Au fost sfârşite. Primele trei versete din capitolul al doilea şi jumătate din versetul 4, sunt, de fapt, o continuare neîntreruptă a creaţiunii descrise în capitolul întâi. Versetul 1, în solemnă privire retrospectivă, uneşte lucrarea celor şase zile precedente cu odihna de Sabat care a urmat. Când Dumnezeu Şi-a sfârşit lucrarea, El nu a lăsat lucrul neterminat (vezi Evrei 4,3). Cuvântul oştire, saba’, înseamnă toate cele create.

În ziua a şaptea. Au fost făcute diferite încercări spre a rezolva dificultatea aparentă dintre versetul 1 şi versetul 2, unul declarând că lucrarea lui Dumnezeu a fost sfârşită în ziua a şasea, iar celălalt în ziua a şaptea. LXX, versiunea samariteană şi cea siriacă au ales calea cea mai uşoară spre a rezolva problema, înlocuind cuvântul a şaptea din textul ebraic, unde acesta este folosit de prima dată, prin cuvântul a şasea. Unii comentatori sunt de acord cu această schimbare socotind că cuvântul a şaptea din textul ebraic se datorează erorii unui copist. Totuşi, procedând astfel ei calcă una din propriile reguli de bază ale criticii textuale, şi anume că cea mai dificilă din două exprimări posibile este, de obicei, cea originală. A sfârşit, yekal. Unii cercetători, începând cu Calvin, au tradus yekal prin sfârşise, traducere posibilă din punct de vedere gramatical. O altă interpretare consideră că lucrarea creaţiunii a fost sfârşită numai după instituirea zilei Sabatului. Completarea a constat în mod negativ din încetarea lucrării de creaţiune şi în mod pozitiv din binecuvântarea şi sfinţirea zilei a şaptea. Însăşi încetarea a format o parte a completării lucrării.

S-a odihnit. Verbul S-a odihnit, shabath, înseamnă literal a înceta lucrul sau activitatea (vezi Geneza 8,22; Iov 32,1; etc.). După cum un meşter încheie lucrarea sa, atunci când a adus-o la nivelul idealul său şi, în felul acesta, încetează să lucreze la ea, tot aşa într-un sens infinit superior Dumnezeu a încheiat creaţiunea lumii prin încetarea de a mai produce ceva nou, şi apoi S-a odihnit. Dumnezeu nu S-a odihnit pentru că avea nevoie de odihnă (vezi Isaia 40,28). Prin urmare, odihna lui Dumnezeu nu este nici rezultatul epuizării, nici al oboselii, ci încetarea ocupaţiei anterioare.

Din cauză că, aşa cum ar fi fost de aşteptat, expresia a fost seară, a fost dimineaţă, ziua a şaptea nu apare în Cartea sfântă, unii comentatori biblici au susţinut că perioada de odihnă nu a continuat numai 24 de ore, asemenea fiecăreia dintre cele şase zile premergătoare, ci a început la încheierea celei de-a şasea zile a creaţiunii şi se continuă încă. Dar acest verset combate o astfel de părere. Acesta nu este singurul text din Scriptură care îl convinge pe cititorul imparţial de faptul că odihna lui Dumnezeu a avut loc numai în timpul zilei a şaptea, pentru că însuşi Decalogul declară în mod clar că Dumnezeu, lucrând şase zile, S-a odihnit a şaptea zi din săptămâna creaţiunii (Exod 20,11).

Conform cuvintelor textului, cele şase zile ale creaţiunii au fost zile terestre de durată obişnuită. În lipsa unei lumini contrare clare, trebuie să o înţelegem pe cea de-a şaptea la fel, cu atât mai mult cu cât în fiecare pasaj în care este menţionată ca motivare a Sabatului terestru, ea este privită ca o zi obişnuită (Exod 20,11; 31,17).

Dumnezeu a binecuvântat ziua a şaptea. O explicaţie a înţelesului şi importanţei acestei zile este adăugată. Aici raportul sacru leagă strâns Sabatul săptămânal de lucrarea de creaţiune a lui Dumnezeu şi de odihna Lui în ziua a şaptea, exact aşa cum face porunca a patra. Binecuvântarea aşezată asupra zilei a şaptea lasă să se înţeleagă că, prin aceasta, ea a fost declarată ca fiind un subiect deosebit al favorii divine şi o zi ce urma să aducă binecuvântare făpturilor Sale.

Şi a sfinţit-o. Actul sfinţirii a constat dintr-o declaraţie că ziua era sfântă, sau pusă deoparte pentru scopuri sfinte. Aşa cum, mai târziu, a fost sfinţit Muntele Sinai (Exod 19,23), adică, pentru timpul acela a fost învestit cu sfinţenie ca reşedinţă a lui Dumnezeu, aşa cum Aaron şi fiii lui au fost sfinţiţi sau consacraţi în slujba preoţească (Exod 29,44) şi aşa cum anul jubiliar era sfinţit sau închinat unui scop religios (Levitic 25,10), tot aşa şi aici ziua a şaptea a fost sfinţită şi, ca atare, proclamată să fie o zi sfântă. Acest act de binecuvântare a zilei a şaptea şi de declarare a ei ca sfântă a fost făcut în interesul neamului omenesc pentru folosul căruia a fost instituită ziua a şaptea. Sabatul săptămânal al zilei a şaptea a fost adesea considerat o instituţie a dispensaţiunii iudaice, însă raportul inspirat declară că el a fost instituit cu mai mult de două milenii înainte ca primul israelit (un descendent al lui Iacov, Israel) să se fi născut. Mai avem, în plus, şi cuvântul lui Isus care declară: Sabatul a fost făcut pentru om (Marcu 2,27), care arată în mod clar că această instituţie nu a fost lăsată numai pentru iudei, ci şi pentru întreg neamul omenesc.

