1 Dumnezeu a zis lui Iacov: „Scoală-te, suie-te la Betel, locuiește acolo și ridică acolo un altar Dumnezeului care ți S-a arătat când fugeai de fratele tău, Esau.”

Suie-te la Betel. Iacov s-a temut că masacrarea perfidă a sihemiţilor de către Simeon şi Levi va duce la represalii din partea triburilor canaanite învecinate. Bătrânul patriarh se pare că a cugetat la oribila faptă şi la urmările care erau de aşteptat, fără să ştie ce sa facă, sau încotro să se îndrepte. În încurcătura lui, Dumnezeu i S-a arătat încă o dată şi l-a instruit cu privire la modul cum trebuia să procedeze pentru a-şi ocroti familia. Ce fericit trebuie să fi fost Iacov pentru asigurarea că acelaşi braţ divin care îl ocrotise de mânia lui Laban şi de vrăjmăşia lui Esau va continua să-l protejeze şi să-l păstreze.


2 Iacov a zis casei lui și tuturor celor ce erau cu el: „Scoateți dumnezeii străini care sunt în mijlocul vostru, curățați-vă și schimbați-vă hainele,

Scoateţi dumnezeii străini. Perspectiva întâlnirii cu Dumnezeu la Betel a dus la o completă lucrare de reformă. Mai erau multe de făcut înainte ca Iacov şi familia sa să se prezinte în faţa lui Dumnezeu (vezi Amos 4,12; 1 Ioan 3,3). Din consideraţie pentru soţiile sale, Iacov tolerase prezenţa idolilor în corturile lor. Aceşti dumnezei străini probabil că includeau terafimii pe care Rahela îi furase de la tatăl ei (Geneza 31,19), idolii roabelor ei şi alţii care poate că ajunseseră în posesia fiilor lui în momentul jefuirii sihemiţilor.

Curăţiţi-vă şi schimbaţi-vă hainele. Deoarece instrucţiunile date de Iacov membrilor familiei sale se aseamănă atât de mult cu acelea date mai târziu la Sinai (Exod 19,10), se pare că Iacov a lucrat fie după instrucţiuni speciale de la Dumnezeu, fie după o procedură pe care o învăţase de la tatăl său. Curăţenia exterioară a corpului şi schimbarea hainelor a simbolizat curăţenia morală şi spirituală a minţii şi a inimii (vezi Isaia 64,6; 61,10). Slujba lui Dumnezeu nu trebuia să fie îndeplinită fără pregătirea necesară (vezi Luca 14,28).


3 ca să ne sculăm și să ne suim la Betel; căci acolo voi ridica un altar Dumnezeului care m-a ascultat în ziua necazului meu și care a fost cu mine în călătoria pe care am făcut-o.”

Să ne sculăm. Se pare că Iacov considerase locuinţa din apropierea Sihemului atât de plăcută şi de mulţumitoare, încât amânase să împlinească juruinţele pe care I le făcuse lui Dumnezeu la Betel (cap. 28,20-22). Situaţia rezultând din crima teribilă a fiilor lui l-a făcut conştient încă o dată de nevoia sa de legătură mai strânsă cu Dumnezeu şi de ascultare atentă de voinţa Sa. Mutarea la Betel a fost bine gândită pentru a-i aminti de viaţa lui trecută şi pentru a-l aduce pe el şi familia lui mai aproape de Dumnezeu.

Care m-a ascultat. O referire clară la rugăciunea ascultată. Dacă se face aluzie la experienţa de la Betel, Iacov trebuie să se fi rugat înainte de a adormi în acea noapte. Dacă aceasta se referă la experienţa de la Iaboc, aceasta a fost o rugăciune raportată în cap. 32,9-12. Este limpede că patriarhii erau obişnuiţi cu puterea rugăciunii şi, probabil că au exercitat-o la timpuri hotărâte, cu deplină încredere că Dumnezeu aude şi răspunde la cererile servilor Săi credincioşi (vezi cap. 24,12.26.52.63).


4 Ei au dat lui Iacov toți dumnezeii străini care erau în mâinile lor și cerceii pe care-i purtau în urechi. Iacov i-a îngropat în pământ sub stejarul de lângă Sihem.

