Ne-am smuls din braţele lor. [Ne-am desfăcut de ei, KJV; Ne despărţirăm de ei, Nitz.] Verbul

grecesc sugerează despărţirea cu efort şi expresia poate fi tradusă după ce ne-am rupt de ei. Ne-am dus drept. Evident, cu un vânt şi un curent favorabil. Cos. O insulă aflată în faţa coastei Asiei Mici, la intrarea Arhipelagului grec (vezi harta p. 306).

În vechime a fost pe insulă un templu al lui Esculap, cu o şcoală medicală; era vestită şi pentru vinul ei, producţia ei de mătase şi ţesături. A doua zi. Luca, cu interesul lui evident pentru călătoriile pe apă, are grijă să ţină socoteala zilelor necesare călătoriei (cf. cap. 20,6.7.15).

Rodos. Vestita insulă de la colţul de sud-vest al Asiei Mici (vezi harta p. 366) care a ajuns vestită în timpul Warului Peloponez. Un nume vechi al insulei era Asteria, locul stelelor. Numele Rodos a fost căpătat datorită belşugului de trandafiri care creşteau pe insulă. Lemnul ei, folosit la construirea de corăbii, a dat locuitorilor posibilitatea de a-şi dezvolta o flotă puternică. O răscruce de drumuri, importantă pentru scopuri comerciale şi militare, avea şi un mare templu al soarelui, iar monedele purtau capul lui Apolo, ca zeul soare. O statuie metalică uriaşă a lui Apolo, zeul soare, de peste 100 de picioare înălţime, era cunoscută drept Colosul din Rodos şi drept una dintre cele şapte minuni ale lumii. Ridicată de Chares, pe la anul 28 î.Hr., a fost doborâtă la pământ de un cutremur în anul 224 î.Hr. şi a zăcut întinsă pe spate, timp de aproape 900 de ani. În sec. al VII-lea î.Hr., a fost vândută de cuceritorii sarazini unui iudeu, despre care se spune că a folosit 900 de cămile pentru a târî fragmentele.

Patara. Există o uşoară dovadă textuală (cf. p. 10) pentru adăugarea cuvintelor şi Mira, probabil prin transfer de la călătoria lui Pavel la Roma (cap. 27,5). Patara era o cetate pe ţărmul provinciei Licia (vezi harta p. 360) şi era vestită pentru cultul lui Apolo. Aflându-se în apropierea râului Xanthus, era portul pentru cetatea cu acest nume. Aici, Pavel şi tovarăşii lui s-au transferat de pe un vas costal pe o corabie care mergea la Fenicia.

Fenicia. Regiunea maritimă din nordul Palestinei (vezi harta din faţa p. 321, Vol. V). Cetăţile ei principale erau Tirul şi Sidonul.

Am trecut prin faţa. [Am descoperit, KJV.] De preferat am văzut.

Cipru. Vezi cap. 13,4-6.

Siria. Ţară antică, la nord de Palestina, la vest de râul Eufrat. Luca include Tirul din Fenicia în teritoriul Siriei.

Tir. Un foarte vechi port maritim, cale de vreo cinci zile cu corabia de la Patara. E notat ca având un loc foarte puternic fortificat, pe vremea lui Iosua (Iosua 19,29). Era vestit în legătură cu construirea templului lui Solomon (1 Regi 7,13-45; 2 Cronici 2,11-16). Cetatea a fost asediată de către asirieni şi babilonieni şi a fost cucerită mai târziu de Alexandru cel Mare.

Să se descarce corabia. [Să-şi descarce povara, KJV.] Sau să-şi descarce încărcătura.

Am găsit pe ucenici. [Găsind pe ucenici, KJV.] Literal, după ce am căutat pe ucenici. Aceasta nu ar putea însemna ucenici care s-ar fi întâmplat să fie acolo, ci o grupare de creştini tirieni. Deci aceasta este prima menţionare specifică a bisericii din Tir, deşi se poate ca una să fi existat de mulţi ani (vezi cap. 11,19; 15,3).

Şapte zile. Pavel avea dorinţa să fie la Ierusalim de Ziua Cincizecimii (cap. 20.16), dar, dându-şi seama că are timp şi, fără îndoială, la stăruinţa bisericii din Tir, a petrecut acolo o săptămână.

Prin Duhul. Aceasta nu poate să însemne duhul omului, ci Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, un personaj atât de proeminent în Faptele (cf. cap. 2,2-4; 5,3; 8,39; 10,44.45; 13,2; 15,28; 16,6.7). Ziceau. Sau care tot ziceau. Aceste avertizări profetice au fost date în Sabat sau la alte adunări (vezi Galateni 6,1; cf. p. 26,40).

Să nu se suie. Lucrul acesta evident nu trebuie să fie înţeles ca o oprelişte din partea Duhului Sfânt de a-şi continua călătoria la Ierusalim, de felul celeia care l-a oprit să intre în Asia şi Bitinia (cap. 16,6,7), deoarece Pavel nu s-ar fi făcut neascultător de o interzicere directă a Duhului Sfânt. Mai degrabă, trebuie să fie privită ca o avertizare dată mai precis de Agab, la Cezarea, puţin mai târziu (cap. 21,10,11).

Când s-au împlinit zilele. [S-au împlinit acele zile, KJV.] Cele şapte zile din v. 4. Verbul grec redat aici împlinit şi tradus destoinic [gătit, Nitz.] (RSV, echipat) are înţelesul primar de a fi făcut gata, a fi echipat sau pregătit, ca o corabie. De unde unii trag concluzia că vasul a avut nevoie de şapte zile pentru reechipare, la Tir. Totuşi, într-o expresie privitoare la timp, ca aici, e tradus mai bine a completa, a se sfârşi.

