Pavel a plecat. Dovezi textuale favorizează (cf. p. 10) omiterea lui Pavel, zicând el a plecat.

La Corint. Cam la 40 de mile de vest de Atena. Pavel ar fi putut călători pe uscat, de-a lungul Istmului de Corint, sau pe apă, de la Pireu la Chencrea. Cetatea Corint era pe istm şi avea un port pe ambele ţărmuri – unul la Chencrea, pe cel de est, şi altul la Lecheum, pe cel de vest. Ea fusese de importanţă comercială, din cele mai vechi timpuri greceşti. Comerţul adusese lux şi viciu. Aici, Pavel şi-a început lucrarea, cu rezultate mult mai rodnice decât în Atena.

Acuila. Un nume latin, însemnând vultur, al cărui echivalent grec este Akulas. Onkelos, probabil o altă formă modificată, a fost purtat de scriitorul tradiţional al targumurilor iudaice (vezi Vol. V, p. 95, 96). Era o tendinţă comună a iudeilor când trăiau în ţări păgâne să ia nume derivate de la animale.

De neam din Pont. [Născut în Pont, KJV.] Literal, un om din Pont, după neam. Provinciile din Asia Mică abundau în familiile iudaice din Diaspora, cum se vede pretutindeni în Faptele Apostolilor (vezi Fapte 2,9,10; cf. 1 Petru 1,1). Unii iudei din Pont fuseseră la Ierusalim, cu ocazia Zilei Cincizecimii (Fapte 2,9). Pontul a ajuns sub stăpânirea romană când regele lui, Mitriade, a fost înfrânt de Pompei, cam cu un secol înainte de data aceasta.

Venit de curând din Italia. Vezi mai jos, la Claudiu poruncise.

Priscila. Numele apare în altă parte (2 Timotei 4,19; cf. textul cel mai bine atestat grec la Romani 16,3; 1 Corinteni 16,19) în forma de Prisca, al cărui diminutiv este. Prisca probabil reflectă legătura cu gens sau clanul Prisci-lor care, din cele mai vechi timpuri romane, dăduseră statuluicetate o lungă serie de pretori şi consuli. Căsătoria lui Acuila cu Priscila ar putea fi un exemplu deci de influenţa iudeilor culţi în mijlocul clasei superioare de femei la Roma. Plasarea numelui Priscilei mai întâi (Fapte 18,18; Romani 16,3; 2 Timotei 4,19) ar fi explicat dacă era romană de neam nobil. Faptul că ea participa la instruirea lui Apolo (vezi Fapte 18,26) sugerează că era o femeie cultă.

Întrebare dacă aceste două persoane erau convertiţi ai lui Pavel nu poate fi deplin clarificată, dar anumite fapte sugerează că nu: 1) Raportul tace cu privire la faptul că ei ar fi ascultat vreodată pe Pavel, aşa cum făcuse Lidia (cap. 18,14), un lucru pe care Luca nu l-ar fi omis, dacă ar fi avut loc. 2) Faptul că Pavel, fără să ezite, li se alăturase (cap. 18,3) chiar înainte de a fi început să predice în sinagogă ar fi putut lăsa să se înţeleagă o atitudine plină de simpatie din partea lor.

Claudiu poruncise. Raportul expulzării iudeilor din cetatea Romei (vezi p. 80) e dat de Suetoniu, în cuvintele acestea, Întrucât iudeii dădeau fără încetare naştere la tulburări, la instigaţia lui Chrestus, el [Claudiu] i-a expulzat din Roma. (Lives of the Caesars, v. 25. 4; ed. Oeb, Suetonius, vol. 2, p. 53). O colonie considerabilă de iudei era stabilită în cetatea Romei, pe vremurile acelea, la poalele Dealului Janiculum (vezi harta p. 462). Ei exercitau o considerabilă influenţă asupra claselor superioare din Roma; aveau propriile lor sinagogi şi locuri de rugăciune (vezi cap. 16,13); erau toleraţi ca o religia licita (religie legal recunoscută); şi întreţineau propriile lor cimitire, pe Calea Apia. Porunca de a-i expulza din Roma pare să fi fost bruscă; Suetoniu gândea că un om cu numele, în latineşte, Chrestus, era legat de acea poruncă. Cu privire la acest om, Suetoniu nu relatează nimic mai departe. Dar pe vremea aceea, sunetele din greceşte i şi e puteau să fie cu greu distinse şi Tertullian (Apologia iii. 5) spune că numele grecesc Christos era adesea pronunţat la fel cu Chrestos, bun, folositor sau amabil. O explicaţie cu putinţă a decretului lui Claudiu e că veniseră creştini la Roma, după Ziua Cincizecimii şi rezultase tumult ca acela de la Antiohia din Pisidia (cap. 13,50), de la Listra (cap. 14,19), de la Tesalonic (cap. 17,5-8) şi de la Berea (cap. 17,13). Numele lui Hristos era în mare măsură pe buzele atât ale celor care primeau, cât şi ale celor care respingeau pretenţia Lui de a fi Mesia. De aceea, dregătorii romani, care, ca şi Galion, păreau că nu le pasă de chestiuni privitoare la nume şi cuvinte (cap. 18,15), ar fi tras uşor concluzia că Hristos era conducătorul uneia din partide şi puteau asuma (ca la Tesalonic, cap. 17,7) că El pretindea că e un pretendent regal la un tron pământesc. Explicaţia aceasta ar lămuri confuzia cu privire la nume şi decretul de expulzare (vezi Vol. V, p. 71).

Acuila şi soţia lui fuseseră la Roma până la expulzare şi, întrucât mulţi dintre iudeii din Roma sau descendenţii lor erau oameni eliberaţi din robie (vezi cap. 6,9), e probabil ca Acuila sau părinţii lui să fi făcut parte din categoria acestora. Acuila şi Priscila sunt amintiţi mai târziu (Romani 16,13) ca şi cum s-ar fi înapoiat la Roma. Dacă au făcut-o, lucrul acesta s-a petrecut după de fuseseră cu Pavel la Efes, deoarece ei erau cu el când a scris prima sa epistolă către corinteni (1 Corinteni 16,19) şi casa în care locuiau acolo, era pusă în serviciul creştinilor din Efeseni Dacă Timotei era la Efes când Pavel i-a adresat a doua lui epistolă, ei se mai găseau încă acolo (2 Timotei 4,19). Nimic mai mult nu se mai cunoaşte despre viaţa şi faptele lor.

În ce priveşte cine au fost primii predicatori în Roma, se poate forma o părere în cadrul următoarelor date: 1) nu se putea să fi trecut douăzeci şi cinci de ani de la Ziua Cincizecimii, fără ca iudeii din Roma să nu fi primit oarecare veşti precise cu privire la întâmplările din Palestina, unde Evanghelia era predicată cu remarcabil succes; 2) printre cei care fuseseră de faţă la Ziua Cincizecimii fuseseră oaspeţi din Roma, iudei sau prozeliţi (Fapte 2,10); 3) printre iudeii elenişti care au avut disputa cu Ştefan erau eliberaţi [izbăviţi] din Roma şi Ştefan însuşi s-ar fi putut să fi aparţinut acestei categorii (vezi cap. 6,5.9); 4) Andronic şi Iustia, cărora Pavel le-a trimis salutări, fuseseră în Hristos înainte de el (Romani 16,7). Printre aceştia s-ar cuveni să se caute întemeietorii bisericii din Roma şi nu la apostolul Petru, căruia tradiţia îi atribuie această onoare. Totul arată că teologia creştinilor din Roma era la fel ca marile principii trasate de Ştefan, a cărui înţelegere a Evangheliei l-a influenţat pe Pavel. Lucrul ar ajuta să se explice de ce Acuila şi Priscila au găsit cu cale atât de uşor să primească pe Pavel în Corint. E cu putinţă ca mulţi dintre cei numiţi de Pavel în Romani 16,3-15 să fi fost expulzaţi din Roma, sub Claudiu, şi mai apoi să înapoiaseră.