Toţi cerceii. Nu au fost aduşi numai idolii propriu-zişi la Iacov pentru îndepărtare din familie, ci şi toate bijuteriile lor. Aceste lucruri ar fi fost o piedică de a fi primiţi de Dumnezeu la Betel. Dacă cerceii lor erau podoabe simple sau amulete, după cum consideră unii comentatori, nu este clar. Cel mai înţelept mod de a proceda pentru fiecare copil al lui Dumnezeu este să urmeze exemplul soţiilor şi slugilor lui Iacov şi să îndepărteze toate podoabele de felul acesta (1 Timotei 2,9; 1 Petru 3,3).

Ascultarea membrilor familiei lui Iacov de a aduce la îndeplinire toate instrucţiunile sale este cu adevărat lăudabilă. După cum s-ar părea, ei au considerat că îndepărtarea dumnezeilor străini şi a tuturor podoabelor distractive era necesară, dacă voiau să-I aducă lui Dumnezeu o închinare sinceră. Mai târziu, a fost dată o lege explicită pentru Israel ca naţiune, care interzicea slujirea altor dumnezei în afară de Iehova.

I-a îngropat în pământ sub stejar. Hotărârea completă privind atât idolii, cât şi podoabele a fost o procedare înţeleaptă; altfel, ele puteau să devină iarăşi izvor de ispitire. Pentru oricine Îl iubeşte în mod sincer pe Domnul, singura cale de a sluji este de a se despărţi întru totul de ispitele care ne asaltează. Toate obiectele moderne de idolatrie, incluzând podoabele purtate pentru slăvirea eului, mai degrabă decât a lui Dumnezeu, este mai bine nici să nu fie purtate ca amintire. Într-un moment neaşteptat, ispita de a le folosi din nou se poate dovedi prea tare pentru a i se rezista.

Nu se ştie dacă stejarul sub care Avraam şi-a întins odată cortul lui (cap. 12,6), acela sub umbra căruia după aceea Iosua a ridicat un stâlp de aducere aminte (Iosua 24,26), stejarul ghicitorilor (Judecători 9,37) şi stejarul sădit în Sihem (Judecători 9,6) se referă la acelaşi arbore sub care Iacov a îngropat idolii şi cerceii. Nu este deloc improbabil, totuşi, ca aceste texte să se refere la acelaşi arbore, trebuie să fi fost un semn de hotar.


5 Apoi au plecat. Groaza lui Dumnezeu s-a răspândit peste cetățile care-i înconjurau, așa că locuitorii lor n-au urmărit pe fiii lui Iacov.
6 Iacov și toți cei ce erau cu el au ajuns la Luz, adică Betel, în țara Canaan.
7 A zidit acolo un altar și a numit locul acela: „El-Betel” căci acolo i Se descoperise Dumnezeu, când fugea de fratele său.

El-Betel. Cetatea canaanită din apropiere cunoscută de aici înainte printre evrei ca Betel, se numea atunci Luz (vezi comentariul pentru cap. 28,19). Forma în care apare numele aici a constituit întotdeauna o problemă pentru traducători şi comentatori. Unii au redat acest pasaj, el a numit locul lui Dumnezeu Bet-el. Alţii dau sugestia că primul El, Dumnezeu, poate să nu fi fost în textul original, ci reprezintă greşeala unui copist. Faptul că acesta lipseşte din LXX, Vulgata şi traducerile siriace dă greutate acestei posibilităţi. Totuşi, având în vedere numele El-Elohe-Israel, dat altarului ridicat la Sihem (cap. 33,20), nu ar fi întru totul ciudat să aflăm pe Iacov numind locul altarului de lângă Luz, Dumnezeul Betelului. Prin aceasta poate fi înţeles [consacrat] Dumnezeului Betelului, adică Aceluia care i Se arătase acolo în timpul fugii lui în Haran. Chemându-l pe Iacov să fugă în Padan-Aram, Dumnezeu i S-a descoperit pe Sine lui Iacov ca Dumnezeul Betelului (cap. 31,13). De aceea, este foarte probabil ca Iacov să fi consacrat altarul având acest lucru în vedere, ca semn al faptului că acum ajunsese la locul la care s-a referit Dumnezeu în porunca de întoarcere.