Pentru că în ziua aceasta S-a odihnit. Dumnezeu nu a putut avea un motiv mai înalt pentru a-i prescrie omului odihna în ziua a şaptea, decât că, odihnindu-se în felul acesta, omul să se poată bucura de prilejul de a reflecta la iubirea şi bunătatea Creatorului său şi astfel să devină ca El. După cum Dumnezeu a lucrat timp de şase zile şi S-a odihnit în ziua a şaptea, tot aşa şi omul urma să muncească timp de şase zile şi să se odihnească în cea de-a şaptea. Acest Sabat săptămânal este o instituţie divină dată omului de Dumnezeu, Creatorul, iar respectarea ei este cerută de Dumnezeu, dătătorul Legii. Prin urmare, a reţine pentru om o parte din el, sau tot timpul acesta sfânt, înseamnă a fi vinovat de neascultare şi de furt faţă de Dumnezeu ca stăpânul iniţial al puterii omului şi al timpului său. Ca o instituţie întemeiată de Dumnezeu, Sabatul merită cinstea şi stima noastră. Neglijarea de a face acest lucru este considerată de Dumnezeu un păcat.

Sabatul cere abţinerea de la muncă fizică obişnuită şi consacrarea minţii şi a inimii pentru lucruri sfinte. Izraeliţii au fost sfătuiţi să-l folosească pentru adunări sfinte (Levitic 23,3). Evangheliile mărturisesc că aşa a fost folosit de Isus Hristos şi de apostoli (Luca 4,16; Fapte 17,2; 18,4; etc.), şi că el trebuia să continue a fi sfinţit de creştini după îndeplinirea lucrării de pe pământ a lui Isus Hristos (Matei 24,20).

Faptul că Sabatul va fi sărbătorit şi pe noul pământ ca o zi de închinare (Isaia 66,23) este un indiciu clar că Dumnezeu nu a intenţionat niciodată să transfere respectarea lui asupra unei alte zile. Sabatul săptămânal este momentul comemorativ al creaţiunii, aducându-i omului aminte în fiecare săptămână de puterea creatoare a lui Dumnezeu şi cât de mult Îi datorează el unui Creator şi susţinător plin de îndurare. O abandonare a Sabatului înseamnă o abandonare a Creatorului şi deschide larg uşa pentru tot felul de teorii false. El este o constantă mărturie a existenţei Lui şi o aducere aminte a măreţiei Lui, a înţelepciunii şi a iubirii Lui. Dacă Sabatul ar fi fost întotdeauna păzit cu sfinţenie, niciodată nu ar fi existat vreun ateu sau vreun idolatru (PP 336).

Iată istoria. [Acestea sunt generaţiile, KJV]. Cuvântul generaţii, toledoth, este folosit de obicei cu referire la istoria familiei unui om, adică la naşterea fiilor lui (vezi cap. 5,1; 6,9; 11,10; etc.). Aici este singurul loc unde cuvântul acesta este folosit cu privire la altceva decât la legăturile omeneşti, adică, la ceruri şi pământ, o expresie care aduce aminte de cap. 1,1 şi 2,1. Un comentator prezintă sugestia că generaţii se referă de fapt la istoria creării lor. Enciclopedia iudaică spune cu referire la acest cuvânt: Procesul de creare a cerului şi a pământului este avut în vedere în capitolul 2,4 ca o istorie genealogică (art. Generaţie). Fiecare zi a fost numită o generaţie, din cauza lucrurilor pe care Dumnezeu le-a produs în ea, o parte nouă a lucrării Sale (PP 112).

Când au fost făcute. Astfel se încheie istorisirea creaţiunii începută cu Geneza 1,1. Aceste cuvinte au fost interpretate în diferite feluri. Ele sunt o traducere a lui behibare’am, care ar trebui să fie tradus: după ce ele au fost create, aşa cum s-a făcut uneori. Însemnând, literal, la crearea lor, întreaga propoziţie, acestea sunt generaţiile, etc., este cel mai bine redată prin, Aceasta este originea cerurilor şi pământului când au fost create.

