Mielul. Vezi comentariul de la cap. 5,6.

A rupt ... cea dintâi din cele şapte peceţi. [„A rupt una din peceţi”. KJV]. Următorul citat aruncă lumină asupra semnificaţiei peceţilor: „Hotărârea lor [a conducătorilor iudei, de a-L crucifica pe Hristos] a fost înregistrată în cartea pe care apostolul Ioan a văzut-o în mâna Aceluia care stătea pe tron, carte pe care nici un om n-o poate deschide. În ziua când Leul din seminţia lui Iuda va deschide cartea, această hotărâre va apare înaintea lor, în toată grozăvia ei (COL 294)”. Declaraţia aceasta arată că această carte raportează, pe lângă alte lucruri, judecarea Domnului Hristos de către iudei şi că la marea judecată finală (vezi comentariul de la cap. 20,11–15) aceşti vrăjmaşi ai lui Hristos vor fi puşi faţă în faţă cu faptele lor rele. Este rezonabil să tragem concluzia că această carte conţine şi un raport al altor fapte semnificative ale marii lupte din decursul veacurilor. Reiese că Ioan a văzut dinainte unele din evenimentele acestea. I-a fost prezentată în simboluri istoria marii lupte până atunci când aceasta va ajunge la momentul ei culminant, adică în ziua judecăţii finale, când caracterul lui Dumnezeu va fi îndreptăţit (cap. 20,11–15; vezi comentariul de la cap. 5,13). Faptul că Hristos „a biruit ca să deschidă cartea” (cap. 5,5) înseamnă că El este biruitor în marea luptă şi este Domn al istoriei. Compară cu GC 666–672.

Ca şi soliile către cele şapte biserici, scenele date la iveală la desfacerea peceţilor pot fi considerate ca având atât o aplicaţie specifică cât şi una generală (vezi comentariul de la cap. 1,11). Ele pot fi deosebit de semnificative pentru fazele succesive din istoria bisericii de pe pământ.

M-am uitat. Vezi comentariul de la cap. 4,1. Viziunea continuă în acelaşi cadrul prezentat în cap. 4 şi 5, dar acum începe o nouă etapă a acţiunii. Acum sunt deschise peceţile cărţii (cap. 5,1–5).

Făpturi vii. Vezi comentariul de la cap. 4,6.

Vino şi vezi. Dovezile textuale sunt împărţite cu privire la cuvintele „şi vezi”, dacă ele trebuie sau nu să fie incluse. Dacă sunt păstrate, atunci porunca îi este adresată lui Ioan; dacă nu, atunci probabil că este adresată calului şi călăreţului (v. 2), care, atunci când li se vorbeşte, intră în scenă. Aceeaşi divizare a dovezilor textuale apare la v. 3, 5, 7.

Un cal alb. Simbolurile celor patru cai din primele patru peceţi (v. 2–8) au fost adesea comparate cu cei patru cai din viziunea lui Zaharia (Zaharia 6,2.3). În simbolismul lor există unele asemănări, dar şi deosebiri. Ordinea în care sunt numiţi caii este diferită. În Apocalipsa caii au fiecare un câte călăreţ, în Zaharia ei sunt înhămaţi la care. Aplicaţia simbolurilor este diferită (vezi comentariul de la Zaharia 6).

Există două opinii cu privire la interpretarea simbolului primului cal şi al călăreţului său. Unii comentatori consideră că aceştia reprezintă biserica din perioada apostolică (aprox. anii 31 d.Hr.-100 d.Hr.), când puritatea credinţei (sugerată de culoarea albă) şi râvna au dus la împlinirea celor mai mari idealuri din istoria creştină. Probabil că în nici o perioadă de după primul secol al erei creştine nu a mai cunoscut împărăţia lui Dumnezeu o răspândire aşa de măreaţă. Arcul din mâna călăreţului poate simboliza cucerirea, iar cununa (stephanos, vezi comentariul de la Apocalipsa 2,10), biruinţa. Atât de rapid a fost răspândită Evanghelia încât în momentul scrierii epistolei către Coloseni, în anul 62 d.Hr., Pavel declara că Evanghelia „a fost propovăduită oricărei făpturi de supt cer” (Coloseni 1,23; compară cu AA 48, 578).