8 Debora, doica Rebecăi, a murit; și a fost îngropată mai jos de Betel, sub stejarul căruia i s-a pus numele: „Stejarul jalei.”

Debora. Însemnând albină (vezi cap. 24,59). Ea trebuie să fi fost mult mai înaintată în vârstă. Iacov se născuse la 20 de ani după căsătoria mamei sale şi acum era în vârstă de peste 100 de ani. Deoarece Debora plecase din Haran cu Rebeca, este posibil ca ea să fi avut acum vârsta de 150 de ani. Totuşi, acest fapt nu ar fi fost considerat ceva extraordinar pe vremea lui Avraam, Isaac şi Iacov care au murit la vârsta de 175, 180 şi respectiv 147 de ani.

Faptul că Debora devenise o membră a familiei lui Iacov poate fi explicat prin presupunerea că Rebeca o trimisese la Haran, sau că ea părăsise casa lui Isaac după moartea lui Rebeca.


9 Dumnezeu S-a arătat iarăși lui Iacov, după întoarcerea lui din Padan-Aram, și l-a binecuvântat.

Dumnezeu S-a arătat lui Iacov. Aceasta a fost o manifestare vizibilă, în contrast cu aceea audibilă de la Sihem (v.1). Cuvântul iarăşi cu clauza adiţională după întoarcerea lui din Padan-Aram, trimite la o revelaţie mai timpurie. Aceasta poate fi o referire la prima arătare a lui Dumnezeu lui Iacov în vis, la Betel. Dacă este aşa, cuvântul iarăşi scoate în evidenţă faptul că Iacov a primit la Betel două descoperiri divine, una în călătoria lui spre Padan-Aram, iar a doua în acelaşi loc la întoarcere. Temeiul acestui punct de vedere constă în faptul că versetele 11 şi 12 repetă binecuvântarea dată iniţial lui Iacov în visul de la Betel (cap. 28,13.14). Este, de asemenea, posibil, că arătarea lui Dumnezeu la Peniel este considerată de Moise ca prima dintre cele două, ceea ce ar face două arătări vizibile ale lui Dumnezeu de la întoarcerea lui din Padan-Aram. Amintirea schimbării numelui din Iacov în Israel în ambele aceste ocazii favorizează ultimul punct de vedere.


10 Dumnezeu i-a zis: „Numele tău este Iacov; dar nu te vei mai chema Iacov, ci numele tău va fi Israel.” Și i-a pus numele Israel.

Numele tău va fi Israel. În arătarea de mai înainte la Betel, Dumnezeu îi făgăduise lui Iacov ocrotire în ţara exilului săi şi întoarcere cu bine acasă, având în vedere mai ales chemarea lui de a-l urma pe Isaac ca strămoş al poporului ales şi al lui Mesia. Această făgăduinţă Dumnezeu o îndeplinise şi, de aceea, Iacov şi-a reînnoit juruinţa sa de credincioşie faţă de Dumnezeu. De partea Sa, Dumnezeu îi confirmă numele de Israel, acordat deja la Peniel (cap. 32,28) şi o dată cu aceasta făgăduinţa unei seminţe nenumărate şi a stăpânirii Ţării Canaanului. În formă şi în conţinut, această făgăduinţă se aseamănă cu aceea făcută lui Avraam (cap. 17,6-8), mai mult decât cea de înainte dată lui Iacov la Betel. (cap. 28,13.14). Spre sfârşitul vieţii sale, Iacov a făcut aluzie la cea de-a doua arătare a lui Dumnezeu de la Betel (cap. 48,3, 4), pe care o aminteşte profetul Osea în legătura cu experienţa de la Peniel (Osea 12,4).


