Domnul i s-a arătat. Acest lucru trebuie să se fi întâmplat doar la scurt timp după experienţa din cap.17, deoarece ambele evenimente au avut loc cu un an înainte de naşterea lui Isaac (vezi cap. 17,21; 18,10.14). Pentru stejarii din Mamre, care înseamnă o pădurice aproape de Hebron, vezi comentariul pentru cap. 13,18.
În tot cuprinsul capitolul al 18-lea, se observă că, în timp ce Moise se referă în mod constant la vizitatorul divin al lui Avraam ca fiind Domnul, Yahweh, Iehova, Avraam i se adresează întotdeauna cu Doamne, ’Adonai, Domnule (vezi comentariul pentru v.3).
Zăduful zilei. Probabil că expresia indică amiaza (vezi 1 Samuel 11,11) şi răcoarea zilei, literal vântul zilei (Geneza 3,8), se referă la după-amiaza mai târziu, sau seara. Termenul ebraic obişnuit pentru amiază este şohorayim (cap. 43,6), o formă compusă din două părţi care literal înseamnă timpul îndoitei, adică, acelei mai mari lumini. O expresie poetică se referă la amiază literal ca la miezul zilei (Proverbe 4,18), pentru că soarele ajunge atunci la zenit. Noi vorbim de miezul zilei. Cu această ocazie, poate că Avraam prânzise şi se odihnea, pentru că la sosirea vizitatorilor lui a fost necesar să înceapă pregătiri pentru a li se servi masa.
Trei bărbaţi stăteau lângă el. Astfel începe relatarea celei de-a şasea arătări a Domnului înaintea lui Avraam (vezi comentariul pentru cap. 17,1). Unii comentatori i-au luat pe cei trei bărbaţi drept cele trei Persoane ale Dumnezeirii. Această părere pare neîntemeiată, deoarece la doi din cei trei se face referire ca fiind îngeri (Geneza 19,1.15; Evrei 13,2) şi oameni (Geneza 19,10.12.16). De aceea, se pare că este cel mai bine a vedea în cei trei bărbaţi, pe Domnul şi doi îngeri.
Când i-a văzut. Avraam încă nu le cunoştea identitatea. El a văzut numai trei călători străini obosiţi, căutând hrană şi loc pentru odihnă. Cu o adevărată politeţe orientală, el aleargă înaintea lor spre a le oferi confortul căminului său, plecându-se până la pământ înaintea lor, conform obiceiului din răsărit. Această formă de salut în nici un caz nu indică faptul că Avraam L-a recunoscut pe Iehova ca fiind unul dintre cei trei. El a făcut acelaşi lucru şi în prezenţa vecinilor săi hetiţi (cap. 23,7.12). Tot aşa, Iacov s-a plecat cu faţa la pământ înaintea lui Esau (cap. 33,3), Iosif înaintea tatălui său (cap. 48,12), Solomon înaintea mamei sale (1 Regi 2,19) şi fiii proorocilor înaintea lui Ilie (2 Regi 2,15).
Doamne. Faptul că Avraam a adresat invitaţia sa unuia dintre străini este considerat de unii comentatori ca un indiciu că Avraam l-a recunoscut pe unul dintre ei ca Iehova. Probabil că unul dintre ei îi întrecea pe ceilalţi la înfăţişare, sau că mergea în faţă ca şef al grupei, cu rezultatul că Avraam şi-a îndreptat atenţia către acesta. Este de observat în plus, că termenul ebraic tradus aici Doamne nu este consacratul Yahweh, ci ’adonai, echivalent cu Domnule, o respectuoasă formă de salut.