În ziua. Aceste cuvinte introduc raportul din Geneza 2. Mulţi comentatori au înclinat să considere pasajul de la capitolul 2,4 la capitolul 3,24 ca fiind o a doua istorie diferită a creaţiunii, aparţinându-i unui alt scriitor de mai târziu, diferit de cel al pasajului de 1,1 la 2,4. Cu privire la teoria aceasta care nu stă, vezi introducerea la Geneza. Un studiu asupra conţinutului arată cu claritate că pasajul din capitolul 2 nu poate fi considerat în nici un sens o altă versiune a istorisirii creaţiunii din capitolul anterior. Scopul lui este acela de a-l aşeza pe Adam şi pe Eva în căminul din grădina Edenului, iar aceasta se face prin adăugarea de informaţii suplimentare din care, cea mai mare parte, de fapt, nu au legătură cu istoria creaţiunii ca atare. Aceasta este descrierea căminului edenic după ce fusese creat. Fără aceste informaţii, nu numai că raportul nostru despre pământ în starea lui edenică ar fi fost trist de incomplet, dar şi evenimentele din Geneza capitolul 3 – căderea omului în păcat – ar fi fost greu de înţeles. Acest capitol (Geneza 2) conţine amănunte suplimentare despre creaţiunea omului, o descriere a căminului lui edenic, punerea la probă a ascultării lui de Dumnezeu, sau dreptul moral asupra căminului lui, punerea la încercare a inteligenţei lui, sau a calificărilor mintale de a stăpâni peste lucrurile create de Dumnezeu şi mediul în care a fost întemeiat cel dintâi cămin.

Nici un copăcel. [Orice plantă, KJV]. Versetele 4-6 anticipează crearea omului din versetul 7, prin descrierea pe scurt a înfăţişării feţei pământului şi îndeosebi a vegetaţiei chiar înainte de timpul când el a fost adus la fiinţă, în a şasea zi a săptămânii creaţiunii. Iată paradisul, desăvârşit, dar lipsit de prezenţa cuiva ca să lucreze pământul. Întreaga natură, vibrând de nerăbdare, aştepta apariţia domnului ei, la fel cum membrii unei orchestre simfonice cu toate instrumentele acordate aşteaptă venirea dirijorului ei.

Un abur. Cuvântul ebraic tradus abur, ’ed, are un înţeles oarecum neclar, deoarece în afară de textul acesta mai apare numai în Iov 36,27. Cercetătorii l-au comparat cu asirianul edu, potop şi au aplicat acest înţeles celor două texte biblice în care este întâlnit. Cuvântul potop nu se potriveşte în contextul nici unuia dintre aceste două texte, în timp ce cuvântul abur sau vapori are un înţeles bun în amândouă locurile. Traducerile vechi au redat cuvântul acesta prin primăvară, interpretare ce dă la iveală faptul că ei nu l-au înţeles.

Imposibilitatea ca o primăvară să poată uda pământul arată că primăvara nu poate fi traducerea corectă a lui ’ed. Abur se pare că este cea mai bună traducere şi în acest caz ne putem gândi la abur ca sinonim cu rouă (PP 96).

Faptul că oamenii din timpul lui Noe şi-au bătut joc de ideea că ploaia din cer poate să aducă nimicirea acestui pământ (2 Petru 3,3-6) şi că Noe este lăudat pentru că credea în lucruri care încă nu se vedeau (Evrei 11,7) arată că ploaia le era încă necunoscută celor dinainte de potop (vezi PP 96-07). Numai ochiul credinţei lui Noe putea să-şi imagineze apă căzând din cer şi înecând toate fiinţele vii care nu au vrut să-şi caute refugiul în corabia construită de el. Faptul că curcubeul a fost instituit după potop (Geneza 9,13-16), şi se pare că nu existase mai înainte, sporeşte importanţa observaţiei că ploaia fusese ceva necunoscut înainte de acest eveniment.

Dumnezeu a făcut pe om. Sunt date importante amănunte suplimentare despre crearea lui Adam. Ne este îngăduit să privim în atelierul lui Dumnezeu, aşa cum era el, şi să urmărim mâna lui Dumnezeu, aducând la îndeplinire actul tainic al creaţiunii. Cuvântul a forma, yasar, implică un act de modelare şi finisare într-o formă corespunzătoare cu modelul şi chipul planului divin. Cuvântul acesta este folosit la descrierea lucrării olarului (Isaia 29,16; 49,5; etc.), a giuvaergiului care face idoli (Isaia 44,9; Habacuc 2,18), şi a lui Dumnezeu care întocmeşte diferite lucruri, printre altele, lumina (Isaia 45,7), ochiul omului (Psalmi 49,9), inima (Psalmi 33,15) şi anotimpurile (Psalmi 74,17).

Din ţărâna pământului. Faptul că omul este alcătuit din materiale luate din sol, elemente ale pământului, este confirmat de ştiinţă. Descompunerea după moarte a corpului omenesc aduce mărturie cu privire la acelaşi fapt. Elementele mai însemnate care alcătuiesc corpul omenesc sunt: oxigenul, carbonul, hidrogenul şi azotul. Mai există încă multe altele în proporţii mai mici. Cât de adevărat este că omul a fost făcut din ţărâna pământului şi că trebuie să se întoarcă în pământul din care a fost luat (Eclesiastul 12,7).

