Cezareea. Adică Caesarea Palestinae, situată pe ţărmul mediteranean, nu Caesarea Philippi. Ea era capitala provinciei romane (vezi cap. 8,40) şi reşedinţa obişnuită a procuratorului roman al Iudeii. Fără îndoială era un oraş cosmopolit şi un centru comercial. Vezi harta de la pag. 240.

Corneliu. Se poate ca Luca să fi aflat amănuntele acestei întâmplări în timpul vreuneia din rămânerile sale la Caesarea (cap. 21, 8; 23, 33; 24,27). Convertirea lui Corneliu marchează un nou stadiu de expansiune în creşterea bisericii. Corneliu era un ofiţer roman, dar nu era cu totul păgân. Era cucernic şi temător de Dumnezeu şi făcea milostenii poporului (vezi cap. 10,2). Chiar şi aşa, în ochii iudeilor era un păgân, deoarece era netăiat împrejur. În consecinţă admiterea lui în biserică marchează un nou stadiu în expansiunea creştinismului. E de la sine înţeles deci, că apostolii din Ierusalim au acordat o atenţie deosebită acestui caz (cap. 11,1-18). Caracteristicile impresionante, supranaturale ale convertirii lui Corneliu trebuie să fi fost un factor important în conducerea apostolilor să accepte faptul că un păgân necircumcis poate să devină creştin. Totuşi, au mai trebuit bisericii câţiva ani, pentru a înţelege pe deplin că neamurile urmează să se bucure de aceeaşi poziţie şi de aceleaşi privilegii ca şi iudeii circumcişi (vezi Fapte 15, 1-31; Galateni 2,12).

Sutaş. Vezi Luca 7,2. Un sutaş comanda cam 100 de oameni. El era considerat ca un ofiţer superior care avea comanda directă a ostaşilor şi avea în primul rând răspunderea de a supraveghea modul în care aceştia îşi împlineau datoria de a menţine ordinea publică. Sutaşii, în mod normal, nu avansau la poziţii superioare în armata romană. Corneliu era cetăţean roman.

Din ceata. Gr. ek speires¸ din cohorta, arătând că sutaşul Corneliu nu era comandant al cohortei, ci un ofiţer din ea. Cohorta romană, numită aici ceată, consta din 600 de oameni şi era unitatea administrativă a armatei.

Ceata … Italiană. (Cohorta numită Italica, Nitz). Aceasta era probabil Cohors II Italica, despre care se ştie că a fost staţionată în Siria în timpul Războiului Iudeo –Roman, şi pare că fusese acolo mai de timpuriu, de vremea naraţiunii. Cohorta aceasta se crede că era alcătuită din sclavi eliberaţi sau cel puţin din oameni care erau de origine neromană. Era o cohortă auxiliară de arcaşi.

Temător de Dumnezeu. Expresia aceasta şi cuvintele asemănătoare un închinător la Dumnezeu, ca şi expresia persoane cucernice, sunt folosite de repetate ori de Luca (cap. 10, 22, 35; 14,16.20; 50, 16.14; 17,4.17; 18.7) cu referire la persoane dintre neamuri, ca de pildă Corneliu, care acceptaseră iudaismul şi închinarea lui Iehova. De multe ori, cel puţin, aceasta cuprinde şi ţinerea Sabatului şi înfrânarea de la mâncăruri oprite de lege. Dar, astfel de oameni dintre neamuri nu se identificau cu totul cu iudaismul, supunându-se la circumciziune sau prin ascultarea minuţioasă a tuturor rânduielilor cerute de la un iudeu devotat. Vezi vol. V, p. 62,63.

Expresiile acesta au pricinuit discuţii savante considerabile. LXX se referă la cei care se temeau (2 Cronici 5,6) în aşa fel ca să determine pe unii învăţaţi să creadă că e indicată o categorie aparte de iudei autentici. La fel Iosif (Antiquities, XIV, 7,2, 110, ed. Loeb, vol 7, p. 505) vorbeşte de cei care se închinau lui Dumnezeu ca trimiţând daruri la Templul de pretutindeni din lume.

Sugestia în plus a fost făcută că aceia care se temeau de Dumnezeu şi care se închinau lui Dumnezeu, menţionaţi în Fapte, sunt aceiaşi cu prozeliţii porţii de care se presupune că au constituit o grupă recunoscută de semi-prozeliţi care, deşi se închinau lui Iehova şi ţineau parte din legea iudaică, nu erau circumcişi şi deci nu erau consideraţi ca fiind iudei adevăraţi. Unii pun la îndoială explicaţia aceasta.

Totuşi reiese că termenii cineva care se teme de Dumnezeu (sau temător de Dumnezeu) şi cineva care se închină lui Dumnezeu au fost expresii tehnice în perioada NT pentru o anumită categorie de semi-prozeliţi la iudaism care se bucurau de o oarecare recunoaştere în sinagogă, aşa cum s-a sugerat adesea. În iudaismul de mai târziu un termen asemănător temători de Cer poate să fi reprezentat vreo grupă de felul acesta. Temătorii de Dumnezeu nu puteau să deţină vreo poziţie recunoscută oficial în cuprinsul comunităţilor iudaice şi legătura lor cu iudaismul trebuie să fi fost în cea mai mare măsură neoficială. Cu toate acestea, prezenţa unor asemenea oameni cucernici prin toată lumea romană oferea predicatorilor creştini o audienţă dintre neamuri, care, deşi nu erau legaţi ca robi de legalismul iudaismului, erau sinceri căutători de Dumnezeu şi erau oarecum familiarizaţi cu Scripturile iudaice (mai ales LXX) şi cu doctrinele iudaice.

Cu toată casa lui. Corneliu n-a fost satisfăcut că aflase un adevăr superior pentru sine, ci căuta să-l dea mai departe familiei sale, slujitorilor săi, şi la alţii care veneau sub influenţa sa. Ostaşul trimis să găsească pe Petru e numit cucernic (v. 7)

Multă milostenie. Corneliu era generos ca şi celălalt sutaş despre care iudeii spuneau: Iubeşte neamul nostru şi el ne-a zidit sinagoga (Luca 7,5).

Norodului. Adică, iudeilor, în contrast cu naţiunile, neamurile.

Se ruga. Combinarea facerii de milostenii cu rugăciunea era ceva obişnuit atât în iudaism, cât şi în creştinismul timpuriu (vezi Matei 6,2.5; Fapte 10,4; 1 Petru 4,7.8; Tohe 12,8).

Întrucât vedenia care urmează fără îndoială poate fi privită ca un răspuns la rugăciunile lui Corneliu, e natural de a gândi că el căuta o cunoaştere deplină a căii lui Dumnezeu (vezi Fapte 11,14).

Ceasul al nouălea. Aceasta era ora de rugăciune de după-amiază la Templu (vezi Matei 27,45; Fapte 3,1). Pare că sutaşul adoptase orele iudaice de rugăciune, întrucât se ruga atunci când i s-a dat vedenia (cap. 10,30)

Lămurit. (Evident; KJV). Gr. phaneros, clar, distinct, vădit, aparent. O vedenie. Gr. horama, ceea ce e văzut şi mai ales, ca aici, o vedenie care este dată de Dumnezeu. Expresia este o vedenie poate fi tradusă şi în vedenie. (Vezi 1 Samuel 3,1.)

S-a uitat ţintă. (A privit, KJV, Pironind ochii, Nitz). Sau a privi atent, absorbit.

S-a înfricoşat. Îngerul e numit un om cu o haină strălucitoare (v. 30, cf. cap. 1,10). Pentru o clipă, arătarea lui neaşteptată a îngrozit pe Corneliu. Ostaşii romani care păzeau mormântul lui Hristos, care nu erau obişnuiţi cu lucrurile spirituale, aşa cum era Corneliu, au tremurat şi au ajuns ca nişte morţi în faţa slavei orbitoare a îngerului învierii (vezi Matei 28, 2.4; cf. Dan 10, 7-11).

Ce este? Prin întrebarea aceasta, Corneliu arată că viziunea cuprinde mai mult decât putea el să înţeleagă şi cuvintele lui pot fi luate ca implicând dispoziţia lui de a asculta îndrumarea divină. Compară răspunsul pe care l-a dat Saul când Hristos S-a arătat pe drum în apropiere de Damasc. (cap. 9,6).

