Festus. Vezi cap. 24,27. A venit. Adică fie în districtul pe care avea să-l guverneze, fie la oficiul său pentru a-şi lua în primire răspunderile. Vezi Iosif, Antiquities, xx 8.9; War, ii.14.1. Cezarea. Sediul administraţiei romane din Palestina (vezi cap. 8,40).

În Ierusalim. Aceasta era metropola subprovinciei Iudeea. Fără îndoială că Festus inspecta teritoriul peste care devenise procurator, urmărind să-i cunoască probleme. Faptul că doar după numai trei zile a pornit în această inspecţie vorbeşte bine despre el ca administrator. În ce priveşte capacitatea şi integritatea, el pare să fi întrecut cu mult pe Felix (vezi vol. V, p. 71).

Preoţii cei mai de seamă. [marele preot, KJV]. Dovezi textuale atestă (cf. p. 10) expresia preoţii cei mai de seamă. Ismael era acum mare preot, fiind de curând numit de către Agripa II (Iosif, Antiquities, XX 8.8). Acuzatorii lui Pavel intenţionau să se folosească de Festus înainte ca el să aibă timp să vadă treburile iudaice în adevărata lor perspectivă.

Fruntaşii. Sau conducătorii, bărbaţii principali. Iudeii cei mai bogaţi şi cei mai cu vază erau membri ai consiliului şi, în majoritatea lor, erau saduchei. Se pare că din cauză că tăgăduiau învierea, saducheii au fost cei care erau în primul rând răspunzători de graba cu care au fost aduse acuzaţii contra lui Pavel (vezi Fapte 23,6-9; cf. cu Ioan 11,46).

Ca un hatâr. [favoarea dorită, KJV]. Ei căutau să obţină o consideraţie deosebită pentru acuzaţiile aduse împotriva lui. Ei făceau parte dintre oamenii importanţi ai naţiunii, Pavel, nu. Onoarea şi integritatea lor ca şi conducători ai poporului erau în joc în privinţa aceasta. Prin animozitatea lor faţă de Pavel ei se puseseră într-o situaţie dificilă. S-a sugerat că hatârul (charis) pe care-l căutau iudeii, ar fi putut fi un ordin oficial de transferare a lui Pavel sub jurisdicţia lor.

Îi întindeau o cursă. Planul mai vechi împotriva lui Pavel (vezi cap. 23,12-15) nu fusese abandonat. Opinia publică iudaică şi obiceiul pământului aprobau măsuri directe în tratarea unor persoane bănuite de călcarea unor reguli religioase (cf. Mişna Sanhedrin p.6, ed. Soncio, a Talmudului, p. 596). Poate că şi anumiţi membri ai consiliului se vor fi legat cu jurământ, aşa cum făcuseră nişte fanatici cu doi ani în urmă.

Păzit. [ţinut, KJV]. Şi anume în custodie. Acolo fusese trimis Pavel de către Felix, acolo era el sigur în mâinile romanilor şi acolo urma el să rămână deoarece nu exista motiv temeinic de a-l transfera în altă parte.

În curând. [în scurt, KJV]. Anume cam peste 10 zile.

Cei mai de frunte. [care sunt capabili, KJV]. Gr. dunatoi, literal puternici., tari, adică oameni cu autoritate sau capabili, oameni calificaţi să reprezinte naţiunea iudaică. Acelaşi cuvânt este tradus puternic în Luca 24,13; Fapte 7,22; 1 Corinteni 1,26; Apocalipsa 6,15. Ei trebuia să fie oameni din conducere şi cu reputaţie socială, probabil membri ai Sinedriului.

Să se coboare împreună cu mine. Delegaţii iudei trebuia să fie oameni vrednici de a călători împreună cu guvernatorul roman. Festus onora pe aceşti iudei de frunte şi, în acelaşi timp, recunoştea importanţa cazului lui Pavel. Zelul conducătorilor iudei nu scăzuse în intensitate în cei doi ani de la audierea lui anterioară (cap. 24,1.27).