A rămas la ei. Potrivit Talmudului (Sukkah 5lb; ed. Soncino, p. 245), în Alexandria, cel puţin, fiecare meserie şedea la un loc la serviciile sinagogii. Un străin care intra ar fi putut găsi pe colegii săi de meserie în sinagogă şi putea găsi sălaş la ei. dacă aceasta era practica şi la Corint, probabil la fel cum Pavel a găsit uşor găzduire şi de lucru la Acuila şi Priscila.

Facerea corturilor. [Făcători de corturi, KJV.] Meseria de facere a corturilor era o meserie pe care Pavel uşor ar fi putut s-o fi învăţat şi practicat în cetatea lui de naştere, Tars. Cetatea aceea era vestită atunci şi a fost şi mai târziu pentru ţesăturile ei aspre din păr de capră, foarte căutate pentru vele de corăbii şi pentru corturi şi cunoscute romanilor, după numele provinciei, ca cilicium. Provincia Pont, de unde venea Acuila, era vestită pentru acelaşi fel de mărfuri, materialul lor fiind furnizat de caprele care păşteau pe pantele Munţilor Taurus şi ale munţilor învecinaţi. Indicaţia de bogăţie în prima parte a vieţii lui Pavel şi faptul că el a primit o educaţie superioară n-au nici o legătură cu faptul că i s-a cerut să înveţe o meserie, deoarece proverbul rabinic: Cine nu învaţă pe fiul său o meserie, îl învaţă să fie hoţ., făcea o astfel de instrucţiune aproape universală în familiile ebraice. De pildă, marele Hillel era tâmplar. Deci Pavel era echipat să lucreze pentru întreţinerea sa în Corint, aş cum făcuse în Tesalonic, în felul acesta ocrotindu-se faţă de orice acuzaţie de interes personal în predicarea Evangheliei printre greci (1 Corinteni 9,15–19; 2Cor. 11,7–13; 1 Tesaloniceni 2,9). El a început la Corint ca un nou meseriaş, lucrând pentru salariu sau poate ca partener, în atelierul unui iudeu, nefiind încă cunoscut oraşului Corint ca nimic altceva decât ca un iudeu.

Vorbea. [Discuta, KJV.] Pavel totdeauna se ducea mai întâi la iudei (vezi cap. 13,5.14). Dar în Corint, ca mai târziu în Efes (cap. 19,8.9) nu i s-a îngăduit să continue în sinagogă tot timpul perioadei rămânerii sale în oraş (cf. cap. 18,7).

În fiecare zi de Sabat. Pavel a fost la Corint cel puţin un an şi şase luni (vezi v. 11).

Îndupleca. Sau încerca să înduplece.

Greci. Gr. Hellenai, probabil nu iudei care vorbeau greceşte sau prozeliţi în sensul tehnic al cuvântului, ci, ca şi în altă parte (vezi cap. 11,20), aceia care erau păgâni. Pavel se poate să fi întâlnit pe unii din aceştia dacă erau temători de Dumnezeu (vezi cap. 10,2) în sinagogă, dar pe mulţi dintre ei, fără îndoială, îi întâlnise la locul lui de muncă şi în alte locuri.

Dar când au venit Sila şi Timotei. Sau când Sila şi Timotei au coborât, adică din Macedonia. 1 Tesaloniceni 3,2 arată că Timotei, care pare să fi venit la Pavel, la Atena, a fost trimis înapoi aproape imediat, la Tesalonic, pentru noi veşti de la biserica de acolo. El s-a reîntors cu un bun raport cu privire la credinţa şi iubirea lor (1 Tesaloniceni 3,6). Poate că la data aceasta, fraţii, când au venit din Macedonia (2 Corinteni 11,9) au adus dovezi proaspete de stimă şi iubire pentru Pavel, în formă de daruri.

S-a dedat în totul propovăduirii. [Apăsat în duhul, KJV; Cu totul prins în învăţătură, Nitz.] Dovezi textuale atestă (cf. p. 10) suprimarea el era constrâns [sau greu apăsat] de cuvânt [sau solie]. RSV e mai puţin emfatică, Pavel era ocupat cu predicarea. Cunoscând Cuvântul lui Dumnezeu, Pavel se simţea constrâns să-l prezinte (cf. Psalmi 39,3). Nu e sigur dacă a fost vreo legătură între venirea lui Sila şi Timotei şi acest impuls să predice. Nu e nici o indicaţie că darurile pe care poate le-au adus ei au făcut pe Pavel mai puţin ocupat la meseria sa şi 1 Corinteni 9 este contra ideii acesteia, deşi e cu putinţă ca darurile să-l fi făcut să se consacre pentru un timp, numai predicării. El era deja sub o constrângere de a predica şi, fără îndoială, cuvintele încurajatoare din partea lui Sila şi a lui Timotei au întărit constrângerea aceea.

Dovedea... că Isus e Hristosul. Sau, mărturisind... Isus era Hristosul, scoţând în evidenţă că Isus era suferindul Mesia, Mântuitorul, un adevăr pe care iudeii aveau mare nevoie să-l cunoască.

Se împotriveau. Sau, se aşezau împotrivă. Verbul implică împotrivire puternică, precum o forţă aliniată în ordine de bătaie. Opoziţia faţă de Pavel era bine organizată şi condusă.

Batjocoreau. [Huleau, KJV.] Gr. blasphemeo, a vorbi de rău [pe cineva], a defăima, a huli. Cuvântul derivă de la blax, prost, şi blasphemi, a vorbi. Cu siguranţă defăimarea neîntemeiată e vorbire rea şi hula e mult mai mult. În cazul prezent, hula iudeilor fără îndoială cuprindea vorbirea de rău nu numai contra lui Pavel, dar şi împotriva lui Hristos, care era hula în înţelesul cel mai deplin. Comparaţi folosirea lui blasphemeo în 2 Petru 2,2: Calea adevărului va fi vorbită de rău. Aceeaşi purtare, deşi cuvântul e diferit, e descrisă în Fapte 19,9: Vorbea de rău Calea Domnului înaintea norodului. Tulburările reproduceau ceea ce fără îndoială avusese loc la Roma (vezi cap. 18,2) şi ceea ce avusese loc în multe alte locuri (vezi cap. 13;14 etc.). Un ecou al vorbirii de rău [hulelor] poate fi găsit în cuvintele Isus să fie anatema! (1 Corinteni 12,3 RSV).

Şi-a scuturat hainele. În ce priveşte însemnătatea faptului vezi Neemia 5,13; Matei 10,14; Fapte 13,51. Ca un act din partea unui iudeu faţă de iudei, el exprima indignarea apostolului mai bine ca orice altă acţiune. A fost ultimul recurs al lui Pavel. Apelurile sale la raţiune şi conştiinţă au fost întâmpinate doar cu violenţă brutală.

