1 Dumnezeu Și-a adus aminte de Noe, de toate viețuitoarele și de toate vitele care erau cu el în corabie; și Dumnezeu a făcut să sufle un vânt pe pământ, și apele s-au potolit.

Dumnezeu Şi-a adus aminte de Noe. Prin acest verset nu se înţelege că Domnul îl uitase pe Noe pentru un timp. Aceasta este o expresie care arată solicitudinea şi harul divin. O înduioşătoare indicaţie despre purtarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de creaturile Sale se află în declaraţia că Dumnezeu Şi-a adus aminte, pe lângă Noe, şi de toate celelalte vieţuitoare. Acela care a declarat că deşi se vând cinci vrăbii cu doi bani, totuşi nici una dintre ele nu este uitată înaintea lui Dumnezeu. (Luca 12,6.7 ; compară cu Matei 10,29-31; 6,26), îşi va aminti de copiii Săi credincioşi, care sunt mai de preţ decât multe vrăbii.


2 Izvoarele Adâncului și stăvilarele cerurilor au fost închise, și ploaia din cer a fost oprită.

Ararat. Toţi comentatorii biblici sunt de acord că este vorba despre regiunea muntoasă a Armeniei, deşi nu este sigur ce parte exactă din lanţul munţilor Ararat este indicată. Zvonurile care circulă că au fost găsite rămăşiţele corăbiei lui Noe sunt în realitate fără nici un temei. Tradiţionala aşezare, muntele Ararat modern, are două piscuri, unul de 4954 m, iar celălalt de 3744 m înălţime. Între perşi aceste două piscuri gemene sunt cunoscute ca Kuchi Nuch, muntele lui Noe. Aici a fost

o poziţie ideală pentru a se opri corabia în timp ce apele au scăzut şi de unde supravieţuitorii potopului s-au putut răspândi spre oricare regiune (vezi comentariul pentru cap. 7,24).


3 Apele au scăzut de pe fața pământului, scurgându-se și împuținându-se, și, după o sută cincizeci de zile, apele s-au micșorat.
4 În luna a șaptea, în ziua a șaptesprezecea a lunii, corabia s-a oprit pe munții Ararat.
5 Apele au mers scăzând până în luna a zecea. În luna a zecea, în ziua întâi a lunii, s-au văzut vârfurile munților.

Apele au mers scăzând. Apele au scăzut treptat timp de două luni şi jumătate după ce corabia s-a oprit pe munţii Ararat.


6 După patruzeci de zile, Noe a deschis fereastra corăbiei pe care o făcuse.
7 A dat drumul unui corb care a ieșit, ducându-se și întorcându-se, până când au secat apele de pe pământ.

A dat drumul unui corb. La patruzeci de zile după apariţia vârfurilor de munţi, Noe a dorit să cunoască în ce măsură au secat apele şi dacă era neprimejdios pentru el să părăsească corabia. Întrucât apele scăzuseră, corabia îşi găsise deja siguranţă de furtuni într-un loc adăpostit, sus în munţi. Dintr-o astfel de poziţie era greu să-şi dea seama de întinderea la care ajunseseră apele în văile mai joase. De aceea a fost trimis un corb, pentru ca din comportamentul său, Noe să poată afla ceva despre starea pământului. Neputând să afle un loc de odihnă, corbul a zburat de jur împrejur pe deasupra apelor, întorcându-se din când în când la corabie. (PP 105).


8 A dat drumul și unui porumbel, ca să vadă dacă scăzuseră apele de pe fața pământului.

A dat drumul şi unui porumbel. Deşi nu se spune câtă vreme a aşteptat Noe înainte de a face o nouă încercare, expresia a mai aşteptat alte şapte zile (v.10) arată că prima perioadă de aşteptare fusese, de asemenea, de aceeaşi durată. O săptămână mai târziu, porumbelul a rămas plecat toată ziua, dar s-a întors spre seară cu o frunză de măslin, în aparenţă de la un pom care supravieţuise potopului. În ebraică, termenul ruptă arată în mod clar că frunza nu fusese găsită plutind pe deasupra apei. Noe a cunoscut frunza de măslin ca o dovadă că pământul trebuie să fie aproape uscat şi că, în curând, putea să părăsească corabia. După o săptămână, porumbelul nu s-a mai întors, dovadă că situaţia era suficient de normală spre a permite rămânerea afară din corabie.

Ce simţăminte de bucurie trebuie să fi avut Noe!


9 Dar porumbelul n-a găsit niciun loc ca să-și pună piciorul și s-a întors la el în corabie, căci erau ape pe toată fața pământului. Noe a întins mâna, l-a luat și l-a băgat la el în corabie.
10 A mai așteptat alte șapte zile și iarăși a dat drumul porumbelului din corabie.
11 Porumbelul s-a întors la el spre seară; și iată că în ciocul lui era o frunză de măslin ruptă de curând. Noe a cunoscut astfel că apele scăzuseră pe pământ.
12 A mai așteptat alte șapte zile; și a dat drumul porumbelului. Dar porumbelul nu s-a mai întors la el.
13 În anul șase sute unu, în luna întâi, în ziua întâi a lunii, apele secaseră pe pământ. Noe a ridicat învelitoarea corăbiei: s-a uitat și iată că fața pământului se uscase.