Am plecat şi ne-am văzut de drum. Literal plecând, ne vedeam de drumul nostru.

Ne-au petrecut toţi. Întreaga biserică din Tir, inclusiv femeile şi copiii, au însoţit pe Pavel şi tovarăşii săi, în afara cetăţii, până la ţărm (vezi cap. 15,3; 20,38).

Am îngenunchiat... şi ne-am rugat. Vezi cap. 20,36.

Ne-am luat ziua bună. [Ne-am luat rămas bun, KJV.] Literal, ne-am salutat de plecare, adică ne-am spus unii altora rămas bun. S-au întors acasă. [Din nou acasă, KJV.] Gr. eis ta idia, la ale lor, adică la propriile lor case (vezi Ioan 1,11).

Călătoria. Gr. ploos, voiaj, aici sau călătoria de la Tir sau întreaga călătorie din Macedonia, Pavel şi tovarăşii săi par să-şi fi terminat călătoria de la Ptolemaida la Ierusalim, pe uscat.

Ptolemaida. Nume dat de greci şi de cârmuitorii romani, oraşului cunoscut pe vremuri ca Aco (Jud. 1,31). Mai târziu a fost numită de cruciaţi, St. Jean d’Acre sau simplu Acra. În timpurile VT, el era un oraş important, dar a fost depăşit când Cezarea a fost construită de Irod cel Mare.

Fraţilor. Era o biserică şi la Ptolemaida. Întrucât cetatea se găsea pe drumul mare care lega între ele oraşele de pe litoral, credincioşii timpurii care fuseseră împrăştiaţi în tot cursul persecuţiei care a venit după moartea lui Ştefan, fără îndoială au vizitat cetatea şi au câştigat convertiţi (vezi cap. 11,19).

Am plecat. [Grupa lui Pavel, KJV.] Dovezi textuale atestă (cf. p. 10) exprimarea şi plecând a doua zi, am venit la Cezarea.

La Cezarea. Vezi cap. 10,1. Deducţia e că această călătorie s-a făcut pe uscat (vezi v. 7). Pe atunci era o şosea excelentă între Ptolemaida şi Cezarea. Pavel se pare că avea o preferinţă de a călători pe uscat cf. cap. 20.13.

Filip evanghelistul. Filip era unul din slujitorii la mese originar sau diaconi, şi în lista diaconilor, numele lui urmează după acela al lui Ştefan (cap. 6,5). Pentru Filip, lucrarea aceasta s-a contopit cu sau poate a dispărut în aceea de evanghelist (vezi cap. 8,5-13.26-40). Denumirea nu trebuie să fie considerată ca un titlu, ci ca o descriere a lucrării sale curente, rezultatul primirii din partea lui a acelui dar special al Duhului Sfânt (vezi Efeseni 4,11; vezi Fapte 13,1). Importanţa darului acestuia este indicată de îndemnul lui Pavel către Timotei de a face lucrarea unui evanghelist (2 Timotei 4,5) şi de a înflăcăra darul lui Dumnezeu care este în tine (2 Timotei 1,6).

Lucrările lui Filip ca evanghelist fără îndoială l-au adus mult departe de limitele Cezareei, unde fusese văzut ultima dată (Fapte 8,40). Se poate ca el să fi predicat în sus şi în jos de-a lungul coastelor Palestinei şi Feniciei, împreună cu alţii care fuseseră împrăştiaţi în timpul persecuţiei care a urmat morţii lui Ştefan (vezi cap. 11,19). Aceasta este probabil cea dintâi dată când Filip şi Luca s-au întâlnit, cum şi prima dată când căile lui Filip şi ale lui Pavel s-au încrucişat.

Unul dintre cei şapte. Cei şapte din cap. 6 sunt încă priviţi ca o grupă distinctă. Dacă Luca înţelegea aceasta în sensul organizatoric sau comemorativ, fapt este că biserica a reţinut categoria de slujbaşi a diaconilor fără încetare de atunci înainte.

Am găsit la el. Reşedinţa lui Filip era evident la Cezarea. Luca, istoricul bisericii primare, fără îndoială a profitat la maximum de această ocazie de a aduna informaţii cu privire la starea bisericii de la Filip şi familia lui.

Patru fete. Femeile acestea aveau darul profeţiei (vezi Fapte 13,1; cf. 1 Corinteni 14,1.3.4; Efeseni 2,20; 4,11). Verbul a prooroci [a profetiza] înseamnă a vorbi înainte, adică, pentru Dumnezeu (vezi Geneza 20,7; Matei 11,9). Un profet poate sau nu poate să prezică evenimente viitoare. Biblia prezintă un număr de cazuri în care femeilor li s-a încredinţat acest cel mai de dorit dintre darurile Duhului (1 Corinteni 14,1). Miriam, sora lui Moise, era profetesă (Exod 15,20), cum era şi Debora cu al cărei ajutor inspirat Barac a biruit pe canaaniţi (Jud. 4,4). Soţia lui Isaia era profetesă (Isaia 8,3), ca şi Hulda care l-a ajutat pe Hilchia, preotul, în reformele lui Iosia, regele lui Iuda (2 Regi 22,14; 2 Cronici 34,22). Profetesa Ana a salutat pe Domnul ca prunc la Templu (Luca 2,36-38). Sunt pomenite şi proorociţe mincinoase (Neemia 6,14; Apocalipsa 2,20). Ioel a prezis revărsarea duhului profeţiei în zilele sfârşitului, peste tinere (Ioel 2,28,29).

Mai multe zile. Implicând o şedere mai prelungită decât se plănuise la început.

Agab. Fără îndoială, el este acelaşi om care proorocise foametea (cf. cap. 11,28). Coincidenţa numelui neobişnuit şi a darului neobişnuit cu greu îngăduie recunoaşterea a două persoane diferite. Iudeea. În sensul restrâns, fostul teritoriu al Iudeii, nu provincia romană a Iudeii, care

cuprindea Cezarea.