Doamne. Gr. kurios, un titlu de respect, care, atunci când a aplicat la fiinţele omeneşti, e de tradus, domnule (cap. 16,30), dar când se referă la Dumnezeu înseamnă Domn (cap. 7,33). Ce traducere e preferabilă aici depinde de măsura în care Corneliu a recunoscut de la început pe înger ca sol ceresc. Domn e probabil traducerea cea mai bună.

Rugăciunile şi milosteniile tale. Vezi v. 2. Milosteniile lui Corneliu erau o expresie concretă a sincerităţii vieţii sale spirituale lăuntrice, alimentată cum era, de rugăciunea obişnuită.

S-au suit. Mai degrabă, s-au ridicat. Rugăciunea poate fi imaginată ca fiind asemenea cu tămâia care se înălţa la tronul lui Dumnezeu (vezi Apoc. 5,8; 8,3.4) sau cu fumul arderii de tot, care în ebraică era numită un olah, ceea ce se înalţă. Aceasta era o expresie deosebit de corespunzătoare cu privire la rugăciunea înălţată la timpul jertfei de seară. (vezi Fapte 10,3).

Şi-a adus aminte. (Ca o aducere aminte, KJV; Spre aducere aminte, Nitz). Gr. mnemossunon, un cuvânt folosit deseori în LXX pentru a se referi la partea din jertfe de floarea făinii pe care preotul o ardea pe altar (Levitic 2,2.9.16; 5,12; 6,15). Fumul jertfei, când să înălţa reprezenta rugăciunile lui Israel. Exact acelaşi cuvânt apare în Tobit 12,17, unde un înger zice: Am adus amintirea rugăciunii tale înaintea slavei lui Dumnezeu (în R.H. Charles, The Apocrypha and Pseudepigrapha of the Old Testament, vol. I, p. 234). Rugăciunile lui Corneliu erau bine primite înaintea lui Dumnezeu. El urma adevărata Lumină, care… luminează pe orice om (Ioan 1,9), şi se împărtăşea de credinţă care de la începutul lumii a deschis calea pentru îndreptăţire – credinţa că adevăratul Dumnezeu este şi că răsplăteşte pe cei care-L caută cu sârguinţă. (Evrei 11,6).

Trimite … oameni. Dumnezeu voia ca sutaşul să facă un efort activ pentru a obţine cunoştinţa Evangheliei. Adevărurile câştigate, ca rezultat al cercetării personale, sunt mai mult preţuite decât acelea care ne sunt impuse.

Cheamă pe Simon. (Cheamă pe unul Simon, KJV). Fără îndoială sutaşul ar fi putut descoperi că apostolul Simon locuia la Simon tăbăcarul. Dar Dumnezeu, Atotştiitorul, ştie unde era Petru şi l-a îndreptat pe Corneliu cum se cuvenea. În atotştiinţa Sa, Dumnezeu cunoaşte fiecare amănunt cu privire la oricine. Înţelegerea din partea omului a lucrului acestuia poate fi un mijloc de abatere de la păcat; mai bine, ea este o o încurajare nemărginit de mare la o viaţă evlavioasă. Pribegirile în întristările psalmistului erau cunoscute lui Dumnezeu (Psalmi 56,8). Chiar şi căderea unei vrăbii e notată de Domnul şi perii din capul omului sunt număraţi (Matei 10,29-31). Paralela dintre experienţa lui Corneliu şi aceea a lui Anania şi Saul (Fapte 9,10-12) e vrednică de notat.

Simon tăbăcarul. Vezi cap. 9,43.

Acela îţi va spune. Dovezi textuale atestă (cf. p. 10) omiterea cuvintelor, acela îţi va spune ce trebuie să faci. Totuşi aceeaşi idee este prezentată în relatarea personală a lui Petru a vizitei la Corneliu (cap. 11,14), în propoziţia, care-ţi va spune cuvinte prin care vei fi mântuit tu şi toată casa ta. Acesta este unul din diferitele cazuri aflate în manuscrise ceva mai târziu ale Faptelor în care sa făcut o încercare de a alcătui o naraţiune completă în capitolele mai timpurii, adunând laolaltă şi adaptând informaţii care apăreau originar numai în capitole mai târzii (cf. cap. 9,6).

În ce priveşte o tratare a situaţiei prezbiţilor deplini şi a prozeliţilor porţii, care acceptaseră credinţa iudaică parţial, vezi Vol. V, p. 62.

Un ostaş cucernic. Cuvântul cucernic lasă a se înţelege că omul acesta, ca şi superiorul său sutaşul, era un închinător al adevăratului Dumnezeu, dar nu un prozelit circumcis (vezi Vol. V, p. 62).

Le-a istorisit totul. (Le-a declarat toate acestea, KJV). Încrederea pe care Corneliu o avea în cei de sub comanda sa este arătată de faptul că el le povesteşte deschis de îndată despre vedenia sa. Fără îndoială, ei cunoscuseră nădejdile şi rugăciunile lui de mai înainte, şi aşa erau pregătiţi să împărtăşească cu el răspunsul făgăduit. Toate acestea aduc lumină asupra caracterului lui Corneliu, indicând că în măsura în care el fusese în stare încercase să conducă pe aceia de sub influenţa sa la adevărul care îl condusese pe el personal la o viaţă superioară.

La Iope. Distanţa de la Cezareea la Iope era de vreo 30 de mile. Iope era cetatea de unde Iona fugise când fusese chemat să predice neamurilor o solie care s-a dovedit că e o şansă de viaţă pentru ele. Acum, din aceeaşi cetate, Petru era chemat şi proclamase Evanghelia la neamuri.

Se apropiau. Evenimentele care au dus la vedenia lui Petru au fost aşa fel programate în timp, încât să ducă apogeul acelei vedenii chiar în ceasul când solii soseau. (vezi v. 17-20).

Acoperişul casei. Gr. dama, clădirea, casă, A se urca pe casă, însemna a se urca pe acoperiş, care în Orient era de obicei plat. Locul acesta era un loc corespunzător pentru rugăciune şi meditaţie. Într-o cetate ca Iope, în casa tăbăcarului era poate unicul loc potrivit pentru un asemenea scop. Pentru exemple de alte întrebuinţări ale acoperişului casei, vezi 1 Samuel 9,25; Ieremia 19,13; Matei 10,27.

Ceasul al şaselea. Aceasta este miezul zilei. La iudei acesta probabil nu era unul din ceasurile regulate de rugăciune, dar literatura iudaică timpurie nu spune despre el nimic, aşa că persoane deosebit de evlavioase s-ar putea să fi practicat un asemenea obicei. Oricum, Petru este aflat la rugăciune în acest timp (vezi Fapte 3,1). Totuşi alte explicaţii sunt la fel plauzibile. Rugăciunea obişnuită de dimineaţă care în mod normal avea loc cam pe la 9 a.m., la timpul jertfei de dimineaţă, putea să fi fost rugăciunea de dimineaţă. O altă interpretare cu putinţă e sugerată de rânduiala iudaică mergând înapoi cel puţin până în secolul al 3-lea d.Hr. Regula aceasta prevedea că dacă un om nu mâncase până la amiază, el trebuia atunci ca mai întâi să înalţe rugăciunea de după- amiază (normal pe la ora 3 p.m.) pentru că nu trebuia să fie rostită imediat după ce mâncase. Întrucât Petru era foarte flămând (l-a ajuns foamea) (cap. 10,10), s-ar fi putut ca în ziua respectivă el încă să nu fi mâncat, aşa că înadins a înălţat rugăciunea sa de seară la o oră mai devreme.

Indiferent ce explicaţie este adoptată pentru faptul că Petru s-a rugat la ora aceea, e clar că meditaţia şi consacrarea lui a deschis calea pentru primirea unei vedenii exact la momentul cuvenit pentru a-l pregăti să primească solii de la Corneliu.

L-a ajuns foamea. (Foarte flămând, KJV) Pare că Petru nu postea, deoarece intenţiona să mănânce. Foamea lui la amiază l-a pregătit pentru porunca de a mânca, care urma să-i fie dată în legătură cu vedenia sa (v. 13). Venind în împrejurările acestea, porunca era deosebit de viguroasă.