Ceva vinovat. [vreo nelegiuire, KJV]. Dovezi textuale atestă (cf. pag 10) expresia ceva necuvenit, vreo necuviinţă. Cuvântul pentru nelegiuire nu e în textul grecesc, ci pare să fi fost inserat de traducătorii din Vulgata Latină, care zice crimen.

Decât opt sau zece zile. [mai mult decât zece zile, KJV]. Dovezi textuale importante pot fi citate (cf. p. 10) pentru exprimarea nu mai mult decât opt sau zece zile. Aceasta subliniază durata scurtă şi nicidecum lungă a şederii lui Festus la Ierusalim (v. 4). Fără îndoială că multe probleme rămăseseră nerezolvate din timpul administraţiei lui Felix şi cereau o atenţie urgentă, şi Festus nu putea să lipsească de la sediul cartierului său general (vezi v. 1).

Apoi. [ziua următoare KJV]. Sau a doua zi. Se pare că iudeii convinseseră pe Festus că rezolvarea dreaptă a cazului lui Pavel era deosebit de importantă pentru relaţiile bune dintre administraţia romană a Palestinei şi poporul iudeu.

Pe scaunul de judecător. Procedura era aceea a unei judecăţi oficiale.

Iudeii care veniseră Cererea lui Festus în ce priveşte o delegaţie de oameni capabili şi cu influenţă fusese împlinită (v. 5) şi conducătorii iudei erau de faţă când Pavel a fost chemat să fie audiat.

L-au înconjurat. [au stat de jur împrejur, KJV]. Dovezile textuale atestă (cf. p. 10) expresia de jur împrejurul lui. Unii dintre cei care aducea plângeri împotriva lui, fără îndoială, îl cunoscuseră ca un aspru persecutor al creştinilor cu un sfert de secol în urmă şi îl urau ca pe un trădător al naţiunii iudaice.

Multe şi grele învinuiri. În cursul celor doi ani care trecuseră (cap. 24,27), iudeii se pare că s-au ocupat cu strângerea de tot felul de relatări şi zvonuri. Se presupune că ei aveau acum un cap de acuzare mult mai bine pus la punct împotriva lui. Pare curios că n-a fost trimisă mai târziu o copie a acestei liste detaliate iudeilor din Roma (vezi cap. 28,21).

Împotriva lui. Împotriva lui Pavel. Dovezi textuale atestă (cf. p. 10) omiterea expresii.

Nu le puteau dovedi. Trebuie să fi fost evident pentru Festus că dovezile în sprijinul acuzaţiei împotriva lui Pavel nu puteau să stea la judecată (cf. cap. 24,13.19; cf. cu cap. 25,1). Se pare că el nu era un novice în chestiuni de felul acesta.

[în timp ce, KJV]. Dovezi textuale atestă (cf. p. 10) exprimarea în timp ce Pavel.

A început să se apare şi a zis. [a răspuns, KJV]. Literal, şi-a făcut apărarea. Probabil că nu a rămas punctual la acuzaţiile neînsemnate aduse împotriva lui (v. 7), ci numai la acelea care, dacă ar fi fost susţinute, ar fi fost reţinute împotriva lui chiar şi de un tribunal roman. Acestea erau acuzaţiile de pângărire a templului şi de dispreţ faţă de legea iudaică, participarea la mişcări de răscoală. Roma ţinea cont de lucruri de felul acesta şi Festus ar fi putut să fie indus în eroare să considere că Pavel era vinovat de revoltă împotriva autorităţii romane. Luca prezintă apărarea sa atingând aceste trei puncte.

Împotriva Legii. Poate că liderii iudei cunoşteau învăţătura lui Pavel cu privire la faptul că circumciziunea era doar un act simbolic (vezi Romani 2,23-29) şi explicau aceasta ca o încercare de desfiinţare a legii. Ei aduseseră acuzaţia aceasta împotriva lui Isus (vezi Matei 5,17; Marcu 2,15; 7,1-5). Iudeii n-au acuzat niciodată pe Pavel cu privire la Sabat, aşa cum făcuseră cu Isus (Ioan 5,16-18).

Împotriva Templului. Vechea acuzaţie de a fi adus persoane dintre neamuri în templu (cap. 21,27.28) probabil că a fost repetată în timpul audierii.

