Am văzut. Evenimentele descrise în cap. 20 urmează imediat după cele descrise în cap. 19.

Pogorându-se. Ioan nu l-a văzut pe înger ajuns deja pe pământ, ci în timpul coborârii.

În mână. Sau pe mână, probabil vrând să spună că lanţul atârna de pe mâna îngerului.

Cheia. Faptul că un înger are în mână cheia arată că Cerul are control deplin asupra evenimentelor. Balaurul nu va putea să evite să fie aruncat în Adânc.

Adâncului. Gr. abussos (vezi comentariul de la cap. 9,1). Această viziune este simbolică. Adâncul nu este o cavernă subterană sau o prăpastie undeva în univers. Ioan descrie tabloul profetic desfăşurat înaintea ochilor săi uimiţi. În viziune el a văzut o fântână reală, dar închiderea balaurului în fântână, sau în adânc, era doar un mijloc simbolic de a arăta că activitatea acestuia va fi oprită. Lucrul acesta este lămurit prin declaraţia care arată că scopul închiderii lui era ca să nu mai înşele neamurile (cap. 20,3).

Cum se va pune stavilă activităţii lui Satana reiese clar din context şi din alte pasaje ale Scripturii, care arată că pământul va fi cu totul depopulat la a doua venire a Domnului Hristos. Conform cap. 19,19–21, nelegiuiţii sunt cu toţii nimiciţi la a doua venire (vezi comentariul de acolo). În acelaşi timp, drepţii vor fi răpiţi… în nori, ca să întâmpine pe Domnul în văzduh (1 Tesaloniceni 4.17). Vorbirea lui Pavel arată că la a doua venire Domnul Hristos nu-Şi aşază împărăţia pe pământ; altminteri de ce i-ar mai lua pe sfinţi de pe pământ? Stabilirea ei pe pământ va avea loc după încheierea mileniului, când se va pogorî Noul Ierusalim (Apocalipsa 21,1–3). Că la a doua Sa venire Domnul Isus îi ia pe sfinţi de pe pământ reiese din Ioan 14,1–3. Mângâindu-i pe ucenicii întristaţi din pricina plecării Sale, El i-a anunţat că Se duce la Tatăl, unde urma să le pregătească locuinţe. Apoi urma să Se întoarcă şi să-i ia, pentru a fi cu El. Compară cu Ioan 13,36; 17,24. Locuinţele se află, fără îndoială, în Noul Ierusalim, care nu va coborî pe acest pământ înainte de sfârşitul mileniului (vezi comentariul de la Apocalipsa 21,1–3).

Din grupa celor care vor fi luaţi pentru a-L întâmpina pe Domnul în văzduh fac parte atât drepţii morţi, care sunt înviaţi la a doua venire, cât şi drepţii în viaţă, care sunt schimbaţi (1 Corinteni 15,51; 1 Tesaloniceni 4,16.17). Ceata sfinţilor înviaţi îi cuprinde deci pe toţi drepţii care au trăit pe pământ. Sunt doar două învieri principale: învierea pentru viaţă şi învierea pentru judecată, sau învierea vieţii şi învierea osândei (traducerea Gala Galaction) (Ioan 5,29; Faptele Apostolilor 24,15). La aceste învieri toţi cei din morminte … vor ieşi afară din ele (Ioan 5,28.29). Unii susţin că sintagma morţi în Hristos (1 Tesaloniceni 4,16) face referire doar la creştinii care au murit şi că nu îi include şi pe sfinţii din Vechiul Testament. Dar textele de mai sus arată că toţi neprihăniţii vor ieşi afară la învierea celor drepţi. Cuvintele morţi în Hristos nu impun excluderea sfinţilor din Vechiul Testament, deoarece ei au murit cu nădejdea unui Mesia viitor. Învierea lor depinde de învierea lui Hristos, deoarece toţi vor învia în Hristos (1 Corinteni 15,22). Învierea celor drepţi este numită întâia înviere (Apocalipsa 20,5.6).

Cei care nu recunosc că făgăduinţele date vechiului Israel erau condiţionate de ascultare au adus multă confuzie în doctrina cu privire la mileniu. Multe teorii fanteziste sunt prezentate de către cei care încearcă să potrivească împlinirea acestor făgăduinţe din vechime cu tabloul escatologic al Noului Testament. Asta depăşeşte ceea ce au vrut să spună scriitorii Noului Testament. Inspiraţi de Duhul lui Dumnezeu, ei prezintă un tablou logic al evenimentelor zilelor de pe urmă. Ei arată cum evenimente care ar fi putut fi împlinite în mod minunat dacă naţiunea iudaică ar fi acceptat destinul ei divin, vor avea împlinire în cadrul bisericii din Noul Testament. Ei arată adevărata poziţie a iudeilor în timpul Noului Testament şi nu acordă nici un loc special iudeilor ca naţiune. Într-una din parabolele Sale Isus a arătat lămurit că atunci când naţiunea iudaică L-a lepădat, împărăţia lui Dumnezeu a fost luată de la ei şi dată unui neam, care va aduce roadele cuvenite (vezi comentariul de la Matei 21,43). Acum Dumnezeu îi priveşte pe iudei la fel cum le priveşte pe neamuri (vezi comentariul de la Romani 11). Pentru un studiu amplu al rolului iudeilor în profeţiile biblice, vezi Vol. III, pp. 25–38. O cercetare atentă a tuturor dovezilor arată că iudeii ca naţiune nu joacă nici un rol special în evenimentele milenare. Ca persoane individuale, cei care de-a lungul erei creştine L-au acceptat pe Isus Hristos sunt mântuiţi ca membri ai bisericii creştine. Împreună cu alţi sfinţi, ei vor învia la prima înviere şi vor fi luaţi la cer. Cei care persistă în a-L lepăda pe Mesia vor învia la a doua înviere (vezi comentariul de la Apocalipsa 20,5).

Luarea la cer a tuturor sfinţilor şi nimicirea tuturor nelegiuiţilor în viaţă (vezi mai sus) lasă pământul cu totul depopulat. Mai mult chiar, îngrozitoarele frământări ale naturii în timpul celor şapte plăgi de pe urmă (vezi comentariul de la cap. 16,18–21) lasă în urmă pământul extrem de pustiit. Trupuri moarte zac împrăştiate pe suprafaţa acestuia (vezi comentariul de la cap. 19,17–21). Nu este rezonabil să considerăm că abussos este un simbol al pământului pustiit, unde va fi legat Satana în timpul mileniului. În LXX, la Genesa 1,2, abussos este traducerea cuvântului ebraic tehom, adânc, care face referire la suprafaţa pământului aşa cum era în prima zi a creaţiunii, pustiu şi gol.