Dacă am căpătat trecere în ochii tăi. Această expresie era folosită în mod frecvent de o persoană care vorbeşte cu alta de rang mai mare, sau cu una pe care doreşte să o onoreze în mod deosebit. Aceasta nu înseamnă că Avraam a recunoscut pe unul din bărbaţi ca fiind Dumnezeu. Tot astfel i s-a adresat Laban lui Iacov (cap. 30,27), Iacov lui Esau (cap. 32,5; 33,8, 10, 15), Sihem lui Iacov (cap. 34,11), egiptenii lui Iosif (cap. 47,25) şi Iacov lui Iosif (cap. 47,29). Multe alte exemple arată că aceasta a fost o formulă obişnuită.
Nu trece... pe lângă robul tău. Cu ospitalitatea şi atracţia tipic orientale, Avraam i-a invitat pe străini să se oprească timp destul de îndelungat spre a se odihni. Se pare că Avraam a fost unul dintre aceia care a găzduit fără să ştie pe îngeri (Evrei 13,2). Această experienţă dovedeşte că Avraam a practicat în mod obişnuit ospitalitatea faţă de străini. Deşi la început aceste persoane îi erau cu totul necunoscute, salutul său a fost atât de plin de respect, ca şi când ar fi sosit un sol mai dinainte, ca să anunţe identitatea şi intenţia lor de a-i face o vizită. Aceia care sunt gata să arate amabilitate faţă de străini şi călători, pe neaşteptate pot fi favorizaţi cu prezenţa de oaspeţi care au puterea să acorde o binecuvântare deosebită (vezi Luca 24,29).
Să vi se spele picioarele. Avraam aminteşte pentru prima dată de spălarea cu apă a picioarelor călătorilor obosiţi, un aspect necesar al ospitalităţii în unele ţări răsăritene până în ziua de azi. În timp ce se odihneau sub un pom, el avea să le pregătească o masă. După aceea, ei puteau să plece mai departe şi să-şi continue călătoria.
Ia repede. Ca un şeic beduin de astăzi, Avraam s-a adresat soţiei sale să ia trei măsuri, se’im (sau aproximativ 22 l) de făină fină şi să coacă turte. Coacerea se făcea pe piatră încinsă. Untul era lapte covăsit, considerat ca delicatesă chiar şi azi în multe ţări orientale. Lista de bucate enumerate în acest verset şi în celelalte două următoare au oferit o abundentă şi mulţumitoare masă. Avraam le-a dat ce a avut mai bun.
Au mâncat. Oaspeţii cereşti ai lui Avraam au mâncat într-adevăr hrana pe care o pregătise pentru ei, după cum mai târziu a făcut Hristos, la arătarea Sa înălţată şi proslăvită, spre a dovedi realitatea învierii Sale (Luca 24,21-43). Acceptarea ospitalităţii lui Avraam din partea lui Hristos şi a îngerilor poate că trebuia să-i dovedească lui Avraam că vizita lor la cortul său de la Mamre nu era un vis sau o vedenie, ci o experienţă adevărată.
Unde este... Sara? Avraam a stat lângă ei şi le-a slujit în timp ce au mâncat (v.8). După ce au mâncat, ei s-au informat despre Sara. O cerere de felul acesta incontestabil nu corespundea cu obiceiul oriental. Străinii nu trebuiau nici să cunoască, nici să folosească numele unei soţii. Faptul că ei cunoşteau numele ei probabil că i-a sugerat lui Avraam că oaspeţii săi erau mai mult decât oameni, iar cererea lor a lăsat să se înţeleagă că vizita lor avea de-a face cu ea. Conversaţia care a avut loc a clarificat identitatea lor, iar din făgăduinţa repetată acum, Avraam a recunoscut în mod sigur pe Unul care mai înainte i se adresase de cinci ori. Aceasta a fost prima ocazie pe care o avusese Sara să asiste personal la una dintre manifestările divine de care a avut parte soţul ei. Avraam deja ştia şi credea (Romani 4,19.20). Din aceste fapte şi din Geneza 18,9-15, reiese că această vizită a fost destinată spre a o pregăti pe Sara pentru experienţa supremă a vieţii ei – naşterea întâiului ei născut şi a singurului ei fiu.