Alţi comentatori cred că acest cal alb şi călăreţul lui nu reprezintă biserica, ci diferite situaţii nefavorabile prin care a trecut biserica şi pe care, cu harul lui Dumnezeu, le-a depăşit cu bine. În simbolismul biblic calul este are legătură cu războiul (vezi Ioel 2,1.4.5), iar îmbrăcămintea călăreţului de pe calul alb indică faptul că este vorba de un luptător. Atât cununa călăreţului cât şi culoarea albă a calului pot sugera biruinţa. Astfel, se consideră că primul călăreţ reprezintă o vreme când poporul lui Dumnezeu a trăit într-o lume caracterizată de cuceriri şi de guvernare militară, când Roma, pornind „biruitoare, şi ca să biruiască”, a menţinut un imperiu cu adevărat universal.

În general adventiştii de ziua a şaptea susţin că acest cal alb reprezintă biserica din vremea apostolică.

Un arc. Acesta este un semn de luptă.

Cunună. Gr. stephanos (vezi comentariul de la cap. 2,10).

Biruitor, şi ca să biruiască. Literal, „biruitor, şi să poată birui”. Aceste cuvinte sugerează biruinţa continuă.

A doua făptură vie. Vezi comentariul de la cap. 4,4. Fiecare din cele patru făpturi vii îi va anunţa pe rând pe unul dintre călăreţi.

Vino şi vezi. Vezi comentariul de la v. 1.

Roş. Simbolismul celui de-al doilea călăreţ descrie bine condiţiile sub care s-a găsit biserica între anii 100 şi 313 d.Hr. (vezi comentariul de la cap. 2,10). Persecuţiile violente pe care le-a suferit sub domnia cezarilor romani sunt bine caracterizate de călăreţul ce are „o sabie mare” şi are „puterea să ia pacea de pe pământ”. Dacă albul reprezintă puritatea credinţei (vezi comentariul de la cap. 6,2), atunci roşul poate reprezenta coruperea credinţei prin introducerea diferitelor erezii (vezi Vol. IV, p. 835; VI, pp. 43–46, 51–58, 64–67).

Conform unei alte opinii, culoarea calului este un simbol pentru sânge. După cum primul călăreţ poate simboliza gloria cuceririlor militare (vezi comentariul de la v. 2), tot aşa cel de-al doilea poate privit ca descriind alte aspecte ale luptei – lipsa păcii şi înmulţirea numărului de măceluri. Acestea aveau să fie rezultatul inevitabil al cuceririlor primului călăreţ, dacă acesta simbolizează cucerirea şi stăpânirea Romei.

În general adventiştii de ziua a şaptea sunt de acord cu prima interpretare.

Sabie. Gr. machaira, un cuţit mare sau o sabie scurtă folosită în luptă. Compară cu folosirea acestui cuvânt la Matei 10,34; Ioan 18,10; etc.

A treia făptură. Vezi comentariul de la cap. 4,6; 6,3.

Vino şi vezi. Vezi comentariul de la v. 1.

Cal negru. Dacă prin calul alb este sugerată biruinţa, iar prin culoarea sa puritatea (vezi comentariul de la v. 2), atunci calul cel negru poate indica înfrângerea, iar culoarea lui o şi mai mare degradare a credinţei.

O cumpănă. Gr. zugos, „un jug” folosit aici cu referire la bara transversală a cumpenei (a balanţei). Acest simbol poate fi caracteriza starea dinăuntrul bisericii de după legalizarea creştinismului în secolul al IV-lea, când biserica şi statul s-au unit. După această unire o mare parte a preocupării bisericii au devenit problemele seculare, şi în multe cazuri a urmat o lipsă spirituală.

Această cumpănă poate fi interpretată ca un simbol al grijii exagerate faţă de nevoile materiale ale acestei vieţi. Acum nu mai poate fi vorba de biruinţa în luptă, ca în cazul primului călăreţ (vezi comentariul de la v. 2), nici măcar de însângerare, ca în cazul celui de-al doilea (vezi comentariul de la v. 4), ci de un rezultat şi mai înfricoşător – foametea.

O măsură. Gr. choinix, o măsură ce era de aproximativ un litru (vezi Vol. V, p. 50). Această cantitate de cereale reprezenta raţia de hrană zilnică pentru un lucrător.