A vrut să mănânce. (Ar fi mâncat, KJV, Voia să mănânce, Nitz). Literal, dorea să mănânce, sau a început să aibă nevoie să mănânce.

O răpire sufletească . (Transă, KJV, Uimire, Nitz) Gr. ekstasis, o stare la o parte şi prin extensiune, o deplasare a minţii din împrejurimile ei normale. Cuvântul extaz e derivat de la ekstasis. Luca foloseşte cuvântul acesta din nou pentru vedenia lui Pavel din Templu (cap. 22.17). Cuvântul acesta e folosit în LXX pentru a descrie somnul adânc al lui Abraam (Geneza 15,12). El reprezintă o stare în care acţiunea normală a simţurilor e suspendată, aşa încât vedenia e văzută numai cu mintea, ca în vis (vezi 2 Corinteni 12,3). Starea de ekstasis a lui Petru a oferit un canal pentru o descoperire a voinţei divine.

Cerul deschis. Arătând că vedenia şi solia ei veneau de la Dumnezeu (vezi cap. 7,58).

Vas. Gr. skenos, un cuvânt folosit pentru a descrie unelte de gospodărie şi de altă natură, în cazul prezent, un termen general pentru un container.

O faţă de masă mare. Dovezile textuale sunt împărţite (cf. p. 10) în ce priveşte dacă pasajul acesta să sune aşa ca în KJV, sau o mare faţă de masă coborâtă de cele patru colţuri. Cuvântul redat colţuri este cuvântul obişnuit pentru început şi aşa se referă la o extremitate, care în cazul unei feţe de masă ar fi colţurile ei. Pe cât se pare ceea ce a văzut apostolul era o faţă de masă întinsă ale cărei patru colţuri erau lăsate în jos din ceea ce s-ar fi putut numi cele patru extremităţi ale cerului deschis.

(Spre el, KJV) Dovezile textuale favorizează (cf. p. 10) omiterea acestor cuvinte.

Tot felul de dobitoace. Dovezile textuale favorizează (cf. p.10) omiterea cuvintelor ale pământului, şi animale sălbatice (KJV). Totuşi aceleaşi cuvinte se găsesc în cap. 11,6. Vedenia prezenta întreaga creaţie animală. Evident erau reprezentate atât alimentele îngăduite iudeilor, cât şi cele oprite, dar folosite ca hrană de neamuri.

Taie şi mănâncă. (Omoară şi mănâncă, KJV; Înjunghie şi mănâncă, Nitz). Petru era flămând şi îndemnurile naturale ale apetitului au fost confirmate de un glas din cer. Împotrivirea lui era din cauza conştiinţei. Petru încă nu înţelesese că deosebirea dintru iudei şi neamuri fusese îndepărtată de Hristos (Galateni 3,28.29). Faptul că Petru nu a izbutit să prindă lucrul acesta deplin chiar şi după vedenia aceasta reiese din prefăcătoria lui de mai târziu de la Antiohia, pentru care Pavel l-a mustrat atât de sincer. (Galateni 2,9-21).

Nicidecum, Doamne. Împotrivirea fermă a lui Petru chiar faţă de un glas din cer e în deplină armonie cu caracterul lui (vezi Matei 10,22; Ioan 13,8) Exclamaţia lui ne aduce aminte de cea a lui Ezechiel când vedea pe Israel consumând o hrană necurată (cap. 4,14). Abţinerea de la folosirea cărnii necurate era unul din semnele cele mai caracteristice ale iudeilor şi una la care el ţinea riguros. Fusese unul din litigiile fundamentale dintre iudei şi sirieni în decursul Războiului Macabeiilor (vezi 2 Macabei 6,18-31), un litigiu pentru care iudeii radicali îşi dădeau bucuros viaţa.

Totuşi, deosebirea dintre animale curate şi necurate, făcută precis în Levitic 11, a precedat naţiunea iudaică. Distincţia a fost făcută de Dumnezeu şi respectată de Noe când a supravegheat intrarea animalelor în corabie (Geneza 7,2; cf. cap. 8,20). Hrana originară a omului consta din fructe, cereale, nuci şi alune diferite (Geneza 1,29). Înainte de a se fi adăugat alimentele carnate la dieta lui (Geneza 9,2.3) distincţia dintre animale curate şi necurate fusese făcută clar. În felul acesta nu există un bun temei pentru poziţia că interdicţia alimentelor necurate fusese înlăturată atunci când s-a pus capăt legii ceremoniale la cruce. În vedenia lui Petru, aceste restricţii aveau o referire simbolică la deosebirile iudaice între oameni – ei şi neamurile – şi desfiinţarea acestor deosebiri era punctul în litigiu (vezi Geneza 9,3; Levitic 11; Fapte 10,15; Notă adiţională la Levitic 11).

Spurcat. (Obişnuit, KJV). Folosirea cuvântului de rând în sensul de spurcat potrivit cu ritualul mozaic, reflecta atitudinea iudaică faţă de neamuri. Toţi cei care nu erau iudei erau priviţi ca gloata de rând, înlăturaţi de la legământul lui Dumnezeu. Practicile acestor proscrişi spiritual, diferite de acelea ale poporului ales, erau numite lucruri de rând şi, întrucât aceste lucruri de rând erau în general acelea interzise de lege, toate aceste lucruri sau acţiuni interzise, ajungeau să fie cunoscute ca de rând. La fel când mâinile oamenilor erau spurcate ceremonial, ele erau cunoscute ca mâini de rând ( o traducere literală a expresiei redate mâini necurate în Marcu 7,2).

Ce a curăţit Dumnezeu. În vedenie, animalele curate şi necurate se găseau pe aceeaşi treaptă, venind de sus în aceeaşi faţă de masă. Ele reprezentau astfel un amestec general al lucrurilor, printre care nici unul nu urma să fie numit de rând sau necurat.

În interpretarea vedeniei ar trebui să se recunoască faptul că, deşi era dată într-un moment de foame fizică (v. 10), nu făcea referire la hrana fizică, ci la oameni, Petru urmând să simtă o foame pentru sufletele oamenilor de pretutindeni. După ce a prins învăţătura aceasta, cel puţin în parte, Petru declara: Dumnezeu mi-a arătat să nu numesc pe nici un om spurcat sau necurat (v. 28). Neamurile, de obicei considerate necurate, aşteptau lucrarea spirituală a lui Petru. El nu trebuia să ezite de a le sluji. Nu mai trebuia să fie considerate necurate.

S-a făcut de trei ori. Vedenia a fost repetată de trei ori, fără îndoială ca să poată rămâne în mintea apostolului. La fel visul lui Faraon fusese dat de două ori (Geneza 41,33) şi Isus repetase de trei ori îndemnul: Paşte mieluşeii Meii sau Paşti oile Mele (Ioan 21,15-17), un îndemn care acum urma să capete pentru el un înţeles nou şi mai adânc.

Nu ştia ce să creadă. (Se îndoia în sine, KJV; Nu se domina pe sine, Nitz). Mai degrabă, era nedumerit, era în încurcătură să ştie. Cuvântul acesta e folosit cu privire la nedumerirea lui Irod cu privire la Hristos, când oamenii spuneau că Ioan Botezătorul înviase din morţi (Luca 9,7). Acum Petru, trezit din uimirea lui, nu ştia cum să aplice ceea ce văzuse şi auzise. Reprezentanţii lui Corneliu, căutându-l în clipa aceea, i-au adus răspunsul. Vezi Fapte 10,28.

Au stat la poartă. Aşezarea generală a casei lui Simon fusese descrisă lui Corneliu (v. 6) şi când trimişii lui au găsit că amănuntele corespund, lucrul acesta trebuie să le fi dat încredere că umblarea lor urma să aibă succes. Sincronizarea viziunii lui Corneliu cu aceea a lui Petru, pentru a îngădui sosirea trimişilor după o călătorie de 30 de mile (vezi v. 8) la locul unde era găzduit Petru exact la momentul potrivit, nu era o coincidenţă.

Au întrebat cu glas tare. (Au chemat, KJV) Şi anume, pentru ca cineva din casă să vină afară. Trimişii fără îndoială erau dintre neamuri, ca şi Corneliu însuşi şi deci s-ar fi sfiit să intre într-o casă de iudei, fără ca mai întâi să dea semn de prezenţa lor.