La anul pe vremea aceasta. Aceasta poate să indice un an, după cum se înţelege din Romani 9,9 şi după cum este redat în LXX, sau poate că se referă la perioada normală de sarcină, 9 luni. Şi într-un caz şi în altul, în acea vreme, Sara avea să dea naştere unui fiu.
Sara asculta. Sara stătea după perdelele cortului, după cum este obiceiul femeilor arabe din vremuri străvechi. Oprite de a se amesteca în mod liber cu bărbaţii, inclusiv oaspeţii, şi îndeosebi dacă erau străini, dar cu toate acestea foarte mult interesate de conversaţiile lor, femeile beduine se găsesc de obicei aproape de uşa cortului, fără a fi însă văzute. Deşi nu pot fi văzute, ele aud de obicei tot ce vorbesc vizitatorii şi îi observă îndeaproape. Amintirea numelui ei trebuie să o fi surprins pe Sara, ca şi pe Avram. Cu ce atracţie puternică şi atenţie extaziată trebuie să fi urmărit ea înştiinţarea că urma să aibă un fiu.
Avraam şi Sara erau bătrâni. Ca şi Avraam la descoperirea de mai înainte, tot aşa nici Sara nu putea crede că făgăduinţa făcută se va împlini vreodată. De 25 de ani o auzise repetându-se, însă pentru ea zilele fuseseră prelungite dincolo de credibilitate şi fiecare din viziunile lui Avraam, după cât se părea, dăduseră greş rând pe rând. Ca rezultat al viziunii precedente (cap. 17), îndoiala lui Avram se schimbase în credinţă şi, cu această ocazie, nu există nici o dovadă de îndoială din partea lui, aşa cum observă cu claritate Pavel (Romani 4,19, 20).
Sara a râs. Cu ocazia descoperirii divine de mai înainte Avraam râsese (vezi comentariul pentru cap. 17,17). Acum a râs Sara, probabil exprimând amărăciunea şi necredinţa ei, la gândul că împrejurările aveau să fie altele. Printr-un râs pe jumătate ironic, pe jumătate cuprins de dor tăcut, ea a dat expresie cugetului e prea frumos, ca să fie adevărat (vezi Ezechiel 12,22-28).
Domnul meu. În contrast cu părerile greşite ale Sarei, respectuoasa ei supunere faţă de Avraam este vrednică de lăudat. Chiar şi când vorbea cu sine, ea se referă la el ca la Domnul meu, fapt pentru care Noul Testament o prezintă ca pe un exemplu de virtute a soţiei creştine (1 Petru 3,6).
Este oare ceva prea greu. Vălul anonimatului a fost acum complet înlăturat, iar vorbitorul S-a descoperit în mod clar ca fiind Domnul. Este interesant a se observa că, deşi această descoperire divină a fost intenţionată mai mult în folosul Sarei, decât al lui Avraam, deoarece el deja ştia şi credea, Domnul nu S-a adresat direct către Sara, până ce nu i-a vorbit ea mai întâi. În loc să i se adreseze Sarei, el îl întreabă pe Avraam dacă este ceva ce ar putea fi prea greu pentru Domnul. În primul rând trebuia să fie mustrată necredinţa Sarei şi întărită credinţa ei că Dumnezeu a vorbit astfel. Unde lipseşte puterea şi înţelepciunea omenească şi unde naturii slăbite îi lipseşte capacitatea de a acţiona, acolo Dumnezeu are încă destulă putere spre a face ca lucrurile să se întâmple conform cu planurile voinţei Sale divine. De fapt, El îngăduie adesea ca împrejurările să ajungă la un astfel de impas, încât neputinţa omenească să iasă la iveală, în contrast evident cu Atotputernicia Sa.