Brâul. [Cingătoare, KJV.] Cingătoarea era o fâşie de eşarfă de in, lână sau piele, înfăşurate peste mijloc, pentru a strânge faldurile largi ale mantalei orientale, mai ales dacă trebuie să se lucreze sau să se facă o plimbare pe jos. Era făcută destul de mare ca format, pentru a procura destul spaţiu pentru buzunare de purtat bani, tăbliţe de scris, stil etc.

Legat. Acesta era un fel dramatizat de a prezenta o profeţie, o metodă folosită sub îndrumare dumnezeiască de Isaia (Isaia 20), Ieremia (Ieremia 13,1-11; 18,1-10; 19,1-3; 27,2.3; 28) şi Ezechiel (Ezechiel 4,1-13; 5,1.4).

Duhul Sfânt. Oamenii bisericii apostolice erau conştienţi de prezenţa directă, personală, dinamică a Duhului Sfânt în gândirea, vorbirea şi umblarea lor. Prezenţa Lui era tot atât de reală precum fusese şi aceea a lui Isus pentru ucenicii Lui. Comparaţi Ioan 16.7; Fapte 2,2-4; 5,3; 13,2.

Aşa vor lega iudeii. Lucrul acesta s-a împlinit. Vezi v. 33; cap. 24.

Neamurilor. Romanii, în mâinile cărora urma să ajungă Pavel, când se va fi împlinit profeţia lui Agab, aveau atât administraţia militară, cât şi pe cea civilă a Palestinei cucerite. Pavel a fost neînfricat de avertizare şi neîmpiedicat de primejdie.

Atât noi, cât şi cei de acolo. [Noi şi ei, KJV.] Atât Pavel, cât şi însoţitorii săi, inclusiv Luca şi biserica din Cezarea, au auzit profeţia, care trebuie să fi fost făcută public, poate la adunarea din Sabat.

Am rugat. [Am solicitat, KJV.] Sau am stăruit a-l ruga.

Ce faceţi? [Ce aveţi de gând?, KJV.] Propoziţia spune literal Ce faceţi, plângând şi zdrobindu-mi inima? Aici, a zdrobi inima mea nu înseamnă atât de mult a zdrobi spiritul lui Pavel prin întristare, cât a slăbi hotărârea lui de a-şi împlini misiunea la Ierusalim.

Eu sunt gata. În limba greacă, pronumele eu este accentuat. Aceasta arată hotărârea inflexibilă de a face ceea ce el socotea că e drept şi de a socoti costul în suferinţă ca meritoriu (cf. Fapte 20,24; la fel ca atitudinea lui Isus [Luca 9,51]) .

Să şi mor. Aceasta exprimă adevăratul spirit de martir.

Pentru numele. Compară Filipeni 3,7.8. Apostolii şi asociaţii lor au făcut fapte eroice în acest nume. Comparaţi Fapte 4,12; 5,41; vezi cap. 3,16.

Facă-se voia. Biserica a văzut că nici un apel nu va izbuti şi că faţa lui Pavel era îndreptată spre a merge la Ierusalim. Voia lui Dumnezeu a fost lămurită în hotărârea proprie a lui Pavel de a merge la Ierusalim, în ciuda primejdiilor care ameninţau. Facerea voii lui Dumnezeu aduce pace lăuntrică, deşi poate rezulta în frământare şi suferinţă externă. Comparaţi Luca 22,42.

Ne-am pregătit. [Pregătiţi, KJV.] Mai degrabă ne-am echipat, ne-am luat bagajele. Ne-am suit. Sau am început a ne sui sau ne suiam, adică îşi continuau călătoria la Ierusalim.

Ne-am dus la unul Mnason. [Au adus cu ei pe unul, Mnason, KJV.] Mai degrabă, ducându-se la unul Mnason. Acest timpuriu (decât vechi) ucenic, despre care nimic mai mult nu se ştie, părăsise Cipru şi îşi făcuse casa fie la Ierusalim, fie într-un sat pe drumul spre Ierusalim. Numele era obişnuit printre greci şi se poate ca el să fi fost un convertit elenist timpuriu.

Să găzduim. Versetul acesta arată că unii din fraţii din Cezarea însoţiseră pe Pavel şi pe prietenii lui pe drumul către Ierusalim (64 de mile) pentru a-l recomanda prietenului lor, Mnason, un ucenic timpuriu, pe care Pavel nu-l întâlnise niciodată şi care urma să fie gazda lui. Aceasta nu era cea dintâi vizită a lui Pavel la Ierusalim, el nu era necunoscut bisericii de acolo şi nu avea nevoie de

Distanţa de 64 de mile de la Cezarea la Ierusalim era prea mare pentru a fi acoperită într-o singură zi şi trebuia făcută în două sau trei zile. Obiceiurile de ospitalitate n-ar fi cerut credincioşilor din Cezarea să însoţească pe Pavel şi grupul lui tot drumul până la Ierusalim, numai pentru a-l recomanda prietenului lor, care urma să fie gazda lui. E mult mai probabil că ei l-au escortat în timpul călătoriei de o zi, până la locuinţa prietenului lor, Mnason, într-un sat pe cale, unde Pavel şi cei care erau cu el au găzduit noaptea aceea.

Soluţia aceasta propusă pentru această problemă e susţinută ulterior de o exprimare textuală variantă. În loc de ne-au dus... să găzduim, există o oarecare dovadă textuală (cf. p. 10) pentru exprimarea şi aceştia ne-au dus la unul la care trebuia să găzduim; am ajuns la unul Mnason din Cipru, un ucenic timpuriu. Versetul 17 urmează logic exprimarea aceasta, indicând evoluţia călătoriei şi primirea lui Pavel de către fraţii din Ierusalim.