Lanţ. Un simbol al restricţiei impuse cuiva. Aici nu este prefigurată vreo înlănţuire cu un lanţ real.

A pus mâna. Gr. krateo, a apuca, a ţine bine. Balaur … Satana. Aceste cuvinte fac referire la cap. 12,9, unde apar aceleaşi nume (vezi comentariul de acolo).

L-a legat. Legarea balaurului simbolizează limitarea acţiunilor Satanei. Nelegiuiţii vor fi ucişi la a doua venire a lui Hristos. Cei neprihăniţi vor fi luaţi la cer. Satana şi îngerii săi vor fi legaţi pe această planetă pustiită; deci pe pământ nu va mai fi nici măcar un om în viaţă, iar Satana nu îşi va mai putea folosi puterile înşelătoare. În asta va consta legarea lui (vezi comentariul de la v. 1).

Pentru o mie de ani. Unii comentatori consideră că această perioadă este profetică, adică 360.000 de ani reali, bazându-se pe faptul că aceste versete sunt simbolice, deci şi aceşti o mie de ani trebuie interpretaţi tot simbolic. Alţii atrag atenţia asupra faptului că această profeţie este un amestec de elemente reale şi că nu este neapărat necesar ca perioada aceasta să fie înţeleasă simbolic. Comentariul acesta susţine că cei o mie de ani sunt ani reali.

Adânc. Vezi comentariul de la v. 1.

A pecetluit. Gr. sphragizo, a sigila. În ce priveşte rolul peceţilor în antichitate, vezi comentariul de la cap. 7,2. Această pecete poate fi comparată cu cea pusă pe mormântul Domnului Isus (Matei 27,66). Pecetluirea simbolizează faptul că Satana va fi cu adevărat legat pentru perioada de timp indicată.

Să înşele neamurile. Lucrarea de înşelare a Satanei va fi întreruptă prin depopularea pământului. Nu va mai fi nici un om pe care să-l înşele (vezi comentariul de la v. 1).

Trebuie. Gr. dei, este necesar. Dei sugerează necesitatea bazată pe motive morale şi etice. Este necesar ca Satana să fie dezlegat pentru că Dumnezeu vrea să fie aşa, ca parte a planului Său divin.

Dezlegat. Acesta reprezintă actul opus legării diavolului la a doua venire a Domnului Hristos. Satana va putea din nou să îi înşele pe oameni, să facă ce vrea cu ei, în opoziţie cu Dumnezeu. Ceea ce a pus capăt lucrării lui de înşelare a fost depopularea pământului. Prin urmare, dezlegarea lui va avea loc printr-o repopulare a pământului, un eveniment realizat prin învierea nelegiuiţilor la sfârşitul celor o mie de ani (vezi comentariul de la v. 5). Aceşti oameni, care tocmai au fost înviaţi, vor fi înşelaţi de diavol, când va plănui să-şi încerce, pentru ultima dată, puterea împotriva lui Iehova.

Puţină vreme. Sau puţin timp. Cât de lung va fi acest puţin timp, nu ştim. Va fi însă destul timp pentru ca Satana să-i organizeze pe cei nelegiuiţi înviaţi pentru asaltul asupra Noului Ierusalim.

Scaune de domnie. Acestea sunt simboluri ale autorităţii sale de a-şi exercita conducerea ca împărat (cap. 13,2) sau ca judecător (Matei 19,28).

Judecata. Gr. krima, sentinţă, verdict, o decizie luată. Aici krima pare să însemne autoritatea de a da o sentinţă. Pasajul nu se referă la un verdict în favoarea neprihăniţilor. Sfinţii stau pe scaunele de domnie, fapt care arată că ei sunt cei care vor pronunţa sentinţa. Pasajul acesta este fără îndoială o aluzie la Daniel 7,22, unde profetul notează că s-a făcut dreptate sfinţilor Celui Prea Înalt (sfinţilor Celui Prea Înalt li s-a dat judecata, KJV). În LXX, în Daniel, pentru judecată este folosit cuvântul krisis, actul de a judeca, în timp ce versiunea greacă a lui Theodotion foloseşte krima.

Lucrarea judecăţii la care face referire Ioan este fără îndoială cea despre care aminteşte Pavel: Nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea?… Nu ştiţi că noi vom judeca pe îngeri? (1 Corinteni 6,2.3). Judecata va implica fără îndoială o cercetare atentă a celor scrise cu privire la oamenii nelegiuiţi, astfel încât fiecare om să fie convins de justeţea actului lui Dumnezeu de a-i distruge pe cei răi (DA 58). Vezi GC 660, 661.

Sufletele. Vezi comentariul de la Apocalipsa 6,9; compară-l cu cel de la Psalmi 16,10.

Li se tăiase capul. Gr. pelekizo, literal, a tăia cu o secure, şi anume a decapita. Cuvântul vine de la pelekus, o secure. Securea era instrumentul folosit de obicei în execuţiile din Roma antică. Mai târziu a fost înlocuită cu sabia.

Mărturiei lui Isus. Vezi comentariul de la cap. 1,2.9. Aici este vorba de mărturia dată cu privire la Isus. Cuvântului lui Dumnezeu. Vezi comentariul de la cap. 1,2.9.

Nu se închinaseră. Cu alte cuvinte, ei au luat aminte la avertizarea celui de-al treilea înger (cap. 14,9–12) şi au refuzat să asculte de puterea reprezentată de fiară, în ciuda ameninţării cu boicotul şi cu moartea (vezi comentariul de la cap. 13,15–17). În acest verset sunt menţionate numai două categorii de sfinţi: martirii şi cei care vor câştiga biruinţa asupra fiarei. Lucru acesta nu înseamnă că ei sunt singurii care au parte de domnia milenară, deoarece deja s-a arătat că toţi drepţii care au murit (nu numai martirii) vor ieşi din morminte la prima înviere (vezi comentariul de la Apocalipsa 20,1; compară-l cu cel de la Daniel 12,2). Probabil că sunt evidenţiaţi martirii şi cei care o vor birui pe fiară deoarece ei îi reprezintă pe cei care au suferit cel mai mult. Vezi Notele Adiţionale de la sfârşitul capitolului, nota 2.