Sara a tăgăduit. Tăgăduirea Sarei arată că râsul şi observaţia ei din v.12 de-abia au fost audibile, dacă au fost, şi că ea nu s-a gândit ca vreunul din ei să fi auzit. Acum, i-a vorbit direct străinului, fie rămânând după perdelele cortului, fie ieşind afară. Frica de ofensa oaspeţilor şi de a fi descoperite simţămintele ei tainice a dus-o la tăgăduire. Neaşteptata conştienţă a descoperirii a dus-o într-un moment de confuzie, din care a considerat că poate să scape pe calea minciunii.
Ba da, ai râs. Cu naturaleţe deschisă, asemănătoare aceleia cu care s-a adresat primului vinovat din Eden, Dumnezeu a declarat în mod solemn şi fără echivoc dezminţirea ei ca fiind falsă. Tăcerea care a urmat este dovadă convingătoare, în timp ce eventuala concepere a lui Isaac implică pocăinţă şi iertare.
Bărbaţii aceia s-au sculat. Odihniţi şi reînvioraţi, cei trei vizitatori cereşti erau gata să continue călătoria lor. Destinaţia lor este acum amintită pentru prima dată. Dacă Sodoma şi cetăţile surori ale ei au fost în valea care formează acum partea de sud a Mării Moarte (vezi comentariul pentru cap. 14,3), atunci acestea erau la vreo 40 de km de Hebron – o călătorie de o zi bună. Având în vedere că oaspeţii lui Avram sosiseră la amiază, şi fără îndoială că au petrecut mai multe ceasuri la el, plecare lor probabil că a avut loc târziu, după-amiaza.
Avraam a plecat cu ei. Potrivit unui vechi obicei de prietenie, care a continuat până în vremurile Noului Testament (Romani 15,24; 1 Corinteni 16,11; Fapte 20,38; 3 Ioan 6), Avraam i-a însoţit pe oaspeţii săi o scurtă distanţă. În ţările orientale încă se mai obişnuieşte ca la plecare oaspeţii să fie însoţiţi în drumul lor, distanţa arătând gradul de respect şi cinste pe care gazda doreşte să li-l arate. O veche tradiţie pretinde că Avraam a mers până la Cafar-Baruha, un loc muntos, aproximativ 7 sau 8 km de drum est-nord-est de Hebron, unde se putea vedea Marea Moartă. Poate că din acest loc, Avraam şi oaspeţii săi au privit cetăţile prospere ale câmpiei.
Să ascund Eu oare de Avraam? Avraam este numit în Scripturi prietenul lui Dumnezeu (2 Cronici 20,7; Isaia 41,8). Deoarece el beneficia de o aşa de mare prietenie şi favoare divină, Dumnezeu a considerat că este bine să-i împărtăşească o cunoaştere mai îndeaproape a planurilor şi căilor Sale. Tot aşa, El le-a încredinţat soliile Sale profeţilor despre care spune că stau în sfatul Său, sau taina Sa (Ieremia 23,18-22; Amos 3,7). Domnul vorbeşte astfel, referindu-se în mod deosebit la lucrările judecăţii asupra pământului.
Un neam mare şi puternic. Referindu-se la primele făgăduinţe făcute cândva lui Avraam (cap. 12,2), Dumnezeu explică de ce este potrivit şi se cuvine a-l informa despre judecata care urma să se abată asupra cetăţilor din câmpie. În mod teoretic, toată ţara îi aparţinea lui Avraam. Dacă Dumnezeu, ca partener mai mare al legământului, avea de gând să pornească la acţiune, păgubind o anumită parte a acesteia, Avraam ca un partener mai tânăr, încercat şi credincios, trebuia să fie informat despre aceasta. De fapt, era important ca Avraam să înţeleagă şi să aprobe acţiunea care trebuia să aibă loc, deoarece aceasta îl cuprindea şi pe Lot şi familia sa, unii dintre ei urmând a-şi pierde, ca rezultat, viaţa.