Sângele. El foloseşte cuvântul sânge în sensul de nimicire, folosind vorbirea figurată (cf. Iosua 2,19). Ideea şi forma în care e exprimată sunt esenţial ebraice (vezi Matei 27,25). Comparaţi vorbirea lui Ezechiel care definea răspunderea lui ca străjer (Ezechiel 3,18.19).

La Neamuri. Vezi cap. 13,46. Evident ceea ce spunea Pavel cu privire la întoarcerea de la iudei avea numai o aplicaţie limitată şi locală. Apostolul n-a încetat orice lucrare printre iudei, ci numai a încetat de a le predica în Corint (cf. cap. 9,15; 19,8).

Casa unui om. Pavel a folosit casa aceasta pentru învăţătură şi cult. Probabil că încă mai locuia la Acuila şi Priscila.

Temător de Dumnezeu. [Se închina lui Dumnezeu, KJV.] Gr. sebomai, a respecta, a adora. Forma cuvântului folosit aici este aplicată la prozeliţii evlavioşi (cap. 13,43) şi la grecii temători de Dumnezeu (cap. 17,4; vezi cap. 10,2). Casa lui era deci un loc corespunzător în care să se poată aduna atât iudeii, cât şi grecii, şi la care persoanele dintre neamuri ar fi fost mai dispuse să vină, decât la una care aparţinea unui iudeu.

Iust. Acesta era un supranume roman (cf. cele de la cap. 1,23). Se pot de asemenea cita dovezi textuale (cf. p. 10) pentru numele Titus Justus. Totuşi, nu sunt temeiuri pentru a deduce din faptul acesta că el este unul şi acelaşi cu Tit din Galateni 2,3, pe care Pavel l-a lăsat mai târziu în Creta. Numele de Titus era unul din cele mai obişnuite nume romane. Tit, cel care a fost trimis la Creta era totuşi strâns legat de biserica din Corint, aşa cum reiese din 2 Corinteni 7,14; 8,16, 23. Iust cel numit aici era o persoană dintre neamuri, necircumcis, la fel ca Tit, şi lua parte la sinagogă ca un temător de Dumnezeu (vezi mai sus la temător de Dumnezeu).

Vecină. [Strâns lipită, KJV.] Sau era alăturată, era vecină (RSV). Evident, după ce Pavel a întâmpinat împotrivire în sinagoga din Corint, a ales un loc învecinat pentru adunări, aşa încât să fie uşor să vină orice iudeu care şi-ar fi schimbat simţămintele faţă de Evanghelie. Dar această vecinătate urma să fie şi o pricină de înverşunare în plus, mai ales când numărul urmaşilor lui Pavel a început să crească şi când chiar şi un conducător al sinagogii a acceptat Evanghelia (v. 8).

Crisp, fruntaşul sinagogii. [Crisp, conducătorul principal, KJV.] Sau, Crisp, cârmuitorul. Cuvântul de cârmuitor cuprinde ideea de fruntaş. La acest Crisp se face aluzie în 1 Corinteni 1,14 ca unul din puţinii pe care Pavel însuşi i-a botezat. Poziţia lui fruntaşă printre iudei, înainte de convertirea lui şi acceptarea Evangheliei de către întreaga lui familie, l-a făcut demn de atenţie printre creştini.

Au crezut şi ei şi au fost botezaţi. Forma greacă a celor două verbe sugerează un proces continuu pentru o perioadă de timp nejustificată. Printre convertiţi a fost Gaiu (1 Corinteni 1,14), poate un om de o poziţie socială mai înaltă decât alţii, care era vestit printre creştini pentru ospitalitatea lui şi care a primit pe Pavel ca oaspete cu prilejul celei de-a doua vizite a sa (Romani 16,23). Membrii casei lui Stefana, cele dintâi roade ale Ahaiei, au fost pe cât se pare printre primii convertiţi de acolo (1 Cor. 16,15). Pe aceştia i-a botezat chiar Pavel (1 Corinteni 1,16). De asemenea ceilalţi pot fi socotiţi ca fiind convertiţi atunci sau la scurt timp după aceea, Fortunatus şi Achaicus (1 Corinteni 16,17); Chloe, o femeie distinsă (1 Corinteni 1,11); Cvart, un frate, şi Erast, bătrânul cetăţii (Romani 16,23) şi Eponet, la fel printre cele dintâi roade al Ahaiei (Romani 16,5). Sila şi Timotei erau cu Pavel la data aceasta şi, fără îndoială, ei au botezat pe cei mai mulţi dintre convertiţi (vezi 1 Corinteni 1,14-16).

Domnul a zis lui Pavel. [Apoi a vorbit Domnul, KJV.] Sau Şi Domnul a zis. Aici e încă o vedenie dată lui Pavel. Pe cât se pare, judecând după cuvintele Domnului, pentru oarecare motive, apostolul pierde curajul şi era în primejdie de a suferi din punct de vedere fizic. Pavel a primit solia aceasta la fel cum primise chemarea macedoneană (cap. 16,9,17), dar aici Însuşi Domnul i S-a arătat servului Său. I-au fost date viziuni de la Dumnezeu în diferite crize mari ale vieţii sale. El văzuse prima dată pe Domnul Isus, cu ocazia convertirii lui (cap. 9,4-6; cf. AA 115). Mai târziu el a auzit aceeaşi voce şi a văzut acelaşi chip, în vedenia sa din Templul de la Ierusalim (cap. 22,17-21). Acum, el a şi văzut şi a şi auzit din nou pe Domnul său.

Nu te teme. Sau încetează de a te teme. Cuvintele lasă a se înţelege că Pavel era în clipa aceea cuprins de oarecare temere şi deprimare şi simţea din greu povara sarcinii pe care încerca să

o poarte pentru Domnul său. În marea lor majoritate, convertiţii lui erau din categoria sclavilor sau a oamenilor eliberaţi din sclavie; cei care aveau o cultură corespunzătoare cu a lui, fie greci, fie iudei, păreau întârzietori în a primi predica lui (cf. 1,26,27). Fără îndoială el era şi în primejdie personală fizică. El deja văzuse insultele iudeilor izbucnind în violenţă fizică. Lucrul acesta se putea uşor întâmpla din nou. Plin de îndurare, Domnul i s-a adresat în cuvintele: Încetează a te teme.

Vorbeşte. Sau vorbeşte înainte.

Nu tăcea. Sau nu începe să taci. Ispita într-un moment de slăbiciune era de a căuta să găsească siguranţă în tăcere, când cuvintele păreau fără rod. Dar acesta era un îndemn pentru el să predice chiar şi mai stăruitor decât înainte. Nimic nu trebuia să oprească mărturia lui Pavel. Ilie trecea printr-o criză asemănătoare de descurajare (1 Regi 19,4-14) şi Ieremia la fel, nu numai o singură dată (Ieremia 1,6-8; 15,15-21)

Eu sunt cu tine. În original Eu este emfatic. Porunca dată cu puţin înainte a fost urmată de

o făgăduinţă care a făcut faţă nevoii lui Pavel, în acel moment. Deşi oamenii erau împotriva lui, Hristos era cu el. Făgăduinţa dată cândva bisericii: Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele (Matei 28,20) a fost repetată aici personal lui Pavel – Eu sunt cu tine. Deşi ascultarea de această nouă poruncă însemna o viaţă de suferinţă, împreună cu ea era asigurarea că intenţiile cele rele ale oamenilor urmau să fie frânate şi că lucrarea lui Pavel nu urma să fie permanent împiedicată.