Împotriva Cezarului. Dacă Pavel nu făcuse nimic împotriva Cezarului, nici un tribunal roman nu-l putea condamna. Superficialitatea acuzaţiilor şi sinceritatea apărării lui Pavel trebuie să fi impresionat pe Festus, un administrator capabil şi cinstit (vezi vol. V, p. 71).

Bunăvoinţă. [plăcere, KJV]. Sau favoare (vezi cap. 24,27). La început, Festus refuzase să răspundă solicitării iudeilor ca Pavel să fie adus la Ierusalim (cap. 25,3.4). Fie că fusese influenţat sau nu de acuzaţiile aduse împotriva lui Pavel, Festus şi-a dat seama mai mult ca până atunci de intensitatea sentimentului iudaic împotriva lui. Natural că tot ceea ce ar fi putut face Festus mai rezonabil pentru ca să placă iudeilor ar fi contribuit la succesul administraţiei sale.

Vrei să te sui? [vrei să mergi, KJV]. Era clar că acuzaţiile aduse lui Pavel erau chestiuni de lege iudaică nu romană şi deci i se părea logic lui Festus să cerceteze chestiunea în Ierusalim, metropola iudaică.

Înaintea mea. Prezenţa lui Festus la cercetare era o garanţie că Pavel va rămâne în custodia şi sub protecţia romană. Totuşi, conducătorii iudei aveau să conducă procedura judiciară, iar Festus să fie mai mult în rolul de observator interesat. El nu-l transfera pe Pavel sub jurisdicţia iudaică, deşi propunerea implica o tendinţă de a încerca un astfel de transfer. Propunerea aceasta declara, de fapt, pe Pavel nevinovat de nici o ofensă împotriva Cezarului. Orice acuzaţii posibil vrednice de luat în seamă aveau de-a face cu legea şi obiceiurile iudaice. Deşi, ca reprezentant al Romei, Festus nu mai avea interes direct în procesul acesta, dorinţa lui de a câştiga favoarea conducătorilor noului său district administrativ îl făcea binevoitor să satisfacă dorinţele lor cât mai mult cu putinţă. Aparent, propunerea nu era întemeiată pe bănuiala că Pavel era de fapt vinovat de vreo faptă clară sau de vreo intenţie de a comite vreun astfel de act, ci numai ca un expedient politic.

Eu stau. Literal [am stat şi] stau şi mai departe. De la început, Pavel fusese deţinut de romani. El scăpase de la o biciuire brutală pe temeiul faptului că era cetăţean roman. Poate că avea în minte făgăduinţa divină din cap. 23,11, deşi nu dă nici o indicaţie cu privire la ea aici. Fusese ţinut ca arestat timp de doi ani de către romanii care acţionau pe temeiul autorităţii Cezarului. Lucrul acesta îl reaminteşte guvernatorului roman şi refuză să stea la judecată înaintea unor oameni a căror complicitate la uneltirea de a-l asasina era deja cunoscută (vezi cap. 23,12-15.30; 25,2.3).

Scaunului de domnie. Sau tribunalului. Pavel prefera cinstea legii romane în locul animozităţii capricioase a compatrioţilor săi furioşi, care nu cunoşteau altă lege decât propriile lor prejudecăţi egoiste şi iresponsabile.

Acolo trebuie să fie judecat. Şi anume ca cetăţean roman.

Pe iudei. [iudeilor, KJV]. Pavel neagă pe scurt toate acuzaţiile prezentate împotriva lui. Nici

o vătămare nu fusese adusă persoanelor, proprietăţii, caracterului sau religiei iudaice din cauza lui.

După cum ştii şi tu foarte bine. Pavel ştia că motivul pentru care Festus a făcut propunerea menţionată în v. 9 era să-i câştige pe iudei.

Dacă. Literal, dacă într-adevăr deci. Pavel negase deja orice vinovăţie faţă de iudei şi prin propunerea lui Festus de a-l supune unei judecăţi iudaice lăsase de înţeles că el era nevinovat în faţa legii romane. Dar, în ciuda acestor lucruri, era numai o bănuială care rămânea că Pavel era vinovat de vreo crimă, el a ales să-şi exercite dreptul de cetăţean roman de a fi judecat pe temeiul legii romane.