11 Dumnezeu i-a zis: „Eu sunt Dumnezeul cel Atotputernic. Crește și înmulțește-te; un neam și o mulțime de neamuri se vor naște din tine și chiar împărați vor ieși din coapsele tale.
12 Ție îți voi da țara pe care am dat-o lui Avraam și lui Isaac și voi da țara aceasta seminței tale după tine.”
13 Dumnezeu S-a înălțat de la el, în locul unde îi vorbise.

Dumnezeu S-a înălţat. Cuvintele acestea sugerează în mod clară că această experienţă de la Betel nu a fost nici vedenie, nici o impresie mintală puternică a prezenţei divine, ci manifestarea reală a prezenţei lui Dumnezeu.


14 Și Iacov a ridicat un stâlp de aducere aminte în locul unde îi vorbise Dumnezeu, un stâlp de piatră, pe care a adus o jertfă de băutură și a turnat untdelemn.

Iacov a ridicat un stâlp. Iacov a perpetuat amintirea arătării divine prin ridicarea unui monument de piatră. Stâlpul ridicat cu 25 sau 30 de ani mai înainte probabil că a căzut şi a dispărut. Ridicarea de stâlpi pare să fi fost practica favorită a lui Iacov (cap. 28,18; 31,45; 35,20). Pe fiecare stâlp consacrat lui Dumnezeu, fie turna o jertfă de băutură de vin, fie îl ungea cu untdelemn, fie şi una şi alta. În conformitate cu legea lui Moise, jertfa de băutură consta dintr-un sfert de hin de vin, echivalent cu aproximativ un litru.

A turnat untdelemn. Ca şi în prima ocazie, (Geneza 28,18), Iacov a consacrat această piatră ungând-o cu untdelemn şi a confirmat numele de Betel (v.15).


15 Iacov a numit locul unde îi vorbise Dumnezeu, Betel.
16 Apoi au plecat din Betel; și mai era o depărtare bunicică până la Efrata, când Rahelei i-au venit durerile nașterii. A avut o naștere grea;

Au plecat din Betel. Nu se ştie cât timp a rămas Iacov la Betel înainte de călătoria lui spre sud. Plecarea lui de la Betel nu era în contradicţie cu porunca să locuieşti acolo (v.1), deoarece acest cuvânt nu înseamnă, în mod necesar o rămânere permanentă (vezi Geneza 27,44; Levitic 14,8; 1 Samuel 20,19, etc.). El trebuia să rămână acolo cel puţin timpul necesar pentru a ridica altarul şi pentru a-şi împlini juruinţa. După ce a făcut aceasta, Iacov a plecat mai departe la Mamre, unde locuia pe atunci tatăl său.

O depărtare bunicică. Efrata, după cât se pare, era un alt nume pentru Betleem (v.19), care era aşezat aproximativ la 15 mile sud de Betel. Semnificaţia exactă a expresiei ebraice kibrath-ha’ares, ceva mai departe, literal o kibrath de ţară, este nesigură. Kibrath este din kabar, care înseamnă a fi mare, a fi mult, a fi lung. Totuşi se crede că kibrath era la origine o măsură definită de distanţă ebraică, a cărei valoare este acum necunoscută. Din LXX şi Vulgata reiese clar că pe timpul traducerii lor înţelesul expresiei era deja pierdut. Întemeiată pe semnificaţia rădăcinii cuvântului kabar, traducerea RSV când era încă la oarecare distanţă de Efrata, poate fi mai apropiată de sensul original decât KJV.


17 și, în timpul durerilor nașterii, moașa i-a zis: „Nu te teme, căci mai ai un fiu!”
18 Și, pe când își dădea ea sufletul, căci trăgea să moară, i-a pus numele Ben-Oni; dar tatăl său l-a numit Beniamin

Ben-Oni. Naşterea lui Beniamin marchează împlinirea dorinţei exprimată de Rahela când i-a pus numele lui Iosif, că Dumnezeu îi va mai da un alt fiu (vezi comentariul pentru cap. 30,24). Când trăgea să moară la naşterea copilului, ea l-a numit pe acest fiu Ben-Oni, fiu al durerii mele, sau fiul nenorocirii mele. În acele împrejurări, din punctul ei de vedere, acesta a fost un nume foarte potrivit.