Învelitoarea corăbiei. Este arătată încă o perioadă de aşteptare, după care Noe a simţit că sosise timpul să facă el însuşi cercetări. Deoarece se putea vedea puţin printre zăbrelele deschizăturilor de sub acoperişul corăbiei, el a dat la o parte o porţiune din acoperiş. Cuvântul învelitoare, mikseh, este folosit în Vechiul Testament pentru a indica acoperişul Cortului Întâlnirii (Exod 26,14) şi, de asemenea, învelitoarele pentru mobilierul sanctuarului în timp ce acesta era transportat (Numeri 4,10-12). Deoarece aceste învelitori erau făcute din piele, este posibil că şi învelitoarea corăbiei era făcută la fel (vezi comentariul pentru cap. 6,16).


14 În luna a doua, în a douăzeci și șaptea zi a lunii, pământul era uscat de tot.

În luna a doua. Lui Noe pământul i s-a părut destul de uscat. Însă Dumnezeu închisese uşa corăbiei şi Noe a aşteptat porunca lui Dumnezeu, spre a-i spune când anume urma să o părăsească. În total, el a aşteptat încă 57 de zile până ce apele au secat şi Dumnezeu a putut să dea îngăduinţa dorită.

Dacă presupunem că luna avea peste tot 30 de zile (vezi comentariul pentru cap. 7,24), jurnalul de bord al corăbiei în timpul potopului ar arăta astfel.

De la începutul potopului până în momentul când corabia s-a oprit pe munţii Ararat (cap. 7,11; 8,4) a trecut o perioadă de exact de cinci luni. Aceasta mai este redată ca 150 de zile (cap. 7,24), arătându-se astfel că cele 5 luni au fiecare câte 30 de zile. Cu toate acestea, este nesigur dacă anul de pe timpul lui Noe a fost lunar sau solar şi dacă începea primăvara sau toamna.

Corabia este dovada bunătăţii lui Dumnezeu şi a credinţei lui Noe cel ascultător. Corabia a constituit un loc de refugiu în vreme de primejdie, un cămin pentru cei fără cămin şi un templu unde se închina credincioasa familia a lui Noe. Ea i-a purtat în siguranţă din lumea veche în cea nouă, din mediul viciului şi al păcatului, pe un pământ curăţit de păcat. Corabia a fost mijlocul de salvare hotărât de Dumnezeu, iar în afară de ea nu era nici o siguranţă. După cum a fost în zilele lui Noe, tot aşa va fi când acest veac de acum se va încheia brusc la venirea Fiului Omului (vezi Matei 24,37). Aceia care doresc să fie salvaţi trebuie să se folosească ei înşişi de mijloacele pe care Dumnezeu le-a lăsat pentru mântuirea lor.


15 Atunci Dumnezeu a vorbit lui Noe și i-a zis:
16 „Ieși din corabie, tu și nevasta ta, fiii tăi și nevestele fiilor tăi cu tine!

Ieşi. Noe învăţase să se încreadă în Dumnezeu şi să aştepte cu răbdare în timpul celor 120 de ani de propovăduire şi construcţie a corăbiei. Această lungă perioadă de lucrare activă a fost urmată de mai bine de un an în corabie. În timpul primelor săptămâni şi luni, el avusese experienţa ploii neîncetate, a furtunii turbate şi a groaznicelor mişcări de pământ, care păreau gata să nimicească fragila lui corabie. Mai târziu, când corabia s-a oprit pe munţii Ararat, a început un timp de obositoare aşteptare, care a durat timp de mai mult de şapte luni. De câte ori a putut Noe să aibă simţământul că Dumnezeu uitase izolata corabie şi pe ocupanţii acesteia pe vârful cel înalt al muntelui. Fericite virtuţi gemene – credinţă şi răbdare! Cu ce mare bucurie trebuie să fi ascultat Noe încă o dată glasul lui Dumnezeu care i-a poruncit să iasă afară.


17 Scoate afară împreună cu tine toate viețuitoarele de tot felul care sunt cu tine, atât păsările, cât și vitele și toate târâtoarele care se târăsc pe pământ: să mișune pe pământ, să crească și să se înmulțească pe pământ.”

Să mişune. Această declaraţie este considerată de unii comentatori ca însemnând că Dumnezeu restrânsese puterea de reproducere a animalelor în timpul anului pe care îl petrecuseră în strâmtele încăperi ale corăbiei. Acum este repetată binecuvântarea dată la început asupra animalelor să se înmulţească şi să umple pământul (cap. 1,22).


18 Și Noe a ieșit afară cu fiii săi, cu nevasta sa și cu nevestele fiilor săi.