Înviat. Cuvântul grecesc poate fi tradus fie trăit, fie au venit la viaţă. Contextul pare să favorizeze ultima variantă, altminteri declaraţia aceasta este întâia înviere (v. 5) nu are un antecedent potrivit. Totuşi, biruitorii asupra fiarei sunt vii în timpul de dinaintea venirii Fiului omului şi majoritatea, dacă nu toţi, nu vor avea nevoie de înviere (vezi comentariul de la v. 1). Prin urmare, unii sugerează că ideea verbului înviat este incoativă (exprimând începutul unei acţiunii), iar conjuncţia şi are sens explicativ, deci, Ei au început să trăiască, adică să domnească cu Hristos.

Împărăţit. Se pune întrebarea: peste cine vor domni sfinţii dacă toţi cei nelegiuiţi au fost nimiciţi? Despre ei spune că au împărăţit cu Hristos. Când îngerul al şaptelea sună din trâmbiţă, atunci împărăţia lumii a trecut în mâinile Domnului nostru şi ale Hristosului Său (cap. 11,15). Daniel vorbeşte că domnia, stăpânirea şi puterea tuturor împăraţilor este dată poporului sfinţilor Celui Prea Înalt (cap. 7,27). Sfinţii au fost asupriţi de împăraţii care au băut din vinul curviei Babilonului (vezi Apocalipsa 18,3). Acum lucrurile s-au inversat.

Este adevărat că cei nelegiuiţi sunt morţi (vezi comentariul de la cap. 20,2), dar ei vor învia la sfârşitul perioadei de o mie de ani (vezi comentariul de la v. 5). Ei sunt închişi, ca să zicem aşa, pentru ca mai târziu să-şi primească pedeapsa. Între timp sfinţii vor ajuta în lucrarea de judecată, pentru a stabili măsura pedepsei care le va fi distribuită nelegiuiţilor. După ce aceştia vor reveni la viaţă, vor fi zdrobiţi într-o înfrângere totală, îşi vor primi pedeapsa şi apoi vor fi distruşi complet (vezi comentariul de la cap. 14,10; 20,9).

Cu Hristos. Domnia milenară va avea loc cu Hristos, în cer, nu pe pământ, aşa cum susţin mulţi comentatori ai Bibliei (vezi comentariul de la v. 2; vezi Notele Adiţionale de la sfârşitul capitolului, Nota 2).

O mie de ani. Vezi comentariul de la v. 2.

Ceilalţi morţi. Fără îndoială că aici este vorba de morţii nelegiuiţi, cei care de la începutul istoriei au murit fără Hristos şi cei care au pierit la a doua venire a Sa. Acest lucru reiese clar din faptul că toţi morţii neprihăniţi vor învia la prima înviere. Prin urmare, prin cuvintele ceilalţi morţi se face referire, cu siguranţă, la morţii nelegiuiţi (vezi comentariul de la v. 2).

Pot fi citate dovezi textuale pentru omiterea frazei: Ceilalţi morţi nu au înviat până nu s-au sfârşit cei o mie de ani, deşi este în general se susţine că sunt mai multe dovezi în favoarea păstrării ei. Însă doctrina celei de-a doua învieri nu se bazează, în orice caz, pe această afirmaţie. Ea reiese cât se poate de clar din acest capitol. Dacă popoarele se unesc cu Satana în asaltul său asupra Cetăţii Sfinte (v. 9), înseamnă că au înviat. Sintagma a doua înviere derivă din observaţia că sunt doar două învieri principale (Ioan 5,28.29; Faptele Apostolilor 24,15) şi că învierea celor neprihăniţi este numită prima înviere (vezi comentariul de la Apocalipsa 20,2.4).

Fraza ceilalţi morţi nu au înviat până nu s-au sfârşit cei o mie de ani este ca o paranteză. Propoziţia care urmează, aceasta este întâia înviere, este în strânsă legătură cu învierea la care se face referire în v. 4.

În ce priveşte aspectele textuale ale problemei din v. 5, vezi Notele Adiţionale de la sfârşitul capitolului, Nota 1.

N-au înviat. Vezi comentariul de la v. 4.

S-au sfârşit. Literal, până nu se vor fi încheiat.

Întâia înviere. Adică cea menţionată în v. 4 (vezi comentariul de acolo).

Fericiţi. Gr. makarios (vezi comentariul de la Matei 5,3).

Sfinţi. Gr. hagios (vezi comentariul de la Romani 1,7).

A doua moarte. Adică moartea de care vor avea parte cei nelegiuiţi, după ce vor învia la sfârşitul celor o mie de ani (v. 14; cap. 21,8). Prima moarte este moartea de care au parte toţi (1 Corinteni 15,22; Evrei 9,27). Atât cei neprihăniţi cât şi cei nelegiuiţi vor învia din această moarte (Ioan 5,28.29). Cei neprihăniţi vor ieşi din morminte nemuritori (1 Corinteni 15,52–55). Cei nelegiuiţi vor învia pentru a-şi primi pedeapsa şi pentru a muri de moartea veşnică (Apocalipsa 20,9; 21,8). Dumnezeu le nimiceşte în gheenă atât sufletul cât şi trupul (Matei 10,28). Asta înseamnă distrugere totală. A doua moarte este exact opusul unui chin veşnic, despre care unii consideră că este soarta celor nelegiuiţi (vezi comentariul de la Matei 25,41).

Putere. Gr. exousia, autoritate. Moartea a doua nu-i va atinge pe cei răscumpăraţi.

Preoţi. Vezi comentariul de la Apocalipsa 1,6; compară cu Isaia 61,6.

Ai lui Dumnezeu. Adică în tovărăşia lui Dumnezeu. La fel, ai lui Hristos, înseamnă în tovărăşia lui Hristos. Sintagmele ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos mai pot însemna servindu-I lui Dumnezeu şi servindu-I lui Hristos.

Vor împărăţi. Vezi comentariul de la v. 4; vezi Note Adiţionale la sfârşitul capitolului, Nota 2.