Ca să-ţi facă rău. Sau să-ţi dăuneze, să te maltrateze. Hristos nu a făgăduit lui Pavel scutire faţă de atac. Dar vrăjmaşului nu urma să-i fie îngăduit să-i facă rău. Această asigurare însemna pentru apostol ceea ce Elisei înţelesese şi proclamase cu secole mai înainte: Mai mulţi sunt cu noi decât cu ei. (2 Regi 6,16),

Mult norod. Cuvintele aduc aminte de acelea rostite faţă de Ilie, în momentul lui de slăbiciune: Dar voi lăsa în Israel şapte mii de bărbaţi (1 Regi 19,18). Chiar şi printre cei mai adânc afundaţi în viciile Corintului (1 Corinteni 5,10,11) erau suflete sincere care tânjeau după eliberare şi care aşteptau chemarea la pocăinţă. Chemarea aceasta trebuia să fie făcută de Pavel şi de urmaşii lui.

Întrucât Corintul era unul dintre centrele importante de activitate comerciale, în perioada aceasta era, omeneşte vorbind, de însemnătate vitală ca biserica de la început să-şi afirme poziţia. Importanţa şi extinderea comunităţii creştine din Corint poate fi văzută din epistolele pe care Pavel le-a scris ulterior, bisericii de acolo. Printr-o viziune, Domnul a dat lui Pavel asigurarea milostivă că predica lui va fi din plin binecuvântată. El s-a ridicat îmbărbătat, gata pentru orice însărcinare.

A rămas. [A continuat, KJV.] Gr. kathizo, a şedea, a se aşeza undeva. Verbul sugerează permanenţă şi continuitate.

Un an şi şase luni. Timpul petrecut în Corint a dat ocazia lui Pavel nu numai pentru întemeierea şi organizarea bisericii, dar şi pentru lucrarea în districtele învecinate, ca de pildă, portul Chencrea (vezi Romani 16,1). Pe lângă predicarea la corinteni şi învăţarea lor, Pavel a scris probabil la data aceasta cele două epistole către Tesaloniceni, care sunt considerate cele mai timpurii dintre scrisorile lui şi poate cea mai timpurie din literatura întregului NT, afară de cazul că Epistola lui Iacob e datată mai timpuriu. Adresa la 2 Corinteni către Biserica lui Dumnezeu care este în Corint şi către toţi sfinţii care sunt în toată Ahaia arată lămurit răspândirea Evangheliei dincolo de limitele cetăţii. Pavel recunoştea această rodnicie extensivă ca o împlinire a făgăduinţei Domnului dată lui în viziune care l-a pregătit pentru venirea persecuţiei următoare.

Galion. Numele lui întreg originar era Marcus Annaeus Novatus, dar fiind adoptat de un roman bogat, numit Lucius Junius Gallio, el a fost după aceea cunoscut ca Junius Annaeus Gallio. El era fratele filozofului stoic, Seneca, tutorele lui Nero. Seneca a dedicat fratelui său, proconsulul, două tratate despre Mânie şi Viaţa fericită. Galion a fost proconsul al Ahiaiei, probabil cândva între anii 51 şi 53 d.Hr. (vezi p. 98). După ce s-a retras din Ahaia, în urma unui atac de friguri (Seneca, Epistole civ. 1), s-a reîntors la Roma. La început s-a bucurat de favoarea lui Nero, dar cu timpul a căzut în dizgraţia tiranului. O altă tradiţie îl prezintă ca anticipându-şi soarta prin sinucidere. Tacit, însă, vorbeşte despre el ca fiind mâhnit de moartea fratelui său, Seneca şi rugându-se de Nero pentru viaţa sa (Annals, xv. 73, ed. Loeb, Tacit, vol. 4, p. 333).

Cârmuitor. [Delegat, KJV; Proconsul, Nitz.] Mai degrabă, proconsul (vezi cap. 13,7). Aici de asemenea Luca dovedeşte acurateţea sa caracteristică la folosirea titlurilor oficiale. Sub Tiberiu, Ahaia, care cuprindea toată Grecia, la sud de provincia Macedonia, fusese o provincie imperială şi era deci guvernată de un procurator. Dar pe la anul 44, ea fusese încă o dată făcută provincie senatorială, de către Claudiu, întrucât nu mai avea nevoie de control militar direct (Tacit, Annals, i. 76; Suetoniu, Vieţile Cezarilor, v. 25. 3). Din această cauză, pe vremea vizitei lui Pavel era din nou cârmuită de un proconsul.

Iudeii s-au ridicat. [Iudeii au făcut insurecţie, KJV.] Mai degrabă, s-au ridicat. Cuvântul insurecţie a căpătat de la data când a fost tradusă KJV, sensul special de revoltă a supuşilor contra cârmuitorilor lor. Aceasta nu e ceea ce a avut loc aici. Iudeii, evident nădăjduiau că, prezentându-se în grup împotriva lui Pavel, puteau obţine expulzarea apostolului din cetate.

Scaunul de judecată. Se obişnuia de către guvernatorii romani ai provinciilor să ţină şedinţe în agora sau forum, adică în piaţă în anumite zile fixate (vezi cap. 19,38), pentru ca oricine să poată apela la ei ca să i se poată satisface plângerile. Pare că iudeii s-au folosit de o astfel de ocazie. Dar pentru Galion, ei au apărut ca o ceată de iudei care acuzau pe unul din neamul lor de vreo învăţătură greşită. Dacă ar fi fost venit numai de curând de la Roma, ar fi fost probabil ca el să fi auzit de tulburările cu privire la Chrestus (vezi cap. 18,2) şi ar fi considerat că aceasta era o ceartă cu privire la acelaşi subiect. Vezi ilustraţiile din faţa p. 448, 449.

Omul acesta. Gr. houtos, acesta, un pronume demonstrativ exprimând bine dispreţul pe care ar fi dorit să-l imprime în mintea lui Galion.

Legii. Pare evident că în acest apel la proconsul, iudeii nu se refereau la Legea lui Moise, ci la legea romană. Şirul gândirii lor ar fi fost că, deşi din punct de vedere al convenienţei, iudeii fuseseră expulzaţi din Roma, iudaismul era totuşi o religio licita, tolerată şi recunoscută de statul roman. De aceea, acuzaţia lor nu ar fi fost cu privire la vreun punct al religiei iudaice, ci că Pavel predica o religie nouă, nerecunoscută (cf. cele de la cap.17,7).

Să înceapă vorba. [Să-şi deschidă gura, KJV.] O formulă obişnuită folosită pentru a introduce

o cuvântare explicită (cf. Matei5,2; 13,35; Fapte 10,34). Pavel era pe punctul de a începe o apărare precisă, dar aceasta s-a dovedit a nu fi necesară.

Galion a zis. Galion n-ar fi putut să locuiască în Ahaia, oricât de lung timp, fără să audă de noua mişcare. Fără îndoială cunoştea din dificultăţile iudeilor. De asemenea probabil cunoştea ceva despre Pavel. Dar din punctul său de vedere – acela de filosof şi bărbat de stat – aceasta nu era o chestiune pentru judecata sa. El nu intenţiona să tragă o linie precisă între religiile recunoscute de Roma şi cele care nu erau.

Vreo nedreptate sau vreo faptă rea. Cele două lucruri pe care să le ia în consideraţie un dregător erau: 1) orice faptă rea (cf. cap. 24,20) sau fapte de injustiţie, sau (2) orice conduită nescrupuloasă cuprinzând vreun rău moral. Condamnând lucruri de felul acesta, el şi-ar fi îndeplinit datoria ca administrator al legii şi echităţii romane. Ambele expresii folosite aici atrag atenţia la fapte de rău făţiş, ca de pildă jaf şi atac; a doua desemnează pe aceia în care abilitatea sau isteţimea frauduloasă este caracteristica principală.