Noe a ieşit afară. Când un înger a coborât din cer şi a deschis uşa care fusese închisă cu un an în urmă prin aceleaşi mijloace, Noe şi familia sa au ieşit afară. Animalele au urmat pilda lui Noe, părăsind corabia în mod ordonat, fiecare după soiul lui. Acest instinct de a se asocia cu alţi membri ai speciei lor este în mod general caracteristic lumii animale până în ziua de azi.


19 Toate dobitoacele, toate târâtoarele, toate păsările, tot ce se mișcă pe pământ, după soiurile lor, au ieșit din corabie.
20 Noe a zidit un altar Domnului; a luat din toate dobitoacele curate și din toate păsările curate și a adus arderi de tot pe altar.

Noe a zidit un altar. Prima faptă a lui Noe după ce a părăsit corabia a fost un act de închinare. Jertfele aduse de Noe nu au fost numai o expresie de recunoştinţă pentru că a fost păstrat, ci şi o nouă făgăduinţă a credinţei lui în Mântuitorul – simbolizat prin fiecare animal de jertfă. În aducerea de jertfe din toate dobitoacele curate şi din toate păsările curate, Noe a dat dovadă atât de recunoştinţă, cât şi de generozitate. Deşi acesta este primul text din Scriptură care aminteşte despre clădirea unui altar, nu trebuie să se creadă că nu se foloseau altare înainte de potop. Cuvântul arderi de tot, ’oloth, nu este acelaşi ca şi acela folosit pentru a descrie jertfa lui Abel. Acesta este derivat dintr-un verb care înseamnă a se înălţa şi nu prezintă sugestia ridicării darului pe altar, ci a înălţării fumului jertfei arse spre ceruri (vezi Judecători 13,20; 20,40; Ieremia 48,15; Amos 4,10).


21 Domnul a mirosit un miros plăcut; și Domnul a zis în inima Lui: „Nu voi mai blestema pământul, din pricina omului, pentru că întocmirile gândurilor din inima omului sunt rele din tinerețea lui; și nu voi mai lovi tot ce este viu, cum am făcut.

Domnul a mirosit un miros plăcut. Mulţumirea lui Dumnezeu faţă de purtarea lui Noe şi acceptarea din partea Sa a darului lui Noe sunt prezentate chiar într-un limbaj omenesc. Răspunsul divin la închinarea devotată a lui Noe a fost o hotărâre că pământul nu va mai fi niciodată nimicit printr-un potop. Această făgăduinţă nu a fost făcută cunoscută lui Noe până ceva mai târziu (vezi cap. 9,8-17). Cuvintele nu voi mai blestema pământul nu au înlăturat blestemul din cap. 3,17. Ele se referă pur şi simplu la faptul că o catastrofă universală precum potopul nu va mai ajunge neamul omenesc. Potopuri localizate nu au fost incluse.

Gândurilor din inima omului. Unii comentatori văd o contradicţie între acest verset şi cap. 6,5-7. Dumnezeu adusese potopul din cauză că toate întocmirile gândurilor din inima omului erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău şi aici, exact pentru acelaşi motiv, El a făgăduit că nu va mai trimite niciodată un altul. Trebuie să fie în sensul că în primul caz întocmirile se referă la un anume gând ca tradus în faptă (cap. 6,5) şi că aici se referă la tendinţele înnăscute ale omului. Nota suplimentară din KJV, cu toate că în loc de pentru că este probabil corectă.


22 Cât va fi pământul, nu va înceta semănatul și seceratul, frigul și căldura, vara și iarna, ziua și noaptea!”

Cât va fi pământul. Obişnuitul ciclu sezonier al anului fusese complet şi universal întrerupt de către potop. Acum, Dumnezeu l-a asigurat pe Noe nu numai că niciodată nu va mai fi un potop, ci şi că nici o altă întrerupere asemănătoare a ciclului sezonier nu va mai avea loc. Anotimpurile fuseseră hotărâte la creaţiune (Geneza 1,14); acestea trebuiau să continue.

Cel mai însemnat raport despre potop în afară de Biblie se întâlneşte în vechiul poem epic babilonian al lui Ghilgameş. Cu toate că acea parte a poemului epic care se ocupă cu potopul dă dovadă de surprinzătoare asemănări cu raportul Genezei, deosebirile dintre cele două istorisiri constituie dovada convingătoare despre inspiraţia şi exactitatea raportului biblic. Politeismul şi alte idei religioase păgâne dau poemului epic al lui Ghilgameş o definitivă nuanţă păgână. Cu toate că povestiri similare despre potop există astăzi printre toate rasele neamului omenesc, este numai firesc ca povestirea babiloniană să se afle mai aproape de exactitate decât altele din cauză că Babilonul este în apropierea munţilor Ararat. Pentru o cunoaştere mai îndeaproape a poemului epic al lui Ghilgameş, vezi Arheologia şi descoperirea istoriei antice, pag. 115-117.

Comentariile lui Ellen G. White

4,6-11,13,15-20 PP 105

21 PP 106

22 COL 65; Ed 105; PP 106