Iacov a locuit în ţară. Această declaraţie prezintă perioada de după moartea lui Isaac. Iacov era acum moştenitorul binecuvântărilor şi făgăduinţelor care au însoţit succesiunea patriarhală.
Istoria lui Iacov. Aici se deschide o secţiune nouă (vezi cap. 5,1; 6,9, etc.). Deşi este amintit numai numele lui Iacov în acest titlu, este cuprinsă în el în mod clar istoria familiei lui, după cum dovedesc capitolele care urmează. Orice experienţă a membrilor familiei lui, care avea loc în timpul vieţii lui, era considerată ca parte din raportul familiei sale.
Iosif, la vârsta de şaptesprezece. Întâmplările descrise au avut loc la vreo 11 ani după întoarcerea lui Iacov din Haran, când el ajunsese la vârsta de 108 ani (vezi cap. 30,25 şi cele despre cap. 27.1).
Cu fiii Bilhei. Iosif era mult mai strâns legat cu fiii Bilhei şi Zilpei, care erau mai aproape de el ca vârstă şi care poate că erau mai puţini aroganţi decât aceia ai lui Lea. Se poate că Bilha care fusese roaba Rahelei, mama lui, se îngrijea de Iosif, după moartea Rahelei.
Vorbele lor cele rele. Iosif fie că a raportat ce observase personal, fie că a raportat ceea ce auzise despre fraţii lui. Aceasta marchează începutul urii amare pe care fraţii săi au simţit-o faţă de el. Iosif era stimulat de idealuri înalte, iar conştiinţa lui sensibilă s-a revoltat împotriva faptelor rele ale fraţilor săi. Raportul său despre aceste lucruri către Iacov era, fără îndoială, cu gândul că influenţa tatălui său ar putea să facă să-şi schimbe comportamentul, ca să nu vină dezonoare asupra numelui familiei cum venise prin masacrul sihemiţilor.
Israel iubea pe Iosif. Iacov găsea o satisfacţie deosebită în tovărăşia lui Iosif, a cărui amabilitate şi ale cărui idealuri îl deosebeau atât de mult de fraţii săi. Deoarece Iacov fusese în vârstă de 91 de ani la naşterea lui Iosif, iar Beniamin nu se născuse până după câţiva ani mai târziu, el l-a considerat pe Iosif fiul pe care îl născuse la bătrâneţe.
O haină pestriţă. Tratamentul privilegiat al lui Iacov pentru Iosif a atins punctul culminant în haina specială, sau tunica, pe care i-a făcut-o. Semnificaţia cuvântului passim, din mai multe culori, este nesigură. El mai este folosit şi în 2 Samuel 13,18 spre a descrie rochia Tamarei, fiica regelui David. LXX, Vulgata şi traducerea siriacă multicoloră formează baza traducerii găsite în cele mai moderne Biblii. O pictură pe peretele mormântului unui nobil la Beni-Hassan în Egipt, datând de pe vremea lui Avraam, reprezentând o grupă de bărbaţi, femei şi copii asiatici, dintre care unii nu purtau nimic decât un şorţ bicolor, iar alţii tunici care ajungeau până la genunchi, dar lăsau gol unul din umeri. Unele din acestea erau din material curat, alb, iar altele aveau desene roşii şi albastre. Haina şefului era colorată în mod special şi se deosebea de a celorlalţi printr-un desen frumos, ţesut în stofă. Tunica dată de Iacov lui Iosif poate că se asemăna cu aceasta. După cum se arată, totuşi, aici cuvântul passim este de origine nesigură. Dacă, după cum se pare probabil, acesta este pluralul de la pass, extremitate, aceasta s-ar referi la mâini şi la picioare. În Daniel 5,5.24, pass este cuvântul tradus mână. Aici, în conformitate cu aceasta, haina lui Iosif sau tunica, ar fi una cu mâneci lungi şi care ajungea de asemenea până la picioare. O astfel de îmbrăcăminte nu ar fi potrivită să fie purtată în timp de lucru şi era purtată de copii din casa nobilă. Traducerea RSV redă o haină lungă cu mâneci. Construcţia gramaticală sugerează ideea că Iacov nu i-a făcut numai o haină de felul acesta, ci obişnuia să le facă pentru el. În orice caz, această haină a stârnit suspiciunea că Iacov intenţiona să lase la o parte pe copiii lui mai mari şi să-i acorde lui Iosif dreptul de întâi născut. Nu este de mirare că fraţii lui îl urau (PP 209).