Nu mă dau în lături de la moarte. [nu refuz să mor, KJV]. Literal nu cer să evit moartea. Compară cu Iosif, Life, p. 29. Pavel declară dispoziţia sa de a înfrunta rezultatele unei judecăţi drepte, indiferent care ar fi fost verdictul.

Să mă dea. [predea, KJV]. Gr. charizomai, a face o favoare, a gratifica. Pavel nu era dispus să fie predat acuzatorilor săi numai ca o favoare pentru ei. El ştia că Festus căuta să câştige favoarea iudeilor. El a refuzat să renunţe la drepturile sale de cetăţean roman numai pentru a fi pe placul acuzatorilor săi şi a-i ajuta să-şi realizeze planurile rele cu privire la viaţa sa. El ştia prea bine că Sinedriul nu-i va acorda nici dreptate, nici îndurare.

Cer să fiu judecat de Cezarul. [apelez la Cezarul, KJV]. Pavel îşi încheia apelul cu o nouă afirmare a drepturilor sale (vezi cap. 22,25-29). El era gata să rişte orice pentru a beneficia de o judecată bazată pe dreptate şi dovezi valabile administrate în faţa Cezarului. De multă vreme plănuia să viziteze Roma, dar nu în lanţuri (Romani 1,9-12; 15,23.24). Împăratul reprezenta curtea supremă de apel a oricărui tribunal subordonat din tot imperiul.

Neîncetat, de la numirea lui ca apostol pentru neamuri, Pavel suferise şi lucrarea lui fusese obstrucţionată atât de iudei, cât şi de neamuri (vezi 2 Corinteni 11,24-27). El a îndurat împotrivirea aceasta numai ca lucrarea lui Hristos să poată înainta (Fapte 20,22-25; 2 Corinteni 4,5-18; Galateni 6,14; Filipeni 1,12). Totuşi, erau acum doi ani de când era ţinut în Cezarea fără să fie condamnat şi fără perspectiva unei noi judecăţi. Lisias (Fapte 22,29), Felix (vezi cap. 24,23-27) şi Festus (vezi cap. 25,8.9.15) trăseseră cu toţii concluzia că el era nevinovat de vreo călcare a legii romane. Felix totuşi îl reţinuse pe Pavel pentru motive personale şi pentru a plăcea iudeilor, iar Festus părea acum să aibă intenţia de a continua politica de a câştiga bunăvoinţa iudeilor în defavoarea lui Pavel. În felul acesta, atâta vreme cât Pavel rămânea sub jurisdicţia procuratorului roman al iudeilor, nu părea să existe nici o perspectivă de achitare sau eliberare şi nu conta dacă era reţinut ca un întemniţat condamnat sau numai ca un deţinut politic. În nici un caz nu era liber să predice Evanghelia, şi pentru cineva a cărui viaţă era consacrată cu totul acestui ţel, o astfel de perspectivă trebuie să i se fi părut insuportabilă. Alţi ambasadori ai crucii fără îndoială că erau stânjeniţi în acelaşi fel în lucrarea lor.

În timpurile Noului Testament, creştinismul nu s-a bucurat de statutul unei religii recunoscute în faţa legii romane, iar practicarea şi promovarea unor religii nerecunoscute erau interzise. Roma a tolerat creştinismul numai pentru că la început a fost considerat o sectă a iudaismului, care era recunoscut. Stăruind cu acuzaţiile împotriva lui Pavel şi a creştinismului, cu timpul, iudeii puteau să se lipsească chiar şi de favoarea de a fi în legalitate şi să facă poziţia lor discutabilă faţă de legea romană. Vezi p. 47, 93.