Dezlegat. Diavolul a fost legat ca rezultat al înălţării la cer a celor drepţi şi ca rezultat al morţii celor nelegiuiţi în viaţă (vezi comentariul de la v. 2). Dezlegarea va fi realizată prin învierea celor nelegiuiţi, care îi va oferi lui Satana persoane pe care să le înşele.

Temniţa. Temniţa este adâncul, pământul pustiit la a doua venire a lui Hristos, unde Satana va fi legat în timpul celor o mie de ani (vezi comentariul de la v. 1). Satana va fi eliberat pentru a-i organiza pe nelegiuiţii înviaţi. Aceasta va fi încercarea lui finală de a lupta împotriva lui Dumnezeu, înainte de a fi nimicit.

Neamurile … Gog şi Magog. Aceşti termeni reprezintă oştirile celor care vor învia la a doua venire, cei nemântuiţi din toate timpurile. În ce priveşte numele Gog şi Magog şi aplicaţia acestor simboluri în profeţia vechi testamentară şi în pasajul de faţă, vezi comentariul de la Ezechiel 38,1.2.

Război. Dovezile textuale favorizează traducerea pentru războiul. Articolul hotărât pune accentul pe un anumit război, ultimul conflict dintre Dumnezeu şi cei care I se împotrivesc. Vezi GC 663–665.

Nisipul mării. Adică nu pot fi număraţi (compară cu Genesa 22,17). Această oştire este alcătuită din toţi oamenii pierduţi, de la întemeierea lumii.

Faţa pământului. Compară cu expresia asemănătoare, din Habacuc 1,6. Nelegiuiţii, sub conducerea lui Satana, vor porni împotriva taberei celor neprihăniţi.

Tabăra. Gr. parembole, tabără, un cuvânt compus din para, dincolo de, şi ballo, a pune, a aşeza, a arunca. Parembole este folosit pentru barăcile ostaşilor sau pentru fortificaţia (Faptele Apostolilor 21,34.37) oştirilor în ordine de bătaie (Evrei 11,34) sau a aşezărilor umane (Evrei 13,11.13). Aici cuvântul parembole descrie Noul Ierusalim.

Cetatea prea iubită. Sau adică cetatea cea iubită. Cetatea prea iubită este Noul Ierusalim (cap. 21,10). Unii învăţaţi fac deosebire între tabără şi cetate. Totuşi, un lucru este clar, şi anume că sfinţii se află în interiorul cetăţii în timpul asediului (vezi EW 292, 293). Faptul că cetatea cea iubită este încercuită arată clar că ea a coborât, deşi coborârea propriu-zisă nu este descrisă până în cap. 21,1.9.10. Unul din evenimentele însemnate care urmează după sfârşitul celor o mie de ani este coborârea Domnului Hristos, a neprihăniţilor şi a Cetăţii Sfinte. Naraţiunea este extrem de succintă, dar succesiunea evenimentelor este clară atunci când este examinat întregul context.

Foc. Fără îndoială că este vorba de focul real, ca mijloc de distrugere.

I-a mistuit. Literal, i-a mâncat. Forma verbului din limba greacă denotă acţiunea încheiată. Nelegiuiţii sunt nimiciţi. Ei au parte de a doua moarte (vezi comentariul de la v. 6). Nu este vreo aluzie la vreun chin fără de sfârşit, într-un iad care arde veşnic (compară cu Iuda 7).

Iazul de foc. Vezi comentariul de la cap. 19,20. Aici iazul de foc este suprafaţa pământului transformată într-o mare de flăcări, care îi mistuie pe cei nelegiuiţi şi purifică pământul. Este. [Sunt, KJV]. Acest cuvânt este adăugat. Contextul sugerează adăugarea cuvintelor au fost aruncaţi. Vezi comentariul de la cap. 19,20. Vor fi munciţi. Subiectul acestui predicat este multiplu: diavolul, fiara şi proorocul mincinos. Ar trebui notat faptul că fiara şi proorocul mincinos sunt fiinţe simbolice, nu reale. În vecii vecilor. Vezi comentariul de la cap. 14,11.

Scaun de domnie. Un simbol al autorităţii, în acest caz al autorităţii de a executa judecata. Scaunul de domnie este alb, sugerând probabil puritatea şi dreptatea hotărârilor care sunt luate. De asemenea, se spune despre el că este mare, probabil făcându-se referire la deciziile importante are sunt luate.

Cel ce şedea. Nu este arătată identitatea persoanei care stătea pe scaunul de domnie, afară de cazul în care aceasta reiese din cuvintele înaintea lui Dumnezeu (v. 12, KJV). Totuşi, dovezile textuale atestă traducerea înaintea scaunului de domnie. Deci identitatea rămâne nesigură.

Scripturile Îl prezintă atât pe Domnul Hristos (Romani 14,10) cât şi pe Tatăl (Evrei 12,23) ca şezând să facă judecată. În Apocalipsa 4,2.8.9; 5,1.7.13; 6,16; 7,10.15; 19,4; 21,5 Tatăl este Cel despre Care se spune că stă pe tron, ca judecător divin. Cei Doi lucrează în cea mai strânsă unitate (vezi comentariul de la Ioan 10,30). Actele oficiale ale Unuia devin actele oficiale ale Celuilalt. Fără îndoială că aici Hristos este Cel care conduce (vezi GC 666).

Au fugit. Un indiciu al puterii absolute a Celui care şade pe tron şi a naturii efemere a acestei lumi (Psalmi 102,25.26; 104,29.30; Isaia 51,6; Marcu 13,31; 2 Petru 3,10). Ordinea veşnică a lucrurilor va fi cu totul altfel (Apocalipsa 21,1–5).

Morţi. Fără îndoială că acest pasaj se referă la cei care vor învia la a doua înviere (vezi comentariul de la v. 5, 7).

Mari şi mici. Statutul pe care l-au avut oamenii nu are nici o importanţă la această întâlnire cu Dumnezeu. Mulţi din cei care au avut poziţii înalte în lume, au scăpat, pe când erau în viaţă, de răsplata pentru faptele lor rele. La judecata finală a lui Dumnezeu se va face dreptate deplină.

Cărţi. [Cărţile, KJV]. În greceşte cuvântul acesta nu are articolul hotărât (ca în traducerea Cornilescu). Acestea sunt cărţile în care este scris raportul vieţilor oamenilor. Nici o sentinţă dată vreunei persoane nelegiuite nu va fi arbitrară, părtinitoare sau nedreaptă. În ce priveşte clasificarea

acestor cărţi, vezi comentariul de la Daniel 7,10.

