducerea jertfei nu era pedeapsa. Pedeapsa era moartea, şi pe aceasta o plătea animalul.

Să stropească. Deoarece nu era nimeni mai mare în rang decât marele preot, care să poată sluji pentru el, slujirea sângelui o făcea el însuşi. La jertfele de care ne-am ocupat mai înainte, sângele era stropit pe altarul arderilor de tot din curte, sau pus pe coarnele acestuia. Dar când păcătuia preotul care avea ungerea, sângele era dus chiar în sanctuar. Fără îndoială, pentru că păcatul lui era mai grav decât al oricărui altcuiva şi de un interes mai mare înaintea lui Dumnezeu. Preotul muia degetul în sânge şi stropea de şapte ori în faţa perdelei înaintea Domnului. De asemenea, punea sânge şi pe coarnele altarului tămâierii, despre care de asemenea se spune că este înaintea Domnului(v.7).

Trebuie să se noteze că preotul nu stropea sângele pe perdea, ci în faţa acesteia. Este iarăşi interesant că el folosea la stropire numai un singur deget. Ba mai mult, stropirea aceasta se făcea numai când păcătuia marele preot, sau adunarea întreagă. Nu avem un raport de câte ori a păcătuit marele preot şi a adus un viţel ca jertfă, dar probabil că n-a păcătuit des. Şi iarăşi n-avem nici un raport de câte ori a păcătuit adunarea întreagă şi a trebuit să aducă un viţel, dar presupunem că acest lucru nu s-a întâmplat adesea. Faptul că oamenii, ca persoane, au păcătuit adesea este evident, dar avem puţine rapoarte despre păcatele naţiunii, asemenea celor despre care este vorba aici. Singurul raport hotărât pe care-l avem este când au păcătuit şi dansat în jurul viţelului de aur. Este adevărat că au mai fost şi alte apostazii naţionale, dar deoarece jertfa trebuia să fie adusă numai dacă ei se pocăiau, n-au putut fi cazuri multe.

Stropirea avea loc în legătură cu legea, care se afla chiar în spatele perdelei. Totuşi, sângele nu ajungea până la lege, deoarece perdeaua se interpunea. În serviciul zilnic nu sosise vremea ca păcătosul să se înfăţişeze înaintea legii. Aceasta era păstrată pentru ziua ispăşirii, care, în simbol, era ziua judecăţii pentru Israel (vezi Evrei 10,19.20).

Coarnele altarului. În afară de stropirea sângelui în faţa perdelei, preotul mai punea sânge şi pe coarnele altarului tămâierii. Spre a face aceasta el atingea pe rând fiecare corn, făcând un semn de sânge cu degetul, înregistrând astfel faptul că păcatul fusese comis şi că se adusese o jertfă. Sângele pus pe coarne era de la un animal care purta păcatul, şi astfel era sânge încărcat cu păcat. Aceasta făcea necesară o ispăşire pe coarnele lui o dată pe an (Exod 30,10). Partea de sânge nefolosit era vărsată la picioarele arderilor de tot.

Grăsimea viţelului. Vezi comentariul pentru cap. 3,3.5. Aici nu există nici o menţiune ca fiind de miros plăcut înaintea Domnului. Faptul că era îngăduit să fie adusă la altar, arată totuşi că era plăcută Domnului.

Afară din tabără. Viţelul întreg era dus afară din tabără şi ars într-un loc curat, nu numai pentru a se debarasa de el, nici pentru că era considerat ca necurat, pentru că este în numit mod precis un lucru prea sfânt (cap. 6,25). Epistola către Evrei dă o însemnătate simbolică arderii jertfei în afara taberei. Pavel zice: De aceea şi Isus... a pătimit dincolo de poartă. Să ieşim dar afară din tabără la El, şi să suferim ocara Lui (Evrei 13,12). Arderea trupului afară din tabără era deci un simbol al lui Hristos, răstignit afară din cetatea Ierusalimului, ca să sfinţească norodul cu însuşi sângele Său (Evrei 13,12). Unii au văzut în aceasta şi ideea că El n-a murit numai pentru iudei, ci şi pentru lume. Trupul nu avea nici un rol ceremonial, chiar dacă era considerat ca fiind prea sfânt. Întrucât nu era ars pe altar, nu conţinea nici o valoare mântuitoare. De aceea, nu era trupul care conta la ispăşire, pentru că prin viaţa din sânge se face ispăşire (Levitic 17,11).

Cu toate acestea, nu sângele ca atare făcea ispăşire, ci sângele vărsat şi pus. Nici o ispăşire nu putea fi făcută prin junghierea animalului şi vărsarea sângelui pe pământ. El trebuia să fie strâns într-un vas, după care preotul îl lua şi-l stropea. Sângele stropit era cel care făcea ispăşire, iar nu partea nefolosită de sânge, care mai târziu era vărsată pe pământ (vezi comentariul pentru cap. 4,7). Ispăşirea era făcută prin sângele care era pus pe coarnele altarului, nu prin cel ce era vărsat pe pământ (Exod 29,12; 30,10; Levitic 4,7.18.25.30.34).