S-a sugerat că prin aducerea cazului său înaintea Cezarului, Pavel intenţiona să obţină nu numai o decizie în propriul său caz care ajunsese într-un impas, ci şi o oarecare recunoaştere pentru creştinism ca religie legală, cu propriile ei drepturi. Lucrul acesta ar fi putut să acorde ambasadorilor crucii mai multă libertate oriunde ar fi mers şi sprijin în biruirea opoziţiei locale. Chiar şi când Pavel era încă în închisoare la Roma, însuşi faptul că el nu era împiedicat să predice Evanghelia la curtea imperială şi că cel puţin unii din casa Cezarului (Filipeni 4,22) au devenit creştini a avut efectul de a face pe alţi lucrători creştini să aibă şi mai multă îndrăzneală să vestească fără teamă Cuvântul lui Dumnezeu (vezi Filipeni 1,12-14). Atunci când avea să devină de notorietate faptul că împăratul decretase achitarea celui mai de frunte dintre evangheliştii creştini, urma să fie mai multă libertate în tot imperiul pentru proclamarea Evangheliei. Achitarea lui Pavel de către împărat urma astfel să constituie sau cel puţin să pregătească drumul pentru permisiunea oficială de a predica Evanghelia.

Sfetnicii. [consiliul, KJV]. Gr. sumboulion, grupul de consilieri personali ai procuratorului. Luca foloseşte cuvântul sunedrion când vorbeşte despre consiliul iudaic, Sinedriul (Fapte 5,21; 6,12; 22,30; 23,1; 24,20 etc.). Apelul la Cezar nu a fost acordat automat, ci consultarea a confirmat faptul că întrucât Pavel era cetăţean roman nu i se putea respinge apelul.

Câteva zile. Clar o scurtă perioadă de timp.

Împăratul Agripa. Adică Irod Agripa II, fiul lui Irod Agripa I (a cărui moarte e descrisă în cap. 12,20-23) şi astfel strănepot al lui Irod cel Mare (vezi vol. V, p. 39, 69, 234). Ca şi sora sa, Drusila (vezi cap. 24,24), monarhul acesta era iudeu pe baza descendenţei din Mariamne, soţia lui Irod cel Mare. Agripa II era considerat prea tânăr pentru a prelua postul de rege al Palestinei (anul 44 d.Hr.; Iosif, Antiquities, XIX. 9.2), dar apoi, la moartea unui unchi la scurt timp după aceea, a fost consolat cu domnia în Chalcis (ibid, XX 5.2). Mai târziu, Agripa a primit provinciile de nord, mai înainte sub Filip şi Lisianias (Ibid., 7.1) cu titlul de rege. Mai târziu, Nero i-a mai dat şi alte cetăţi. În războiul iudaic din anii 68-73 d.Hr., Agripa a luat partea romanilor împotriva iudeilor, pe care a căutat să-i sfătuiască să nu se revolte (Iosif, War, II 16.4 [345-401]). El s-a retras la Roma, unde a murit în anul 100 d.Hr. Festus urma să se adreseze în mod firesc lui Agripa II pentru un sfat cu privire la tratarea cazului lui Pavel. Agripa avea custodia tezaurului templului şi privilegiul de a numi pe marele preot. El era deci într-un anumit sens coleg religios al guvernatorului roman şi în poziţia de a da sfat temeinic cu privire la acest caz.

Berenice. [Bernice, KJV]. Fiica cea mai mare a lui Agripa I şi soră a Drusilei, soţia lui Felix. Ea fusese iniţial căsătorită cu unchiul ei, Irod, regele Chalcisului vezi vol. V, p. 40), căruia Agripa II i-a urmat (vezi vol. V, p. 234). Atât scriitorii iudei, cât şi cei romani vorbesc despre legăturile ei cu fratele ei Agripa II ca fiind păcătoase. Ulterior, s-a căsătorit cu Polemo, regetele Ciliciei, dar curând l-a părăsit pentru a fi cu fratele ei. A devenit amanta împăratului Tit, care s-a mâhnit adânc când Senatul l-a obligat să o îndepărteze (Suetoniu, Tit, VII.2; Tacit, History, II.81; Iosif, Antiquities, XX 7.3).

Să ureze de bine lui Festus. [să salute pe Festus, KJV]. Aceasta a fost cea dintâi vizită de curtoazie a lui Agripa II făcută noului procurator, cu scopul de a-i ura de bine. Agripa era, fireşte, un rege vasal faţă de Roma.