Un leu. Gr. dinarios, o monedă care valora cam 11 cenţi în termenii valorilor monetare moderne (vezi Vol. V, p. 49). Moneda romană reprezentată aici corespundea cu salariul de o zi pentru un lucrător obişnuit (vezi Matei 20,2). De aici se poate deduce că raţia zilnică de grâu pentru o zi de muncă nu prea era de ajuns pentru hrana necesară lucrătorului şi familiei sale. Ceva mai puţin ar fi însemnat a muri de foame. Conform preţurilor cerealelor citate de Cicero (Against Verres iii, 81), în Sicilia preţurile menţionate de Ioan erau cam de 8 până la 16 ori mai mari decât cele normale. Totuşi, în ciuda foametei, supravieţuirea este posibilă. Căci Dumnezeu a avut întodeauna grijă de copiii Săi în timp de necaz.

Aplicate la perioada istoriei creştine ce a urmat legalizării creştinismului, aproximativ 313–538 d.Hr. (vezi Nota Suplimentară la cap. 2), cuvintele vorbitorului neidentificat pot fi interpretate ca indicând preocuparea generală cu lucrurile materiale.

Orz. Acesta era mai ieftin decât grâul, aşa cum este indicat aici prin preţurile comparate (vezi 2 Regi 7,18). Orzul era hrana obişnuită a săracilor şi era folosit ca hrană pentru animale (vezi comentariul de la Ioan 6,9).

Să nu vatămi. Vocea care anunţă preţul ridicat al grâului şi al orzului porunceşte ca vinul şi untdelemnul să nu fie vătămate fără rost.

Untdelemnul şi vinul. Acestea erau primele două lichide folosite de obicei ca hrană în lumea antică. Unii le-au interpretat ca simboluri pentru credinţă şi dragoste, care trebuiau păstrate pentru a contracara materialismul ce domina biserica după legalizarea creştinismului în secolul al IV-lea.

Pecetea a patra. Compară cu comentariul de la cap. 5,1; 6,1.

Făptura a patra. Vezi comentariul de la cap. 4,6; 6,3.

Vino şi vezi. Vezi comentariul de la v. 1.

Gălbui. [Pal, KJV]. Culoarea spaimei şi a morţii. Începând cu simbolul calului gălbui, vremurile de necaz ating un punct culminant înfricoşător (vezi comentariul de la v. 2, 4, 5).

Locuinţa morţilor. Gr. hades, „locuinţa morţilor” (vezi comentariul de la Matei 11,23). Aici moartea şi locuinţa morţilor sunt personificate, una fiind călăreţul de pe cal, iar cealaltă venind pe urmă.

A patra parte a pământului. Aceste cuvinte semnifică probabil o mare suprafaţă a pământului.

Sabia. Gr. rhomphaia (vezi comentariul de la cap. 1,16). Seria aceasta– sabie, foamete, molimă şi fiarele pământului – poate fi considerată ca descriind deteriorarea progresivă a civilizaţiei de după război. Pustiirile săbiei, care ucide oamenii şi distruge recoltele, produc foamete, care duce mai departe la distrugerea sănătăţii, provocând molimă; iar când molima începe să bântuie, societatea umană este atât de slăbită încât nu se poate apăra de atacurile fiarelor sălbatice.

Aplicat la o perioadă anume a istoriei creştine, simbolul celui de-al patrulea călăreţ pare să descrie o situaţie caracteristică perioadei de la 538 la 1517, începutul Reformei (vezi Nota Suplimentară la cap. 2; vezi comentariul de la cap. 2,18).

Molimă. [„Moarte”, KJV]. Exprimarea „să ucidă ... cu moarte” (KJV) nu prea are sens. Probabil că această dificultate este rezolvată cel mai bine prin traducerea cuvântului grecesc thanatos cu „molim㔠(ca în traducerea Cornilescu). LXX traduce adeseori cuvântul ebraic deber, „molim㔠prin thanatos (vezi Leviticul 26,25; Ieremia 21,6; Ezechiel 5,12). Se pare că Ioan, pentru care gândirea semitică era mai naturală decât cea greacă, foloseşte sensul din LXX, nu sensul strict al cuvântului.

Altar. Altarul prezentat în imaginea profetică era probabil o reminiscenţă a altarului de aramă din sanctuarul ebraic, iar martirii pot fi văzuţi ca jertfe aduse lui Dumnezeu. Deoarece sângele victimelor se scurgea la temelia altarului (vezi Leviticul 4,7) şi deoarece „viaţa [LXX, psuche, „suflet”]) trupului este în sânge” (cap. 17,11), se poate considera că sub altar se află sufletele celor ce au murit ca martiri. Conform tradiţiei iudaice de mai târziu, morţii lui Israel ar fi fost îngropaţi sub altar, iar cei îngropaţi sub altar ar fi fost înhumaţi sub tronul slavei (vezi Strack and Billerbeck, Kommentar zum Neuen Testament, vol. 3, p. 803).