Au început să-l urască. Iubirea lui Iacov pentru Iosif era naturală, poate că deoarece vedea în el nu numai pe copilul Rahelei, iubita lui, ci şi o excelenţă de caracter care stătea în contrast izbitor cu viaţa rău famată a celorlalţi fii. Mulţi părinţi care se află în situaţia lui Iacov, atraşi de un copil mai mult decât de un altul, trebuie cel puţin să se străduiască să ascundă preferinţa pe care în adâncul inimii lor probabil că o consideră pe deplin justificată. Printr-o părtinire excesivă şi neîndoielnică, Iacov a făcut vădită preferinţa lui pentru fiul Rahelei, dăruindu-i o haină scumpă şi superbă. După cum era de aşteptat, un astfel de semn de cinstire nu a fost pe placul celorlalţi fii ai lui, iar dacă caracterul lui Iosif nu ar fi fost pe deplin sănătos, ar fi putut fi păgubitor chiar pentru Iosif.
Iosif a visat un vis. Haina înseamnă intenţia lui Iacov de a face din fiul mai mare al Rahelei moştenitorul lui. Acum, visul lui Iosif a fost luat drept expresie a propriilor sale intenţii în această privinţă. Ei îl urau nu numai din cauza visului, ci şi din cauza îndrăznelii lui de a le spune despre el (v.2). Deşi nu se menţionează că visurile lui Iosif erau de la Dumnezeu (cap. 20,3-7; 28,12-15), istoria următoare a vieţii lui arată în mod cert că erau ca atare şi că nu erau reflexia unei ambiţii personale. Visul lui Iosif arată că Iacov nu se limita numai la ocupaţia sa de a creşte vite şi oi, ci se ocupa şi cu agricultura, cum făcuse şi tatăl său mai înainte de el (cap. 26,12). O astfel de activitate era cuprinsă în binecuvântarea părintească a lui Isaac (cap. 27,28).
Un alt vis. Dacă cel dintâi vis al lui Iosif arătase numai spre supremaţia asupra fraţilor lui, cel de-al doilea a extins-o asupra întregii familii. Ca Iosif să povestească visul acesta fraţilor lui, după ce a văzut cum reacţionaseră faţă de primul, descoperă o judecată clar imatură. Acest vis nu putea decât să intensifice invidia şi ura lor. Totuşi, se pare că Iosif simţea o oarecare satisfacţie povestind visurile sale şi observând invidia şi mânia fraţilor lui. Iacov, care a fost prezent cu această ocazie, i-a aplicat o mustrare aspră în parte, poate, fiind surprins şi în parte pentru a dezaproba orice complicitate din în ce îl privea. Cu toate că Iacov a dezaprobat povestirea visului, el nu a putut împiedica să fie impresionat de felul în care reflecta propriile cugete.
Unii se îndoiesc de originea divină a celui de-al doilea vis, având în vedere că se pare că a avut numai o împlinire parţială. Nici Rahela şi nici Lea nu au trăit să vadă stăpânirea lui Iosif din Egipt (cap. 35,19; 49,31). Este suficient să se observe că nici chiar Iacov nu a luat fiecare amănunt al visului literal, deoarece mama lui Iosif era deja moartă la acea vreme (v.10). După cât se pare, Iacov a înţeles visul ca reprezentând supremaţia lui Iosif în sens general.
