Domnul a vorbit. Cele mai multe dintre încălcările amintite în acest capitol au fost înfăţişate în capitolele 18 şi 19. Apelul către popor a fost făcut pe plan curat spiritual, un apel la simţul lor de dreptate. Aici încălcările sunt considerate crime contra statului şi mai ales ele erau pasibile de pedeapsă. În general, pedeapsa era moartea.
Lui Moloh. Aceasta nu era o simplă consacrare a copilului lui Moloh, ci era o jertfire adevărată prin foc, în care copilul era ars de viu (Psalmi 106,37.38; Isaia 57,5; Ieremia 7,31; 19,5; Ezechiel 16,21; 23,39). Cât priveşte discuţia asupra cuvântului Moloh, vezi comentariul pentru capitolul 18,21.
Îl voi nimici. Literal doborî, despica, risipi, nimici. Dumnezeu a hotărât că aceia care îşi jertfesc copiii lor lui Moloh să fie executaţi, de obicei prin omorâre cu pietre. Dacă poporul nu lua măsuri, ci trecea cu vederea crima, Dumnezeu urma să ia cazul în propriile mâini spre a-l nimici din mijlocul poporului împreună cu toţi cei ce curvesc cu el. În cele mai multe cazuri, nu este clar în ceea ce priveşte mijloacele prin care erau nimiciţi păcătoşii (vezi comentariul pentru Geneza 17,14; Exod 12,15). Aici acestea pot să însemne numai moartea.
Cheamă morţii. Cei care căutau pe orice cale să ia contact cu duhurile sau să comunice cu morţii erau pedepsiţi de asemenea (v.27). Deoarece pedeapsa cu moartea nu este amintită în versetul 6, se presupune că în unele cazuri aceasta era lăsată la hotărârea judecătorilor, după gravitatea abaterii. Conform cu versetul 27, pedeapsa obişnuită era moartea. Cât priveşte înţelesul termenului, vezi explicaţiile de la capitolul 19,31.
Voi să vă sfinţiţi. Aşa cum s-a observat mai înainte, aceasta este nota dominantă a Leviticului şi una pe care Dumnezeu dorea ca poporul Său să o aibă mereu în minte. Motivul dat este simplu: Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru.
Să păziţi legile Mele. Versetul 7 întipăreşte sfinţenia. Imediat urmează porunca: Să păziţi legile Mele şi apoi cuvintele: Eu Sunt Domnul care vă sfinţesc. Aici sunt unite sfinţenia şi păzirea legilor lui Dumnezeu. Cum şi trebuiau să fie în viaţa reală. Pretenţia că sfinţirea poate fi dobândită fără ascultarea de voia lui Dumnezeu este o pretenţie falsă.
Blastămă pe tatăl său. Nu suntem informaţi ce anume se cuprindea în acest blestem care atrăgea pedeapsa cu moartea. Faptul că acest act nu este definit înseamnă că includea orice fel de lipsă de respect.
Moartea pare o pedeapsă severă doar pentru blestemul cuiva. Ce mare răspundere punea aceasta asupra părinţilor pentru a-l creşte în aşa fel pe copil, încât acesta să aibă respect pentru autoritate. Despre această pedeapsă ni se aduce aminte când vedem părinţii care se supun cu blândeţe abuzului unui copil care într-un acces de mânie nu numai că refuză să asculte, ţipă, bate din picior, se revoltă şi chiar bate pe tată şi pe mamă. Astfel de părinţi pot să regrete prea târziu că nu s-au ocupat de copil la timp, ci i-au permis să treacă peste ce era oprit. Regretul cel mai mare are să vină o dată cu înţelegerea că, dacă ar fi lucrat înţelept şi prompt, băiatul ar fi putut să fie salvat pentru Împărăţia lui Dumnezeu.
Preacurveşte. Versetele 10-21 nu constituie o lectură plăcută. Nici nu au fost scrise cu scopul acesta. Lucrurile amintite sunt lucruri ruşinoase, lucruri rele. De aceea, pedeapsa este în general moartea.
Fără copii. Pedeapsa aceasta astăzi poate să nu pară drastică, dar în vremurile vechi ea însemna mult. A muri fără copii însemna a nu avea parte în nădejdea lui Israel, a fi practic în afara legământului.
Obiceiurile neamurilor. Dumnezeu a dorit ca poporul Său să fie despărţit de cei din jurul lor, în obiceiuri, îmbrăcăminte, moralitate, chiar şi în mâncarea lor. Idealul lui Dumnezeu pentru poporul Său este o despărţire completă de lume.
Să faceţi deosebire. Vezi comentariul pentru capitolul 11.
Pus de-o parte. Literal despărţiţi. Acelaşi cuvânt ebraic apare în Geneza 1,4.6.7.14; Exod 26,33; Isaia 59,2; etc. El este tradus în Levitic 20,24 ca pus de-o parte şi în versetul 25 ca deosebire. Israel trebuia să fie deosebit de toate celelalte naţiuni nu numai în felul de închinare, ci şi în idealurile, obiectivele, viaţa socială şi modul de recreare, dietă şi îmbrăcăminte. Dumnezeu a despărţit pe poporul Său de toate celelalte neamuri nu numai pentru a-i face deosebiţi de toţi ceilalţi, ci pentru ca ei să reprezinte în orice obicei al vieţii propria Lui desăvârşire de caracter. În felul acesta, chiar şi popoarele păgâne aveau să recunoască superioritatea legilor lui Dumnezeu. (Deutronom 4,6-9)
Comentariile lui Ellen G. White
2,3 5T 320
6 GC 556 şi PP 685.
7 5T 743
7-8 CH 66, 68, 83 şi ML 250
23-25 MH 280
26 GC 556