Al şaptelea an. Al captivităţii lui Ioiachin (vezi comentariul la cap. 1,2), adică anul 591/590 î.Hr. (vezi p. 568). Această nouă dată, se aplică la capitolul 20,1 la 23,4 (vezi cap. 24,1). Unitatea seriei celei noi de solii este arătată de întreita repetare a expresiei: Vrei să-i judeci (capitolele 20,4; 22,2; 23,36).

Au venit să întrebe. Natura întrebării lor nu este arătată. Fără îndoială ei doreau să ştie ce solie avea să le dea Domnul în această criză prezentă.

Nu Mă voi lăsa să fiu întrebat. Dumnezeu niciodată nu retrage lumina de la cercetătorul sincer. Dar dacă cercetătorul refuză să umble în lumina deja descoperită, a cere o lumină suplimentară devine o încumetare. Oamenii, adesea caută mai multă lumină, în nădejdea evitării vreunei datorii neplăcute pe care Dumnezeu le cere să o îndeplinească (vezi 2Tesaloniceni 2,10.11).

Pune-le înainte. Sau Fă-i să cunoască. Profetul este îndemnat să povestească din nou istoria trecută a lui Israel. Cu acest capitol poate fi comparat Neemia 1, Psalmi 78, şi cuvântarea lui Ştefan raportată în Faptele Apostolilor capitolul 7.

Aşa vorbeşte Domnul. Versetele 5-9 sunt o tratare a perioadei egiptene din istoria lui Israel.

Când am ales. Vezi Deuteronom 4,37; 7,7.

Mi-am ridicat mâna. Semnul unui jurământ (vezi Geneza 14,22; Deuteronom 32,40; Apocalips 10,5.6). Aceeaşi expresie apare în Ezechiel 20,6.25.23.42.

M-am arătat lor. Vezi Exod 4,29-31.

Lapte şi miere. Vezi comentariul la Exod 3,8.

Cea mai frumoasă dintre toate ţările. Sau Slava tuturor ţărilor . O expresie descriptivă întrebuinţată numai de Ezechiel. Isaia numeşte Babilonul, podoaba împăraţilor (slava împăraţilor, KJV) (Isaia 13,19).

S-au răzvrătit împotriva mea. Istoria nu pomeneşte de o astfel de răzvrătire în Egipt. Totuşi, înclinaţia poporului către obiceiurile idolatre ale Egiptului este amintită în Iosua 24,14; comp. PP 259. Când a venit prilejul de a părăsi Egiptul, mulţi au fost îndărătnici în a pleca (PP 260).

Numele Meu. aici este dat temeiul purtărilor îndurătoare ale lui Dumnezeu. Oamenii nu trebuiau să se măgulească cu gândul că vreo bunătate a lor personală meritase aceste favoruri (vezi Numeri 14,11-20; Deuteronom 9,28; Ieremia 14,7.21).

În pustie. Versetele 10-22 trec în revistă a doua perioadă a istoriei lui Israel, şi anume, viaţa din pustie.

Să trăiască prin ele. Compară Galateni 3,12. Din Ezechiel 20,11 trebuie să tragem concluzia că tot ceea ce se cerea era o păzire externă, tehnică şi de datorie a unor anumite precepte. Dumnezeu dorea ca ascultarea omului să fie mânată de iubire şi de o apreciere inteligentă a caracterului lui Dumnezeu. Totuşi, din lipsă de instruire spirituală, Israel la început n-a fost în stare să intre în această legătură mai înaltă. Cu toate acestea, Dumnezeu a plănuit să ducă poporul la o astfel de experienţă, cât mai repede posibil. N-a fost niciodată planul Său ca, în decursul perioadei Vechiului Testament, oamenii să aibă o pricepere atât de limitată a planului mântuirii (vezi comentariul la cap. 16,60).