O altă carte. Adică încă o carte.

Cartea vieţii. Vezi comentariul de la Filipeni 4,3; compară-l cu cel de la Luca 10,20.

După faptele lor. Vezi comentariul de la Romani 2,6. Aceasta este dovada pe care toţi o pot vedea şi evalua.

Marea … Moartea … Locuinţa morţilor. Aceste cuvinte scot în evidenţă universalitatea celei de-a doua învieri despre care se vorbeşte în v. 12. Nimeni nu poate evita să apară personal înaintea lui Dumnezeu, care stă pe tronul Său. Moartea şi locuinţa morţilor se găsesc împreună în cap. 1,18; 6,8. În ce priveşte o definiţie a locuinţei morţilor, vezi comentariul de la Matei 11,23.

Moartea şi Locuinţa morţilor. Aici moartea şi locuinţa morţilor sunt personificate. Faptul că ele sunt aruncate în iazul de foc reprezintă sfârşitul morţii şi al locuinţei morţilor. Ele nu vor mai exista niciodată pe noul pământ; sunt fenomene care aparţin numai acestei lumi. Moartea este ultimul vrăjmaş care va fi nimicit (1 Corinteni 15,26.53–55).

Iazul de foc. Vezi comentariul de la v. 10.

Moartea a doua. Vezi comentariul de la v. 6.

Oricine. Numai numele celor credincioşi vor fi păstrate în cartea vieţii. Numele celor care nu au răbdat până la sfârşit vor fi şterse (cap. 3,5). Mulţi nu au avut niciodată numele lor scrise acolo, căci cartea conţine numai numele celor care au mărturisit, măcar o dată în viaţă, credinţa lor în Hristos (vezi comentariul de la Luca 10,20).

Iazul de foc. Vezi comentariul de la v. 10. Compară cu Matei 25,41.46; Apocalipsa 21,8. NOTE ADIŢIONALE LA CAPITOLUL 20

Nota 1 Apocalipsa 20,5 prezintă o anumită problemă textuală. Fraza ceilalţi morţi n-au înviat până nu s-au sfârşit cei o mie de ani nu se găseşte în anumite manuscrise. Lucrul acesta a ridicat probleme în ce priveşte autenticitatea acestui pasaj. În continuare vor fi cercetate dovezile textuale în legătură cu această problemă.

Există şase mărturii unciale principale pentru cartea Apocalipsa: (1) Papirusul Chester Beatty, din secolul al III-lea, numit P47, cea mai veche mărturie importantă pe care o avem cu privire la această carte, şi câteva fragmente pe papirus, (2) Sinaiticus, din secolul al IV-lea, (3) Alexandrinus (denumit A), din secolul al V-lea, (4) Ephraemi Rescriptus (denumit C), din secolul al V-lea, (5) Porfirianus (denumit P), din secolul al IX-lea sau la X-lea, şi (6) un manuscris de la Vatican, uneori denumit B, dar care nu trebuie confundat cu Codex Vaticanus, din secolul al IV-lea, numit constant B. Cartea Apocalipsei a fost pierdută din Codex Vaticanus, iar golul a fost suplinit prin înlocuirea ei cu un manuscris din secolul al VIII-lea, denumit în mai multe feluri, Vatican gr. 2066, 046, sau a 1070.

În afară de aceste mărturii unciale, mai există şi o mulţime de manuscrise minuscule, de la

o dată comparativ târzie.

Trebuie amintit faptul că aceste manuscrise vechi nu sunt toate complete. Unele pagini lipsesc cu totul, iar altele sunt mutilate. Uneori lipsesc secţiuni întregi. De pildă, aşa cum s-a spus deja, din Codex Vaticanus s-a pierdut întreaga carte a Apocalipsei. Papirusul Chester Beatty al Apocalipsei conţine numai partea cuprinsă între cap. 9,10 şi 17,2, unele rânduri lipsind din foile existente. Prin urmare, este necunoscută mărturia acestor unciale importante în ce priveşte cap. 20,5. Acelaşi lucru este adevărat şi cu privire la Ephraemi Rescriptus (C) şi Porfirianus (P), deoarece din C lipseşte întregul capitol 20, iar din P lipsesc primele nouă versete ale capitolului. Partea aceasta a cărţii Apocalipsa lipseşte de asemenea din anumite minuscule.

Versiunea Peshitta – la începutul secolului al V-lea – n-a conţinut niciodată cărţile 2 Petru, 2 Ioan, 3 Ioan, Iuda şi Apocalipsa, deoarece biserica siriană nu le-a recunoscut ca fiind canonice. Textul Apocalipsei care apare în ediţiile moderne tipărite ale versiunii Peshitta, începând cu anul 1627, a fost împrumutat dintr-o traducere siriană mai recentă, cunoscută sub numele de traducerea harkleiană.

Prin urmare, autenticitatea frazei în discuţie trebuie evaluată pe baza celorlalte mărturii, care sunt relativ puţine. De fapt mărturiile vechi pentru cartea Apocalipsei sunt mult mai puţine decât cele pentru Evanghelii, Faptele Apostolilor sau epistolele pauline.

Dintre manuscrisele care conţin această parte a cărţii Apocalipsa, fraza ceilalţi morţi n-au înviat până nu s-au sfârşit cei o mie de ani, este omisă din Sinaiticus, din unele minuscule şi din versiunile siriene. Ea se găseşte în Alexandrinus (A), în 046, şi în multe minuscule. Procesul prin care este stabilită autenticitatea unei traduceri este prea complex pentru a fi discutat aici, dar pe temeiul dovezilor disponibile, în general învăţaţii acceptă ca autentică fraza despre care este vorba aici. Din acest motiv, ea apare în majoritatea traducerilor. Faptul că unii traducători pun fraza între paranteze nu înseamnă neapărat că au îndoieli cu privire la autenticitatea ei; se poate doar ca ei să

o considere ca pe o paranteză.

Se atrage atenţia asupra faptului că pasajul sună coerent dacă se omite fraza despre care este vorba aici, mai ales dacă ultima parte a v. 4 este tradusă: ei au venit la viaţă şi au domnit cu Hristos o mie de ani, lucru pe care sintaxa limbii greceşti îl permite. Totuşi, doar o asemenea consideraţie nu este baza pe care ar trebuie să fie stabilită autenticitatea unui anumit pasaj. Unui autor nu trebuie să i se nege privilegiul de a introduce o idee parantetică într-un şir al ideilor care altminteri se desfăşură în mod curgător.