Suflare de viaţă. Suflare, neshamah. Din izvorul oricărei vieţi, principiul dătător de viaţă a intrat în corpul fără viaţă a lui Adam. Agentul prin care a fost transmisă corpului său scânteia de viaţă se spune că este suflarea lui Dumnezeu. Aceeaşi idee apare şi în Iov 33,4: Suflarea celui Atotputernic mi-a dat viaţă. Împărtăşită omului, suflarea este echivalentă cu viaţa lui; aceasta este viaţa însăşi (Isaia 2,22). La moarte n-a mai rămas suflare în el (neshamah, viaţă) (1 Regi 17,17). Această suflare de viaţă din om nu se deosebeşte cu nimic de suflarea de viaţă din animale, pentru că toate îşi primesc viaţa de la Dumnezeu (Geneza 7,21, 22; Eclesiastul 3,19). Prin urmare, aceasta nu poate fi inteligenţa.

Un suflet viu. Când în forma lipsită de viaţă a omului a fost insuflată această suflare divină, neshamah, de viaţă, omul a devenit un suflet viu, nephesh. Termenul nephesh are o serie de înţelesuri: (1) suflare (Iov 41,21), (2) viaţă (1 Regi 17,21; 2 Samuel 18,13; etc.), (3) inimă ca sediu al sentimentelor (Geneza 34,3; Cânt. 1,7; etc.), (4) fiinţă vie (Geneza 12,5; 36,6; Levitic 4,2; etc.), şi (5) pentru a scoate în evidenţă pronumele personale (Psalmi 3,2; 1 Samuel 18,1; etc.). Observaţi că nephesh este făcut de Dumnezeu (Ieremia 38,16) şi că poate să moară (Judecători 16,30), poate fi ucis (Numeri 31,19), mâncat (metaforic, Ezechiel 22,25), salvat (Psalmi 34,22), şi reînviat (Psalmi 19,7). Nici unul dintre aceste cuvinte nu se aplică la spirit, ruach, ceea ce arată marea deosebire dintre aceşti doi termeni. Prin examinarea celor de mai sus, reiese clar că traducerea suflet dată de KJV lui nephesh nu este potrivită dacă prin aceasta se înţelege obişnuita expresie de suflet nemuritor. Deşi populară, această concepţie este străină de Biblie. Acest pasaj poate fi tradus în mod corect astfel: Omul a devenit o fiinţă vie (RSV). Dacă sufletul este considerat a fi sinonim cu fiinţă, am obţinut semnificaţia biblică a lui nephesh din acest text.

Dumnezeu a sădit o grădină. Aşezarea Edenului este necunoscută. Potopul a schimbat atât de mult trăsăturile fizice ale pământului, încât face imposibilă prezenta identificare a lucrurilor de pe vremuri. De obicei, ne referim la această grădină numind-o Paradis, un cuvânt de origine persană care înseamnă parc. Cuvântul ebraic corespunzător lui paradis, pardes, se întâlneşte de puţine ori în Vechiul Testament (Neemia 2,8; Eclesiastul 2,5; Cant. 4,13), dar mai degrabă cu referire la pomi decât ca un nume pentru grădina Edenului. Traducătorii LXX au aplicat la început cuvântul paradis, greceşte paradeisos, la căminul primilor părinţi.

Tot felul de pomi. În pregătirea minunatei locuinţe a omului s-a dat atenţie atât împodobirii, cât şi utilităţii. Au fost prevăzute tot felul de plante care puteau servi atât pentru plăcerea, cât şi pentru nevoile lui. Flori, pomi şi arbuşti mângâiau simţurile lui cu parfumul lor, încântau ochii lui cu minunata lor înfăţişare şi culoare şi delectau gustul lui cu roadele lor plăcute. Pentru toate timpurile, Edenul a devenit cea mai înaltă concepţie a omului despre cea mai bună calitate de viaţă pe pământ.

Şi pomul vieţii. Ordinea în care apar aceste cuvinte, ca şi când ar fi un gând ulterior, ne apare străină într-o limbă modernă. Acest fapt i-a condus pe unii cercetători să pretindă că ultima jumătate a versetului 9 este fie un adaos de mai târziu, fie o deteriorare a originalului. Dar această ordine, care pare neobişnuită când este tradusă, este întâlnită în ebraică. Ea nu oferă nici o scuză pentru a pune la îndoială puritatea textului aşa cum îl avem. De exemplu, în capitolul 12,17 se citeşte literal: Domnul a lovit pe Faraon cu plăgi mari şi casa sa. Alt exemplu de structuri asemănătoare ale propoziţiei pot fi găsite în Geneza 28,14; Numeri 13,23; Deuteronom 7,14, cu toate că în traducere nu se poate recunoaşte acest lucru.

Mâncând din pomul vieţii, Adam şi Eva aveau ocazia să îşi exprime credinţa lor în Dumnezeu ca susţinător al vieţii, la fel cum prin păzirea Sabatului dovedeau credinţa şi supunerea lor faţă de Creatorul lor. În scopul acesta, Dumnezeu a înzestrat omul cu însuşiri supranaturale, fructele lui fiind un antidot contra morţii şi frunzele lui fiind pentru întreţinerea vieţii şi a nemuririi, oamenii ar fi continuat să trăiască atât de mult cât ar fi mâncat din el (8T 288; PP 60).