Ne-au primit cu bucurie. Membrii din Ierusalim, pe care Pavel îi întâlnise cu prilejul vizitei sale anterioare, erau încântaţi să-l salute.

Iacob şi toţi prezbiterii. Cât de curând cu putinţă, Pavel a vizitat pe Iacob, aparent prezbiterul principal, şi pe ceilalţi conducători ai bisericii din Ierusalim. Aceştia s-ar putea să fi fost aceia dintre apostoli care încă mai locuiau acolo, şi nu prezbiteri locali de biserică (cf. cap. 14,23). Dar cf. cap. 15,2,4.6, unde apostolii, şi prezbiterii sunt împreună, ei sunt menţionaţi în mod specific. Acest Iacob, fără îndoială fratele Domnului, fusese preşedintele Consiliului din Ierusalim (vezi Fapte 12,17; vezi Fapte 15,13; Galateni 1,19).

Le-a istorisit cu de-amănuntul. Literal le-a povestit una câte una. Compară Fapte 15,3; Proverbe 15,30. Raportul lui Pavel informa pe prezbiteri cu privire la ce avusese loc în experienţa lui, de la vizita lui la Ierusalim din Fapte 18,22 şi cuprindea referiri la darurile pe care apostolul le aducea de la creştinii dintre neamuri pentru creştinii iudei nevoiaşi din Palestina.

Au proslăvit. Sau au început să proslăvească, pe cât se pare printr-o exprimare generală de mulţumire, când Pavel a încheiat. Pe bună dreptate, nu e nici o menţionare de laudă pentru Pavel. Pe Dumnezeu. [Pe Domnul, KJV.] Dovezi textuale favorizează (cf. p. 10) exprimarea Dumnezeu.

Câte mii de iudei. Literal, cât de multe zeci de mii. Aceasta dă o idee de progresul remarcabil pe care îl făcuse Evanghelia printre iudei. Dar aceste cifre rotunde se poate să fi cuprins mai mult decât iudeii care locuiau la Ierusalim, deoarece se prea poate ca mii de iudei să fi venit pentru Ziua Cincizecimii, ca şi Pavel. În privinţa mulţimilor de credincioşi, vezi cap.

Plini de râvnă pentru Lege. Aceşti iudei creştini nu fuseseră eliberaţi de Consiliul din Ierusalim, aşa cum fuseseră creştinii dintre neamuri, de ceremoniile religiei iudaice (vezi cap. 15,17-21). Ei încă mai îndeplineau, cel puţin într-o oarecare măsură, ritualul VT şi, fără îndoială, de asemenea urmau cerinţele tradiţionale ale fariseilor. Cu privire la acestea din urmă, vezi Vol. V, p. 51,52,55. Pavel se descrie pe sine că a trăit după cea mai îngustă partidă a religiei sale şi anume ca fariseu (cap. 26,5). Este evident că tocmai din categoria aceasta veniseră cei mai mulţi convertiţi la Hristos, dar ei, spre deosebire de Pavel, erau încă legalişti.

Au auzit. [Sunt informaţi, KJV.] Preferabil li s-a spus sau poate au fost învăţaţi. Potrivnicii iudaizanţi ai lui Pavel nu fuseseră numai plini de râvnă pentru Lege (v. 20), dar, pe cât de pare, fuseseră plini de râvnă şi pentru a răspândi zvonuri exagerate şi păguboase cu privire la învăţăturile lui teologice. Nu e de mirare că Pavel avertizează atât de stăruitor cu privire la judecarea unui frate de către altul cu privire la săvârşirea de ceremonii în religie (Romani 14,1-10; Coloseni 2,16). El însuşi a suferit sever din partea criticilor legalişti plini de râvnă. Deşi mărturisind că sunt creştini, aceşti judecători cu de la sine putere nu aveau experienţă în ce priveşte Evanghelia lui Hristos, deoarece le lipsea credinţa. Şi a face lucrurile religiei fără credinţă este păcat (Romani 14,23).

Înveţi... să se lepede de Moise. Literal, tu înveţi apostazie de la Moise. Aceasta era acuzaţia răspândită împotriva lui Pavel şi nu era acuzaţie mai grea ca aceasta în faţa iudeilor plini de râvnă pentru religia lor. Ea trezea resentimente pe temeiuri de patriotism, spirit de partid, tradiţie istorică, legături sociale şi lege publică, ca şi cele mai profunde sentimente religioase. Chiar faptul că aceste mulţimi (v. 20) de iudei acceptaseră pe Isus ca Mesia, care să restatornicească toate lucrurile, îi făcea evident cu atât mai plini de râvnă în a menţine cerinţele şi ritualurile iudaismului şi să se teamă de Pavel şi să se lepede de el cu atât mai repede ca de un apostat atât de la neam, cât şi de la religie.

Să nu-şi taie copiii împrejur. Aceasta era o acuzaţie specifică, ilustrând generalizarea precedentă. Potrivit cu acuzaţia aceasta, Pavel contravenea nu unei tradiţii, ci sensului legământului iudeilor, integrat în Legea însăşi.