În fraza disputată nu este nici o problemă contextuală, căci cele spuse în ea reies clar din context, mai ales atunci când sunt studiate textele înrudite. Biblia vorbeşte de două învieri principale

– cea a celor drepţi şi cea a celor nedrepţi (vezi Ioan 5,28.29; Faptele Apostolilor 24,15). Despre învierea celor drepţi se spune clar că va avea loc în legătură cu a doua venire a Domnului Hristos (vezi 1 Tesaloniceni 4,13–17). În Apocalipsa 20,4 se declară cu privire la anumite categorii de oameni că au înviat şi au împărăţit cu Hristos o mie de ani. Tradusă în felul acesta, propoziţia aceasta este întâia înviere (v. 5), se leagă logic cu v. 4. Atunci când autorul spune despre aceasta că este întâia înviere, el dă de înţes că este şi o a doua. Întrucât cei nelegiuiţi vor muri toţi la a doua venire a Domnului Hristos (cap. 19,21) şi întrucât despre ei se spune că vor ataca cetatea la sfârşitul mileniului (cap. 20,8.9) înseamnă că ei trebuie să fi înviat. Prin urmare, din context reiese clar că există o a doua înviere la sfârşitul celor o mie de ani.

Nota 2

Perioada de o mie de ani, numită de obicei mileniu, este menţionată în Biblie numai în Apocalipsa 20. Cuvântul mileniu, care însemnează pur şi simplu o mie de ani, nu este un termen biblic, dar sintagma o mie de ani apare de şase ori în v. 1–7. Comentatorii diferă foarte mult în felul cum înţeleg ei mileniul.

Această notă suplimentară urmăreşte să prezinte motivele biblice care vin în sprijinul poziţiei adventiştilor de ziua a şaptea şi urmăreşte de asemenea să arate de ce adventiştii consideră nejustificate celelalte opinii în privinţa aceasta.

A doua Venire a Domnului Hristos Precede Mileniul. – Că a doua venire precede mileniul reiese clar din faptul că naraţiunea din Apocalipsa 19 şi 20 este continuă. A doua venire este descrisă simbolic în cap. 19,11–21, iar povestirea este dusă mai departe fără întrerupere în cap. 20, unde se vorbeşte despre perioada milenară. Continuitatea naraţiunii este clar demonstrată de legătura dintre evenimente. Cele trei mari puteri care se vor împotrivi lucrării lui Hristos şi care îi vor aduna pe împăraţii pământului la război chiar înainte de a doua venire sunt identificate cu balaurul, fiara şi proorocul mincinos (cap. 16,13). Conform cap. 19,19, când fiara şi împăraţii pământului şi oştile lor se vor aduna să se războiască cu Hristos, la data venirii Sale, fiara şi proorocul mincinoşi vor fi prinşi şi aruncaţi de vii în iazul care arde cu foc şi pucioasă (v. 20, 21). Naraţiunea cap. 20 urmăreşte să arate soarta celui de al treilea membru al acestui trio, şi anume soarta balaurului, care este prins şi aruncat în adânc, unde rămâne timp de o mie de ani.

Orice definiţie sau descriere a mileniului trebuie să se întemeieze pe cadrul doctrinei milenare prezentată în cap. 19 şi 20, deoarece acesta este unicul pasaj biblic care se ocupă direct de această doctrină.

Vrăjmaşii lui Hristos Ucişi la A doua Venire. – Când fiara şi proorocul mincinos sunt aruncaţi în iazul cu foc (Apocalipsa 19,20) ceilalţi (v. 21), sau restul aderenţilor lor sunt ucişi de sabia lui Hristos. Aceştia sunt împăraţi, căpitani, oameni viteji şi tot felul de oameni, slobozi şi robi (v. 18). Despre aceleaşi categorii se spune că în timpul peceţii a şasea încearcă să se ascundă de faţa Mielului (cap. 6,14–17) când cerul se strânge ca un sul şi orice insulă şi munte se mişcă din locul lor. Este evident că aceste texte descriu acelaşi eveniment care zguduie pământul, a doua venire a Domnului Hristos.

Câţi sunt incluşi în moartea acestor ceilalţi (cap. 19,21)? Conform celor scrise în cap. 13,8 în momentul celei de-a doua veniri vor fi pe pământ numai două categorii: toţi locuitorii pământului i se vor închina [fiarei], toţi aceia al căror nume n-a fost scris … în cartea vieţii. Este evident deci că atunci când ceilalţi sunt ucişi cu sabia (cap. 19,21) nu mai există alţi supravieţuitori decât cei care s-au împotrivit fiarei, şi anume cei care sunt scrişi în cartea vieţii (cap. 13,8). Înainte de a menţiona că această grupă intră în domnia ei milenară (cap. 20,4), Ioan arată cum al treilea mare vrăjmaş, balaurul, va începe să-şi primească plata (v. 1–3).

Morţii cei Drepţi vor Învia la A doua Venire. – Biblia prezintă două învieri: cea a celor drepţi şi cea a celor nedrepţi, despărţite de o perioadă de o mie de ani (vezi comentariul de la Apocalipsa 20,1.4.5). Nu poate avea loc o înviere generală, deoarece există o înviere la care, după cât pare, nu toţi au parte (Filpeni 3,11; compară cu Luca 14,14; 20,35). În altă parte cei drepţi sunt descrişi ca cei ce sunt ai lui Hristos la venirea Lui (1 Corinteni 15,23). Unii susţin că în Apocalipsa 20,4 este vorba numai de martirii creştini. Totuşi, o comparaţie cu alte texte arată că toţi drepţii, inclusiv sfinţii din Vechiul Testament (vezi comentariul de la Romani 4,3; 1 Corinteni 15,18) şi neprihăniţii în viaţă, care atunci vor fi făcuţi nemuritori (1 Corinteni 15,51–54), se vor înălţa cu Hristos la a doua venire (vezi comentariul de la 1 Tesaloniceni 4,16.17).