Unul dintre pomi a fost numit pomul vieţii, literal viaţă hachayyim. Faptul că acest cuvânt are forma de plural este explicat prin recunoaşterea lui ca o formă de plural de abstracţie, articolul hotărât arătând că acest pom avea ceva de-a face cu viaţa ca atare, adică viaţa putea să fie obţinută sau păstrată prin folosirea fructelor sale. Cu toate acestea, ceilalţi pomi ai grădinii, fiind buni la mâncare, erau de asemenea destinaţi să întreţină viaţa. Dacă un pom este deosebit de ceilalţi prin extraordinarul nume de pom al vieţii, fructele lui trebuie să fi avut scopul de a întreţine viaţa într-un fel deosebit, depăşind în valoare ceilalţi pomi. Declaraţia că mâncarea din fructul acestui pom îl putea face pe om să trăiască veşnic (cap. 3,22) arată că valoarea acestui pom era cu totul diferită de aceea a multor alţi pomi folositori ai grădinii.

Numele celui de-al doilea pom poate fi tradus mai exact pomul cunoştinţei binelui şi răului. Articolul l înaintea cuvântului cunoştinţă înseamnă că pomul nu putea oferi orice fel de cunoştinţă, ci numai o tristă cunoştinţă a răului, în contrast cu binele.

Numele acestor pomi sunt importante. În ambele cazuri cuvântul pom este legat cu termeni abstracţi, viaţă şi cunoştinţă. Aceasta nu reprezintă un motiv de a declara că aceşti doi pomi nu au existat, ci mai degrabă le atribuie influenţe spirituale. Cu toate că chivotul legământului era un obiect real din templu, a primit şi el un nume care avea semnificaţie religioasă. Sângele de ispăşire vărsat de Mântuitorul pentru noi era şi el o substanţă cu totul reală. Cei doi pomi trebuie să fie consideraţi tot în felul acesta, ca pomi reali care aveau de îndeplinit scopuri pline de însemnătate, aceste scopuri fizice şi morale fiind arătate de numele lor.

Un râu. Multe strădanii ştiinţifice au fost depuse cu scopul de a lămuri versetele 10-14, dar o explicaţie satisfăcătoare probabil că nu va fi găsită niciodată, din cauză că faţa pământului după potop nu mai seamănă cu ceea ce era mai înainte. O catastrofă de proporţii atât de mari încât să ridice înalte şiruri de munţi şi să formeze întinsele suprafeţe de ocean cu greu ar fi putut lăsa neatinse suprafeţe de acestea mai mici cum sunt râurile. Din cauza aceasta nu putem spera să identificăm denumirile geografice de dinainte de potop cu caracteristicile suprafeţei de astăzi a pământului, afară numai dacă Inspiraţia poate face aşa ceva pentru noi. (PP 105-108).

Pison. Numele primului râu, Pison, nu este cunoscut de nici un izvor nebiblic, şi chiar în Biblie acest râu nu mai este amintit niciunde. Încercările cercetătorilor de a identifica râul acesta cu Indusul sau Gangele din India, Nilul din Egipt, sau cu râuri din Anatolia, nu au nici o valoare.

Havila, unde se găseşte aur. În alte texte unde apare acelaşi nume propriu, aceasta se referă la timpuri de după potop. Aceste texte nu sunt în felul acesta de nici un ajutor în determinarea locului Havilei din cap. 2,11.

Acolo se găseşte şi bedelion. În conformitate cu Pliniu, bedelionul era răşina transparentă şi mirositoare a unui copac care creşte în Arabia, India, Persia şi Babilonia. Nu ştim dacă acesta era şi bedelionul zilelor dinainte de potop.

Piatră de onix. Aceasta trebuie să fie una dintre pietrele preţioase sau semi-preţioase, probabil de culoare roşie. Vechile versiuni variază în traducerile lor între onix, sardonix, sardiu şi beril, deci, nu este sigur că traducerea onix este corectă.

Gihon. Vezi cele comentate la v.10 în legătură aceasta şi v.14.

o lucreze şi săo păzească.

S-o lucreze şi s-o păzească. Dumnezeu a pregătit un cămin pentru omul pe care îl crease şi la aşezat în această grădină-cămin cu însărcinarea precisă: s-o lucreze şi s-o păzească. Această poruncă ne învaţă că desăvârşirea în care toate lucrurile care au ieşit din mâna lui Dumnezeu nu exclude nevoia de cultivare, adică de muncă omenească. Omul urma să folosească facultăţile sale fizice şi mintale spre a păstra grădina în aceeaşi stare perfectă în care o primise. Faptul că munca fizică va fi o plăcută caracteristică a vieţii pe noul pământ (Isaia 65,21-23) arată că nu s-a intenţionat ca munca să fie un blestem.