Să nu trăiască potrivit cu obiceiurile. Comparaţi cu cele de la cap. 6,14. Aici se susţinea că Pavel ar fi atacat ceremoniile detaliate dezvoltate din Lege şi practicile tradiţionale care se introduseseră ca dezvoltări inevitabile. Acestea sunt acuzaţii serioase, crezute cu râvnă de mulţime. Ca aplicate la învăţătura lui Pavel dată iudeilor înşişi şi purtarea lui personală în ce priveşte religia, acuzaţiile erau uşor respinse (cap. 22,3; 23,1.6; 24,11-16; 25,10.11; 26,4-7.22), deşi combaterea era fără succes din cauza violenţei crescute din prejudecată. Atitudinea lui Pavel cu privire la păstrarea cerinţelor ceremoniale de către iudei era aceea a Consiliului de la Ierusalim (cap. 15) şi anume ca iudeii creştini să fie lăsaţi să practice oricare din ritualurile pe care conştiinţa lor le cerea. Dar Pavel susţinea cauza convertiţilor dintre neamuri ca să fie liberi de faptele legii. Omul care fusese îndreptăţit prin credinţă nu urma să fie ajutat în a înainta spre cer prin practici legaliste (Romani 2,24-29; Galateni 4,1-11; 5,1-6; Coloseni 2,16-22).

Propria lui regulă de adaptare personală (1 Corinteni 9,19-23) îl făcea pe Pavel să continue să trăiască o viaţă ca un iudeu, mai ales printre iudei. El permitea iudeului din biserica creştină libertatea de a continua practicile sale ceremoniale, până când vedea lipsa lor de înţeles în prezenţa Evangheliei credinţei (Romani 14,1-10; 1 Corinteni 7,17-24). Pavel însuşi făcuse juruinţa nazireică (Fapte 18,18). El supusese pe Timotei circumciderii (cap. 14,3). Nu era nici un temei pentru acuzaţia că Pavel învăţase pe creştinii iudei să nu-şi taie copiii împrejur. Acuzaţia era o născocire a vrăjmaşilor lui.

Totuşi învăţătura lui cu privire la Evanghelie nu putea decât să aibă ca rezultat cu timpul, ca şi iudeii să renunţe la practici şi ceremonii care nu mai aveau nici un rost. Învăţătura lui Hristos era temeiul celei a apostolului. Domnul învăţa pe urmaşii Săi să aibă o dreptate care să întreacă pe cea a cărturarilor şi a fariseilor (Matei5,20); El condamna practicile exterioare ale religiei numai de dragul lor (Matei6,1-7) şi stăruia asupra faptului că lui Dumnezeu să I se aducă închinare în duh şi în adevăr (Ioan 4,23). Pavel nega o religie de nu lua, nu gusta, nu atinge, aşa cum fusese născocită şi impusă de oameni (Coloseni 2,20-22); de reguli şi scrupule cu privire la lucruri care nu aveau o însemnătate morală şi spirituală reală (Romani 14,1-10; Galateni 4,9-11; Evrei 9,9.10) şi care, datorită vieţii şi jertfei lui Hristos, încetaseră de a mai avea sens (Coloseni 2,8-17).

Sacrificiile şi circumciziunea fuseseră instituite prin poruncă divină. Sacrificiile încetaseră de a mai avea înţeles când Acela către care arătau, murise ca purtător de păcate pentru oameni. Templul, ca loc al jertfelor şi preoţii, ca jertfitori (Daniel 9,24-27; Matei27,51; Evrei 8,13; 9,11-15), la fel îşi pierduseră însemnătatea. Circumciziunea era un semn exterior al legăturii de legământ între

o naţiune, popor şi Dumnezeul lor (Romani 4.11). Deşi ritualul era aplicat individual, primirea nu era prin credinţă din partea copilului tăiat împrejur şi circumcizia era numai un semn tribal sau naţional. De aceea ea şi-a pierdut sensul atunci când închinarea la viul Dumnezeu, în Hristos, era arătată ca nemaifiind o chestiune de trib sau naţiune (Galateni 3,28,29; Coloseni 3,11), ci una de acceptare individuală, prin credinţă, a lui Isus Hristos Mântuitorul (Romani 3,22-24; Galateni 3,26.27; Efeseni 2,8). Iarăşi, o dată cu descoperirea în Hristos a noului legământ al mântuirii, calea credinţei (Ier. 31,31-34; 2 Corinteni 3,6-9; Evrei 8,6-13), vechiul semn al legământului circumciderea, nu mai avea însemnătate. Iudeul care urma a cunoaşte pe Domnul (Osea 6,3) prin credinţă, trebuia în mod sigur, să înceteze a mai privi circumciderea ca având vreo însemnătate în viaţa spirituală.

De aceea, tăierea împrejur nu e nimic, învăţa Pavel, cât priveşte legătura omului cu Dumnezeu (1 Corinteni 7,19; cf. Romani 3,31; 8,4; 1 Ioan 2,3). În prezenţa Evangheliei lui Hristos, circumcizia (şi din cauza aceea, nici o ceremonie iudaică) nu are nici un rost al existenţei (Galateni 5,6; 6,12-17). Iudeul şi omul dintre neamuri sunt cu toţii una în Hristos (Galateni 3,16, 27-29; Coloseni 2,9-14) care a dărâmat zidul de la mijloc care-i despărţea unul de celălalt (Efeseni 2,11-17). Toţi urmează să fie mântuiţi numai prin Hristos, prin har... prin credinţă (Efeseni 2,4-10; cf. Romani 3,26-30). Pavel nu a spus iudeilor să nu practice circumcizia, dar dacă iudeul creştin al credinţei şi înţelegerii spirituale ar întreba: Pentru ce, fiind un om al credinţei, mântuit prin Hristos prin har să circumcid pe copilul meu? Răspunsul ar fi urmat să fie: Pentru nici un motiv în Hristos, ci numai pentru fraţii tăi care încă nu înţeleg. Aşa credea şi practica Pavel. Se poate spune, deci, că acuzaţiile iudaizanţilor împotriva lui Pavel erau false, dar că temerile lor cu privire la viitorul tuturor ritualurilor iudaice erau îndreptăţite.

Mulţimea. Mai degrabă, o mulţime. Pot fi citate dovezi textuale (cf. p. 10) pentru omiterea propoziţiei mulţimea are să se adune. În afară de aceasta, contextul nu dă nici o indicaţie cu privire la vreo adunare.