Nu există nici un temei biblic întemeiat pentru a-i despărţi pe cei fericiţi şi sfinţi, care au rezistat persecuţiei din partea fiarei, de sfinţii nemuritori menţionaţi în 1 Tesaloniceni 4 şi 1 Corinteni 15.

Unitatea celei de-a Doua Veniri. Diferitele pasaje biblice despre cea de-a doua venire se combină descriind revenirea Domnului Hristos ca pe un singur eveniment, a cărui menire este să-i adune pe sfinţii Săi şi să-i nimicească pe persecutorii lor. Referinţele principale pot fi rezumate după cum urmează:

1. 1. Matei 24,29–31. Venirea lui Hristos va fi vizibilă, va avea loc pe norii cerului, după acele zile de necaz. Isus îi va trimite pe îngerii Săi cu trâmbiţa răsunătoare, ca să-i adune pe aleşii Lui.

2. 2. 1 Corinteni 15,23.51–53. Cei care sunt ai lui Hristos la venirea Sa – atât cei înviaţi cât şi cei vii – vor primi nemurirea atunci când trâmbiţa va suna.

3. 3. 1 Tesaloniceni 4,15/17. Domnul Se pogoară cu trâmbiţa lui Dumnezeu, pentru a-i învia şi a-i lua la ceruri pe cei morţi în Hristos, împreună cu cei vii, care vom fi rămas până la ziua venirii Sale. Ei sunt răpiţi în nori, ca să întâmpine pe Domnul în văzduh şi să fie totdeauna cu Domnul.

4. 4. 2 Tesaloniceni 1,6–8. Odihna bisericii după persecuţie are loc la descoperirea Domnului Isus din cer, cu îngerii puterii Lui, într-o flacără de foc, ca să pedepsească pe cei ce nu ascultă de Evanghelie.

5. 2 Tesaloniceni 2,1–3,8. Strângerea laolaltă cu El (cu Hristos), cu privire la care tesalonicenii erau frământaţi, nu va veni înainte de lepădarea credinţei şi de descoperirea, omului fărădelegii (Antihristul), care va fi nimicit cu suflarea gurii Sale şi de arătarea venirii Sale.

6. Apocalipsa 1,7. Venirea Sa va fi pe nori, vizibilă pentru orice ochi.

2. 7. Apocalipsa 14,14–20. Când va veni Hristos, El va avea parte de un dublu seceriş – cei drepţi şi cei nedrepţi.

3. 8. Apocalipsa 19,11 la 20,6. La venirea Sa, simbolizată prin imaginea unui războinic însoţit de oştile cerului, Hristos va arunca fiara persecutoare şi pe proorocul mincinos în iazul de foc, şi îi va ucide pe restul duşmanilor Săi cu sabia care iese din gura Lui. Un înger îl va lega pe Satana. Cei credincioşi – morţii înviaţi şi oamenii vii – vor fi răsplătiţi; vor domni împreună cu Hristos o mie de ani.

Aceste pasaje biblice sunt de acord că revenirea glorioasă a Domnului este un eveniment singur şi vizibil. Ele arată că acest un singur eveniment va realiza (1) adunarea sfinţilor nemuritori de pe pământ pentru a fi împreună cu El, bineînţeles că în locaşurile cereşti, în locul pe care Hristos S-a dus să-l pregătească pentru ei (Ioan 14,2.3) şi (2) uciderea persecutorilor din ultima generaţie, împreună cu toţi cei nedrepţii, prin slava mistuitoare a venirii Sale.

Astfel, este evident faptul că atunci când va începe mileniul toate fiinţele umane fie vor fi fost luate la ceruri, în nemurire, fie vor fi fost lăsate moarte pe un pământ pustiit. Tocmai această depopulare a pământului va fi cea care îl va lega pe Satana (vezi comentariul de la Apocalipsa 20,1.2). El nu mai are posibilitatea să ajungă la cei răscumpăraţi şi nici puterea să-i înşele oamenii supuşi lui, până când aceştia vor învia iarăşi, la sfârşitul celor o mie de ani (v. 5).

Credinţa Eronată în Mileniul pe Pământ. – Unii susţin că mileniul va fi o perioadă de dreptate, pace şi prosperitate pe pământ. Ei ajung la această concepţie mai ales pentru că aplică la mileniu, fie literal, fie figurat, profeţiile restaurării şi ale împărăţiei date Israelului din Vechiul Testament. Premilenariştii care aparţin acestei grupe aplică literal aceste profeţii la o împărăţie pe pământ, fie bisericească, fie iudaică, într-un mileniu viitor, după a doua venire. Postmilenariştii aplică exact aceleaşi preziceri la o epocă de aur din istoria bisericii, înainte de a doua venire. O a treia grupă, amilenariştii, consideră că descrierile Vechiul Testament cu privire la împărăţia oferită vechiului Israel sunt simple alegorii ale biruinţele bisericii în era creştină.

Falsitatea acestor trei opinii este dublă: (1) Nici una din ele nu corespunde celor specificate în Apocalipsa 19,10–20,15, cel mai important pasaj biblic care se ocupă de mileniu. Acest pasaj arată clar că în această perioadă pe pământ nu va fi nici o fiinţă umană vie (vezi mai sus; vezi comentariul de la cap. 20,1). Prin urmare, mileniul nu poate fi o perioadă de dreptate, pace şi prosperitate pe pământ. (2) Aceste opinii se bazează pe o falsă concepţie cu privire la natura profeţiilor din Vechiul Testament.

De exemplu, mulţi premilenarişti susţin că aceste profeţii cu privire la împărăţie sunt nişte decrete literale şi inalterabile, care urmează încă să se împlinească în cadrul Israelului literal, deci cu evreii (pentru termenul Israel aplicat evreilor din orice seminţie, vezi comentariul de la Faptele Apostolilor 1,6). Această credinţă eronată a avut drept rezultat un sistem cunoscut sub numele de futurism (vezi p. 129), care, în loc de a considera biserica creştină moştenitoare a făgăduinţelor făcute lui Israel, consideră că epoca creştină este o paranteză în profeţie, adică ea umple golul, până când vechile profeţii cu privire la Israel se vor împlini literal (vezi p. 129).