Fraţii lui Iosif se duseseră. Fiii lui Iacov se pare că făceau destul de lungi migrări anuale de la
o regiune cu păşuni la alta, aşa cum este adesea necesar chiar şi astăzi. Sihem este aşezat la 60 de mile nord de Hebron, iar Dotan (v.7) la alte 16 mile spre nord-vest de Sihem. Folosirea păşunilor nordice înseamnă că era anotimpul de vară, sau de toamnă timpurie. Anotimpul uscat începea în aprilie şi ţinea până în octombrie (vezi v.24). Motivul pentru a paşte turmele la Sihem poate să fi fost faptul că familia lui Iacov avea proprietate acolo obţinută parţial prin cumpărare (cap. 33,19) şi probabil parţial prin cucerire (cap. 34,27). Se pare că fiii lui Iacov considerau că nu aveau a se teme deloc de populaţia înconjurătoare (cap. 35,5), care nu îşi luase niciodată revanşa pentru masacrarea sihemiţilor.
Vreau să te trimit la ei. Iacov, după cât se pare, nu şi-a dat seama cât de înverşunat îl urau fiii săi pe Iosif, fapt pe care ei s-au străduit să-l ascundă de el. Aceasta reiese clar nu numai din faptul că el l-a trimis pe Iosif singur să-i viziteze, dar şi din reacţia lui la istorisirea lor despre dispariţia lui. Se pare că nu şi-a închipuit niciodată, câtuşi de puţin, vreun joc necinstit din partea lor. Neliniştea lui Iacov pentru fii săi probabil că se datora nu numai lungii lor absenţe, ci şi temerii că compatrioţii sihemiţilor puteau fie să se revanşeze pentru masacrare, fie să-i împiedice să-şi pască turmele.
Haidem la Dotan. Fiind aşezat aproximativ la 12 mile nord de Samaria, în direcţia Ezdraelonului, Dotan, era aşezat pe marele drum de caravane dinspre nord înspre Egipt. El se afla într-o câmpie alungită care avea una dintre cele mai bune regiuni cu păşune din Canaan şi a fost, deci, bine aleasă de fiii lui Iacov. El încă mai poartă vechiul nume, Dotan. Pe vremea lui Elisei, el a fost scena unei mari minuni (vezi 2 Regi 6,13-19).
Veniţi să-l omorâm. Pentru nişte oameni care uciseseră pe bărbaţii unei cetăţi întregi, omorârea unui singur om cu greu li se putea părea un păcat grav. Ura se dezvoltase în inimile lor până la punctul în care erau gata să omoare cu sânge rece pe propriul frate. Ei erau departe de casă şi influenţele ei restrictive. Groapa în care au avut de gând să arunce corpul lui era una din gropile obişnuite din Palestina. Povestea pe care ei şi-au propus să o spună tatălui lor avea să fie întru totul credibilă, pentru că Palestina era o ţară sălbatică în cel de-al doilea mileniu î.Hr., iar leii şi urşii şi alte animale hoinăreau după voie (vezi Judecători 14,5; 1 Samuel 17,34).
Ruben a auzit lucrul acesta. Deşi Ruben era departe de a fi el însuşi desăvârşit, vezi cap. 35,22, inima lui nu era aşa de împietrită ca a lor. Fiind cel mai mare fiu, el simţea o răspundere deosebită pentru fratele lui mai tânăr şi s-a hotărât, dacă era posibil, să-l salveze din mâinile lor. Criminalii în devenire au fost mulţumiţi pentru moment să procedeze după sugestia lui Ruben. Deşi era slab şi şovăitor (cap. 49,4), Ruben apare ca fiind singurul dintre fraţii lui Iosif în care iubirea naturală de frate nu era complet pierdută. Deşi i-a lipsit curajul să se împotrivească pe faţă voinţei lor puternice, el a făcut cel puţin o încercare timidă de a salva viaţa lui Iosif. Planul lui Ruben era lăudabil până la punctul la care a fost realizat, dar el a dat greş din cauza lipsei de hotărâre şi vigilenţă.
L-au aruncat într-o groapă. Adăugând insultă la injurie, ei l-au dezbrăcat pe Iosif şi l-au aruncat într-o groapă secată din apropiere. Se pare că gropile erau adesea întrebuinţate pentru aşa ceva (vezi Ieremia 38,6). Gândul că el avea să moară de o moarte groaznică prin înfometare, a satisfăcut probabil setea lor de răzbunare, şi ei nu au dat nici o atenţie apelurilor lui vrednice de milă (cap. 42,21, 22).