V-aş asculta. Adică, aş asculta cazul vostru. Verbul e folosit şi ca un termen tehnic pentru preluarea unei plângeri. Galion arăta prin vorbirea sa că romanii se considerau superiori faţă de iudeii toleraţi. Dar, dacă cazul lor era întemeiat, iudeii urmau să se bucure de beneficiul unei astfel de toleranţe şi ar fi cercetat orice chestiuni care cadrau cu slujba sa şi cu legea romană.

După cuviinţă. Sau aşa cum este drept.

Dacă este vorba. [Chestiunea, KJV.] Mai degrabă chestiuni.

Asupra unui cuvânt, asupra unor nume. [Cuvinte sau nume, KJV.] Sau vorbire şi nume. Fără îndoială multe puncte cu privire la învăţăturile lui Pavel ar fi fost prezentate de iudei, dacă aveau ocazie. Dar dacă Isus era Hristos sau nu, ar fi fost pentru roman o chestiune strictă de definiţie teologică, asupra căreia legea romană nu ar avea nici o influenţă. Dacă Galion ar fi auzit numele Chrestus la Roma (vezi v. 2), el ar fi fost cu atât mai mult înclinat să urmeze conduita stăpânului său regal şi să se lipsească pe cât mai repede posibil de iudeii care se certau (cf. cap. 23,29).

Legii voastre. Literal, legea care [este] potrivit cu voi. Prin accentul său, Galion lăsa a se înţelege că el a văzut ce urmăreau ei prin apelul lor la lege. Ei se preocupau de legea iudaică şi nu de legea romană; în cazul lor şi el a refuzat să se lase amestecat în lucrul acesta.

Nu vreau să fiu judecător. Respingerea emfatică a cazului de către Galion spune literal, Judecător al acestor lucruri eu nu doresc să fiu. Cuvântul grec pentru judecător este emfatic, la fel ca pronumele pentru eu. Galion a renunţat la jurisdicţia asupra cazului deoarece nu intra în cadrul legii romane.

I-a alungat. Aşezat aşa cum era fără îndoială, în agora sau forum, cu lictorii şi ceilalţi slujbaşi în jurul său, acum a poruncit ca locul să fie eliberat de certăreţii turbulenţi despre cuvinte şi nume. El avea destul de lucru cu cele care reveneau de drept jurisdicţiei sale în viaţa comercială zbuciumată a Corintului.

[Grecii, KJV.] Dovezi textuale favorizează (cf. p. 10) exprimarea ei toţi au luat pe Sosten,

Au pus mâna. [Au pus mâna, KJV.] Mai degrabă, au apucat (cf. cap. 16,19; 17,19). Acelaşi verb este folosit şi în cap. 21,30 cu privire la acţiunea violentă a gloatei din Ierusalim şi, imediat după aceea (v. 33), cu privire la purtarea căpitanului pentru salvarea lui Pavel.

Sosten. Numele era obişnuit; el nu are nevoie să fie identificat cu Sostene, menţionat în 1 Corinteni 1,1, deşi e posibil ca liderul persecuţiei să fi fost după aceea convertit, la fel ca în cazul lui Pavel.

Fruntaşul sinagogii. Pare că Sosten fusese făcut conducătorul sinagogii după convertirea lui Crisp (v. 8). Se prea poate ca el să fi fost zelos să-şi arate râvna împotriva creştinilor, aducând de îndată acuzaţii împotriva lui Pavel, în faţa proconsulului. Ca purtător de cuvânt, a atras privirea lumii îngrămădite în jur, dintre care mulţi erau greci. Ei, evident, au prins tonul de dispreţ al lui Galion şi au urmat decizia la care au mai adăugat propria lor contribuţie şi încă una aspră. Sau se poate că iudeii să se fi întors împotriva noului lor conducător, după ce nu izbutiseră în prima lor acţiune. Pavel, fără îndoială avea nu puţini simpatizanţi printre neamuri. În orice caz, Sosten a intrat în centrul atenţiei mulţimii.

Şi-l băteau. Sau au început să-l bată.

Fără ca lui Galion să-i pese. [Galion nu se îngrijea de nici unul din lucrurile acestea, KJV; Nu-i păsa de acestea, Nitz.] Mai degrabă nici unul din lucrurile acestea nu îngrijora pe Galion.

Declaraţia lui Galion reflectă nepăsarea oamenilor lumii faţă de adevărul descoperit. Dar cuvintele nu însemnau în chip necesar că era indiferent faţă de religie. El recunoştea pur şi simplu limitele propriei sale jurisdicţii. Cârmuirea lui trebuie să fi constituit un precedent favorizant pentru răspândirea creştinismului.

Cu privire la felul în care era privit de romani, felul de viaţă iudaic (cf. v. 14), vezi Vol. V, p. 60-62; Vol. VI, p. 59, 60.

A mai rămas destule zile. [A întârziat... un bun răstimp, KJV.] Literal, după ce a rămas multe zile. Pavel locuise şi lucrase într-o linişte cumpănită un an şi şase luni (v. 11). După această perioadă sau poate în decursul ultimei părţi a ei a fost târât înaintea lui Galion. După criza aceasta, apostolul a mai avut un nou timp de pace în care să lucreze.

Spre Siria. Motivele călătoriei sale ar fi putut să fie următoarele: (1) la fel ca mai târziu (vezi cap. 20,3,4), el dorea fără îndoială să predea darurile colectate pentru discipolii din Ierusalim, în persoană (cf. Romani 15,25, 26; Galateni 2,10). E clar că atunci când Pavel s-a hotărât să se întoarcă dorea să ajungă la Ierusalim cât mai repede cu putinţă, deoarece a refuzat să rămână la Efes, deşi predica lui era primită mai cu plăcere de iudeii de acolo, decât în multe alte locuri; (2) votul lui recent cerea o vizită la Templu; (3) probabil vroia să relateze rezultatele lucrării sale printre neamuri, mai ales în regiunile depărtate, Macedonia şi Ahaia (cf. Fapte 15,4).

Priscila şi Acuila. Vezi v. 2.

Chencrea. Portul răsăritean al Corintului în Golful Saronic. Romani 16,1 lasă a se înţelege că acolo era o biserică organizată. Recunoştinţa cu care Pavel se referă la Fivi şi la serviciul ei creştin (Romani 16,2) arată că el avusese legături apropiate cu biserica aceasta. Probabil el a întemeiat-o.

Juruinţă. Aceasta pare să fie o juruinţă aparte, o formă modificată a juruinţei nazirene temporare, descrisă în Num. 6,1-21. Aceasta din urmă cerea o despărţire de lume şi de viaţa obişnuită a oamenilor (cuvântul nazireu înseamnă persoană separată sau consacrată. Pentru durata juruinţei lui, nazireul nu trebuia să bea vin sau băutură îmbătătoare şi nici să-şi radă capul sau faţa. La sfârşitul perioadei juruinţei sale, el urma să-şi radă capul la Templu şi să-şi ardă părul în focul altarului, sub jertfa sa. După ce şi-au terminat juruinţa, nazireii din Fapte 21,24 şi-au ras capetele. Persoanele care locuiau departe de Ierusalim pare că aveau permisiunea să-şi taie părul şi să aducă cu ei şuviţele de păr la Templu, pentru a le aduce ca jertfă când restul părului lor era ras de pe capul lor. Lucrul acesta l-a făcut Pavel la Chencrea, înainte de a pleca în călătorie, pe mare, spre Siria. Este evident din 1 Corinteni 11,14, că Pavel considera părul lung la bărbaţi, ca efeminat, dar juruinţa nazireică producea în mod necesar păr lung. Prin urmare, deşi ţinea mai departe juruinţa, el şi-a tuns părul din motive de înfăţişare şi din cauza obiceiului locului, afară de cazul că se terminase perioada juruinţei sale când a ajuns la Chencrea.