Le-am dat şi Sabatele Mele. Nu că Sabatul a fost rânduit întâia dată la Sinai deoarece existase de la creaţiune (Geneza 2,1-3); ci că acolo fusese poruncit din nou. Cuvântul adu-ţi aminte din porunca a patra implică existenţa lui mai timpurie (vezi Exod 16,22-28; PP 258). Decalogul (Exod 20,8-11) prezintă marile fapte ale istoriei creaţiunii ca temei al Sabatului. Dumnezeu a creat cerurile, pământul şi marea şi tot ce este în ele în şase zile literale (vezi comentariul la Geneza 1,5). În ziua a şaptea S-a odihnit, şi a pus ziua deoparte ca zi de odihnă pentru toată omenirea (Marcu 2,27). Păzirea Sabatului este deci o indicaţie, un semn, că acela care onorează ziua, recunoaşte pe Iehova ca Dumnezeu al său, deoarece aceste fapte ale creaţiunii poartă numai semnătura Lui. Ţinerea zilei nu se întemeiază pe vreo împărţire naturală a timpului în cicluri săptămânale, ci pe porunca expresă a lui Dumnezeu, şi pe credinţa în revelaţia lui. Oamenii pot argumenta că scopurile folositoare ale Sabatului pot fi tot atât de bine realizate şi într-o altă zi. Totuşi, Dumnezeu a specificat o anumită zi. El a poruncit să o sfinţim, s-o păstrăm liberă de treburi lumeşti şi de plăceri personale (Isaia 58,13). De această obligaţie oamenii nu pot fugi fără a primi pedeapsă.

Profeţiile din Apocalips 12-14, arată clar că Sabatul va fi punctul îndeosebi controversat în zilele care preced venirea Fiului omului (vezi GC 605). Rămăşiţa lui Dumnezeu va fi deosebită prin păzirea poruncilor lui Dumnezeu (Apocalips 22,17; 14,12), inclusiv porunca Sabatului. În acelaşi timp, puteri religioase apostate vor înălţa un sabat fals şi vor cere ascultare de el. Oamenii vor fi chemaţi să hotărască între Sabatul Domnului şi Sabatul înlocuitor, sau ziua întâia a săptămânii. Ţinerea Sabatului va deveni astfel din nou o probă distinctivă şi va constitui un semn (chemat un sigiliu, Apocalips 7) al adevăraţilor închinători (vezi GC 640).

S-a răzvrătit împotriva mea. În ce priveşte un exemplu istoric de răzvrătire al lui Israel împotriva poruncilor lui Dumnezeu în pustie vezi Exod 32,1-6. Cu privire la călcarea Sabatului sunt raportate două cazuri (Exod 16,27; Numeri 15,32).

Am avut în vedere Numele Meu. Din cauza Numelui Său, Dumnezeu nu a nimicit deplin poporul, ci doar a exclus generaţia aceea de la posedarea Canaanului (Numeri 14,29-33). Pentru cazuri de idolatrie în peregrinările lor în pustie vezi Amos 5,25.26; Fapte 7,42.43.

Fiilor lor. Versetele 18-26 trec în revistă a treia parte a istoriei lui Israel – generaţia care a crescut în pustie sub influenţa legiuirii şi a instituţiilor date la Sinai. Poporul era serios avertizat să fugă de păcatele părinţilor lor. Cuvântările din Deuteronom au fost adresate generaţiei aceleia.

Sfinţiţi Sabatele Mele. Vezi comentariul la v. 12. Sabatul a fost declarat anterior ca un semn că Eu sunt Domnul care vă sfinţesc. Aici este un semn ca să ştiţi că Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru. Sabatul, revenind cu regularitate la fiecare a şaptea zi, avea ca scop să păstreze pururi în amintire pe Dumnezeu (vezi PK 182). Dacă Sabatul ar fi fost pururi păzit aşa cum intenţiona Dumnezeu, gândurile şi afecţiunile omului ar fi fost îndreptate către Creatorul ca obiect al respectului şi cultului şi nu ar fi fost niciodată vreun idolatru sau ateu (vezi PP 336). Pentru alte cazuri ale formei plurale, sabate, vezi Exod 31,13; Levitic 23,38.

Fiii s-au răzvrătit. Fiii au urmat exemplul părinţilor lor. Dovezi istorice se găsesc în Numeri 15-17. Dumnezeu ameninţa să distrugă întreaga adunare (Numeri 16,21-45), dar se oprise de la aceasta din cauza Numelui Său.

Să-i risipesc. Ameninţarea aceasta ar trebui să fie înţeleasă în lumina avertizărilor din Levitic 26,33; Deuteronom 4,27; 28,64. Exilul prezis nu a venit asupra acelei generaţii imediat. Au trecut multe generaţii până când pedeapsa să fie în realitate aplicată în plinătatea ei. Pe vremea profeţiei lui Ezechiel ea fusese împlinită în parte şi era pe punctul de a fi împlinită deplin.