Au şezut să mănânce. Poate că cu un tainic simţământ de satisfacţie, dacă nu de exaltare, şi cu o nepăsare fără margini, nemiloşii fraţi s-au aşezat să mănânce.
O ceată de ismaeliţi. Cuvântul tradus ceată în KJV înseamnă o grupă de călători, în special comercianţi şi, de aceea, poate fi potrivit tradus caravană. Arabii, descinzând din Ismael, au ocupat regiunea deşertului Arabiei, la est de Egipt şi spre nord, în general, în direcţia Asiriei. Rapoarte biblice şi profane arată că Arabii aveau un comerţ înfloritor cu Egiptul. Faptul că urmaşii lui Ismael deveniseră deja un popor de negustori nu este de mirare, pentru că acum trecuseră 180 de ani de la naşterea lui Ismael, iar familia lui fără îndoială că crescuse repede.
Din Galaad. Având în vedere că Dotan-ul era aşezat pe un mare drum comercial, era numai firesc să treacă din timp în timp caravane. Drumul de la Galaad din Transiordania traversa Iordanul în apropiere de Bet-Şean, la capătul estic al văii Ezdraelonului, urma valea până la Jenin, apoi apuca spre sud pentru a traversa lanţul de munţi Carmel. Trecând prin câmpia de la Dotan, el continua spre sud pe calea lui Er Ramle şi Gaza spre Egipt.
Tămâie. Cuvântul tradus tămâie se înţelege de obicei a fi clei de tragacant, care se obţine din tufe de genul Astragalus. A mai fost identificată cu florile roşii, uscate ale plantei nagawa, sau răşină de cistus ori trandafir de stâncă. De orice origine, tămâia sau cleiul era folosit probabil fie ca un ingredient al tămâiei sau cosmetic.
Leac alinător. Cuvântul ebraic tradus leac alinător se referă probabil la cleiul de mastic sau de terebint.
Smirnă. Semnificaţia cuvântului tradus astfel este nesigură. Se înţelege, de obicei, că el se referă la labdanum, un clei aromatic transpirat de frunzele de cistus, sau la ceea ce astăzi se cunoaşte ca smirnă. Alţii consideră că aceasta este scoarţa răşinoasă de mastic.
Iuda a zis. Iuda a văzut în apariţia caravanei ismaelite un mijloc pentru o debarasare permanentă de Iosif fără a-i lua viaţa. Aceasta l-ar elimina în mod efectiv de la o competiţie în lupta pentru dreptul de întâi născut. Fraţii se gândeau, fără îndoială, că Iosif făcuse puţin ca să mărească averea familiei şi nu aveau nici un motiv ca el să aibă parte de moştenire din averea pe care o făcuseră mâinile lor. Propunerea lui Iuda s-a dovedit a fi cea mai binevenită pentru toţi fraţii care, acum, după reflectarea asupra impulsului lor iniţial de a-l omorî pe Iosif, ei înşişi şi-au dat seama că le era destul de dificil să ridice mâinile lor asupra lui.
Neguţătorilor. Neguţătorii sunt numiţi ismaeliţi în v.25, 27 şi 28 şi madianiţi în v.28 şi 36. Aceasta se explică prin presupunerea că în caravană erau reprezentate amândouă grupele, sau că ambele nume erau folosite în mod sinonim în vorbirea obişnuită. În orice caz, numai o singură caravană era implicată în tranzacţie (vezi PP 211).
Douăzeci de sicli de argint. Preţul plătit pentru Iosif, 20 de sicli de argint, era mult mai mic decât media preţului unui sclav. În conformitate cu Exod 21,32, acest preţ pare să fi fost de 30 de sicli, în orice caz, preţul cu amănuntul pe care ismaeliţii se aşteptau să-l primească pentru Iosif în Egipt. Este fireşte că ei vor plăti mai puţin pentru Iosif. 20 de sicli ar fi aproximativ 8 uncii de argint şi ar avea o valoare monetară curentă de aproximativ 5,83 dolari (vezi comentariul pentru cap. 228 gr.).