Deci, fă ce-ţi vom spune. [Fă, deci, aceasta, KJV.] Conducătorii din Ierusalim credeau că sfatul pe care-l dădeau era cel mai bun cu putinţă. Nu era nici o intenţie de a vârî pe Pavel în necaz, ci de a contracara prejudecata care exista împotriva lui, pentru care ei păreau să creadă că el era în oarecare fel de vină (AA 403). Mai degrabă, ei ar fi trebuit să recunoască faptul că Dumnezeu lucrase cu putere prin el şi să se străduiască ei înşişi să combată opoziţia faţă de el.

Patru bărbaţi. Cei patru bărbaţi erau, evident, membri ai comunităţii creştine iudaice, o altă ilustraţie a influenţei pe care ceremoniile iudaice încă o mai aveau asupra convertiţilor din Iudeea. Cei patru fraţi iudei erau deja în curs de împlinire a juruinţelor lor, dar se îngăduia ca unul să se alăture în împrejurările acelea, mai ales dacă suporta cheltuielile celor care deja îndeplineau juruinţele lor.

Curăţeşte-te împreună cu ei. Această parte a sfatului, când era pusă în aplicare, ar fi fost o admitere tacită din partea lui Pavel că avea nevoie de curăţire înaintea lui Dumnezeu. Aceasta putea să fie o piedică pentru el, nu un ajutor, de a câştiga bunăvoinţa iudeilor. Însemna ca să intre în abstinenţa nazireică şi la raderea capului, la sfârşitul timpului (vezi cap. 18,18).

Cheltuieşte tu. Pavel trebuia să ia asupra sa cheltuielile bărbaţilor care îşi împlineau juruinţele. Însemna cheltuielile rasului ceremonial, pentru care bărbierul levit avea să ceară costul şi ale sacrificiilor, două turturele sau doi pui de porumbel, un miel de un an şi încă un miel de un an, un berbec, un paner cu azime, turte de azime şi jertfa de băutură (Num. 6,9-21).

Să-şi radă capul. La sfârşitul juruinţei, capul era ras şi când se aduceau jertfele, părul era ars în focul aprins, de sub berbecul jertfei de împăcare.

Vor cunoaşte toţi. Această participare a lui Pavel la ceremoniile juruinţei urmau să convingă pe iudei că Pavel nu era un apostaziat de la Moise (vezi v. 21) şi că în lucrurile spuse despre el, nu este nimic adevărat.

Păzeşte Legea. Legea sau Tora era centrul gândirii, vieţii şi religiei iudaice. Tora sau învăţătura cuprindea întreaga instrucţiune dată în scrierile lui Moise. Pavel era vestit că se ridicase împotriva Legii. Singura cale de a câştiga aprobarea iudaică, gândeau conducătorii din Ierusalim, ar fi fost să arate că el era credincios faţă de ea.

Cu privire la neamuri. Iacob, fratele Domnului, care era purtătorul de cuvânt al prezbiterilor, pentru a-i face lui Pavel sugestia de a se curăţa, prezidase şi Consiliul de la Ierusalim (cap. 15,13). El l-a asigurat că nu era nici o discuţie cu privire la libertatea neamurilor – ei nu aveau nevoie de a urma practicile iudaice – şi a amintit lui Pavel condiţiile deciziei de eliberare (vezi v. 20).

De dobitoace sugrumate. Pot fi citate dovezi textuale importante pentru omiterea acestor cuvinte.

Pavel a luat pe oamenii aceia. Pavel a gândit că făcea un lucru înţelept de a fi un iudeu în mijlocul iudeilor (1 Corinteni 9,19-23). Dar, de fapt, el era inconsecvent aici, deoarece el a participat nu pentru a da pe faţă credinţa sa proprie, ci pentru a mulţumi pe alţii care erau plini de râvnă pentru Lege (Fapte 21,20). Comparaţi AA 405, 406.

Să vestească sfârşitul. Adică pentru a declara preoţilor oficianţi ai Templului când vor fi împlinite juruinţele. Se cereau şapte zile pentru completarea termenului celor patru bărbaţi (v. 27). Potrivit cu Josephus (War, ii. 15. 1 [313]), întreaga perioadă pentru astfel de juruinţe era de 30 de zile; mai rămăseseră numai 7 zile.

Iudeii din Asia. Lucrarea de predicare a Evangheliei de către Pavel în Efes şi în împrejurimi întărâtase pe iudei (ca în cap. 19,22,23). Unii dintre aceştia, venind la Ierusalim pentru sărbătoare, au recunoscut pe Pavel în Templu şi au aţâţat norodul împotriva lui, în timp ce el aştepta liniştit să vină ziua ultimă a celor şapte zile (cap. 24,18).

Au întărâtat. Sau au început să întărâte. Tot norodul. Mai degrabă toată mulţimea. Nu miile de iudei care au crezut (v. 20), ci gloatele care, pe măsură ce se apropia Ziua Cincizecimii, umpleau curţile Templului. Vezi o hartă a arestărilor lui Pavel la Ierusalim şi Cezarea

Să strige. [Strigând, KJV.] Strigătul a fost scos ca şi cum Pavel ar fi fost vinovat de vreo crimă sau neorânduială serioasă.

Împotriva norodului... Legii... locaşului. Aceeaşi acuzaţie care fusese adusă împotriva lui Ştefan (cap. 6,13,14) şi, fără îndoială, împotriva lui Pavel, în multe ocazii anterioare (vezi 13,45; 14,2; 17,5.6; 18,6.12-15; 19,9). Saul care cândva adusese acuzaţii împotriva lui Ştefan şi îşi dăduse consimţământul la moartea lui (cap. 26,10; AA 98, 102, 116) este acum Pavel, stând curajos în faţa unei acuzaţii similare, sub ameninţarea unei morţi similare.