Beniamin. Literal, fiul mâinii drepte. Yamin, drept, înseamnă fericire şi prosperitate, iar în limba arabă mai înseamnă şi soartă bună. Optimist adevărat, Iacov considera că cel mai mic fiu al lui trebuie să aibă un nume care să exprime curaj şi speranţă, un nume care avea să îi amintească întotdeauna bucuria care a cuprins inima lui la naşterea celui de-al doisprezecelea fiu, mai degrabă decât durerea la pierderea Rahelei. Una a compensat-o în parte pe cealaltă.

Îşi dădea sufletul. Ideea că Moise vorbeşte aici despre vreo parte imaterială, dar conştientă din Rahela, care se presupune că şi-a luat zborul spre paradis în momentul morţii ei, este fără temei biblic. A citi o astfel de semnificaţie în text l-ar pune în dezacord cu multe alte declaraţii ale Scripturii. care învaţă în mod clar că starea de conştienţă încetează la moarte cu desăvârşire (vezi Psalmi 146,4; Eclesiastul 9,5.6.10, etc.). Una dintre semnificaţiile de căpetenie ale cuvântului nephesh, suflet, este viaţă, aşa cum este tradus de 119 ori (Geneza 9,4.5; Iov 2,4.6, etc.), sau respiraţie, cum este tradus în Iov 41,21. Geneza 9,5 vorbeşte despre sângele vieţilor voastre [nephesh], ceea ce lămureşte că nephesh-ul are sânge şi că sângele este esenţial pentru existenţa lui. De aceea, nephesh-ul nu este posibil să poată fi o entitate imaterială. În Geneza 1,20, 30, se spune că animalele au nephesh, viaţă. Atunci, posedarea unui nephesh nu dă omului nimic mai mult decât au toate formele de vieţuitoare. Desigur că nimeni nu ar vrea să pretindă că la moarte sufletele amibei, moluştelor şi maimuţelor îşi iau zborul spre cer. De fapt în Eclesiastul 3,19 este declarat în mod special că atât animalele cât şi oamenii au aceeaşi suflare, ruach, şi că la moarte se întâmplă acelaşi lucru şi cu unii şi cu alţii. În conformitate cu Psalmi 146,4, când omul moare i se întâmplă două lucruri, (1) Suflarea lui, ruach, părăseşte corpul său. (2) Cugetele lui pier. Textul în discuţie este o afirmaţie simplă a faptului că Rahela, în ultimele ei momente de conştiinţă şi cu ultima suflare care trecea, a dat fiului ei numele de Ben-Oni.

Ea a murit. Rahela strigase către soţul ei Dă-mi copii, ori mor (cap. 30,1). Acum au venit amândouă deodată.


19 Rahela a murit și a fost îngropată pe drumul care duce la Efrata, sau Betleem.

Efrata sau Betleem. Efrat sau Efrata (cap. 48,7) era numele original al oraşului numit mai târziu Betleem. Din când în când, ambele nume erau folosite împreună ca în Mica 5,2. ’Ephratha era un nume derivat din ’aphar, o rădăcină însemnând a fi uşor, a fi sprinten, a fi fertil. Astfel ’Ephratha ar însemna fertilitate şi aplicată la regiunea Betleemului ar însemna fertilitatea pământului ei. În felul acesta, cele două nume sunt îndeaproape înrudite ca sens, pentru că într-o ţară a fertilităţii, ar fi numai firesc să se afle abundenţă de pâine în casă. Este posibil ca aceste două nume, Efrata şi Betleem să fie înrudite cu doi membri ai familiilor ebraice de pe vremuri, care s-au aşezat în apropiere de Hebron şi Betleem. Caleb, din seminţia lui Iuda, s-a căsătorit cu Efrat, iar unul dintre urmaşii lor din a patra generaţie a fost numit Betleem (vezi 1 Cronici 2,19.51.54).