Legi care nu erau bune. Acestea nu erau legile… pe care trebuie să le împlinească omul ca să trăiască prin ele (versetul 11). Ele nu sunt nici o parte a legii lui Moise. Lucrul acesta este evident din referirea la consacrarea copiilor la Moloh din versetul 26. Legile pe care poporul le adoptase şi care nu erau bune, veneau de la păgânii din jurul lor. Dar cum se poate spune că Dumnezeu li le-a dat? În vorbirea figurată biblică, multe fapte sunt atribuite lui Dumnezeu, nu cu ideea că în realitate le săvârşeşte, ci din punctul de vedere al faptului că în atotputernicia şi atotştiinţa Lui nu le împiedică. O înţelegere a acestui principiu ne ajută să explicăm multe din declaraţiile în aparenţă contradictorii, care par să contrazică pe de-a întregul învăţătura Bibliei conform căreia, caracterul lui Dumnezeu este curat şi sfânt (vezi Isaia 63,17; 2Tesaloniceni 2,11.12).

S-au făcut încercări de a aplica acest text la mulţimea de ceremonii şi de rânduieli ale legii mozaice, care, dacă Israel ar fi fost ascultător şi ar fi avut plăcerea să ţină poruncile lui Dumnezeu, nu ar fi fost cerute (vezi 5T 666, 667). Dar prevederile codului mozaic, cu greu pot fi numite legi care nu erau bune deoarece cele dintâi erau deja în existenţă când Ezechiel a făcut această declaraţie. În plus, legea ceremonială a fost dată de Hristos Isus, şi era vrednică de autorul ei divin. Pavel însuşi declară legea aceasta măreaţă. Lumina mai limpede pe care o posedă, acum nu ar trebui să ne determine să dispreţuim ceea ce fusese dat mai înainte în tipuri şi simboluri (vezi PP 367, 368).

S-a sugerat de asemenea că legile descrise ca nefiind bune se referă la decretele de permisie ale Cerului prin care diferite naţiuni păgâne au oprimat succesiv poporul lui Dumnezeu (vezi comentariul la Daniel 4,17). Aceasta a fost cazul în repetatele invazii asiriene ale lui Iuda (Isaia 8,7; 10,5.6; comp. Isaia 5,25.26; 9,11.12; Amos 6,14), şi acum repetate sub Nebucadneţar (Isaia 47,5.6; comp. Isaia 42,24. 25; 60,10.15; Ieremia 1,11-16; 4,18; 5,15-19).

I-am spurcat. Expresia aceasta trebui să fie înţeleasă în armonie cu expunerea din versetul

Treceau prin foc. Vezi comentariul la cap. 16,20.

M-au batjocorit. Versetele 27-29 trec în revistă a patra perioadă a istoriei lui Israel – cea mai lungă dintre toate perioadele, începând cu întoarcerea în Canaan şi ajungând până în vremea proorocului.

Înălţimi. Ebraicul bamah, un cuvânt care înseamnă loc înalt, şi la fel tradus mai la începutul versetului acestuia. Unii sugerează un joc de cuvinte în limba ebraică, cuvântul tradus prin mergi ba’im, având un sunet asemănător cu bamah. Cu privire la înălţimi vezi comentariul la cap. 6,3.

Voiţi voi să vă spurcaţi? Sau Sunteţi voi spurcaţi? . Profetul se adresează acum contemporanilor săi şi-i acuză de aceleaşi păcate care i-au caracterizat şi pe strămoşii lor.

Nu mă voi lăsa întrebat. Compară versetul 3.

Ca neamurile. Cu privire la dorinţa de a fi ca toate neamurile care sunt împrejur, vezi 1Samuel 8,5.20. Aici profetul citeşte aspiraţiile tainice ale celor ce îl întrebau şi combate fără eschivare ambiţiile lor josnice. Poate că se măguleau cu gândul că dacă ar fi putut să fie eliberaţi de răspunderea lor ca popor ales al lui Iehova ei ar fi putut scăpa de pedepsele aspre cu care-i ameninţa profetul. Se poate ca ei să fi crezut că dacă ar fi acceptat situaţia de păgâni, împreună cu răspunderile corespunzătoare mai mici, Iehova i-ar fi lăsat în pace. Dar aşa cum erau lucrurile, li se părea că mereu erau necăjiţi cu pedepse datorită lipsei lor de bunăvoinţă de a-şi împlini misiunea lor divină. Răspunsul vine că aceasta nicidecum nu va fi deoarece Israel stă într-o legătură foarte deosebită de aceea a păgânilor. Oamenii sunt trataţi după lumina şi privilegiile pe care le-au avut.