Pe când se gândea Petru. Petru se tot gândea la problemele lui şi se întreba ce ar fi vrut Dumnezeu să spună prin vedenia aceea. Pe când sta el şi se gândea, iată a venit şi explicaţia.

Duhul i-a zis: Petru nu mai era în transă. Duhul Divin vorbea acum lăuntrului tainic al sufletului său. Învăţătura Duhului dădea a se înţelege că Petru trebuia să lege sosirea delegaţiei cu vedenia pe care o avusese.

Trei oameni. Cele două slugi şi ostaşul pe care-i trimisese Corneliu (v. 7).

Pogoară-te. Petru era încă pe acoperişul casei.

Fără şovăire. (Neîndoindu-te, KJV; Fără a te îndoi, Nitz). Sau ezitând. Ca şi cândva mai înainte, Petru nu ştia încă ce făcea Domnul Său, dar urma să ştie după aceea (Ioan 18,7). Atât el, cât şi trimişii lui Corneliu lucrau la fel sub îndemnurile Duhului Sfânt. Vedenia nu-i dăduse lui Petru nici un indiciu că el trebuie să facă o călătorie. Acum Petru era informat cu privire la aceasta şi a înţeles că neîndoindu-te de nimic vrea să spună, că la sfârşitul călătoriei sale, el nu trebuia să facă nici o deosebire între iudei şi alţi oameni. În felul acesta vedenia se făcea înţeleasă puţin câte puţin, şi nedumerirea lui era înlăturată.

Care erau trimişi, KJV. Nitz) Dovezi textuale atesta (cf. p. 10) omiterea cuvintelor: care erau trimişi la el de Corneliu.

Ce pricină? ( Care e cauza? KJV; Ce este pricina?, Nitz) . Duhul îi spusese lui Petru că oamenii îl aşteptau şi că trebuia să se ducă cu el, dar nu fusese informat cu privire la pricina venirii lor. Natural, deci, cea dintâi întrebare a lui a fost cu privire la scopul veniri lor.

Sutaşul Corneliu. Descrierea făcută de trimişii lui pare să lase a se înţelege că sutaşul Corneliu nu era cu totul necunoscut la Iope. Petru se poate să-şi fi adus aminte de celălalt sutaş, al cărui nume nu este relatat, care era staţionat la Capernaum şi zidise o sinagogă pentru iudei (Luca 7,5). O dată cu amintirea aceasta i-ar fi revenit în minte cuvintele pe care le spusese Învăţătorul, lăudând credinţa sutaşului, că vor veni mulţi de la răsărit şi de la apus şi vor sta la masă cu Avraam, Isac şi Iacov, în Împărăţia cerurilor (Matei 8,11).

Temător de Dumnezeu. Vezi v. 2.

Vorbit de bine. (Cu nume bun, KJV). Anume, din cauza milosteniilor pe care le făcuse şi văditul lui respect pentru adevăratul Dumnezeu. Evlavia lui Corneliu era cunoscută nu numai în mijlocul populaţiei din Cezarea, ci printre toţi iudeii.

A fost înştiinţat de Dumnezeu. Gr. chrematizo, a sfătui. Cuvântul acesta era deseori folosit de scriitorii păgâni pentru răspunsul dat de un oracol. Iosif îl foloseşte de câteva ori cu privire la vorbirea lui Dumnezeu către oameni şi, în pasajul de faţă, acesta este dar înţelesul lui. E folosit cu privire la îndemnurile date magilor (Matei 2,12) şi lui Iosif, (Matei 2,22) cu privire la descoperirea dată lui Simeon (Luca 2,26) şi cu privire la soliile divine trimise lui Moise (Evrei 8,5) şi lui Noe (11,7). În consecinţă, KJV a redat acel singur cuvânt prin a fost înştiinţat de Dumnezeu.

Să audă cuvintele. Adică, să afle de la Petru ce vrea Dumnezeu să facă Corneliu. (vezi cap. 11,14). La fel, iudeii numeau adesea Cele Zece Porunci cele zece cuvinte (conform Exod 20,1)

I-au chemat. Invitaţia lui Petru adresată acestor oameni dintre neamuri să vină în casă însemna a face un pas în înlăturarea scrupulelor pe care iudeii le simţeau pentru neiudei.

A doua zi. Întrucât Petru se urcase pe la amiază pe acoperişul casei ca să se roage, sosirea trimişilor după vedenia lui, trebuia să fi fost pe la începutul după-amiezii. Deoarece era prea târziu pentru a ajunge la Cezareea, la depărtare de vreo 30 de mile, încă în ziua aceea, Petru nu a pornit la drum, decât a doua zi. Chiar şi trimişii aveau fără îndoială nevoie de odihnă după călătoria de la Iope.

Câţiva fraţi. (Anumiţi fraţi, KJV). Aceşti bărbaţi erau fără îndoială creştini iudei (v. 45) şi potrivit cu capitolul 11,12, ei erau şase la număr. Fără îndoială Petru îşi amintea cuvintele lui Hristos: Orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori (Matei 18,16). El dorea ca ei să relateze bisericii orice ar fi făcut el. Utilitatea mărturiei lor mai târziu în Ierusalim este evidentă în Fapte 11,12. Fără îndoială Petru i-a informat cu privire la vedenia lui şi la solia pe care o aduseseră slujitorii lui Corneliu. Bunul nume al lui Corneliu ar fi avut greutate înaintea lor şi îi făcea gata să meargă cu Petru.

În cealaltă zi. (A doua zi, KJV). Pare că Petru şi însoţitorii s-au oprit peste noapte în drumul lor spre Cezareea, probabil aşa cum făcuseră şi trimişii lui Corneliu în drumul lor spre Iope (vezi v. 7-9.17). Drumul lor se întindea de-a lungul ţărmului mediteranean.

Corneliu îi aştepta. (Corneliu aştepta, KJV) Mai bine îi aştepta. Atitudinea lui de pregătire arată cât de convins era el că propria sa vedenie era reală şi că Dumnezeu era pe punctul de a-i da un răspuns la rugăciune.

Rudele şi prietenii de aproape. Aceştia cuprindeau ostaşii de sub comanda lui Corneliu, care erau mai mult sau mai puţin simpatizanţi ai sentimentelor lui religioase, şi prietenii din localitate. El a căutat să aducă pe cât mai mulţi cu putinţă mai aproape de lumina cea nouă, pe care el urma să o primească.

I s-a închinat. Această supunere era forma cea mai externă a omagiului răsăritean. Aşa Iair s-a plecat înaintea lui Isus (Matei 9,18) şi Ioan înaintea îngerului. (Apocalipsa 22,8). Actul acesta din partea lui Corneliu, un ofiţer roman, dădea pe faţă că el recunoştea pe Petru ca sol al lui Dumnezeu. Acte de felul acesta nu erau obişnuite la ostaşii romani, mai ales în legătură cu iudeii.

L-a ridicat. (L-a luat sus, KJV). Adică, l-a ridicat. Răspunsul lui Petru arată că închinarea trebuie să fie dată numai lui Dumnezeu. Ca omul să ceară sau să primească un omagiu din partea omului nu putea să fie drept. Cuvintele lui Petru sunt paralele cu acelea ale lui Pavel la Listra (cap. 14,15). Închinarea la sfinţi sau chiar la îngeri însemnează a desfiinţa distincţia care ar trebui să existe totdeauna între Dumnezeu şi om (vezi Apocalipsa 22,9).

Vorbind cu el. (Vorbit cu el,). Observaţiile ulterioare ale lui Petru arată că sutaşul a spus apostolului multe lucruri care nu sunt menţionate în mod specific în text.

A intrat în casă. Pare că partea precedentă a convorbirii a avut loc în apropiere de intrarea în casă. Actul lui Corneliu de a ieşi să-l întâmpine pe Petru era în spiritul sutaşului din Evanghelie, care a zis: Nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu (Luca 7,6).

Mulţi. Personalitatea şi purtarea lui Corneliu câştigase mulţi prieteni şi, în entuziasmul şi credinţa lui, îi strânsese să vadă şi să audă un om despre care el nu ştia nimic (vezi v. 24).