Însărcinarea dată lui Adam de a păzi grădina poate fi o vagă aluzie la pericolele care ameninţau să i-o răpească, dacă nu veghea. Verbul a păzi, shamar, înseamnă a păstra, a păzi, a veghea, a feri de, şi a ţine strâns. Este nerezonabil să gândim că lui Adam i s-a cerut să păzească grădina contra atacurilor fiarelor sălbatice, aşa cum unii comentatori au interpretat acest text. Înainte de cădere nu a existat pe pământ nici o vrăjmăşie, nici între animale, nici între om şi animale. Frica şi vrăjmăşia sunt rezultatele păcatului. Dar un alt pericol, şi încă foarte real, ameninţa să smulgă de la om stăpânirea asupra pământului şi posesiunea asupra grădinii. Pe de altă parte, a păzi grădina poate fi pur şi simplu sinonim cu a o aranja. Noi avem asigurarea că Dumnezeu nu face nimic care să-l influenţeze pe om, fără ca mai întâi să-i descopere intenţiile Sale (Amos 3,7). Dacă Dumnezeu care face numai ce este folositor pentru om consideră că este necesar să ne înştiinţeze şi pe noi despre scopurile Sale, este sigur că El trebuie să-l fi ţinut mereu informat pe Adam cu privire la primejdia care ameninţa acest pământ (PP 36, 52-53).

Din orice pom din grădină. Porunca redată în aceste versete presupune că omul a înţeles limba vorbită de Dumnezeu şi deosebirea dintre să şi să nu. Porunca începe în mod pozitiv, acordând îngăduinţa de a mânca după plăcere din toţi pomii din grădină – cu excepţia unuia singur. Dreptul de a se bucura după plăcere din toţi ceilalţi pomi este subliniat prin puternicul idiom mâncând să mănânci ’akol to’kel; într-o interdicţie divină există şi un aspect pozitiv.

Pomul cunoştinţei binelui şi răului. Limitarea acestei libertăţi este mai precisă. Omul urma să nu mănânce dintr-un singur pom care purta numele de pomul cunoştinţei binelui şi răului (vezi la v.9). Este inutil să se facă speculaţii cu privire la ce fel de fructe a putut face acesta, întrucât acest lucru nu a fost descoperit. Chiar prezenţa acestui pom în grădină a descoperit că omul era o persoană morală liberă. Slujirea omului nu era din constrângere, el putea să asculte, sau să nu asculte. Hotărârea îi aparţinea.

Fructul în sine era nevătămător (Ed. 25). Numai porunca explicită a lui Dumnezeu de a se abţine să mănânce din el a aşezat acest pom ca motiv de punere la probă a credincioşiei şi ascultării omului. Ca o fiinţă morală, omul avea Legea lui Dumnezeu scrisă în conştiinţa sa. Dar pentru a lămuri principiile acestei legi prin aplicarea ei la o situaţie specifică şi, în felul acesta, spre a da o frumoasă mărturie despre ascultarea omului de Făcătorul său, a fost pusă o interdicţie cu privire la el. Dumnezeu era proprietarul adevărat al tuturor lucrurilor, chiar şi al acelora încredinţate lui Adam, iar acest fapt îi dădea dreptul de a păstra pentru Sine o parte a creaţiunii. Ar fi fost rezonabil să păstreze pentru Sine o mare parte din acest pământ şi să-i îngăduie lui Adam să folosească doar o mică parte din el. Dar nu a făcut aşa. Omul putea să se folosească liber de tot ce era în grădină – cu excepţia unui singur pom. Este evident că singurul scop urmărit prin interdicţia de a mânca fructul acestui pom era un examen clar în ce priveşte ascultarea faţă de Dumnezeu.

În ziua în care vei mânca din el. Interdicţia era însoţită de o pedeapsă severă pentru păcat, şi anume moartea. Unii au crezut că declaraţia despre pedeapsă cerea executarea ei chiar în ziua în care fusese călcată. Ei văd o serioasă contradicţie între anunţarea şi împlinirea ei. Cu toate acestea, declaraţia divină: În ziua în care vei mânca din el, vei muri, literal, murind tu vei muri înseamnă că în ziua păcătuirii sentinţa urma să fie pronunţată. Omul avea să treacă de la starea de nemurire condiţionată la cea de moarte necondiţionată. La fel cum, înainte de căderea sa, Adam putea fi sigur de nemurire, garantată prin pomul vieţii, tot aşa acum, după acea catastrofă, moartea lui era tot atât de sigură. Acesta este conţinutul declaraţiei, mai mult decât moartea fizică imediată. Dumnezeu a cerut să facă o alegere de principii. El urma să accepte voia lui Dumnezeu şi să se supună ei, încrezător că drept rezultat îi va merge bine, sau urma ca să se despartă de legătura cu Dumnezeu prin propria alegere şi să devină, după câte s-ar putea presupune, independent de El. Însă despărţirea de izvorul vieţii, inevitabil, putea să aducă numai moartea. Aceleaşi principii mai sunt încă valabile. Pedeapsa şi moartea sunt rezultatele sigure ale liberei alegeri a omului de a-şi îngădui să se răzvrătească împotriva lui Dumnezeu.

Un ajutor potrivit pentru el. Adică, potrivit nevoilor lui, spre a-l completa. Animalele au fost create în cirezi, în grupuri, însă omul a fost creat ca o persoană singură. Totuşi, nu era intenţia lui Dumnezeu ca el să fie singur timp îndelungat. Singurătatea ar fi fost în paguba binelui omului şi de aceea Dumnezeu urma să-i facă un tovarăş de viaţă.