Unii susţin că altarul acesta trebuie identificat cu cel menţionat în Apocalipsa 8,3.

Sufletele. Gr. psuchai, cu privire la acest cuvânt, vezi comentariul de la Matei 10,28. Ar trebui reamintit faptul că Ioan vedea reprezentări în imagini, iar atunci când este cercetată semnificaţia diferitelor simboluri, trebuie luate în considerare regulile de interpretare a unor astfel de profeţii (vezi comentariul de la Ezechiel 1,10). Ioan a văzut un altar la temelia căruia se aflau „sufletele” martirilor. Regulile de interpretare nu ne cer să localizăm un altar anume într-o anumită zonă şi într-un moment dat al istoriei. Asemeni detaliilor unei parabole, nu este obligatoriu ca toate elementele unei profeţii simbolice să fie interpretate. Se pare că simbolul celei de-a cincea peceţi a fost prezentat pentru a-i încuraja pe martiri, asigurându-i că în ciuda aparentei biruinţe a duşmanului, în cele din urmă răzbunarea va veni. O astfel de încurajare îi întăreşte în special pe cei care au trecut prin teribilele persecuţii din Evul Mediu şi mai ales prin cele din timpul Reformei şi de mai târziu (aprox. 1517–1755; Reforma şi Mai Departe, vezi comentariul de la v. 12). Pentru ei această lungă perioadă de opresiune părea că nu se mai termină. Solia celei de-a cincea peceţi era o reasigurare a faptului că în final va triumfa cauza lui Dumnezeu. O încurajare asemănătoare va veni pentru cei ce vor străbate ultimul mare conflict (vezi 5T 451).

Orice încercare de a interpreta aceste „suflete” ca fiind duhurile fără trup ale martirilor dispăruţi ar fi în contradicţie cu regulile de interpretare ale profeţiilor simbolice. Lui Ioan nu i s-a dat o viziune a cerului aşa cum este el în realitate. Acolo nu sunt cai albi, roşi, negri şi gălbui, cu călăreţi de război. Isus nu apare acolo în forma unui miel cu o rană sângerândă. Cele patru făpturi nu reprezintă fiinţe înaripate cu caracteristici de animal, aşa cum sunt descrise aici (vezi Vol. III, pp. 1111). Tot aşa, nu exist㠄suflete” aşezate la temelia unui altar din ceruri. Întreaga scenă a fost o reprezentare în imagini şi simboluri, menită să dea lecţia spirituală despre care s-a vorbit mai sus.

Celor ce fuseseră junghiaţi. Punctul central al descoperirii se mută acum de la descrierea morţii şi a distrugerii prin care trece poporul lui Dumnezeu, la analiza stării sfinţilor înşişi.

Cuvântul lui Dumnezeu. Vezi comentariul de la cap. 1,2.9.

Mărturisirii. Vezi comentariul de la cap. 1,2.9.

Ei strigau. O reprezentare plastică (vezi comentariul de la v. 9). „Sufletele” sunt auzite vorbind.

Stăpâne. Gr. despotes (vezi comentariul de la Luca 2,29). Corelativul lui despotes este doulos, „rob” (vezi 1 Petru 2,18). Dându-şi viaţa, aceşti martiri s-au dovedit a fi adevăraţi „robi ai lui Dumnezeu” (vezi Tit 1,1; vezi comentariul de la Apocalipsa 6,11), El fiindu-le Stăpân. Probabil că aici se face referire la Tatăl.

Sfânt şi adevărat. Vezi comentariul de la cap. 3,7, unde prin aceste cuvinte se face referire la Hristos.

Răzbuni. Martirii nu caută răzbunarea pentru ei înşişi, ci caută îndreptăţirea Numelui lui Dumnezeu (vezi Romani 12,19; vezi comentariul de la Apocalipsa 5,13).

Locuitorilor pământului. Vezi comentariul de la cap. 3,10.