Nu este îngăduit de lege. (E un lucru nelegal, KJV; Neiertat, Nitz). Apostolul afirmase ca un fapt cunoscut că un iudeu nu avea voie să se însoţească cu cineva dintre neamuri. Purtarea trimişilor lui Corneliu de a sta afară din casa lui Simon şi de a chema să vină cineva la ei, sub cerul liber, arată că ei cunoşteau prejudecata iudaică. O astfel de exclusivitate iudaică era cunoscută scriitorilor clasici. Juvenal zice: Fiind obişnuiţi să dispreţuiască legile Romei, ei (iudeii) învaţă şi practică să respecte legea iudaică şi tot ce le-a predat Moise în tomul lui secret, interzicându-le să arate calea la oricine nu cultiva aceleaşi rituri, neducând la fântâna dorită pe nimeni altul decât pe cel circumcis. (Satire, XIV, 100-104; ed. Laeb, pag. 273). La fel Tacit, declara: Iudeii sunt extrem de loiali unul faţă de altul şi totdeauna gata să arate compasiunea, dar faţă de alţi oameni ei manifestă numai ură şi vrăjmăşie. Ei şed aparte la masă şi dorm aparte. (The Histories, vol. 5; Ed. Laeb, vol 2, pg.181).

Petru, natural, vorbea din punctul de vedere al fariseismului tradiţional şi nu din punct de vedere al legii însăşi, dar altfel de sentimente erau larg date pe faţă şi erau date pe faţă în forme riguroase oriunde veneau în contact iudeii şi păgânii.

Iudeul strict ar fi ezitat să intre într-o casă a cuiva dintre neamuri, aşa cu e reflectat de o oprelişte din Mişna: Locuinţele păgânilor sunt necurate. (Oholoth, 18,7, editura Soncino, a Talmudului, p. 226). Într-un vechi comentariu iudaic la Leviticul apare un remarcabil exemplu al întinării ceremoniale prin contactul cu un păgân: E relatat că Simeon, fiul lui, Kimhith, s-a dus să vorbească cu un rege arab şi un strop de salivă din gura acestuia din urmă a sărit pe hainele lui şi în felul acesta l-a întinat. Fratele său Iuda, a intrat şi a servit în slujba de Mare Preot în locul lui. (Midraş Rabbah, la Levitic 16,1, Ed. Soncino, pag. 263). Sentimentul de castă hindus, de a se feri de contactul cu cei de treaptă inferioară, deşi aflat astăzi în curs de dispariţie sub presiunea egalităţii în faţa legii şi a sentimentului liberal, prezintă o strânsă paralelă modernă.

Să se însoţească. (Să fie în tovărăşie, KJV) sau Să se întovărăşească, vezi cap. 9,26). Cuvântul înseamnă contact direct. Deşi treburile obişnuite ale vieţii constrângeau pe iudei ca să vină în contact permanent cu neamurile, ei trebuiau să evite un asemenea contact, dacă era cu putinţă, ca nu cumva să devină întinaţi din punct de vedere ceremonial.

Să nu numesc pe nici un om spurcat. Apostolul arată acum că învăţase lecţia din viziune. Natura omenească fusese răscumpărată prin întruparea, sacrificiul şi înălţarea la cer a lui Hristos şi chiar şi cel mai de jos păgân nu mai era de rând sau necurat. Dumnezeu era dispus să primească pe toţi oamenii şi prin Isus Hristos El o şi face. Numai păcatul e cel care desparte pe oameni de El (Isaia 59,2) Necurăţia urmează să fie considerată ca o întinare morală, nu fizică sau rasială. Cel care se ataşează de Dumnezeu trebuie să se deprindă să vadă în fiecare păcătos posibilităţi ale unui om răscumpărat, îndreptăţit şi sfinţit, Întrucât fiecare om e potenţial supusul unei astfel de transformări evlavioase, el trebuie să fie respectat ca unul în care chipul lui Dumnezeu nu e cu totul şters şi poate încă să fie refăcut ( vezi 1 Petru 2,17). Mândria de clasă întemeiată doar pe deosebiri de cultură sau pe împrejurări favorabile şi manifestată în fapte şi cuvinte de dispreţ este dintr-un anumit punct de vedere şi mai puţin scuzabilă decât deosebirile întemeiate pe chestiuni de religie. Cele din urmă sunt şi mai mult supuse vindecării.

Este evident din versetul acesta că lecţia pe care Dumnezeu îl învăţase se ocupa nu de animale, ci de oameni. Toţi oamenii urmau să fie abordaţi de Evanghelie; în cele din urmă ei aveau să fie necuraţi numai când vor fi respins străduinţele lui Dumnezeu de a-i mântui.

Fără cârtire. Fără împotrivire, KJV). Petru venise la Cezareea fără obiecţie sau îndoială, urmând în credinţă călăuzirea Duhului, deşi vedea numai în chip întunecos ceea ce Dumnezeu ar vrea ca el să facă.

Acum patru zile. Acesta este un exemplu clar de metoda calculării inclusive a perioadelor de timp (vezi. Vol. 1, pag 182; Vol. 2, pag. 136,137; Vol. 5, pag. 249,250).

Corneliu a primit vedenia sa şi a trimes pe servii săi în ziua întâia (v. 3,7,8) ei au sosit la Iope a doua zi ( v. 9, 17); ei, împreună cu Petru şi prietenii săi, au părăsit Iope în a treia zi (v. 23); şi cu toţii au sosit la Cezareea în ziua a patra ( v. 24). Întrucât ei au întâlnit pe Corneliu cam la aceeaşi oră când el avusese vedenia ( vezi mai jos la până la ceasul acesta). Întreaga perioadă abia dacă ar fi trecut de 72 de ore, totuşi pentru că erau cuprinse părţi din patru zile, Corneliu vorbea ca fiind patru zile.

Postisem. (Posteam, KJV). Dovezi textuale favorizează (cf. p. 10) omiterea acestor cuvinte.

Până la ceasul acesta. Aceasta arată că sosirea lui Petru la Cezareea trebuia să fi fost pe la mijlocul după-amiezii, pe la ceasul al nouălea, acelaşi timp din zi când Corneliu primise vedenia.

Ceasul al nouălea. Dovezi textuale favorizează (cf. p. 10) exprimarea Mă rugam pe la al nouălea, adică ora a noua de rugăciune, înălţată în timpul jertfei de după-amiază (vezi cap. 3,1; 10,3.9). În felul acesta întregul pasaj este probabil cel mai bine exprimat: Cu patru zile mai înainte, pe la ora aceasta, mă rugam (rugăciunea de la ceasul) al nouălea în casa mea.

Haină strălucitoare. Vezi cap. 1,10. Expresia aceasta, în versiune greacă, este aceiaşi cu aceea tradusă în Iacov, ca haină strălucitoare (Iacov 2,2.3). Adjectivul tradus strălucitoare e folosit de Ioan pentru a descrie veşmântul îngerilor (Apocalipsa 15,6) şi miresei Mielului (cap. 19,8).

Rugăciunea ta. Aşa cum reiese din contrastul cu pasajul paralel din versetul 4, unde referirea e la rugăciuni la plural, implicând o cerere oficială. Aceasta dă o mai mare precizie rugăciunii lui Corneliu şi a obiectului ei. Fără îndoială ea era pentru mai multă lumină şi mai deplină cunoaştere a adevărului (vezi v. 2).

Şi-a adus aminte. (Sunt în amintire, KJV; Sunt aduse aminte, Nitz). O formă verbală a cuvântului tradus memorial (KJV) în pasajul paralel (vezi v. 4). Milosteniile tale. Vezi v. 4

Iope. Vezi cap. 9,36; 10,8.

Simon tăbăcarul. Vezi cap. 9,43.

Bine ai făcut. Expresia nu e numai o expresie de aprobare, ci de recunoştinţă din inimă (vezi Fil. 4,14).

Toţi suntem aici. Cuvintele lasă a se înţelege că prietenii adunaţi în jurul lui Corneliu împărtăşeau râvna lui de a cunoaşte mai mult din adevăr şi erau gata să asculte de orice li s-ar fi descoperit ca voie a lui Dumnezeu.

Să ascultăm. Cuvântul acesta lasă să se înţeleagă şi intenţia de a crede şi a asculta (vezi Ioan 5,24). Sutaşul aştepta să audă de la Petru cuvinte prin care el şi casa lui puteau fi mântuiţi.