Dumnezeu nu retrage uşor aceste privilegii şi nici nu părăseşte cu uşurinţă pe aceia pentru care a plănuit un destin ales. Ceea ce El intenţionează şi ceea ce El face pentru binele celor în cauză, aşa cum ei înşişi ar fi determinaţi să admită. Dumnezeu continuă să lucreze cu oricine se supune şi împlineşte planurile Sale, chiar dacă ar fi cu o rămăşiţă. Aceasta este tema profeţiei care urmează.

Mână tare. O expresie obişnuită în Pentateuh cu privire la faptele mari prin care Iehova a eliberat pe poporul Său de sub puterea Egiptenilor şi i-a scos din Egipt (Deuteronom. 4,34; 5,15; 7,19; etc.; comp. Exod 6,1.6). Dumnezeu este pe punctul de a realiza un nou exod.

Să-mi scoată. Versetele 34 şi 35 se referă la planul cel nou al lui Dumnezeu. Scoaterea nu duce imediat poporul în ţara lui. Mai întâi, ei trebuie să fie despărţiţi de oamenii în mijlocul cărora locuiesc. Nu li se va îngădui să fie ca neamurile (versetul 32).

Pustia popoarelor. Sau a poporului. Este îndoielnic dacă aici se face referire la vreo pustie materială, ca de pildă pustia arabă sau siriană. Termenul pustia poporului este vag. Prin contrast pustia cealaltă este descrisă ca o singurătate plină de urlete înfricoşătoare (Deuteronom 32,10), un loc de locuit al şerpilor şi al scorpionilor (Deuteronom 8,15). Din punct de vedere istoric, planul amintit aici de Ezechiel, n-a fost niciodată împlinit, cel puţin nu într-o măsură însemnată. Renaşterea spirituală pe care Dumnezeu căuta să o aducă la îndeplinire printre captivi nu s-a materializat. Dacă aceste scopuri s-ar fi realizat, şi dacă exilaţii care s-au înapoiat sub Ierubaal ar fi fost persoane reînviate spiritual, cât de deosebită ar fi fost istoria următoare a lui Israel!

Vă voi trece pe sub toiag. O ilustraţie cu păstorul care îşi numără şi alege turma (Levitic 27,32; Ieremia 33,13). La fel ca în Matei 25,33, păstorul desparte oile de capre. Ţara Israelului restaurat urmează să fie o ţară a dreptăţii şi cei răzvrătiţi nu urmează să intre în ea.

Slujiţi fiecare. Compară Iosua 24,25. Dacă, după avertizare, oamenii continuă să refuze ascultarea, nu mai este nimic ce poate face Dumnezeu. Constrângerea este contrarie caracterului Său. Din care cauză El nu-i împiedică să servească idolilor lor. Vorbirea este asemănătoare cu aceea din Apocalips 22,11 care zice literal: Cel nedrept să facă mai departe nedreptate şi persoana murdară să continue a fi murdară. Iarăşi în Osea 4,17, profetul declară: Efraim s-a lipit de idoli; lasă-l în pace. Totuşi, astfel de decrete nu sunt fără sentimente de întristare. Mai adaugă profetul: Cum să te dau Efraime? … Mi se zbate inima în Mine, şi tot lăuntrul Mi se mişcă de milă (Osea 11,8).

În muntele Meu cel sfânt. Adică, Muntele Sion, numit şi muntele cel înalt al lui Israel aici şi în capitolul 17,23 (vezi Psalmi 2,6; Isaia 2,2-4; Mica 4,1-3). Potrivit cu versetul 39 al acestui capitol, aceia care preferau idolii lor, urmau să fie lăsaţi să meargă pe căile lor rele. Aici aceia care sunt rămaşi sunt arătaţi ca readuşi în ţara lor şi slujind cu credincioşie Dumnezeului lor.

Toată casa lui Israel. Făgăduinţele pline de slavă erau pentru toţi, indiferent de afilierea la triburi. Totuşi, chemarea era individualizată şi aplicată numai la aceia care erau dispuşi să accepte legătura noului legământ.