Căci Eu îl cunosc. În Avraam se putea avea încredere. El nu Îl va trăda pe Dumnezeu. Frumos omagiu adus vârstnicului patriarh. Achitarea în mod inteligent de sarcina pusă de cer asupra sa cerea ca el să se împărtăşească de o cunoaştere a intenţiilor lui Dumnezeu. Urmaşii lui Avraam trebuiau de asemenea să înţeleagă, ca să nu împărtăşească soarta Sodomei şi a Gomorei. Era de datoria lui să le transmită generaţiilor viitoare ceea ce cunoştea despre legăturile lui Dumnezeu cu neamul omenesc. Legile morale şi ceremoniale ale lui Dumnezeu făceau, de asemenea, parte din moştenirea sfântă pe care Avraam trebuia să o transmită generaţiilor viitoare. Avraam nu numai că se ruga împreună cu familia sa, ci şi mijlocea pentru ei ca preot, o practică urmată de alţi patriarhi şi bărbaţi sfinţi din vechime (vezi Iov 1,5). Ca profet, el a instruit familia atât în ce priveşte teoria, cât şi practica religioasă, cu evidenţiind virtuţile practice. El şi-a învăţat familia nu numai pentru a cunoaşte aceste lucruri, ci şi pentru a le îndeplini. Ca soţ binevoitor, tată şi supraveghetor, el a dat
o îndrumare pozitivă vieţii sociale şi religioase a marii sale familii.
Dumnezeu Se putea încrede în Avraam pentru că el avea să poruncească familiei sale, nu prin metode dictatoriale, ci prin porunci clare şi exemple consecvente. În educarea copiilor, fiecare cuvânt, privire şi faptă îşi au are efectul lor. În multe cămine există puţină educaţie prin metoda instruirii, sau prin cea a exemplului. Părinţii sunt făcuţi răspunzători pentru faptul că le-a fost dată încredinţarea sfântă a copiilor şi, de aceea, trebuie să combine fermitatea cu iubirea, aşa cum a făcut-o Avraam. Această însărcinare de educare a copiilor pe calea pe care trebuie să meargă nu poate fi transmisă altuia, tutore sau învăţător, fără pericolul de a suferi o pierdere. Influenţa învăţătorilor evlavioşi nu este de aşteptat să înlocuiască, ci mai degrabă să suplimenteze educaţia din cămin. Fiecare îşi are locul ei, şi este incompletă fără ajutorul celeilalte.
Strigătul... Sodomei şi Gomorei. Acesta se referă la răutatea excesivă care predomina în cetăţile din câmpie (vezi cap. 13,12). Limita îndurării şi îndelungii răbdări a lui Dumnezeu fusese acum atinsă. Deşi căile oamenilor din câmpie fuseseră rele de multă vreme, Dumnezeu le-a acordat
o perioadă de har în timpul căreia El nu S-a lăsat fără martori. Viaţa neprihănită a lui Lot le-a oferit un exemplu despre cum trebuiau să trăiască, însă acesta nu a avut nici o influenţă asupra lor (vezi 2 Petru 2,7, 8). Legăturile de mai înainte ale lui Avraam cu ei îi puseseră în contact cu adevăratul Dumnezeu (vezi Geneza 14,22). Dar totul a fost nefolositor. Păcatul lor, care era foarte grav, literal foarte greu, striga către cer pentru pedeapsă. Lumea din zilele noastre a ajuns aproape aceeaşi adâncime a răului (vezi Luca 17,28-32; 5T 208).
Mă voi pogorî acum să văd. Prin aceasta nu se înţelege că Dumnezeu nu a fost pe deplin informat despre cele ce se petreceau în Sodoma (vezi cap. 13,13). Ca în cazul turnului Babel (vezi cap. 11,5), Dumnezeu a menajat concepţia omului despre dreptatea divină, lămurindu-l pe Avraam că hotărârea de a nimici Sodoma nu era arbitrară, ci întemeiată pe necesitate. De aceea, nu există nici o contradicţie între anunţarea intenţiilor Sale de a face investigaţii personale în Sodoma şi certitudinea judecăţii cuprinsă deja în v.17.