Toate fiarele pământului. Ideea exprimată de unii comentatori că Dumnezeu a făcut mai multe încercări nereuşite de a-i oferi omului un tovarăş, creând diferite animale, este o greşită înţelegere a intenţiei acestei părţi narative. Moise nu vorbeşte despre timp, ci pur şi simplu despre faptul creării animalelor. Forma verbului ebraic redată în KJV prin a făcut poate fi tradusă corect prin făcuse, referindu-se în felul acesta la actele creatoare ale celor cinci zile şi ale primei părţi a zilei a şasea. Prima parte a acestui verset este dată cu scopul de a oferi o prefaţă la cele ce aveau să urmeze imediat după aceea.

Le-a adus la om. Adam urma să studieze aceste animale şi să se angajeze în importanta lucrare de a le da nume corespunzătoare, sarcină care ar fi cerut din partea lui o înţelegere a lor şi a obiceiurilor lor. Acest fapt urma să îl califice sau, poate să-l dovedească a fi capabil de a domni peste ele. În acelaşi timp, Adam urma să înţeleagă viaţa de familie de care se bucurau ele şi, astfel, faptul că el era lipsit de tovărăşie. Recunoscând astfel că Dumnezeu îl crease cu mult superior faţă de animale, el urma să înţeleagă că nu-şi putea alege un tovarăş dintre ele. Dacă facerea femeii urma să împlinească pe deplin intenţia Creatorului, Adam trebuia să ajungă să simtă propria lipsă şi nevoia de tovărăşie, că nu era bine, cu alte cuvinte, ca el să rămână singur.

Omul a pus nume tuturor vitelor. Este evident că omul a fost creat cu darul vorbirii. Această capacitate a fost folosită acum de Adam pentru a exprima observaţiile făcute în studiile sale despre animale. Astfel, el a fost introdus în ştiinţele naturale, iar prin numirea animalelor, domnia lui asupra lor a început. Mai întâi sunt amintite vitele, pentru că ele urmau să stea mai aproape de om decât alte animale în relaţiile lor viitoare. Păsările pe care omul le iubeşte aşa de mult şi dintre care unele specii urmau să devină de cel mai mare ajutor pentru el au primit locul al doilea în enumerare. Este imposibil să se descopere care au fost aceste nume, deoarece nu se ştie ce limbă a vorbit Adam şi lumea dinainte de potop.

Nu s-a găsit nici un ajutor potrivit. Studiul lui Adam asupra creaţiunii animale i-a oferit multă ştiinţă, dar nu i-a satisfăcut nevoia lui de întovărăşire cu o altă fiinţă egală cu el. Acest fapt arată egala asociere cu bărbatul de care urma să se bucure femeia. Nici un tovarăş adevărat nu putea fi găsit pentru Adam printre vieţuitoarele create mai prejos de el.

Un somn adânc. Plănuind să-i creeze lui Adam o tovarăşă din corpul omului, Dumnezeu l-a făcut să cadă într-un somn adânc, care poate fi comparat cu starea de inconştienţă sub anestezie. Într-adevăr, operaţia chirurgicală pe care Dumnezeu i-a făcut-o lui Adam în timpul somnului a fost că a retras una din coastele acestuia şi a umplut locul ei cu carne. Cuvântul ebraic şela’ înseamnă în alte părţi în Biblie parte, canat de uşă, aripă (a unei clădiri), tăblie, are aici înţelesul de coastă. Această traducere tradiţională, transpusă în Bibliile moderne din LXX şi Vulgata, a fost mai recent dovedită ca fiind corectă prin rapoartele cuneiforme. În limba asiriană, care era strâns înrudită cu ebraica, cuvântul pentru coastă era selu.

A făcut o femeie. Moise stăpânea bine limba ebraică şi ştia cum s-o folosească spre a fi convingător pentru cititorii săi. Spre a descrie activitatea creatoare a lui Dumnezeu, el a folosit în istorisirea din capitolul 1, verbele a crea (cap. 1,27), a face (cap. 1,26), şi a forma (cap. 2,7). Acum adaugă la aceşti termeni mai mult sau mai puţin sinonimi verbul a construi. Fiecare dintre acestea are nuanţa proprie de înţeles. Coasta lui Adam a format materialul de bază din care a fost construită tovarăşa lui. Femeia a fost făcută pentru o unitate de nedespărţit şi pentru tovărăşie de viaţă cu bărbatul, iar modul creării ei a fost pentru a pune adevărata temelie instituţiei morale a căsătoriei. Ea urma să stea alături de el ca egală, să fie iubită şi ocrotită de el (PP 46). Căsătoria este un simbol al legăturilor de iubire şi de viaţă care există între Domnul şi biserica Sa (Efeseni 5,32).

A adus-o la om. Însuşi Dumnezeu a celebrat prima căsătorie. După ce a făcut-o pe femeie, El a adus-o la Adam, care în acest timp trebuie să se fi trezit din somnul său adânc. După cum Adam era fiul lui Dumnezeu (Luca 3,38), tot aşa Eva putea fi pe drept cuvânt numită fiica lui Dumnezeu şi, în calitate de Tată al ei, Dumnezeu a adus-o la Adam şi a prezentat-o. De aceea, legământul căsătoriei este numit corespunzător legământul lui Dumnezeu (Proverbe 2,17), un nume care conţine autoritatea Sa asupra acestei sfinte instituţii.