Voi cere darurile voastre. Legea rituală urma să fie încă în vigoare după restaurare şi prin urmare aici nu se face referire în primul rând la Era Creştină. Şi nici restaurarea sub Zorobabel nu urma să împlinească această profeţie. Ea este una din făgăduinţele condiţionate de slavă viitoare care nu s-au realizat pentru că Israel niciodată n-a părăsit păcatele sale. Dacă condiţiile ar fi fost împlinite, întreaga lume ar fi putut să fie pregătită pentru venirea lui Mesia, şi cât de deosebită ar fi putut să fie desfăşurarea istoriei (vezi p. 28-30)!

Vă va fi scârbă de voi înşivă. Acesta este semnul adevăratului pocăit. Aceia care caută să-şi scuze păcatele nu au făcut primul pas către adevărata pocăinţă. Iov este un exemplu de cineva care pentru un timp a căutat să-şi îndreptăţească purtarea. Numai când o descoperire a caracterului lui Dumnezeu i-a fost zugrăvită în faţa lui a devenit dureros de aparent contrastul dintre propria sa păcătoşenie şi curăţenia Făcătorului său. În agonia lui, el a strigat: De aceea mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă (Iov 42,6). Pavel nu se putea ierta pentru purtarea lui în persecutarea creştinilor. Cu ani mai târziu, el exclama: Eu sunt cel mai neînsemnat dintre apostoli; nu sunt vrednic să port numele de apostol, fiindcă am prigonit biserica lui Dumnezeu (1Corinteni 15,9). Scârba de sine din cauza păcatelor este unul din antidoturile cele mai cu efect pentru o repetare viitoare a acelor păcate. Motivul pentru care cădem atât de repetat în aceleaşi greşeli este că noi nu deplângem păcatele noastre.

După purtarea voastră. Mântuirea este şi va fi totdeauna un dar nemeritat. Purtările noastre nelegiuite au câştigat pentru noi numai moarte. Nu există cantitate de fapte pe care păcătosul o poate acumula şi care în cele din urmă să-l facă vrednic de cer. Pe de altă parte nu există păcat atât de mare care să nu poată fi îndepărtat prin pocăinţă şi reformă sinceră. Când omul drept primeşte răsplătirile sale, toate păcatele pe care el le-a săvârşit nu-i vor fi nici măcar pomenite (vezi comentariul la cap. 18,22).

Mi-a vorbit astfel. [Mai mult, KJV]. În Biblia Ebraică, versetele 45-49 formează începutul capitolului 21. KJV urmează aici versiunea LXX, Vulgata, Siriaca şi a lui Luther în împărţirea pe capitole. Expresia întoarce-ţi faţa pare să lege partea aceasta cu cap. 21. Aceeaşi expresie apare în capitolul 21,2.

Spre miazăzi. Cuvântul miazăzi, apărând aici de trei ori, reprezintă trei cuvinte ebraice separate, însă, toate, sinonime. Expresia de aici arată ţara lui Iuda, care, deşi, aproape în mod hotărât spre apus de Babilon, era abordată de babilonieni de la miazănoapte (vezi comentariul la Ieremia 1,13).

Orice copac verde. Adică, persoane de orice categorie – întreaga populaţie. Dacă deosebirea este de moralitate (vezi cap. 21,4), trebuie să se ţină minte că într-o catastrofă naţională suferă toţi cei care alcătuiesc naţiunea aceea, fie buni sau răi. Nenorocirea nu reprezintă în chip necesar soarta veşnică blestemată pentru persoana în parte. Omul încă are privilegiul mântuirii personale.

Nu se va stinge. Focul urma să fie atât de aprig încât nimeni nu avea să fie în stare de a-l stinge. Prin urmare avea să ardă până va fi împlinit lucrarea lui de distrugere. Apoi avea să se stingă de la sine. Aceeaşi expresie, aplicată la focul iadului (Marcu 9,43.45), este luată de unii ca însemnând că focul iadului va dura în toată veşnicia. Un alt text arată că o astfel de interpretare este eronată, deoarece focul din Ierusalim aprins de Haldei n-a fost stins (Ieremia 17,27), deşi a dispărut când lucrarea de devastare a fost săvârşită.

Face într-una pilde. [Nu vorbeşte el parabole? KJV]. Oamenii doreau să evite aplicarea profeţiei la ei înşişi spunând că este obscură. Ei pretindeau că nu o înţeleg.

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

10–209T 233

11 PP 372

12 CH 223; DA 288; ML 259; PK 182

12–20MM 123

13–24PP 410

16, 19 PK 182

20 DA 283; GC 437; PK 182; 7T 108, 121

33 FE 449

37 Ed 174; MH 404; PK 500

49 8T 68