Vânzarea lui Iosif a fost o violare vădită a principiului că nici un om nu are dreptul să-l supună pe un altul la servitute involuntară (compară cu Levitic 25,39-43). Acest fapt arată clar întinderea stricăciunii morale care se cuibărise în inimile fraţilor lui Iosif. Aceia care l-au vândut pe Iosif au dovedit prin aceasta că ei pierduseră cu desăvârşire iubirea naturală. Vânzarea lui Iosif în sclavie este primul exemplu de acest fel raportat. Negustorii de sclavi au imitat adesea, dar rar au întrecut cruzimea de care erau vinovaţi fraţii lui Iosif, pentru că ei nu au vândut pe un simplu semen al lor, ci pe propriul frate. Cu toate acestea, providenţa a anulat planurile rele ale acestor oameni înrăiţi. Sosirea caravanei exact în acest moment a fost mijlocul hotărât al Cerului de a-l salva pe Iosif din complotul lor răutăcios asupra vieţii lui, iar salvarea vieţii lui a devenit în schimb mijlocul salvării lor (cap. 45,4.5).
Deşi Iosif nu putea şti acest lucru în acel moment, Providenţa conducea paşii săi. Cât de adesea, cele mai întunecate căi ale vieţii conduc la cele mai luminoase perspective! Fie ca mereu să fim gata să mergem oriunde ar fi să ne conducă Dumnezeu (vezi Romani 8,28.35-39).
Ruben s-a întors. Toată tranzacţia a avut loc în absenţa lui Ruben şi fără ştirea lui. Convingându-i pe fraţii lui să consimtă să-l arunce pe Iosif de viu într-o groapă, el i-a părăsit înainte de sosirea lui Iosif, ca să nu-i afle intenţia de a-l înapoia pe Iosif tatălui său (PP 211). Ruperea hainelor sale era un obicei vechi de exprimare a durerii şi necazului (vezi Geneza 37,34; 44,13; 2 Samuel 13,31; 2 Regi 18,37; Iov. 1,20).
Băiatul nu mai este. Strigătul neajutorat al lui Ruben a descoperit intenţia lui tainică de a-l salva pe Iosif. Acum era în încurcătură, fiind cel mai vârstnic şi neştiind ce raport avea să îi ducă lui Iacov cu privire la dispariţia lui Iosif.
Intenţiile lui Ruben au fost lăudabile şi planul bine făcut, totuşi, el nu a reuşit. Până la urmă, a venit ziua când fraţii lui Ruben au fost nevoiţi să asculte asprul reproş pentru acest ceas rău şi fapta lor hidoasă (cap. 42,22). Iosif avea să fie eliberat, dar nu de către Ruben. Zgura avea să fie curăţită din viaţa lui prin suferinţă (compară cu Evrei 2,10) înainte ca să se poată bucura de onoarea pentru care-l hotărâse Cerul. În providenţa lui Dumnezeu, adesea crucea trebuie să preceadă cununa, iar suferinţa devine partea oamenilor ,pentru ca mulţi să poată avea un beneficiu şi pentru ca scopul îndurător al lui Dumnezeu să poată în cele din urmă să reuşească.
Ei au luat haina lui Iosif. Deşi Ruben şi-a ieşit din fire de supărare şi uluire, fraţii lui nemiloşi şi neîmblânziţi nu erau câtuşi de puţin lipsiţi de idei cu privire la un plan. Se pare totuşi că ei nu au avut nici îndrăzneala neruşinată să ducă până la capăt planul lor în persoană, nici curajul să fie martori la prima izbucnire de durere a tatălui lor. De aceea, au ales un altul, probabil un rob care nu ştia nimic mai mult decât i se spusese despre situaţie, şi astfel nu putea să descopere sumbra lor taină, să ducă haina însângerată lui Iacov în Hebron.