A început să vorbească. ( Şi-a deschis gura, KJV ; Nitz. ) O expresie folosită pentru rostiri importante ( vezi cap. 8,35).

Nu este părtinitor. ( Nu este căutător la faţă, KJV ). Gr. Prosopo lemptes, unul care primeşte faţa, şi aşa, cineva care face deosebiri între persoane pe temeiul aparenţelor exterioare. Expresia aceasta găseşte o paralelă interesantă în expresia ebraică, naso phanin, literal, a ridica faţa în sus, care în uzanţa obişnuită mai înseamnă şi a face distincţii injuste între oameni. Vezi vol. 5, pag. 107. Petru văzuse la Învăţătorul său o lipsă de căutare la faţă (părtinire), indiferent dacă distincţia era cu privire la rangul social, ştiinţă sau bogăţie. Lucrul acesta l-au recunoscut chiar şi vrăjmaşii Săi (Matei 22,16). Iacov pune accentul pe acelaşi element de caracter ca fiind esenţial pentru toţi cei care doresc să fie ucenici sinceri ai lui Hristos (cap. 2,1-9). Petru avea nevoie să înveţe că deplina aplicare a acestui mare principiu cerea ca creştinii iudei să accepte pe cei de altă rasă în egală tovărăşie cu ei. Pavel, apărătorul creştinismului pentru neamuri, subliniază principiul acesta în Romani 2,9-11).

Din vedenia lui Corneliu, paralelă cu a sa, Petru înţelegea că Dumnezeu se face cunoscut tuturor aspiraţiilor la neprihănire, fie că sunt iudei sau neamuri. (Vezi Deut. 10,17; 1 Samuel 16,7.)

În orice neam. Petru îşi dădea neclar seama că creştinismul nu urma să fie naţional. În legăturile sale cu Corneliu, el a început să vadă cum ar putea să aibă loc lucrul acesta, deşi nu îl înţelegea pe deplin. Pavel urma să declare scurt că nici neamul, nici sexul, nici starea socială nu au nici o influenţă înaintea lui Dumnezeu (Galateni 3,28; Coloseni 3,10.11).

Iudeii ajunseseră să se considere ca în mod exclusiv obiectul interesului, grijii şi îndurării lui Dumnezeu. Înainte de captivitatea babiloniană, ei îşi conformaseră viaţa, credinţele şi practicele lor religioase la acelea ale naţiunilor păgâne din jurul lor. (vezi vol. 4, p. 31), dar după captivitate au depus eforturi extreme pentru a se izola de vecinii lor dintre neamuri. Ei au dezvoltat un duh de exclusivism care îi făcea să dispreţuiască pe neiudei şi să tăgăduiască eligibilitatea lor la acceptarea înaintea lui Dumnezeu.

La început acest duh de exclusivism a constituit bariera principală la înaintarea Evangheliei pentru neiudei. Dacă creştinismul ar fi rămas doar o sectă a iudaismului – aşa cum l-au conceput creştinii iudei la început – el nu ar fi putut pretinde supunerea oamenilor de pretutindeni. Prima sarcină majoră a bisericii era deci să sfărâme restricţiile care au dus la izolarea iudaismului. În convertirea lui Corneliu, Duhul Sfânt a condus tânăra biserică să facă primul ei pas în direcţia aceasta.

Se temea de El. Expresia aceasta şi cea următoare poate fi considerată ca referindu-se la cele două table ale legii – întâia cu privire la datoria omului faţă de Dumnezeu, iar a doua, la datoria lui faţă de semenii săi (Vezi Mica 6,8; Matei 22,34-40.)

Primit. Sau, acceptabil. Dumnezeu nu mai are un neam de oameni ales. El cheamă pe toţi oamenii să se pocăiască şi primeşte pe aceia care fac lucrul acesta cu sinceritate.

Cuvântul. Adică, solia, vestea despre Mesia, care a adus pace pe pământ printr-un Mântuitor care este Hristos Domnul. (vezi Luca 2,14). Lucrul acesta a fost predicat lui Israel, ca popor ales al lui Dumnezeu, dar acum Petru recunoaşte că Dumnezeu este iertătorul de păcate al oricui crede în El. (vezi Fapte 10,43). Solia păcii urma să fie nu numai între Dumnezeu şi neamul ales, dar şi între Dumnezeu şi neamuri.

Vestit Evanghelia. (Predicând, KJV). O formă a verbului grec euaggelizo a declara veşti bune, şi într-un sens tehnic creştin, a predica Evanghelia. (Vezi Isaia, 52,7).

Păcii. Despre Dumnezeu se spune că aduce pace pentru acela care e departe ca şi pentru acela care e aproape, atât pentru Neamuri cât şi pentru iudei (vezi şi la Isaia 57,19; cf. cap. 49,6). Hristos a predicat această pace între Dumnezeu şi toate naţiunile, fără deosebire (vezi Matei 8,11; Ioan 12,32; cf. Matei 28,19). Apostolii au dus această veste bună lumii. Vorbind neamurilor, Pavel zice: Voi care odinioară eraţi depărtaţi aţi fost apropiaţi prin sângele lui Hristos (Efeseni 2,13). Apostolii predicau totdeauna că nu era alt nume sub cer prin care oamenii ar putea fi mântuiţi decât Numele lui Hristos (Fapte 4,12) şi că indiferent dacă oamenii ar fi iudei sau greci, Hristos este totul în tot. (Coloseni 3,11). Deci în doctrina aceasta a păcii prin Hristos este armonie între profeţi şi apostoli. Hristos este domn al tuturor (Rom. 3, 29 ). Pacea făgăduită e o pace nu în primul rând între oameni, ci între Dumnezeu şi fiecare om şi este obţinută când ispăşirea e primită prin Isus Hristos prin credinţă ( Romani 3, 24-26; 5,1). Solul păcii este Isus Hristos; temelia păcii este lucrarea Lui de ispăşire, condiţiile păcii sunt credinţa, binecuvântarea păcii este iertarea păcatelor, roada păcii este sfinţenia.

Domnul tuturor. Întrucât Isus Hristos este Domn al tuturor, fiecare om trebuie să stea pe picior de egalitate înaintea Lui. Spunând aceasta, Petru a ferit pe Corneliu de părerea că Isus, pe care el Îl considera că e Mesia, era numai un profet şi învăţător.

Vorba. Gr. Rhema, care subliniază exprimarea sau predicarea Cuvântului şi nu cuvântul (logos) însuşi, ca în vers.36. Acolo este întreaga solie a mântuirii prin Hristos. Aici, mai specific este vestea despre Isus care fusese răspândită după predica lui Ioan Botezătorul. Aparent, Corneliu şi prietenii săi cunoşteau aceste veşti, mai ales prin învăţătura care deja se întinsese până la Cezareea (cap. 8,40). Conţinutul acestei învăţături era că deşi Isus trăise ca om în Nazaret, El era unsul lui Dumnezeu, Mesia, şi era dovedit că e aşa prin lucrările puternice pe care El le făcea (vezi cap. 10,38). Lucrul acesta arată că istoria vieţii lui Hristos era larg cunoscută – că veştile cu privire la El fuseseră riguros şi cu succes răspândite de către apostoli şi membrii laici.

Începând din Galileea. După ce Isus fusese botezat în Iordan, El Şi-a început lucrarea de predicare în Galileea (vezi Marcu 1,14)

Uns. Gr chrio, a unge, acelaşi cuvânt care apare într-o formă diferită, ca Hristos (vezi cap. 4,26). Apărând la scurt timp în referirea lui Petru la Hristos în cap. 10,36, cuvântul acesta pare că lasă a se înţelege că Isus din Nazaret a devenit public şi oficial Mesia la botezul Său, când a primit Duhul ( vezi Matei 3,16,17), Unsul, deşi era Mielul junghiat de la întemeierea lumii ( Apocalipsa 13,8)

Duhul Sfânt. Isus a fost uns la botezul Său, nu cu ulei, ci cu Duhul Sfânt (Matei 3,13-17)

Cu putere. Când Fiul lui Dumnezeu S-a smerit la întrupare, a lăsat la o parte exercitarea atributelor Sale ca a doua persoană a Dumnezeirii ( cf Vol. 5, p 918,919). Pentru tot ceea ce a săvârşit pe pământ El a depins, aşa cum revenea tuturor celorlalţi oameni, de putere de sus (vezi. Da 143; cf Ioan 5, 19.30; 8,28)

Făcea bine. (Făcând bine, KJV ). Viaţa lui Isus dă pe faţă un bun exemplu de consacrare în serviciul omenirii (vezi cap. 2,22; DA 70).