Haină. Dovezile textuale atestă cuvântul „o rob㔠(stole). Acest cuvânt este diferit de cel tradus „haine” în cap. 3,5; 4,4. Stole era o robă lungă, purtată ca semn de distincţie (vezi comentariul de la Marcu 12,38). În viziune Ioan observă cum aceste „suflete” sunt îmbrăcate fiecare cu câte o haină albă. Poate că intenţia acestei imagini este să arate că în ciuda morţii lor de ocară şi în ciuda a faptului că martirajul lor nu a fost încă răzbunat de Dumnezeu, El îi recunoaşte deja pe aceşti martiri ca biruitori.

În zilele lui Ioan o astfel de asigurare era o mângâiere în special pentru creştinii care-şi văzuseră fraţii omorâţi în persecuţia lui Nero (anul 64 d.Hr.), iar acum trebuiau ei înşişi să cunoască martirajul în timpul persecuţiei lui Domiţian (vezi Vol. VI, p. 87). În toate epocile de atunci încoace făgăduinţele lui Dumnezeu pentru sfinţii Săi martirizaţi i-au încurajat pe cei ce şi-au dat viaţa pentru Numele Său.

Să se mai odihnească. Porunca este dată celor care, în viziunea profetică, erau îngrijoraţi cu privire la ceea ce li se părea o întârziere îndelungată. În realitate, în momentul morţii martirii încep să se odihnească şi vor continua să o facă până la înviere (vezi comentariul de la cap. 14,13). „Tovarăşilor lor de slujb㔠li se va încredinţa mai departe lupta, până când vor fi la rândul lor biruitori în martiraj.

Puţină vreme. Timpul nu avea să fie prelungit o perioadă nedefinită (vezi comentariul de la cap. 1,1; compară cu cap. 12,12). Marea luptă cu cel rău trebuie dusă până la punctul culminant, cel al biruinţei. Păcatul trebuie lăsat să se dezvolte în toată urâţenia caracterului său, atât de deplin încât niciodată să nu se mai pună la îndoială neprihănirea şi dreptatea lui Dumnezeu (vezi comentariul de la cap. 5,13).

Se va împlini. Adică numărul trebuie să fie completat. Asta nu înseamnă că Providenţa a decretat că un anumit număr de creştini trebuie să fie martirizaţi. A fost însă necesar ca un anumit timp să treacă pentru ca să fie dovedită natura adevărată a acţiunilor lui Satana, Dumnezeu fiind astfel dovedit ca drept şi glorios.

Tovarăşilor de slujbă. Gr. sundouloi, „tovarăşi robi” (vezi comentariul de la v. 10).

Un mare cutremur de pământ. Evenimentele celei de-a şasea peceţi descoperă distrugerea universului fizic. Profetul Ioel a folosit simbolul cutremurului de pământ pentru a descrie transformarea naturii în ziua Domnului (Ioel 2,10; compară cu Isaia 13,9–11; Amos 8,9).

Deoarece cutremurul este urmat de întunecarea soarelui, iar evenimentul acesta poate fi datat la anul 1780 (vezi mai jos, la „soarele s-a făcut negru”), acest cutremur a fost identificat cu cel de la Lisabona, din 1 noiembrie 1755, unul dintre cele mai întinse şi mai dezastroase cutremure înregistrate vreodată. Unda de şoc a cutremurului a fost simţită nu doar în Africa de Nord, ci şi în îndepărtatele Indii Apusene. Identificarea cu acest cutremur de la Lisabona sugerează anul 1755 ca început al acestei peceţi (vezi Nota Suplimentară de la cap. 2).

Soarele s-a făcut negru. Întunecarea soarelui este frecvent menţionată în profeţiile vechi testamentare cu privire la catastrofele care preced ziua Domnului (vezi comentariul de la Isaia 13,10). Vorbind despre sfârşitul lumii, Isus a făcut o aluzie specială la acest fenomen şi l-a numit printre semnele care le vor arăta urmaşilor Săi că venirea Sa este aproape (vezi comentariul de la Matei 24,29.33; vezi GC 334).

O împlinire spectaculoasă şi literală a scenei descrise aici a avut loc în partea de est a New York-ului şi în cea de sud a New England-ului, la 19 mai 1780. Un studiu atent al articolelor din ziarele vremii descoperă că în jurul orei 10 dimineaţa un întuneric neobişnuit a acoperit zona estică a New York-ului şi cea sud-vestică a New England-ului şi că în timpul zilei s-a extins înspre răsărit, spre partea centrală şi sudică a New England-ului şi până la oarecare depărtare, pe mare. Fiecare localitate a raportat că întunericul a durat câteva ore. Acest fenomen a avut loc la vremea stabilită, „în zilele acelea, după necazul acesta” (Marcu 13,24; vezi comentariul de la Matei 24,29). Fenomenul a fost observat într-o zonă unde avea să se nască un remarcabil interes pentru profeţiile din Daniel şi Apocalipsa şi a fost recunoscut de către cercetătorii acestor profeţii ca o împlinire a pasajului de faţă (vezi GC 304–308).