A fost făcut bucăţi. Fiii lui Iacov nu numai că mânjiseră haina cu sânge, dar, fără îndoială, că au şi rupt-o în bucăţi pentru a face dovada nenorocirii lui Iosif mai vie şi spusele lor mai de crezut. Într-un mod nu prea elocvent, haina cea ruptă a adus o mărturie mută despre soarta care-l ajunsese, în mod prezumtiv, pe tânăr. Obiectul care odată simbolizase favoritismul neînţelept al lui Iacov a ajuns să reprezinte acum ruina amândurora, tată şi fiu.
A jelit pe fiul său. Convins de moartea lui Iosif prin dovada de netăgăduit prezentată, Iacov a intrat într-o perioadă de jelire, după obiceiul timpurilor vechi. Sfâşiindu-şi hainele sale obişnuite, el s-a îmbrăcat în sac, îmbrăcămintea obişnuită a jeluitorilor (2 Samuel 3,31; Neemia 9,1; Estera 4,1). Aceasta era o ţesătură de păr, aspră şi groasă, din care erau făcuţi şi sacii pentru cereale. În Geneza 42,25 acelaşi cuvânt este tradus sac. În cazuri de durere psihică extremă, sacul era purtat direct pe piele (1 Regi 21,27).
Au venit ca să-l mângâie. Când Iacov îl jelise pe Iosif mai mult decât de obicei, şi când se părea că durerea lui cea mare se mai uşurase, copiii lui deveniseră preocupaţi. Criminalii cruzi au devenit mângâietori afectuoşi, iar prefăcuţii criminali au căutat să potolească durerea pe care o provocaseră cu cruzime tatălui lor.
Se pare că Iacov mai avea şi alte fiice în afară de Dina, afară de cazul că aici s-ar face referire la nurori (compară cu Rut 1,11-12). Deoarece termenii ebraici care arată relaţiile de rudenie sunt adesea folosiţi într-un sens mai general decât sunt astăzi, adesea nu este chiar sigur ce înseamnă în realitate cuvintele fiu, fiică, etc. Din Geneza 46,7, se pare că este clar că acestea erau propriile fiice.
Locuinţa morţilor. She’ol. Acest cuvânt este specific ebraic, nu se află în nici o limbă semită, şi este de origine necunoscută. El este folosit în mod invariabil pentru a indica locul unde merg cei morţi.
Madianiţii l-au vândut. Despre folosirea alternativă a termenilor Madianiţi şi Ismaeliţi aici şi în v.25, 27 şi 28 vezi comentariul pentru v.28.
Lui Potifar. Numele acesta, deşi recunoscut încă de mult de către egiptologi a fi un veritabil nume egiptean, a fost numai de curând găsit pe mormintele egiptene, unde apare în limba egipteană ca P’a-di-p’a-Re’. El înseamnă cel căruia [zeul] Re’ i-a dat şi este asemănător cu numele personale ebraice ’Elnathan, Dumnezeu a dat şi Yonathan, Iehova a dat.
Un dregător al lui Faraon. Cuvântul ebraic tradus dregător este saris care înseamnă înainte de toate, eunuc. Stăpânitorii orientali se foloseau de eunuci în diferite poziţii importante, mai cu seamă în slujba de dregători ai haremului regal. Faptul că Potifar era căsătorit este luat drept dovadă că termenul saris înseamnă mai mult decât eunuc în sensul strict al cuvântului. Aceasta poate să fie adevărat, dar rămâne nedovedit, deoarece chiar eunucii puteau să fie căsătoriţi.
Cu privire la titlul Faraon, vezi comentariul pentru cap. 12,15.
Căpetenia străjerilor. Cuvântul tradus căpetenie este din ebraicul tabbachim. La singular el înseamnă măcelar sau bucătar, şi înseamnă unul care ucide, găteşte şi serveşte hrana (vezi 1 Samuel 9,23.24). Aici, la plural, el se referă la călăi. Potifar, căpetenia, probabil că era şeful călăilor, sau poate al gărzii personale a lui Faraon.
Comentariile lui Ellen G. White
1-36 PP 208-214, 332; SR 100-101
2 ML 30
3,7 PP 209
7,8 SR 100
8-10 PP 210
9-11SR 101
12-18 PP 210
19-28 PP 211
28 5T 321
29-35 PP 212
31-33 PP 238
36 PP 214