Mai multe zile. Pavel a fost adus înaintea lui Agripa şi a lui Berenice când rămânerea lor prelungită a oferit o ocazie potrivită. Festus a pomenit cazul lui Pavel nu atât de mult ca un subiect de tratat împreună, care îi preocupa pe amândoi, ci mai degrabă în cursul conversaţiei.

Preoţii cei mai de seamă. Vezi v. 2.

I-au cerut osândirea. [dorind să aibă judecată, KJV]. Vezi v. 1-3.

Să se dea. Gr. charizomai (vezi v. 11). Nu se considera că un slujbaş roman putea să predea un om acuzat altora pentru a fi pedepsit, numai ca o favoare. Totuşi, aceasta este exact ceea ce făcuse Pilat cu Hristos. Biografia lui Festus era mai onorabilă (vezi vol. V, p. 71).

La moarte. [să moară, KJV]. Dovezi textuale favorizează (cf. p. 10) omiterea acestor cuvinte. Înţelesul nu e schimbat.

Putinţa. [lucrurile, KJV]. Gr. topos, literal, loc, însemnând prilej, nu îngăduinţă în înţelesul de permisiune (vezi Rom 15,23). Festus era hotărât să-i dea lui Pavel ocazia să se apere.

Au venit deci aici. Vezi v. 6.7.

Lucrurile rele. [lucrurile, KJV]. Dovezi textuale favorizează (cf. p. 10) expresia lucruri rele.

Nişte neînţelegeri. [oarecari întrebări, KJV]. Adică puncte în dezbatere, nu întrebări puse şi răspunsuri primite. Vezi v. 7.8. Lor. Expresia aceasta poate fi tradusă şi a lui, în care caz s-ar referi la Pavel. Religia. [superstiţia, KJV]. Gr. deisidaimonia, respect pentru zei, religie şi uneori, deşi probabil nu aici, superstiţie, afară de cazul că referirea e făcută la religia lui Pavel. Festus nu ar fi

putut descrie iudaismul ca o superstiţie fără să-l ofenseze pe Agripa, care era cu numele evreu.

Isus. Aceasta este cea dintâi referire directă raportată despre Isus în întrevederile lui Felix sau cu Festus, dar este imposibil de crezut că numele Lui nu a fost menţionat până atunci. Pavel vorbise despre înviere, pentru care experienţa lui Hristos era unica ilustraţie triumfătoare şi mare, şi despre neprihănire, despre înfrânare şi despre judecata viitoare (cap. 24,25). Pavel nu ar fi putut vorbi astfel fără să pomenească numele lui Hristos. Numindu-l pe Isus, Festus reflectă mărturia lui Pavel cu privire la Mântuitorul.

Nu ştiam. [stăteam la îndoială, KJV]. Festus îşi mărturiseşte ignoranţa cu privire la doctrinele şi obiceiurile iudaice. În Ierusalim, centrul iudaismului, probabil ar fi fost mai uşor de stabilit amănuntele chestiunilor religioase (vezi v. 9). Dar Pavel refuzase să meargă la Ierusalim (vezi v. 10). Când Pavel urma să meargă la Roma ar fi fost necesar ca Festus să trimită cu el un raport cu privire la cazul său, şi Agripa, un iudeu informat, putea să asiste pe procurator ajutându-l ce să spună. De asemenea, această cerere adresată lui Agripa purta în sine un compliment implicit care urma să fie de valoare pentru Festus în relaţiile lui viitoare cu Agripa.

Supusă [rezervată, KJV]. Gr. tereo. (vezi cap. 24,23). Hotărârii, [audierii, KJV]. Gr. diagnosis, literal o cunoaştere pătrunzătoare, arată o cercetare amănunţită. Acesta era probabil un termen tehnic juridic. Vezi cap. 23,35.

Împăratului. [Augustului, KJV]. Gr. Sebastos, adoratului, respectatului, venerabilului, echivalentul latinescului Augustus, măreţ, august, vrednic de cinste (vezi vol. V, p. 37, 38; vol. VI, pag 72). Acesta nu era Cezar August, care a domnit între 27 în.Hr.-14 d.Hr. (vezi vol. V, p. 234), ci un titlu echivalent cu Cezar. Romanii vorbeau despre conducătorii lor ca fiind Augustus, nu ca fiind împărat.