Luna s-a făcut ca sângele. Vezi comentariul de la Matei 24,29.

Stelele au căzut din cer. Vezi comentariul de la Matei 24,29; compară cu Isaia 34,4. Vezi GC 333.

Smochinele verzi. [„Smochinele necoapte”, KJV]. Gr. olunthoi, unii considerând că este vorba de smochinele timpurii care cad înainte de a ajunge la maturitate. Atunci când fructele lor ajung la mărimea unei cireşe, unii smochini de viţă inferioară rămân fără nici un fruct, sau aproape fără nici unul. Alţii definesc olunthoi ca smochinele târzii sau văratice. Vezi Isaia 34,4.

Sul. Gr. biblion (vezi comentariul de la cap. 5,1). Imaginea de aici este cea a unui cer strâns sul, asemeni unui sul de pergament. În vremurile antice se considera că cerul este o boltă solidă deasupra pământului. Acum profetul vede cerul rulat pentru ca pământul să stea neacoperit înaintea lui Dumnezeu. Isaia (cap. 34,4) prezintă aceeaşi imagine. Acest eveniment este cu siguranţă acelaşi cu cel descris de Isus când a spus c㠄puterile cerurilor vor fi clătinate” (vezi comentariul de la Matei 24:29). Acest eveniment se află încă în viitor şi este strâns legat de apariţia reală a Fiului omului pe cer.

Toţi munţii şi toate ostroavele. În cap. 16,20 aceste zguduiri înfricoşătoare sunt descrise ca având loc în timpul celei de-a şaptea plăgi.

Împăraţii. Vezi cap. 16,14; 17,l2. Lista care urmează prezintă întreaga gamă a vieţii politice şi sociale existente în lumea romană din vremea lui Ioan. Deşi aici nu este menţionată venirea reală a Domnului Hristos, contextul trădează clar faptul că Hristos este gata să se întoarcă.

Domnitorii. Gr. megistanes, „oameni de seamă”, „nobili”, probabil corespunzând latinescului magistrati, slujbaşi civili ai guvernului roman, cum ar fi Pliniu (vezi Vol. VI, pp. 61–63, 88), care adesea îi trimiteau pe martirii creştini la moarte.

Căpitanii oştilor. Gr. chiliarchoi, „căpetenii peste o mie”. În Noul Testament acest cuvânt este folosit pentru tribunul militar roman (vezi Ioan 18,12; Faptele Apostolilor 21,31–33), iar aici probabil că face referire la ofiţerii militari de seamă.

Cei bogaţi. Vezi comentariul de la Iacov 5,1–6.

Cei puternici. Compară cu 1 Corinteni 1,26.

Slobozi. Compară cu cap. 13,16; 19,18.

Cădeţi peste noi. Vezi Osea 10,8; Luca 23,30. A sta înaintea lui Dumnezeu este mult mai înfricoşător decât a sta în faţa morţii înseşi.

Mânia. Gr. orge (vezi comentariul de la Romani 1,18).

Ziua cea mare. Vezi Ioel 2,11.31; vezi comentariul de la Isaia 13,6.

Cine poate sta în picioare? Compară cu Naum 1,6; Maleahi 3,2; Luca 21,36. Cu această întrebare cercetătoare scena de faţă se încheie. Fiecare dintre cele şase peceţi care au fost deschise arată câte o fază distinctă a marii lupte dintre Hristos şi Satana, şi fiecare ajută la a dovedi, în faţa întregului univers, că Dumnezeu este drept (vezi comentariul de la Apocalipsa 5,13). Aici se face o pauză în deschiderea peceţilor, căci trebuie dat un răspuns la această întrebare. Până aici, în descrierea teribilelor evenimente care preced a doua venire, nu a fost dată nici o indicaţie că cineva le-ar putea supravieţui. De aici dramatica întrebare „Cine poate sta în picioare?” Capitolul 7 întrerupe secvenţa peceţilor pentru a contura un răspuns.