20 Iacov a ridicat un stâlp pe mormântul ei: acesta este stâlpul de pe mormântul Rahelei, care este și azi.

Mormântul Rahelei. Stâlpul de piatră pe care l-a ridicat Iacov pe mormântul Rahelei a rămas, timp de secole, un renumit semn de hotar. El mai stătea încă în picioare pe vremea lui Moise şi a lui Samuel (1 Samuel 10,2). Capela Kubblet Rachil, mormântul Rahelei, la o foarte mică distanţă spre nord de Betleem, poate fi probabil situată peste sau aproape de mormântul adevărat al Rahelei. Clădirea actuală, de construcţie musulmană şi veche de numai patru secole marchează locul tradiţional acceptat în general de musulmani, creştini şi evrei


21 Israel a plecat mai departe; și și-a întins cortul dincolo de Migdal-Eder.

Migdal eder. Mergând înainte spre sud, Iacov s-a oprit tocmai dincolo de Migdal ’Eder, care înseamnă cetatea turmei. Au fost ridicate în comun turnuri de veghere pentru folosul păstorilor în păzirea turmelor lor şi pentru paza contra apropierii vrăşmaşilor (2 Regi 18,8; 2 Cronici 26,10; 27,4). Locul acestei cetăţi anume este nesigur.


22 Pe când locuia Israel în ținutul acesta, Ruben s-a dus și s-a culcat cu Bilha, țiitoarea tatălui său. Și Israel a aflat. Fiii lui Iacov erau în număr de doisprezece.

Ruben s-a dus. Deoarece Bilha era soţia tatălui lui Ruben, aceasta era o faptă de incest. Sub legea lui Moise aceasta se pedepsea cu moartea (Levitic 18,8) şi era foarte dispreţuită chiar la păgâni (1 Corinteni 5,1). Deşi Bilha se poate să nu fi fost întru totul vinovată, Ruben era sigur vinovat de cea mai odioasă purtare.

Israel a auzit. După aceste cuvinte textul ebraic are un gol care i-a făcut pe vechii rabini iudaici să comenteze în text există un gol. LXX umple golul adăugând şi aceasta a apărut rău în ochii lui. Aceasta s-ar părea să reprezinte numai în mod insuficient un amestec de ruşine şi durere, indignare şi oroare, cu care trebuie să-l fi umplut răutatea celui mai mare fiu al lui Iacov. Mult mai amară şi zdrobitoare a fost această ultimă lovitură, chiar şi decât moartea Rahelei sau răpirea Dinei. Tăcerea lui Iacov poate fi interpretată ca tăcerea resemnării pioase. Însă când a venit timpul să pronunţe binecuvântarea asupra fiilor săi, Iacov cu limbă de moarte consideră că Ruben prin nelegiuirea lui îşi pierduse dreptul de întâi născut, poziţia lui de conducător temporal şi spiritual al familiei (Geneza 49,4; 1 Cronici 5,1). Primul a fost dat lui Ida, al doilea lui Levi.

Fiii lui Iacov. Numiţi mai târziu cei 12 patriarhi (Fapte 7,8), fiii lui Iacov au ajuns capii numeroaselor familii sau triburi, iar poporul care descinde din ei este numit cele douăsprezece seminţii (Fapte 26,7; Iacov 1,1). În vremurile vechi, numărul 12 adesea era considerat ca însemnând desăvârşirea. Din Ismael au ieşit 12 prinţi (Geneza 25,16). Ţara Canaanului a fost iscodită de 12 iscoade. Domnul Isus a ales 12 apostoli. Deşi câteodată erau mai multe sau mai puţine de 12 seminţii care funcţionau în realitate, Scriptura recunoaşte de obicei 12, omiţând o dată numele uneia, apoi al alteia, cum se poate observa la diferite ocazii (vezi Deuteronom 33; Ezechiel 48; Apocalipsa 7; etc.).


23 Fiii Leii: Ruben, întâiul născut al lui Iacov, Simeon, Levi, Iuda, Isahar și Zabulon.

Fiii Leii. Aici copii sunt aranjaţi după mamele lor respectiv în ordinea naşterii lor. Mai întâi apar fiii lui Lea, deoarece ea a fost cea dintâi care a născut (cap. 29,32-35; 30,18-20); apoi urmează fiii Rahelei (cap. 30,22-24; 35,18), fiii Bilhei, roaba Rahelei (cap. 30,4-8), şi aceia ai Zilpei (cap. 30,9-13).