Apăsaţi de Diavolul. Într-un anumit înţeles orice boală şi suferinţă vine de la Satana Chiar şi ghimpele în carne al lui Pavel era un sol al Satanei, ca să-l pălmuiască (2 Corinteni12,7). Dar este şi o posedare demonică specifică, nu totdeauna recunoscută ca atare de diagnoza medicală modernă. Posesiunea aceasta era manifestată în toată grozăvia ei în primii ani ai proclamării Evangheliei. Isus a biruit această forţă ori de câte ori a întâlnit-o. De repetate ori a scos afară demoni.

Vezi Nota Adiţională la Marcu 1. Dumnezeu era cu el. Nicodim mărturisea : Nimeni nu poate face semnele (minunile) pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el (Ioan 3,2)

Noi suntem martori. Petru fusese cu Isus de la începutul lucrării Lui (Ioan 1, 40-42). Apostolul recunoaşte că scopul principal al misiunii lui era să mărturisească despre Hristos oamenilor, aşa cum poruncise Domnul (vezi Fapte 1,8.21.22; cf Matei 28,19.20; Luca 24,48).

Ţara. Gr. chora, regiune, ţinut, aici contrastată cu cetate, Ierusalimul ( vezi Luca 2, 8; Fapte 26,20).

L-au omorât atârnându-L pe lemn. (L-au omorât şi spânzurat, KJV). Vezi cap. 5,30. Ca în cap. 2,23, Petru prezintă crucificarea ca fiind fapta cârmuitorilor şi poporului Ierusalimului, şi nu a guvernatorului roman.

Lemn. (Copac, KJV) Gr. xulon, lemn, dar folosit în LXX şi în papirusuri şi pentru copac. E clar că se are în vedere crucea. Nu se pare să fie nici o aluzie la pomul cunoştinţei binelui şi răului din Eden, aşa cum au sugerat unii comentatori.

A treia zi. Acesta este un exemplu de calculare inclusivă a unei perioade de timp. În ce priveşte o tratare mai departe a acestei metode, vezi vol. I, p. 182, vol. II, p. 136-137; vol V, p. 249,250, cf. cele de la versetul 30. În ce priveşte lungimea timpului cât Hristos a fost în mormânt, vezi Matei 16,21; Luca 23,53 – 24, 6.

A îngăduit să Se arate. (L-a arătat pe faţă, KJV; I-a dat ca să fie cunoscut, Nitz). Literal, L-a dat să fie cunoscut, L-a manifestat. Hristos nu a fost arătat la faţă (vezi v. 41), dar prin multe dovezi a fost arătat celor care L-au văzut că El era acelaşi Isus, acum viu şi proslăvit, care atârnase pe cruce.

Nu la tot norodul. Iudeii, în general, venind să recunoască pe Isus ca Mesia cel prezis în profeţia Vechiului Testament, nu păreau să fie martori binevoitori ai învierii Lui (vezi Luca 16,31). Faptul că până şi unii din ucenici nu erau la început pregătiţi să accepte pe Hristosul înviat (Matei 28,17; Marcu 16,24) ilustrează cât de zadarnică ar fi fost o arătare în faţa iudeilor, în general.

Martorilor aleşi mai dinainte. Ucenicii fuseseră aleşi de la început nu numai să ajute pe Isus în lucrarea Lui, dar, şi mai mult, să fie martori după plecarea Lui cu privire la ceea ce văzuseră şi auziseră (vezi Matei 28,19.20; Ioan 17, 6-8; Fapte 1,8; 2 Petru 1,16-18).

Nouă. Vezi Fapte 1,3; 1 Corinteni 15,5-8.

Am mâncat şi am băut. Vezi Luca 24,42.43; Ioan 21,13-15. Faptul că El a mâncat şi a băut a fost proba crucială care dovedea că Hristos nu era o fantomă a imaginaţiei ucenicilor.

Ne-a poruncit să propovăduim. Porunca aceasta este cuprinsă în Matei 28,18-20 şi se găseşte în instrucţiunea din Fapte 1,8 spre a mărturisi despre împărăţia lui Dumnezeu (cf. cap. 1,2).

Rânduit de Dumnezeu. În condiţiile legământului veşnic, Hristos urma să săvârşească mântuirea omului. Lucrul acesta îndreptăţeşte faptul ca El să fie şi judecătorul oamenilor, în deplina realizare a legământului.

Vii. Pavel (cap. 17,31) este de acord cu Petru în a lega învierea şi asigurarea că Acela care înviase, urma să fie judecătorul viitor al tuturor oamenilor. Faptul că Isus era om şi încă un om care biruise păcatul şi moartea şi faptul că, în acelaşi timp, El era Dumnezeu, autor al legii, pe temeiul căreia oamenii sunt judecaţi, Îl fac să fie Cel îndreptăţit să fie judecătorul tuturor oamenilor (vezi Ioan 5,22.27).

Toţi proorocii. Ca şi în cuvântările lui anterioare (vezi cap. 2,16.30; 3,18) şi aici Petru dă pe faţă o înţelegere a sensului profeţiei VT cu privire la Hristos şi lucrarea Lui. Fără îndoială mare parte din aceasta era rezultatul învăţăturii pe care el şi ceilalţi apostoli o primiseră de la Hristos în intervalul dintre învierea Lui şi înălţarea Lui la cer, (vezi Luca 24,27.44). În cazul de faţă Petru probabil se referea la pasaje ca Isaia 49,6; Ioel 2,32. Faptul că Petru foloseşte pasaje din VT pentru a-şi susţine argumentaţia e o dovadă că el ştia că sutaşul Corneliu şi casa lui erau familiarizaţi cu acele scrieri.

Oricine crede. Aceasta este făgăduinţa din Ioan 3,14. Aici Petru o repetă, aşa cum a făcut şi Pavel mai târziu (Fapte 16,31). Mântuirea vine prin acceptarea harului lui Dumnezeu prin Isus Hristos (Efeseni 2,5.8) şi nu prin faptele Legii (Galateni 2,14.20.21). Faptele vin după primirea darului mântuirii (Efeseni 2,10; Filipeni 2,12.13).

Prin numele Lui. Cuvintele acestea trebuie să fi făcut o adâncă impresie asupra ascultătorilor atenţi ai lui Petru. Aici era răspunsul la îndoielile şi nedumeririle lor. Ei trebuiau să afle mântuirea, nu prin supunerea lor la circumciziune nici la tradiţiile iudeilor şi nici la tot ce implicau acestea, ci prin simplul act al credinţei în Hristos şi în puterea numelui Său (vezi cap. 3,16). Mântuirea lor era în puterea atributelor divine ale lui Hristos, pentru care numele Lui era un simbol exclusiv. Prin Isus Hristos din Nazaret, ei aşa cum erau neamuri urmau să primească iertarea de păcate pe care conştiinţa lor trezită îi învăţa că era condiţia prescrisă a păcii lui Dumnezeu. Realizările lor anterioare îi aşezau într-o condiţie spirituală de a se bucura de experienţa pe care versetul următor o prezintă.

Iertarea păcatelor. Vezi cap. 2,38; 3,19.

S-a pogorât Duhul Sfânt. Coborârea Duhului Sfânt asupra păgânului Corneliu şi a familiei lui înainte de botezul lor a împlinit direct pentru însoţitorii lui Petru făgăduinţa lui Hristos că Duhul Sfânt vă va călăuzi în tot adevărul (Ioan 16,13). În ciuda vedeniei lui Petru, ei tot erau nepregătiţi să primească pe deplin neamurile în biserică (Fapte 10,45), până când venirea Duhului Sfânt a demonstrat că neamurile erau în măsură să fie primite de Dumnezeu.