Aceea care este os din oasele mele. Adam, recunoscând în ea tovarăşa dorită, plin de bucurie, o întâmpină cu bun venit ca mireasă a sa şi îşi exprimă bucuria printr-o exclamare poetică. Cuvintele iată în sfârşit reflectă plăcută lui surpriză, când a văzut în femeie împlinirea dorinţei inimii lui. Repetarea de trei ori a cuvântului aceasta (aşa cum este în ebraică) o arată în mod viu pe cea pe care, plin de bucurie şi uimire, o privea cu intensul fior al primei iubiri. În mod instinctiv, sau datorită instruirii divine, el a recunoscut în ea parte din propria lui fiinţă. De aici înainte, urma să o iubească ca pe propriul trup, pentru că iubind-o pe ea, el se iubea pe sine. Apostolul Pavel accentuează acest adevăr (Efeseni 5,28).

Ea se va numi femeie. Numele pe care Adam l-a dat tovarăşei lui de curând creată reflectă modul creării ei. Cuvântul ebraic ’ishshah, femeie, este format de la cuvântul ’ish, om cu terminaţie feminină. Cuvântul englezesc woman (anglo-saxon, wife-man) este în mod similar înrudit cu cuvântul man (woman – femeie, wife – soţie, man – bărbat). Acelaşi lucru este adevărat şi în diverse alte limbi. [în româneşte: bărbată (Işa) că din bărbat (Iş) este luată, Trad. Iaşi, 1874; la fel trad. Niţulescu].

Va lăsa pe tatăl său şi pe mama sa. Cuvintele acestui verset nu pot fi privite ca o declaraţie profetică a lui Adam, ci mai degrabă ca nişte cuvinte ale lui Dumnezeu Însuşi. Ele fac parte din declaraţia făcută de Dumnezeu la ceremonialul căsătoriei (vezi Matei 19,4.5; MB 99). Aceste cuvinte exprimă cea mai adâncă unire fizică şi spirituală dintre un bărbat şi o femeie şi susţin înaintea lumii monogamia ca formă de căsătorie întocmită de Dumnezeu. Aceste cuvinte nu recomandă o renunţare la datoria şi respectul filial faţă de tată şi mamă, ci în primul rând se referă la faptul că afecţiunile bărbatului urmează să fie mai întâi faţă de soţia sa şi că prima lui datorie este faţă de ea. Iubirea lui pentru ea urma să crească, totuşi, cu siguranţă nu trebuia să anuleze o iubire cât se poate de îndreptăţită pentru părinţii lui.

Şi se vor face un singur trup. Unirea bărbatului şi femeii este exprimată în cuvinte clare, existând ca atare într-o unire de corpuri, într-o comuniune de interese şi o reciprocitate de afecţiuni. Este semnificativ faptul că Isus Hristos foloseşte chiar acest pasaj în condamnarea vehementă a divorţului (Matei 19,5).

Erau amândoi goi. Adam şi Eva nu aveau nevoie de îmbrăcăminte materială, pentru că asupra lor Creatorul pusese un veşmânt de lumină, un veşmânt simbolic al propriului Său caracter drept, care se reflecta în mod desăvârşit în ei. Când chipul moral al Făcătorului lor va fi reoglindit în fiii şi fiicele sale pământeşti, El Se va întoarce să-i pretindă ca proprietate a Sa (Apocalipsa 7,9; 19,8; COL 69, 310). Această haină albă a nevinovăţiei este veşmântul cu care vor fi îmbrăcaţi cei mântuiţi de pe pământ când vor intra pe porţi în Paradis. Comentariile lui Ellen G. White

1-25 PP 45-51

1 DA 769

1-3 GC 455; PK 180; PP 47, 336; 9T 212

2 GC 453; ML 140

2,3 EW 217; GC 52; MM 215; PP 111; SR 145; 8T 197

3 DA 281; MB 99; 4T 147, 247

4 PP 112

6 PP 96; SR 66

7 MH 415; PP 56; 2T 300; 8T 264

8 AH 27; ML 136; PP 46; SR 58; 3T 77, 153

8,9 Ed 20

8-17 MYP 364

9 AH 27; Ed 23; PP 47, 48, 84; 6T 368; 8T 288

15 AH 27; CD 396; CT 147; Ed 21; FE 314, 327, 419, 512; LS 355;MH 261; ML 112; PP 47, 50; SR 24; 1T 568; 3T 77, 153; 4T 410

16 3T 50

16, 17 CH 108; Ed 23; 3T 72; 4T 11

17 CS 65; CT 12; EW 125, 147; GC 532; MH 449; PP 48, 53, 60; SR 24; 2T 561; 5T 365; 6T 386

18 AH 25; PP 56

18-20 PP 46

19, 20 PP 51

21-23 PP 56

22 AH 99; 3T 484

23 MB 99

23-25 COL 310; FE 141

24 AH 25, 341; MB 99; PP 46

25 PP 445; SR 38