24 Fiii Rahelei: Iosif și Beniamin.
25 Fiii Bilhei, roaba Rahelei: Dan și Neftali.
26 Fiii Zilpei, roaba Leii: Gad și Așer. Aceștia sunt fiii lui Iacov, care i s-au născut în Padan-Aram.

I s-au născut în Padan-Aram. Toţi au fost născuţi acolo, în afară de Beniamin. În mod sumar, Moise consideră intervalul de timp dintre plecarea lui de acasă şi întoarcerea lui la casa părintească ca fiind rămânerea lui în Padan-Aram.


27 Iacov a ajuns la tatăl său, Isaac, la Mamre, la Chiriat-Arba, care este totuna cu Hebronul, unde locuiseră ca străini Avraam și Isaac.

La tatăl său Isaac. Sosirea lui Iacov la Mamre a constituit o întoarcerea formală la casa tatălui său, unde acum a preluat locuinţa ca moştenitor al lui Isaac. Mamre era în imediata apropiere a Hebronului, fost Chiriat-Arba (comentariul pentru cap. 13,18; 23,2). Isaac a mai trăit încă 23 de ani după plecarea lui Iacov din Haran.


28 Zilele vieții lui Isaac au fost de o sută optzeci de ani.

Zilele vieţii lui Isaac. Iacov era în vârstă de 120 de ani la moartea tatălui său (cap. 25,26). Zece ani mai târziu, la vârsta de 130 de ani, el se afla în faţa lui Faraon (cap. 47,9). Pe acea vreme, Iosif fusese guvernatorul Egiptului timp de nouă ani (cap. 45,11). De aceea, Iacov era în vârstă de 121 de ani, când Iosif a fost înălţat în slujbă avea vârsta de 30 de ani (cap. 41,46), şi de 108 ani când Iosif a fost vândut la vârsta de 17 ani (cap. 37,2). Prin urmare, Isaac era de 168 de ani când Iosif a fost vândut în robie. Deoarece această tragică întâmplare a avut loc în timp ce Iacov locuia la Hebron împreună cu vârstnicul său tată (cap. 37,14), Isaac a fost martor la durerea lui Iacov şi după această întâmplare a mai trăit încă 12 ani.


29 Isaac și-a dat duhul și a murit și a fost adăugat la poporul său, bătrân și sătul de zile. Fiii săi, Esau și Iacov, l-au îngropat.

Isaac şi-a dat duhul. O mai bună traducere a textului ebraic ar fi Isaac a respirat pentru ultima dată, ca în RSV (vezi comentariul pentru cap. 25,8). Îndeobşte este recunoscut că moartea lui Isaac este amintită aici în afara ordinii ei cronologice, deoarece multe dintre întâmplările istorisite în capitolele următoare, mai ales în cap. 37 şi 38, trebuie să se fi întâmplat în timpul vieţii sale (vezi comentariul pentru v.28). Necrologul lui este inserat înainte de moartea sa reală spre a se evita întreruperea istoriei lui Iosif. Moartea lui Isaac a avut loc după cum s-ar părea spre sfârşitul celor treisprezece ani de închisoare ai lui Iosif.

Esau şi Iacov l-au îngropat. Esau şi Iacov erau acum pe deplin împăcaţi de vreo 23 de ani. Nu este deci ciudat să-l găsim pe Esau unindu-se cu Iacov în ultimele ceremonii pentru onorabilul lor tată. În împrejurări asemănătoare au conlucrat Isaac şi Ismael la înmormântarea lui Avraam (cap. 25,9). Isaac a fost un supus pios şi umil înaintea lui Dumnezeu, prietenos şi generos faţă de semenii săi. În comparaţie cu acela al fiului său Iacov, caracterul lui era de departe mai deosebit.Comentariile lui Ellen G. White

1-29 PP 205-207

1-4 PP 205

5 PP 499

8,14,18-20 PP 206

22 PP 206, 238

27, 29 PP 207

Geneza 36,1-43 – citat