Avram stătea tot înaintea Domnului. Doi dintre vizitatorii cereşti ai lui Avraam l-au părăsit şi au coborât în câmpie (vezi cap. 19,1). Domnul însă a rămas în urmă pentru a discuta cu Avraam.
Avraam s-a apropiat. Această expresie se pare că indică mai mult decât o simplă apropiere fizică de Domnul. Cuvântul ebraic tradus s-a apropiat este uneori folosit spre a indica o întindere a braţelor din toată inima către Dumnezeu în pocăinţă şi închinare (Exod 30,20; Isaia 29.13; Ieremia 30,21). Acelaşi gând este exprimat la fel în Noul Testament (vezi Evrei 4,16; 10,22; Iacov 4,8).
Vei nimici Tu oare? Acest interes personal pentru semenii săi este una dintre sublimele trăsături de caracter ale lui Avraam. Mijlocirea lui în favoarea lor este una dintre numeroasele situaţii asemănătoare raportate în Scriptură (vezi Exod 32,11–32; Iov 42,10; Ezechiel 14,14; Daniel 9,3–19; Luca 23,34; Fapte 7,60). Avraam era mişcat nu numai din cauza legăturilor sale cu Lot, ci dintr-un adânc simţământ de compasiune faţă de mulţi dintre locuitorii Sodomei, cu care făcuse cunoştinţă personal, cu ocazia salvării lor din mâinile regilor mesopotamieni. Avraam trebuie să fi avut un motiv să creadă că unii dintre locuitorii din câmpie fuseseră influenţaţi în mod favorabil prin lucrarea lui de mai înainte în favoarea lor. Deşi este evident că Lot nu a fost uitat, numele lui nu este niciodată amintit. Compătimirea lui Avraam a fost, probabil, sporită şi intensificată prin amintirea propriei nevoi de harul iertător prin împrejurările de mai înainte.
Această întrebare presupune că Dumnezeu, în conformitate cu hotărârea din Geneza 18,17, îi explicase patriarhului intenţia sa de a nimici cetăţile din câmpie. Scopul său nu era numai păstrarea unei rămăşiţe credincioase, care putea fi găsită în cetăţile condamnate, ci o perioadă de încercare mai îndelungată pentru întreaga populaţie. Înţelegând, totuşi, că este un lucru hotărât ca bogatele, dar nelegiuitele cetăţi din câmpie să fie nimicite, Avraam a continuat să întrebe cu îndrăzneală, dacă Domnul ţinuse seama de soarta celor drepţi în nimicirea generală a celor răi. Aici Avraam a apelat la harul îndurător al lui Dumnezeu.
Cel ce judecă? Singur Dumnezeu este judecătorul tuturor oamenilor. Adresându-I-se astfel, Avraam scoate în evidenţă că el Îl recunoştea pe Acela în faţa căruia stătea, ca fiind Fiinţa supremă. Acum el a apelat nu la iertarea şi harul lui Dumnezeu, ci la echitatea absolută. Acest principiu fusese dovedit de Dumnezeu prin prelungirea punerii la probă a amoriţilor cu încă patru sute de ani. Nelegiuirea lor nu şi-a atins încă vârful (cap. 15,16). Când Dumnezeu a consimţit să cruţe Sodoma dacă s-ar fi găsit înăuntrul porţilor ei numai 10 credincioşi, El a urmat aceleaşi principii.
Voi ierta. Dumnezeu a acceptat condiţia pusă de Avraam, nu ca pe un fapt de dreptate, ci ca
o exercitare a îndurării. Dreptatea cerea păstrarea celor drepţi, însă numai îndurarea poate să îi ocrotească pe cei răi. De asemenea, probabil că prezenţa unei grupe de 50 de credincioşi le-ar prezenta celorlalţi speranţă de pocăinţă. Dumnezeu a împărtăşit raţionamentul lui Avraam şi S-a arătat binevoitor să acorde îndurare celor care nu o meritau de dragul celor cincizeci de oameni buni.