Pare că motivul acestor juruinţe a fost o recunoştinţă deosebită pentru eliberare din primejdie. Teama, făgăduinţa şi eliberarea au fost notate în raportul lucrării lui Pavel la Corint şi o juruinţă de consacrare faţă de programul de predicare a Evangheliei ar fi fost un rezultat natural. Pavel nici nu a dispreţuit, nici nu a condamnat exprimarea sentimentului evlavios, deoarece nu le-a considerat legaliste, aşa cum a făcut cu anumite practici ale iudeilor.

E de asemenea posibil că Pavel aplica principiul său de a fi totul tuturor oamenilor (1 Corinteni 9,22) şi de aceea, ca iudeu, acţiona în simpatie cu iudeii (v. 20). Un vot sau o juruinţă nazireică urma să demonstreze tuturor fraţilor săi iudei că el, personal, nu dispreţuise legea şi nici nu învăţa pe alţi iudei să o dispreţuiască (vezi Fapte 21,21-24).

Au ajuns în Efeseni [A ajuns la Efes, KJV.] Dovezi textuale favorizează (cf. p. 10) exprimarea ei au ajuns la Efes. Verbul grec tradus el a venit este un termen nautic însemnând venind la uscat. Efesul era o cetate vestită, capitala districtului grec Ionia şi, mai târziu, a provinciei romane Asia. El a devenit scena lucrărilor de mai târziu ale apostolului Ioan. Cetatea nu era departe de mare, pe un teren deluros la gura râului Cayster, între râurile mai mari, Hermus şi Meander. Efesul fusese o colonie timpurie greacă pe ţărmul estic al Asiei Mici, dar în sec. al VI-lea î.Hr., a ajuns sub puterea regilor Lidiei. De la început, ea fusese un centru pentru cultul Artemisei (Diana romană; vezi cap. 19,24) al cărei templu de acolo era vizitat de pelerini din toate părţile lumii cunoscute. De secole, Estul şi Vestul veniseră în contact strâns la Efes şi acolo, religia Greciei a luat un caracter mai oriental şi cuprindea magie, mistere şi farmece. Pe vremea lui Pavel, Efesul era cu mult cel mai aglomerat şi cel mai popular oraş din Asia proconsulară. Erau acolo destui iudei pentru cel puţin o sinagogă.

A lăsat acolo. Se presupune că Acuila şi Priscila s-au aşezat pentru câtăva vreme la Efeseni În ce priveşte diferitele lor deplasări, vezi v. 2.

În sinagogă. Aceasta era practica obişnuită a lui Pavel; el nu putea să părăsească propriul său popor, deşi în mod constant era expus la un tratament dur din partea lor, ci i-a căutat aici din nou, de îndată ce a sosit. Totuşi, ce a predicat aici pare să fi fost primit cu mai puţină ostilitate, deoarece iudeii din Efes l-au rugat să stea mai mult (v. 20). S-ar putea ca felul cosmopolitan al populaţiei din Efes să fi avut de-a face cu această deosebire în atitudine.

A stat de vorbă. Gr. (vezi cap. 20,7).

L-au rugat. [Au dorit de la el, KJV.] Verbul tradus aici au dorit e de cele mai multe ori redat prin au rugat. Dorinţa lor era un semn plin de nădejde şi făgăduia o serie de roade pe măsură. Nicăieri în altă parte, afară de Berea, nu a găsit Pavel o atitudine mai primitoare faţă de adevărul pe care-l prezenta. El privea la corinteni ca la nişte copii care aveau nevoie să fie hrăniţi cu lapte (1 Corinteni 3,2), dar mai târziu s-a aflat în stare să vestească efesenilor tot planul lui Dumnezeu [tot sfatul lui Dumnezeu, KJV] (Fapte 20,27), deoarece erau în stare de a fi părtaşi la ştiinţa lui cu privire la taina Evangheliei (Efeseni 3,4).

La ei. Dovezi textuale favorizează (cf. p. 10) omiterea acestor cuvinte.

N-a voit. [N-a consimţit, KJV.] Literal, n-a încuviinţat, adică a fi de acord, a accepta.

Şi-a luat rămas bun. Dovezi textuale favorizează (cf. p. 10) omiterea cuvintelor trebuie numaidecât ca sărbătoarea care vine s-o fac în Ierusalim. Dacă... Cuvintele omise sunt considerate

o inserţie sugerată de cap. 20,16. Acceptarea omiterii face să nu fie necesară o tratare a problemei care sărbătoare iudaică ar fi putut să fie aceasta. Mă voi întoarce. Îndată ce Pavel a avut prilej, el şi-a îndeplinit făgăduinţa (cap. 19,1).

Dacă va voi Dumnezeu. Pavel şi Iacov erau de acord când se încredeau voinţei Tatălui care îndruma toate lucrurile bine, chiar până la folosirea aproape a aceleiaşi expresii (cf. Iacov 4,15). Pentru ei era mai mult decât formula deo volente, dacă va voi Dumnezeu, care mai înainte era aşa de adesea pe buzele creştinilor. În ce priveşte demonstrarea voii lui Dumnezeu, prin opreliştea Duhului a ceea ce Pavel aşteptase să facă, vezi Fapte 16,6,7.

În Cezareea. Evident o mare măsură de acţiune e cuprinsă în versetul acesta. La Cezareea, fără îndoială, el şi-a reînnoit legătura cu evanghelistul Filip. El a fost oaspete în casa lui Filip, în

Cezareea, cu un prilej ulterior (cap. 21,8).

S-a suit. Adică, de la oraşul de litoral, la cetatea Ierusalim.

A urat de bine bisericii. [A salutat biserica, KJV.] Aceasta este o notiţă scurtă cu adevărat despre vizita la ceea ce pe atunci era centrul întregii vieţi şi acţiuni creştine. Aceasta este a patra vizită a lui Pavel, după convertirea sa (cf. cap. 9,26; 11,30; 15,4; 21,17). Nici o menţiune nu e făcută cu privire la o adunare a bisericii, ca în cap. 14,27, sau la un raport despre ceea ce au făcut Pavel şi asociaţii săi. Nici măcar numele cetăţii nu e dat, şi nu se spune nimic cu privire la împlinirea juruinţei lui Pavel. Unii sugerează că Pavel a avut parte de o primire rece şi că poziţia lui cu privire la lege, în raport cu creştinii dintre neamuri, înstrăinaseră pe creştinii din Ierusalim, care, în mod natural, erau plini de râvnă pentru lege. Dar aceasta e numai cu puţin mai mult decât o speculaţie. Indiferent care ar fi motivul, apostolul s-a grăbit să ajungă cât mai curând cu putinţă la locul plin de amintiri scumpe lui, în sânul creştinilor din Antiohia.

În Antiohia. Reîntoarcerea lui Pavel la Antiohia marchează sfârşitul celei de-a doua călătorii misionare. Era cam pe la anul 52 d.Hr. (cf. p. 102).