A vârât... nişte greci. [A adus nişte greci, KJV.] Era considerat că ar fi adus oameni necircumcişi dintre neamuri în locurile sfinte, dincolo de zidul de la mijloc despărţitor (Efeseni 2,14) care separa curtea din afară a neamurilor de aria unde numai iudeilor le era îngăduit să intre (Josephus, Antiquities xv. 11.5). Inscripţii în greceşte şi evreieşte aşezate pe zidul acela despărţitor îi înştiinţa pe neiudei să nu treacă mai departe (vezi Vol. I, p. 67). Vezi ilustraţia din faţa p. 449.

Trofim efeseanul. Trofim era un însoţitor al lui Pavel, care plecase din Macedonia cu el (cap. 20,4). Unii dintre iudeii acuzatori probabil îl cunoscuseră pe Trofim în oraşul lui de reşedinţă. Ei îl văzuseră acum cu Pavel, în Ierusalim, dar nu există nici un motiv de a crede că Pavel îl adusese pe omul acela în curţile interzise pentru neamuri. Libertatea lui în Evanghelie nu l-a făcut niciodată pe Pavel să treacă cu vederea scrupulele altora (Romani 14,3-10; 1 Corinteni 9,19-23; 10,27-31) şi nici curajul lui nu degenerase în nesăbuinţă. Acuzaţia împotriva lui era falsă.

Cetatea s-a pus în mişcare. Luca arată că acest tumult luase mari proporţii, întinzându-se ca un incendiu, cu privire la vestea profanării Templului. Iudeii erau gata să acţioneze cu privire la ceea ce li se părea o adevărată provocare. Anul era cam 58 d.Hr. Cam peste 8 ani urma să înceapă revolta iudeilor împotriva Romei. Cetatea era deja agitată.

Au pus mâna pe Pavel. [Au luat pe Pavel, KJV.] Sau au apucat pe Pavel. L-au scos afară. [L-au târât, KJV.] Sau îl târau. Cei care apucaseră pe Pavel îndată, l-au smuls afară din aria sacră pe care se presupusese că o profanaseră.

Uşile au fost încuiate. [Uşile au fost închise, KJV.] Paznicii leviţi ai porţilor au închis îndată porţile, nu numai pentru a împiedica o profanare mai departe, dar şi pentru a feri Templul de a deveni un loc al zarvei însăşi, aşa cum fusese uneori.

Să-l omoare. Bărbaţii care puseseră mâna pe Pavel aveau de gând să-i ia viaţa, aşa cum

făcuseră cu viaţa lui Ştefan (cap. 7,54-60). Între timp, îl băteau (cap. 21,32).

Vestea. Gr. phasis, o descoperire [a unei crime tainice], informaţie prin raport.

Căpitanul. [Căpitanul suprem, KJV; Tribunul, Nitz.] Gr. chiliarchos, conducătorul a o mie de

oameni, a şasea parte a unei legiuni (vezi Mar. 5,9), un tribun.

Oastei. [Cetei, KJV; Cohortei, Nitz.] Gr. speira, o cohortă (vezi cap. 10,1). Garnizoana aceasta romană, considerată pe atunci ca suficientă, cu armamentul ei şi cu stricta ei disciplină pentru a pune frâu chiar şi iudeilor turbulenţi, era cantonată în turnul clădit pe o stâncă, pe partea de nord-vest a ariei Templului. Turnul acesta fusese clădit de Irod cel Mare şi numit Antonia în cinstea triumvirului Marc Antoniu, notoriu pentru pasiunea lui pentru Cleopatra şi înfrângerea lui în bătălia de la Actium. Turnul Antonia avea câte o turelă la fiecare colţ şi două rânduri de scări ducând la arcade, pe laturile de nord şi de sud ale Templului. Garnizoana era ţinută sub stare de alarmă mai ales la ocazii ca Ziua Cincizecimii, când mii de străini erau în cetate. Vezi harta din faţa

p. 545, Vol. V.

S-a tulburat. [Era în tulburare, KJV.] Deşi încă nu era răscoală, tumultul cuprindea întreaga cetate şi putea curând să scape de sub control.

Ostaşi şi sutaşi. Chiliarhul sau tribunul a coborât în mijlocul mulţimii agitate, câteva sute de ostaşi, cu un sutaş, cam ca un plutonier, fiecare conducând un pluton.

Au încetat să mai bată pe Pavel. Sau îndată au încetat de a mai bate pe Pavel. Vezi v. 31. Prezenţa soldaţilor romani a intimidat pe iudeii care puseseră mâna pe Pavel. Incidentul nu merita o revoltă, după cum şi-au dat seama chiar şi iudeii agitaţi.

A pus mâna pe el. [L-a luat, KJV; Îl apucă, Nitz.] Sau l-au arestat, l-a luat în custodie. Ideea nu era de a-l scăpa pe Pavel, ci de a afla ce era cu tulburarea şi de a împiedica pe un părtaş principal la ea să fie omorât înainte ca să fie bine cercetată. Dar pentru Pavel, ea era o izbăvire, la fel ca în Corint (cap. 18,14-17).

Să-l lege. Potrivit cu practica romană, fără îndoială i s-a legat un lanţ de fiecare mână, cele două capete ale lanţului fiind ţinute de ostaşii care îl păzeau pe Pavel (vezi cap. 12,4.6). Ţinut în felul acesta, Pavel a fost dus înaintea tribunului Lisias (cf. cap. 23,26; 24,7.22), pentru o cercetare preliminară.

A întrebat. Mai degrabă, a început să întrebe, a început să cerceteze judicios.