Decât praf şi cenuşă. În această expresie, ’aphar wa’epher, Avraam foloseşte două cuvinte ebraice asemănătoare ca pronunţie şi înrudite ca sens. Aceste cuvinte dau pe faţă profunda umilinţă a sufletului pe care a simţit-o în prezenţa lui Dumnezeu. El a înţeles prea bine originea sa smerită şi faptul că era destinat să se reîntoarcă în substanţa din care fusese luat (vezi cap. 3,7.19).
Poate că. Patriarhul a prezentat cazul său cu îndemânatic tact oriental. Prima sa estimare ipotetică a numărului sodomiţilor evlavioşi a fost într-adins destul de mare pentru a obţine un răspuns favorabil. Înţelegând însă că acest număr era probabil prea mare, el a dat dovadă iarăşi de
o rară diplomaţie. În loc să pledeze pentru salvarea cetăţii pe baza a 45 de oameni buni, el s-a pronunţat împotriva ideii că cetatea ar putea fi nimicită din cauza lipsei celor 5. Încurajat de răspunsul continuu binevoitor al lui Dumnezeu, el a devenit tot mai îndrăzneţ, micşorând numărul oamenilor credincioşi, care, după părerea lui, ar trebui să fie suficient pentru a salva cetatea.
Avraam nu a cerut cruţarea necondiţionată a cetăţii, ci numai păstrarea ei pe temeiul anumitor condiţii. Ar fi necugetat să se speculeze despre ce s-ar fi întâmplat dacă el ar fi continuat şi ar fi redus numărul la mai puţin de 10. Poate că Avraam s-a simţit sigur oprindu-se cu numărul aici; în afară de Lot, soţia sa şi două fiice de acasă, nu erau acolo fiicele căsătorite ale lui Lot şi familiile lor (vezi cap. 19,14.15)? Plecând de la un număr cu care a crezut că va obţine un răspuns favorabil, probabil că Avraam a intenţionat la început să-l micşoreze, până când i s-a părut că există speranţe de asigurare a unui astfel de răspuns. Iar îndurarea divină a răspuns fără ezitare la mijlocirea lui Avraam.
Avraam s-a întors. Orice om care Îl iubeşte într-adevăr pe Dumnezeu îl va iubi şi pe aproapele său şi, dacă este nevoie, va suferi pagubă spre a promova bunăstarea aproapelui său. Noi nu putem să-i împiedicăm pe oameni că păcătuiască împotriva lui Dumnezeu, însă putem mijloci pentru ei şi putem pleda în favoare lor. Dumnezeu este foarte mulţumit cu o astfel de mijlocire, pentru că aceasta reflectă iubirea cea mare a inimii Sale. Ce folos are adesea rugăciunea puternică a celui credincios! Când Avraam s-a apropiat de Dumnezeu din iubire şi credinţă, mijlocind smerit pentru păcătoşi, Dumnezeu S-a apropiat de el din îndurare, aprobând fiecare cerere cu bunăvoinţă. Aceeaşi experienţă îi aşteaptă astăzi pe aceia care merg pe urmele părintelui credincioşilor.
Comentariile lui Ellen G. White
1-33 PP 138-144
1-7 ML 192
1-8 PP 138; 6T 341
2,8 GC 631
17 PP 139
18 PK 368
19 AA 133; AH 184, 317; CSW 50; Ed 187; FE 286; MH 390; ML 124; PP 140, 142, 144, 575; Te 290; TM 342; IT 118, 218, 405; 5T 214, 424, 494, 499, 547; 7T
91, 148, 196, 211; 8T 189; 9T 283
20 Ev 25; PP 139
21,25,27 PP 139
32 5T 714