A stat câtăva vreme. Vizita trebuie să fi fost de o durată de câteva luni. Unii atribuie acestei ocazii disensiunea pe care Pavel o relatează în Galateni 2,11-14. Motivarea este că Pavel fusese multă vreme absent din Antiohia şi că partida iudaizantă avusese timp să organizeze un atac proaspăt asupra libertăţii neamurilor. Ei exercitaseră o presiune înnoită asupra lui Petru şi un element dăinuitor de instabilitate din caracterul lui, l-a făcut să cedeze. Totuşi, alţii susţin că incidentul a avut loc înainte ca Pavel şi Sila să fi părăsit Antiohia pentru a se duce la Conciliul din Ierusalim (vezi cap. 15,39,40).

A plecat. Antiohia este punctul de plecare al celei de-a treia călătorii misionare, ca şi pentru cele două anterioare (cap. 13,1-3; 15,36-40).

Galatiei şi Frigiei. Fără îndoială, Pavel a luat aceeaşi direcţie ca şi mai înainte, vizitând Listra şi Derbe, înainte de a ajunge la partea mai nordică a Asiei Mici (vezi Nota Adiţională la cap. 16).

Întărind. Pavel nu era numai un evanghelist care înfiinţa biserici noi, el era şi un păstor, în înţelesul că păstra o preocupare activă pentru binele dăinuitor al bisericilor. Pentru unele dintre aceste biserici înfiinţate cu prilejul celei dintâi călătorii misionare, aceasta era cea de-a patra vizită a lui Pavel acolo (vezi cap. 13,51; 14,6, 21; 16,1, 6).

Vezi traseul celei de a treia călătorii misionare a lui Pavel

Apolo. Probabil o contragere de la Apoloniu sau Apolodor. Versetele următoare sunt parantetice şi procură un fundal pentru ceea ce a avut loc mai târziu. Faptele date în NT cu privire la Apolo sugerează că el a avut un loc de frunte în biserica primară. Influenţa lui ca învăţător s-a făcut remarcabil simţită în Corint. Pavel menţionează o partidă a urmaşilor lui acolo (vezi 1 Corinteni 1,12; 3,5; 4,6).

De neam din Alexandria. [Născut în Alexandria, KJV.] Literal, un alexandrin din naştere. Traducerea LXX a VT fusese făcută în Alexandria de către iudei. Alexandria era un mare centru cultural, având una dintre cele mai mari biblioteci ale lumii antice. Filosoful Filo era un conducător intelectual distins printre iudeii de-acolo. Întrucât a trăit până în anul 50 d.Hr., Apolo se poate să fi ajuns sub influenţa lui.

Avea darul vorbirii. [Elocvent, KJV.] Gr. logios, învăţat, elocvent. Oricare din aceste traduceri dă numai jumătate din ideea cuvântului. El era învăţat şi putea folosi efectiv învăţătura lui.

Tare. [Puternic, KJV.] Gr. dunatos, capabil, puternic.

Era învăţat. Gr. katcheo, a sonda adânc despre, şi, prin extensiune, a învăţa prin viu grai pe alţii. Cuvântul de la care derivă cuvântul nostru, a catehiza, lasă a se înţelege că Apolo fusese învăţat de cineva, pe lângă studiul său personal din VT. Ştim de la Josephus (Antiquities, xviii. 5. 2) că învăţătura şi botezul lui Ioan produseseră un puternic efect printre iudei. Nu este deci surprinzător că se iveau la Ierusalim şi la Efes, iudei care acceptaseră învăţătura lui Ioan Botezătorul, despre Isus. Dar o astfel de instruire era fără îndoială puţin cuprinzătoare. Ei vor fi ştiut că Ioan boteza ca pregătire pentru împărăţia care urma să vină şi vor fi auzit că el prezentase pe Isus ca fiind Mielul lui Dumnezeu şi despre glasul din cer, când fusese El botezat. Dar Ioan fusese decapitat la scurt timp după aceea şi Isus suferise moartea pe Golgota. Mulţi dintre ucenicii lui Ioan s-ar fi putut să nu fi ştiut ce se petrecuse în legătură cu solia lui Hristos, după aceea – înfiinţarea bisericii, rânduielile botezului creştin şi a Sfintei Cine, revărsarea Duhului Sfânt, învăţătura despre convertire urmând pocăinţei şi primirea darului mântuirii prin har, prin credinţă. Ioan Botezătorul însuşi nu înţelesese decât în mod neclar ceea ce Isus prezenta în direcţia aceasta, deoarece a venit

o zi când a trimis să întrebe pe Domnul, Tu eşti Acela care are să vină? (Matei 11,3).

Calea. Erau multe lucruri pe care oricine umbla pe calea lui Ioan avea nevoie să le ştie cu privire la calea Domnului. Expresia e folosită într-un sens semitehnic, ca în expresia unii umblând pe calea credinţei [calea aceasta, KJV] (vezi cap. 9,2), ca echivalent la ceea ce astăzi ar fi numit religia creştină.

Un duh înfocat. Sau plin de râvnă cu duhul (cf. Romani 12,11, unde, la fel, cuvântul duh însemnează duhul omului, nu Duhul Sfânt al lui Dumnezeu).

Vorbea şi învăţa amănunţit. [Vorbea şi învăţa sârguincios, KJV.] Expresia calea Domnului este o traducere a unor cuvinte din VT (Isa. 40,3), citate de scriitorii Evangheliei cu privire la predica lui Ioan Botezătorul (Matei3,3; Marcu 1,3; Luca 3,4; Ioan 1,23). Apolo era foarte clar şi precis în proclamarea a ceea ce Ioan predicase cu privire la venirea împărăţiei cerului, ilustrată din propriile sale studii din VT. S-ar putea ca el să fi arătat cum Ioan pregătise calea pentru Isus şi se poate să fi făcut cunoscut mare parte din faptele şi cuvintele lui Isus, ca o dovadă că Dumnezeu trimitea profeţi mai mari decât cei pe care de multă vreme îi avuseseră iudeii şi că, deci, viaţa lui Hristos era o mărturie că mântuirea era aproape. Dar învăţătorul lui Apolo, indiferent cine ar fi fost acela, nu dusese pe elevul său dincolo de solia Botezătorului, care recunoştea pe Isus ca Hristosul. Apolo primise un fel de iudaism proslăvit, care avea să păstreze caracteristicile vechii religii. Fără îndoială, el nu înţelesese până acum că tăierea împrejur nu e nimic (1 Corinteni 7,19; cf. Galateni 5,6) şi nu şi-a dat seama că sistemul sacrificiilor era aproape de pieire (Evrei 8,13).

Cunoştea. Gr. epistamai, a fi vat în, a avea cunoştinţă de.

Botezul lui Ioan. Sub botez trebuie inclusă ideea cunoştinţei şi experienţei religioase la care botezul era introducerea. Cuvintele sunt pline de interes, arătând că lucrarea lui Ioan Botezătorul, ca înainte mergător al lui Hristos, ajunsese mai departe de cum arată relatarea Evangheliei. Cu siguranţă ajunsese la Alexandria. Cu privire la limitările acestui botez, vezi comentariul mai sus la era învăţat.

Vorbi cu îndrăzneală. Se cerea îndrăzneală, deoarece iudeii nu erau în nici un caz cu toţii gata să asculte predicarea cu privire la venirea lui Mesia. Oratorul trebuia să fie pregătit cu învăţătură şi elocvenţă, ca şi curaj, pentru a trata tema aceasta, cu privire la care iudeii fuseseră înşelaţi iarăşi şi iarăşi de impostori.