Cezarul. Împărat, la data aceea, era Nero (54-68). Vezi p. 81-84.

Aş vrea să aud. Adică dorea să audă. Agripa evident auzise de Pavel şi era curios să afle lucruri despre el şi învăţăturile lui. Compară cu dorinţa lui Irod Antipa, ruda mai îndepărtată a lui Agripa, de a vedea pe Isus (Luca 23,8).

Cu multă fală. Poate pentru a impresiona pe Festus şi a impune respect lui Pavel. Acesta a fost cea dintâi ocazie a lui Pavel de a mărturisi despre credinţa sa înaintea împăraţilor (vezi cap. 9,15).

Locul de ascultare. Gr. akroaterion, cameră de audienţă. Aceasta era poate o încăpere mare, rezervată audienţelor speciale de natură mai mult sau mai puţin publică.

Căpetenii. Vezi cap. 22,24. Unii ca Lisias, care a pus pe Pavel la arest. Festus a adunat acum pe ofiţerii superiori ai garnizoanei, poate pentru a da culoare şi importanţă ocaziei în cinstea lui Agripa.

Oamenii cei mai de frunte. Adică oamenii importanţi ai Cezareei.

Mulţimea iudeilor. Adică poporul iudeu ca naţiune, reprezentat, fireşte, prin preoţii cei mai de seamă şi prin membrii Sinedriului. M-a rugat. Sau mi-au făcut cerere, mi-au făcut o petiţie, au mijlocit la mine (vezi Romani 8,27.34, 11,2; Evrei 7,25). Şi aici. Conducătorii din Ierusalim stârniseră o partidă pornită împotriva lui Pavel în Cezarea, care se alăturase cererii făcute guvernatorului de a-l da pe Pavel la moarte. Strigând. Pe cât se pare, cererile iudeilor ca Pavel să fie ucis erau vehemente şi gălăgioase (cf. cap. 22,22.23).

Nimic vrednic de moarte. Vezi v. 11. Un roman ar fi considerat ca un lucru injurios ideea de a da la moarte un om pentru încălcarea religiei iudaice. Dar Pavel apelase la Cezarul şi Festus ar fi salutat cu bucurie sugestii privind pregătirea raportului său către împărat.

Cezarul. [Augustus, KJV]. Vezi v. 21.

Nimic temeinic. Festus cunoştea atât de puţine lucruri cu privire la religia iudaică, încât se simţea pus în încurcătură, neştiind cum să prezinte o acuzare informată împotriva lui Pavel bazată pe o învinuire care se ocupa exclusiv de chestiuni ale religiei iudaice.

De scris. Festus trebuia să trimită o reclamaţie detaliată tronului imperial.

Domnului meu. Gr. ho kurios, domnului sau domnului meu, aici împăratul, Nero. Când era folosit cu privire la împăraţi, precum şi când era aplicat la Hristos, titlul purta o implicaţie de divinitate. August interzisese oricui să-l numească domn, aşa cum a făcut-o şi succesorul său Tiberiu (Suetoniu, Augustus, iii. 53.1; Tiberius, xxvii), dar succesorii lor mai modeşti au acceptat titlul acesta de la prieteni şi linguşitori. Caligula îşi zicea dominus, echivalentul latin al lui Kurios, iar Domiţian a adoptat titlul de dominus deus, domn dumnezeu. Pliniu cel Tânăr se adresa patronului său, împăratul Traian, adesea cu dominus. Vezi p. 61,62.

Mai ales înaintea ta. Festus se adresa lui Agripa cerând ajutor în rezolvarea acestui caz dificil. În acelaşi timp, lui Agripa i-ar fi plăcut ca sfatul lui să fie apreciat.

Fără noimă. Justiţia romană era cinstită în principiu, deşi judecătorii care o administrau erau

prea adesea venali. Festus era un om cu o oarecare integritate (vezi v.1).

Comentarii Ellen G. White

1-5 AA 428

2-27 AA 428-435

6-9 AA 429

10-12 AA 430

13-15 AA 433

16 AA 428

18.19.22.23 AA 434

24-27 AA 435