Interpreţii acestei şcoli aplică cea mai mare parte a profeţiilor din Apocalipsa în special evreilor şi cred că acest preziceri vor fi împlinite în ceea ce ei numesc timpul sfârşitului. Ei aşteaptă ca profeţiile vechi testamentare cu privire la împărăţie, date lui Israel, să se împlinească în timpul mileniului. Ei împart istoria sacră în două sisteme religioase, sau perioade, epoca bisericii fiind privită ca o perioadă intermediară de har între epoca iudaică trecută şi viitoare. Această împărţire în sisteme religioase cere în mod logic o răpire înainte de necaz (vezi comentariul de la 1 Tesaloniceni 4,17), pentru a-i lua pe sfinţii creştini de pe pământ, înainte de perioada de necaz a iudeilor. Aceşti comentatori susţin în continuare că evreii care vor supravieţui Îl vor primi pe Hristos atunci când va apărea pe norii cerului după zilele de necaz; apoi, împreună cu naţiunile care vor supravieţui, vor intra în mileniu, şi fiind încă muritori, vor locui pe un pământ parţial renovat. Conform acestei opinii, iudeii se vor bucura nu doar de prosperitate materială şi de viaţă lungă, ci şi de împărăţia davidică restaurată, un templu restaurat, un sistem de jertfe comemorativ, lege, Sabat, stăpânire politică mondială, impunerea cârmuirii cu toiag de fier a lui Hristos asupra naţiunilor supuse, dar care în final vor fi rebele – toate acestea într-o împărăţie milenară pământească, în timp ce sfinţii creştini vor domni cu Hristos în nemurire.

Mai jos sunt prezentate câteva din principiile de interpretare profetică a Vechiului Testament, trecute cu vederea de cei care consideră că profeţiile vechi testamentare despre împărăţie se aplică evreilor dintr-o epocă viitoare (vezi Vol. IV, p. 25–38; vezi comentariul de la Deuteronom 18,15).

1. 1. Făgăduinţele date Israelului din vechime erau condiţionale. Dumnezeu a spus: Dacă veţi asculta …, veţi fi ai Mei dintre toate popoarele (Exodul 19,5; vezi Deuteronom 7; 8; 27–30; Ieremia 18,6–10; vezi Vol. IV, p. 34).

2. 2. Israelul ca naţiune nu a împlinit condiţiile, deci a pierdut împărăţia şi făgăduinţele. Când a venit Hristos, Fiul lui David, iar naţiunea iudaică L-a respins pe Împăratul ei, ea a pierdut împărăţia (vezi comentariul de la Matei 21,43; compară-l cu cel de la Apocalipsa 20,1).

3. 3. Biserica creştină, Israelul spiritual, este acum moştenitoarea făgăduinţelor. Faptul că Israelul literal a dat greş nu înseamnă că a rămas fără putere Cuvântul lui Dumnezeu (Romani 9,6). Când Israelul ca naţiune a fost tăiat, ca nişte ramuri moarte, din adevărata tulpină a lui Avraam, adevăratul Israel a rămas rămăşiţa iudaică credincioasă, care L-a acceptat pe Mesia (vezi comentariul de la Romani 11,5), iar la aceşti creştini iudei s-au adăugat creştinii dintre neamuri, altoiţi la tulpina originală. Astfel, acum pomul este format din copiii spirituali ai lui Avraam (Galateni 3,16.26–29), adică biserica creştină.

Pavel declară că tot Israelul va fi mântuit (Romani 11,26), dar face foarte clar faptul că tot Israelul nu înseamnă toţi iudeii (vezi comentariul de acolo). El îi exclude pe cei care sunt doar copii trupeşti şi îi include pe copiii făgăduinţei (Romani 9,6–8). Acestora el îi adaugă pe aceia dintre neamuri care au circumciziunea adevărată, spirituală, care vine de la Hristos (Romani 2,26.28.29; Coloseni 2,11; vezi comentariul de la Romani 11,25.26; Filipeni 3,3). El declară fără echivoc că neamurile mântuite prin harul lui Hristos nu mai sunt străini şi călători faţă de cetăţenia în Israel şi faţă de legămintele făgăduinţei, ci sunt împreună cetăţeni cu sfinţii (Efeseni 2,8–22). În Israelul spiritual nu mai este nici iudeu, nici grec, căci, în Hristos, toţi sunt una (Galateni 3,28).

Pavel aplică la toată sămânţa, adică la creştinii evrei şi cei dintre neamuri, făgăduinţa împărăţiei (vezi comentariul de la Romani 4,13.16). Petru citează, aproape cuvânt cu cuvânt, pasajul cheie (Exodul 19,5.6) care făgăduieşte Israelului un statut de popor ales, de naţiune sfântă, de împărăţie preoţească, şi îl aplică creştinilor ne-iudei. Acest lucru arată că el consideră că biserica creştină este moştenitoarea statutului special deţinut mai înainte de Israelul neascultător acum (vezi comentariul de la 1 Petru 2,5–10). Ioan foloseşte de două ori o expresie care pare să facă aluzie la acelaşi pasaj din Exodul: o împărăţie şi preoţi (vezi comentariul de la Apocalipsa 1,6; 5,10), arătând că face o aplicaţie similară a acelei făgăduinţe cu privire la împărăţie – nu doar bisericii biruitoare viitoare, ci şi creştinilor din Asia Mică. În ce priveşte alte făgăduinţe şi profeţii date lui Israel, care în Noul Testament se aplică la biserica din timpurile apostolice, vezi Faptele Apostolilor 2,16–21; 13,47; 15,13–17.

4. Profeţii care la început au fost literale pot fi împlinite în mod spiritual, cu Israelul spiritual, în veacul acesta, şi în mod transcendent, în lumea viitoare. Aplicaţiile din Noul Testament arată că profeţiile literale date Israelului din vechime pot să aibă o împlinire neliterară pentru biserică, sub alte condiţii, în era creştină, şi o împlinire finală, fără elementele acestei lumi efemere, în împărăţia veşnică.

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1–3GC 658

1–151T 67–71

2–4EW 290

4 EW 52

4–6GC 661

5 EW 52, 89

5, 6 EW 292

5–9EW 53

6 EW 51; GC 544, 673; SR 429

7–9EW 293; GC 664

9 EW 52, 54, 294; GC 672, 673

11 GC 665

11, 12 COL 318; CS 314; FE 261; GC 666; SR 422; 8T 28

12 GC 480, 486, 549; PP 326, 357; TM 224; 4T 453; 6T 310

12, 13 EW 52

13 4T 116

13, 14 GC 544

14 EW 295; PP 461