Unii strigau. Sau unii strigau mereu. O astfel de confuzie de relatări şi acuzări era de aşteptat de la o gloată agitată, aşa cum se întâmplase mai înainte la Efes (cap. 19,32).

Cetăţuie. [Castel, KJV.] Gr. parembole, ceea ce este aruncat, adică o tabără (Evrei 13,11.13; Apocalipsa 20,9) sau oştirea tăbărâţilor (vezi Evrei 11,34). Trecerea de la aceste înţelesuri, ca termeni militari de tabără, la înţelesul de aici, de turn fortificat, e similară cu trecerea de la latinescul castra, tabere, la castellum, o fortificaţie, castel. Pavel, deşi deţinut, era cel puţin sigur la adăpostul turnului. Izbăvirea venise la timp.

Pe trepte. Soldaţii l-au dus până la una din scările care duceau de la Templul, la Turnul Antonia (vezi v. 31). Dus de ostaşi. Garda a trebuit să-l ducă pe Pavel cu adevărat pe sus, pentru a-l scoate din mâinile iudeilor înfuriaţi, acum porniţi hotărât să-l omoare. Îmbulzelii poporului. [Violenţa poporului, KJV.] Agitaţia gloatei şi râvna şefilor de bandă de a ucide pe Pavel s-au intensificat când au văzut că victima le este luată.

La moarte cu el! Exprimând însăşi intenţia gloatei cu privire la Pavel şi nădejdea lor că ostaşii îl vor ucide. Tot aşa, conducătorii iudei cu o generaţie mai înainte ceruseră uciderea lui Isus (Luca 23,18; Ioan 19,15).

Îmi este îngăduit să-ţi spun ceva? Pavel dorea să-şi stabilească identitatea înaintea lui Lisias, căpitanul sau tribunul şi, fără îndoială, să-i facă cunoscut că era cetăţean roman (cf. v. 39; cap. 22.26).

Ştii greceşte? Tribunul socotea că Pavel ştia numai ebraica (aramaica) şi a fost surprins auzindu-l vorbind greceşte. Pe de altă parte, oamenii au fost surprinşi să-l audă vorbind limba lor (vezi cap. 22,2). Greaca lui Pavel era koine, forma obişnuită a limbii greceşti, vorbită de întreaga lume mediteraneană. NT a fost scris în koine.

Egipteanul acela. Aşa cum e formulată în versiunea greacă, întrebarea aceasta anticipa un da, ca răspuns. Omul menţionat aici, notoriu pentru autorităţile romane, era un iudeu egiptean, un pretins profet care la scurt timp după ce Felix devenise procurator, condusese o gloată de 30.000 de oameni (dacă cifra tradiţională este adevărată) la Muntele Măslinilor pentru a vedea cum zidurile Ierusalimului se prăbuşesc pentru ca ei să intre biruitori (Josephus, Antiquities xx. 8. 6; War

ii. 13. 5 [261-263]). Ostaşii lui Felix îi puseseră pe fugă, cu mari pierderi, dar conducătorul scăpase.

Patru mii. Sau numărul acesta trebuie să fie pus în locul celor 30.000 ai lui Josephus, sau să fie înţeles ca arătând numărul celor care, scăpând, se adunaseră din nou în jurul conducătorului lor.

Tâlhari. [Ucigaşi, KJV.] Gr. sikarioi, literal cuţitari, adică, ucigaşi, asasini. Comparaţi latinescul sicarii. Aceştia erau membrii unei organizaţii extremiste a iudeilor, asasinii dintre zeloţi (vezi Vol. V, p. 54,55), care decimau micile garnizoane romane, acolo unde puteau face lucrul acesta, în atacuri pe furiş, noaptea, şi asasinau pe iudeii care refuzau să le dea ajutor (Josephus, War ii. 13. 3 [254-258]). În mijlocul mulţimii, în zilele de sărbători, ei săvârşeau multe ucideri, în plină zi. Ei au agravat foarte mult situaţia în asediul ulterior al Ierusalimului, prin faptele lor atroce şi sângeroase, ororile acelui timp amarnic.

Iudeu... din Tarsul Ciliciei. Vezi cap. 9,11. Pentru comentariu asupra lui Pavel, ca cetăţean roman, vezi p. 94.

Cetăţi nu fără însemnătate. [Cetate nu fără însemnătate, KJV.] Sau cetatea nu neremarcată, cetate nu lipsită de importanţă. O fală legitimă din punct de vedere cultural şi comercial. Au fost găsite monede din Tars, purtând denumirea metropolis autonomous, cetatea auto-guvernată.

Să vorbesc norodului. Pavel încă nădăjduia, fără îndoială în folosul Evangheliei şi al bisericii, iar nu al său personal, să facă pe iudei să înţeleagă adevăratele lui atitudini şi activităţi.

I-a dat voie. Gr. epitrepo, a permite, a îngădui, a da voie. Cuvântul este folosit în papirusuri, cu sensul acesta. Pe trepte. O poziţie deasupra mulţimii şi relativ sigură, în cazul în care din nou ar fi reacţionat nefavorabil, lucru pe care l-au şi făcut (cap. 22,22-25). A făcut semn norodului cu mâna. Un gest intenţionat să aducă gloata la tăcere, dând a se înţelege că Pavel dorea să vorbească.

În limba evreiască. Adică în aramaică, literal, dialect. Acum, Pavel va expune o scurtă apărare de care putea depinde libertatea sa de a predica Evanghelia, dacă nu şi propria viaţă. Cât de calm este el, în contrast cu gloata turbulentă de jos! Vezi Vol. I, p. 30.

COMENTARII ELLEN G. WHITE

1–5AA 396

1–40AA 396–408

5 GW 178

8, 10–16AA 397

13 ML 193

17, 18 AA 399

20–25AA 403

26–28AA 406

29–32AA 407

33–40AA 408