Din nefericire, creştinii scot în evidenţă sângele vărsat, expresie care nu se află în Biblie, şi uită sângele stropit, singurul care face ispăşire. Sângele vărsat era sângele nefolosit, acela care era vărsat la piciorul altarului după ce ispăşirea era făcută. Pavel vorbeşte despre sângele stropirii (Evrei 12,24), adică, sângele care era slujit. La instituirea Paştelui, lui Israel i s-a poruncit să junghie un miel să ungă cu sângele pragul de sus şi cei doi stâlpi ai uşii (Evrei 15,7.22.23). Dumnezeu n-a făgăduit să salveze pe întâiul născut în virtutea junghierii mielului. El avea să treacă pe lângă uşă, numai când sângele fusese aplicat.

Acelaşi principiu rămâne valabil în toate jertfele. Nu era suficient să aducă o jertfă şi să o junghie, sângele trebuia să fie aplicat. Hristos, după înălţarea Sa, a intrat o dată pentru totdeauna în Locul prea Sfânt... cu însuşi sângele Său, după ce a căpătat o răscumpărare veşnică pentru noi (Evrei 9,12), şi acolo ca Mare Preot... şi, ca slujitor al Locului prea Sfânt şi al adevăratului cort (Evrei 8,1-3), El slujeşte pentru noi. Această fază a slujirii lui Hristos este tot atât de necesară pentru mântuirea noastră, pe cât era şi slujirea sângelui mielului pe vremea celui dintâi Paşte şi asemenea tuturor jertfelor în care se vărsa sânge.

Slujirea sângelui în marea zi de ispăşire era punctul culminant în serviciul anual. Desigur că junghierea era un lucru important – fără ea nu ar fi fost sânge pentru slujit – dar punctul cel mai de seamă era atunci când marele preot intra în Sfânta Sfintelor cu sângele ţapului pentru Domnul (vezi Evrei 9,25). Tot aşa, Hristos, cu însuşi sângele Său... a intrat o dată pentru totdeauna în Locul Prea Sfânt (Evrei 9,12). Moartea Sa pe Golgota a fost de mare importanţă – fără ea, El n-ar fi avut nimic de adus (Evrei 8,3) – dar fără continua slujire a sângelui în sanctuarul de sus, jertfa de pe Golgota ar fi nefolositoare.

Cei mai mulţi creştini nu înţeleg şi nici nu preţuiesc slujirea lui Hristos ca Mare Preot al nostru. Mai exact, ei cred în sângele vărsat, dar nu ajung să înţeleagă că trebuie să aibă loc o slujire, sau aplicare a sângelui pentru a-l face să fie cu efect. Este vremea ca atenţia lumii şi în mod deosebit a celor ce se numesc creştini să fie îndreptată spre lucrarea în care Hristos este angajat acum. Mulţi întreabă: de ce întârzie Hristos atât de mult? Ei ştiu că El a plecat, dar nu ştiu nimic despre lucrarea Sa de mijlocire. Ei nu L-au urmat pe Miel şi nu ştiu unde este El acum şi ce lucrare face. Este datoria şi privilegiul nostru, sarcina ce ni s-a dat ca popor să dregem drumurile cele vechi (vezi Isaia 58,12) şi să-L prezentăm pe Hristos lumii în calitatea Lui de mijlocitor, ca Mare Preot al nostru. Lucrarea Lui este aproape îndeplinită, şi când se va încheia, El va veni cu putere şi slavă.

Toată adunarea. Persoanele puteau adesea să păcătuiască şi să aducă jertfele necesare. Dar se întâmpla rar ca naţiunea, ca întreg, să păcătuiască fără voie (vezi v.2, 6).

Lucruri care nu trebuie să fie făcute. Aceasta include toate păcatele, mari sau mici, dar se referă, mai ales, la aşa numitele păcate mici. Aici nu se are în vedere valoarea flagrantă, ci lucrul relativ mărunt făcând (ceva) împotriva uneia din poruncile Domnului, lucruri care nu trebuie să fie făcute. Facerea oricărora din aceste lucruri atrăgea vinovăţie şi trebuia să fie adusă o jertfă pentru păcat la uşa sanctuarului.

Şi dacă păcatul. Aceasta presupune neştiinţă cu privire la faptul că se făcuse un păcat (vezi comentariul pentru v.2). În astfel de împrejurări, întreaga adunare trebuia să aducă aceeaşi jertfă ca atunci când păcătuia marele preot. Viţelul era oferit de adunare, având în vedere că toţi erau consideraţi vinovaţi. Bătrânii, aleşi din diferitele seminţii, aduceau viţelul la locul jertfirii, îşi puneau mâinile pe el şi-l junghiau. Aici nu se spune nimic despre mărturisire, dar aceasta este cuprinsă în punerea mâinilor. Fără mărturisire, aducerea unei jertfe ar fi nefolositoare, pentru că n-ar fi un transfer de păcat de la păcătos la jertfă. Ba mai mult, ce este primit de Dumnezeu nu este forma, ci mărturisirea însăşi.