Mulţi creştini au susţinut că primirea Duhului Sfânt e dependentă de actul botezului cu apă. Ei au susţinut că botezul are o putere sacramentală şi astfel este o cauză instrumentală care produce har dumnezeiesc pentru primitor. Cazul prezent în care Corneliu şi familia lui au primit darul Duhului Sfânt înainte ca ei să fi fost botezaţi cu apă arată că primirea Duhului nu e dependentă de actul botezului (vezi v. 47). Botezul este mai degrabă un simbol extern al regenerării lăuntrice spirituale şi îşi găseşte înţelesul în această experienţă (vezi p. 3,44; vezi Matei 3,6; Romani 6,3-6).

Tăiaţi împrejur. (Circumcişi, KJV). Adică cei şase creştini iudei menţionaţi în cap. 11,12 (vezi cap. 10,23) ca însoţitori ai lui Petru. Uimirea lor este o mărturie cu privire la realitatea darului pe care l-au primit Corneliu şi familia lui. Până la punctul acesta, creştinii luaseră ca un lucru de la sine înţeles că neamurile dacă urmau să fie creştini, trebuiau mai întâi să devină prozeliţi iudei autentici. Cazul eunucului botezat de Filip probabil că era o excepţie de la aceasta. Dar Corneliu şi familia lui erau păgâni, dintre neamuri şi însoţitorii creştini iudei ai lui Petru erau în stare să înţeleagă cum unii ca aceştia puteau primi darul Duhului Sfânt fără ca mai întâi să fi devenit prozeliţi. Un motiv în plus pentru uimirea lor s-ar putea găsi în faptul că unii iudei din vechime declaraseră că în zilele lui Mesia nici un prozelit nu va fi primit în Israel (Talmud Abodah Zarah, 3 b, ed. Soncino, p. 8) Crezând că venise timpul lui Mesia, însoţitorii lui Petru poate să fi fost influenţaţi în gândirea lor de o astfel de atitudine exclusivistă faţă de prozeliţi.

Peste Neamuri. Însoţitorii creştini iudei ai lui Petru au văzut acum o împlinire precisă a vedeniei apostolului. Corneliu şi familia lui, plini de Duhul Sfânt, erau dovada că nimeni nu mai putea de aici înainte să numească neamurile spurcate sau necurate. Pentru semenii creştini ai lui Petru, dovada aceasta fără îndoială a fost îndestulătoare.

Vorbind în limbi. Acelaşi fel de manifestare a darurilor lui Dumnezeu a avut loc aici ca şi la Ierusalim în Ziua Cincizecimii (vezi cap. 2,4). Cuvintele lasă a se înţelege o trezire bruscă de bucurie şi înălţare care se dădea pe faţă într-o izbucnire de laudă nepremeditată. În istoria bisericii apostolice este un număr de cazuri relatate de manifestare a Duhului Sfânt prin darul limbilor (cf. Fapte 19,6; cf. cap. 2,4; vezi 1 Corinteni 14). Darul acesta a fost oferit pentru un scop practic. La Ziua Cincizecimii el a făcut în stare pe apostoli să proclame Evanghelia unor mulţimi străine de dialectul aramaic, adunate pentru a sărbători. În cazul convertiţilor lui Apolo care au fost rebotezaţi de Pavel la Efes, e logic a trage concluzia că el i-a pregătit pentru o arie mai cuprinzătoare de eficacitate creştină (vezi Fapte 19,6). La fel în cazul de faţă, darul limbilor era un semn şi o mărturie pentru însoţitorii lui Petru, care nu erau pregătiţi să accepte neamurile în biserică.

Atunci Petru a zis: (Atunci Petru a răspuns, KJV). Nu e exprimată nici o întrebare anterioară, dar evident cuvintele lui Petru din v. 47 sunt ca răspuns la întrebările uimite ale prietenilor săi creştini iudei cu privire la acţiunea pe care el o va întreprinde în vederea faptului că păgânul Corneliu şi familia lui primiseră Duhul Sfânt. El se ţinuse de îndrumarea divină venind să le predice; urma ca el să facă drumul până la capăt şi să-i boteze?

Opri apa. Se putea ca semnul extern să fie refuzat acestor persoane dintre neamuri când darul lăuntric şi spiritual pe care el îl simboliza le fusese acordat direct atât de vădit de Dumnezeu? Obişnuit ca în cazul samaritenilor (cap. 8,15-17), botezul a fost urmat de punerea mâinilor, însoţită de darul puterii spirituale. Dar acum darul Duhului fusese dat mai întâi şi tot ce rămânea era actul extern de aducere a acestor credincioşi în sânul bisericii.

Evenimentul arată că Dumnezeu dă darurile Sale direct, în măsura în care oamenii sunt gata să le primească (vezi cap. 10,44). Dar arată tot atât de clar că nici un fel de daruri spirituale, oricât de miraculoase, nu fac prin aceasta nenecesară supunerea la anumite forme externe, cum ar fi botezul. De fapt, darul excepţional a fost acordat chiar pentru scopul de a înlătura orice scrupule pe care cei cu tăierea împrejur le-a fi putut avea cu privire la botezarea lor. Darul Duhului a limpezit drumul şi botezul a urmat.

Ca şi noi. Petru recunoştea că Dumnezeu alesese şi oameni dintre neamuri ca şi dintre iudei, şi dăduse acelaşi har şi unora şi altora.

A poruncit să fie botezaţi. Construcţia pare să lase a se înţelege că Petru însuşi nu a botezat pe convertiţi. Isus (Ioan 4,1.2) şi Pavel (1 Corinteni 1,14-16) se abţinuseră de la botezarea convertiţilor şi pare că Petru a urmat aceeaşi cale în cazul acesta. Pavel declară că el se abţinuse în general de la botezare ca nu cumva să se ivească partide sub numele aceluia care-i botezase. S-ar putea ca şi aici să fie fost acelaşi motiv (vezi 1 Corinteni 1,12).

Cine a administrat botezul nu ni se spune. Poate că a fost săvârşit de însoţitorii lui Petru. Poate să fi fost o adunare organizată la Cezareea, ca rezultat al lucrării lui Filip şi prezbiterii sau diaconii ei sau Filip însuşi să fi acţionat sub îndemnurile lui Petru.

Domnului. Dovezi textuale (cf. p. 10) exprimarea Isus Hristos.

Să mai rămână. (Să zăbovească, KJV) E cu putinţă ca Petru să fi consimţit să mai rămână (vezi cap. 11,3) şi în felul acesta a dovedit că era pregătit să acţioneze apoi în acord cu învăţătura vedeniei sale. Petru trebuia să se amestece cu noii convertiţi, mâncând şi bând cu ei (v. 2.3) fără a se teme că se spurcă prin aceasta. Luca dă atât de mult spaţiu experienţei lui Petru în Cezareea, încât trebuie să fie considerată ca marcând un punct de cotitură în viaţa apostolului, atestând acordul esenţial cu Pavel. Deşi după aceea Petru a oscilat în atitudinea faţă de creştinii dintre neamuri (Galateni 2,11-13) şi a fost mustrat de Pavel pentru că a făcut lucrul acesta, relatarea acelei aspre mustrări arată că Petru înlăturase în mare măsură prejudecăţile sale iudaice şi acţionase aşa cum a făcut numai sub influenţa anumitor iudei foarte stricţi care veniseră de la Ierusalim la Antiohia.

Câteva zile. (Anumite zile, KJV) Vezi cap. 9,19.

COMENTARII ELLEN G. WHITE

1, 2SR 282 1–48AA 132–141; Ev 558; EW 78; SR 282–290 2CG 263; MH 209 2–5 AA 133 43T 405; 7T 216 4–6 SR 283 5, 7, 8AA 134 9–16 AA 135 11–13 SR 306 11–16 SR 284 15AA 193; SR 307 17–20 AA 136 17–24 SR 286 19, 20MH 473 21–23 AA 137 24AA 138 25, 26AA 137 25–29 SR 287 27–29 AA 138 33COL 59; FE 108; 4T 394 33, 34AA 138 33–35 SR 288 34CS 133, 162; PK 31, 304, 369; PP 420; IT 475, 536; 4T 423; 7T 21; WM 109 34, 353T 172 38CH 498; COL 417; DA 241; Ed 80; GC 20, 327; LS 87; ML 118, 130, 166, 227; PK 718; SC

11; 1T 482; 2T 136, 337; 3T 217; 4T 139, 227, 268; 6T 225, 415; 7T 221; 8T 208; 9T 31; WM 53,

56 43DA 211 44–48AA 139; SR 289 46, 47SR 3065