Acuila şi Priscila. Dovezi textuale favorizează (cf. p. 10) exprimarea Priscila şi Acuila, ca în v.

18 (cf. Romani 16,3; 2 Timotei 4,19). Ea evident a luat parte activă la instruirea lui Apolo, dovedind că era o femeie cu multă putere şi râvnă printre creştini. Acuila şi Priscila aparent continuaseră să ia parte la serviciile sinagogii. Când Apolo a apărut acolo în rolul de rabi şi a predat solia sa (cf. Fapte 13,14,15), ei l-au ascultat şi au fost atraşi către el.

L-au luat. Întrucât mersese atât de departe în solia lui Ioan, Apolo ar fi fost mult mai mult în simpatie cu Acuila şi Priscila, în poziţia lor cu privire la Hristos, decât cu iudeii care nu merseseră atât de departe. El era pregătit să primească pe Mesia, dar nu înţelegea în ce fel împlinise Isus condiţiile acelui titlu.

I-au arătat. [I-au expus, KJV.] Mai bine mai exact.

Calea lui Dumnezeu. Ceea ce i-au arătat ei lui Apolo era ceea ce ei aflaseră de la Pavel şi poate prin contacte mai timpurii cu creştinătatea din Roma (vezi v. 2). Aceasta ar fi cuprins doctrinele mântuirii prin har, îndreptăţirii prin credinţă, darul Duhului Sfânt, după convertire şi botez şi înţelesul şi necesitatea Sfintei Cine. Ar fi urmat fără îndoială, ca în cazul celor doisprezece oameni din cap. 19,1-7, ca Apolo, care mai înainte cunoscuse numai botezul lui Ioan, să fie rebotezat în numele Domnului Isus.

Voia să treacă. [Era dispus să treacă, KJV.] Adică, dorea să meargă.

În Ahaia. Probabil la Corint, oraşul cel mai de seamă al Ahaiei. Formularea cap. 19,1 şi referirea la Apolo, în 1 Corinteni 1,12, face din aceasta o certitudine. Cultura lui, însuşirile lui naturale şi învăţătura şi experienţa lui recentă îl calificau să îndeplinească acolo o lucrare asemănătoare cu aceea pe care Pavel o săvârşise la Atena. Nu există nici un raport cu privire la vreo însărcinare apostolică pentru Apolo, dar unii dintre corinteni ajunseseră să-l considere egal cu Pavel (1 Corinteni 1,12). Din această cauză, a apărut un puternic sentiment de partidă în acea biserică, pe care Pavel l-a reprimat (1 Corinteni 3,3-17). Nu există motiv de a presupune că Apolo însuşi a produs situaţia aceasta, deoarece Pavel vorbeşte de Apolo că a udat ceea ce el sădise (1 Corinteni 3,6). Se pare că faptul că Apolo avea cunoştinţe de existenţa duhului de partidă în biserică l-a făcut să nu dorească să se înapoieze în Corint (1 Corinteni 16,12).

Fraţii l-au îmbărbătat. [Îndemnând, KJV.] Sau încurajându-l. Pasajul acesta poate fi tradus şi încurajând [pe Apolo], fraţii au scris ucenicilor.

Au scris. [Fraţii au scris, KJV.] Aceasta este cea dintâi relatare a ceea ce a ajuns să fie cunoscut drept scrisoare de recomandare (vezi 2 Corinteni 3,1; cf. Romani 16,1,2; Coloseni 4,10), trimisă de la o biserică la alta, în favoarea purtătorului recomandaţiei. Ele erau scrisorile de acreditare de pe acea vreme. Faptul că biserica din Efes era dispusă să dea lui Apolo o astfel de scrisoare, arată excelenta impresie pe care el o făcuse pe când era acolo. A ajutat mult prin harul... Pasajul poate fi tradus şi prin har a ajutat mult pe cei care crezuseră. Traducerea aceasta pare preferabilă, deoarece prin harul lui Dumnezeu conlucrând cu darurile înţelepciunii şi elocvenţei, Apolo a fost în stare să conducă pe oameni la o experienţă mai adâncă în Hristos. Aceasta corespunde exact cu ceea ce Pavel spunea cu privire la legătura lui Apolo cu propria sa lucrare: Eu am sădit, Apolo a udat; eu am pus temelia şi un altul clădeşte deasupra (1 Corinteni 3,16,10).

Înfrunta cu putere. [Convingea cu putere, KJV.] Gr. diakatelegchomai, a înfrânge de tot prin argumente, a convinge deplin. Apolo confrunta obiecţiunile iudeilor cu proba Scripturii şi biruia. El ducea pe iudei la aceeaşi concluzie la care îi îndemnase Pavel. Metoda lui probabil a fost diferită de aceea a lui Pavel, deosebirea fiind în personalitatea lui. Lucrarea lui în mod natural atrăgea urmaşi la noul predicator şi poate îi dădea un succes numeric mai mare decât cel ce însoţise eforturile lui Pavel. Întrucât Apolo nu mai apare în alt loc în Fapte, trebuie să se noteze aici ceea ce se ştie cu privire la istoria lui ulterioară. Deşi numele lui a fost folosit la Corint ca parolă a unui partid, Pavel nu arată nici o diferenţă doctrinară între el şi Apolo şi, întrucât şi unul şi altul fuseseră în strânsă legătură de afinitate cu Acuila şi Priscila, probabil nu era nici un dezacord. Ar reieşi din 1 Corinteni 16,12 că Apolo ar fi revenit cândva la Efes, probabil cu scrisori de recomandare de la biserica din Corint (2 Corinteni 3,1). Pavel avea încredere în el, cum e arătat de dorinţa lui ca el să poată veni la Corint cu Stefana, Fortunat şi Ahaic (1 Corinteni 16,12-17). Apolo iese din câmpul vizual după aceea, până către sfârşitul carierei lui Pavel. Putem crede că anii care au intervenit au fost plini de muncă evanghelistică plină de râvnă, aşa cum săvârşise la Efes şi la Corint. Către finele lucrării lui Pavel (c. anul 67 d.Hr.), Apolo e menţionat de către Pavel (Tit 3,13). El era în tovărăşie cu Zena, legiuitorul, adică cineva care ca şi Apolo, avea o reputaţie cu privire la o adâncă cunoaştere a legii, fie iudaică, fie romană (vezi Matei 22,35; Vol. V, p. 55, 56). Sentimentul lui Pavel faţă de Apolo evident a continuat să fie un sentiment de interes plin de afecţiune, deoarece solicita pe Tit să-i dea tot ajutorul cu putinţă. Apolo lucrase în Creta şi acolo pare că adunase în jurul său o grupă selectă de ucenici, pe care Pavel îi distinge de cei care erau asociaţi cu el (Titu 3,13,14).

Isus este Hristosul. Mai degrabă, Hristosul este Isus sau Isus este Hristosul (vezi v. 5; cap. 17,3).

COMENTARII ELLEN G. WHITE

1–3AA 243, 349

1–18AA 243–254

3 AA 347; CT 279; FE 97; PP 593; 4T 409

4, 5 AA 350

5 AA 247

5–7AA 248

8 AA 249

9, 10 AA 250; PK 277

11 AA 270, 298; Ev 327; 7T 268

12, 13 AA 252

14–17AA 253

18 AA 254

18, 19 AA 351

18–21AA 269–280

19–21AA 269

23 AA 281

24 AA 269

25–28AA 270