În sânge. Slujirea sângelui era aceeaşi ca în cazul preotului care păcătuia (vezi v.7). Întrucât preotul folosea numai un deget la îndeplinirea slujbei cu sângele, era folosită numai o mică parte din sângele viţelului.

Grăsimea. Ritualul cu sângele fiind terminat, preotul îndepărta toată grăsimea viţelului, folosind acelaşi procedeu ca în cazul în care păcătuia preotul (vezi v.6-8).

Să facă preotul ispăşire. În cazul (marelui) preot care avea ungerea, nu se spune nimic despre ispăşire sau iertare. Fără îndoială că el primea iertarea ca şi ceilalţi, când îşi mărturisea păcatele. Dar pentru că marele preot slujea propria jertfă, s-ar părea că omul poate face propria ispăşire şi, din cauza aceasta, afirmaţia este omisă. Dar aici, când este vorba de popor, preotul este cel care trebuie să facă ispăşire pentru ei, şi li se va ierta. Ritualul ducerii viţelului afară din tabără şi arderea lui într-un loc curat era acelaşi ca atunci când păcătuia preotul care avea ungerea.

Dacă o căpetenie a păcătuit. Prin căpetenie se înţelege conducătorul unei seminţii, sau a unei subîmpărţiri a seminţiei. Sunt incluse atât căpeteniile civile, cât şi cele religioase – prinţii (Geneza 17,20), mai marii (Numeri 3,21.32), căpeteniile peste mii (2 Cronici 1,2). Căpetenia probabil că nu-şi dăduse seama de păcatul lui. O căpetenie nu putea să stea alături de marele preot în privinţa cunoaşterii legii, de aceea jertfa lui era de mai mică valoare, decât în cazul marelui preot.

Să-şi pună mâna. Aceasta urmează acelaşi model ca alte jertfe şi are aceeaşi însemnătate. Prin punerea mâinilor asupra jertfei, păcătosul este identificat cu ea, îi transferă păcatele sale prin mărturisire şi o prezintă ca pe înlocuitorul lui.

Sângele. Slujirea sângelui ţapului este diferită de aceea a viţelului. În cazul acesta, preotul nu ducea sângele în sanctuar, ci îl aduna într-un vas şi-l ducea la altarul arderilor de tot. Acolo punea sângele cu degetul pe coarnele altarului.

Toată grăsimea s-o ardă. În toate cazurile, fie în cazul arderii de tot (cap. 1,8), al jertfei de mulţumire (cap. 3,3), fie al jertfelor pentru păcat (cap. 4,8), grăsimea îndepărtată era arsă pe altar. Cu aceasta, preotul îşi încheia lucrarea pentru căpetenia care păcătuise, iar ea pleca iertată. Nu există aici nici o instrucţiune cu privire la ce trebuia să fie făcut cu trupul jertfei. În conformitate cu cap. 6,26, carnea era dată preotului care trebuia s-o mănânce în locul sfânt din curtea Cortului Întâlnirii.

Cineva din poporul de rând. Procedeul era acelaşi ca în cazul unei căpetenii, cu excepţia că un om de rând trebuia să aducă mai degrabă un animal de parte femeiască decât de parte bărbătească şi din cauza aceasta putea fi obţinută mai uşor. Ritualul sângelui şi aşezarea grăsimii erau aceleaşi ca pentru căpeteniile care au păcătuit (v.23-26).

De un miros plăcut. Deoarece grăsimea era întotdeauna arsă pe altar, aceasta trebuie să fi fost primită de Dumnezeu, pentru că nimic necurat nu era îngăduit vreodată pe altar.

Jertfă de ispăşire, un miel. Un miel era mai ieftin decât un ţap şi, din cauza aceasta, se presupunea că un om sărac avea să aducă un miel. Prin urmare, mielul era considerat a fi jertfa săracului. Este semnificativ că despre Hristos se vorbeşte ca fiind Mielul lui Dumnezeu. El este jertfa omului sărac. Ritualul era în toate privinţele acelaşi ca şi cel pentru ţap.

Prevederea unei diferenţe cu privire la valoarea jertfelor prescrise reflectă atât dreptatea, cât şi îndurarea lui Dumnezeu. În primul rând, valoarea jertfei care trebuia să fie adusă era determinată de gradul de răspundere al păcătosului şi, în al doilea rând, de putinţa lui de a obţine o jertfă.

Comentariile lui Ellen G. White 27-30 PP 354