Iosif s-a aruncat în faţa tatălui său. Fără îndoială că Iosif închisese ochii iubitului său tată, cum făgăduise Dumnezeu (cap. 46,4). Faptul că numai suferinţa lui Iosif este descrisă în acest text nu înseamnă că ceilalţi fii nu s-au întristat pentru tatăl lor. Poate că suferinţa lor a fost mai puţin ostentativă decât aceea a lui Iosif, deoarece inima lui Iosif pare să fi fost deosebit sensibilă faţă de emoţiile afectuoase. Suferinţa lui Iosif reprezintă suferinţa tuturor şi putem presupune că durerea lor era tot atât de reală.
Au îmbălsămat pe Israel. Vechea metodă egipteană de îmbălsămare este descrisă atât de Herodot (ii. 86), cât şi de Diodor (i. 91). Exactitatea descrierilor lor este confirmată în general de vechi documente egiptene şi prin examinarea mumiilor. Procesul era scump, echivalând aproximativ 1000 de dolari. Mai întâi era extras creierul prin nări, cu ajutorul unei piese de metal încârligat, şi craniul era apoi complet curăţit de orice resturi rămase, prin clătirea lui cu anumite substanţe. Printr-o deschidere în partea stângă, făcută cu un cuţit ascuţit, viscerele erau îndepărtate şi puse în borcane separate, aşa numitele borcane canopice. Abdomenul gol era curăţit cu vin de palmier şi o infuzie de aromate, şi apoi umplut cu diferite mirodenii. După ce deschiderea era cusută, trupul era cufundat într-o bai de soluţie de natron timp de multe zile (până la 70). După aceea era spălat, înfăşurat într-un giulgiu de in, uns pe deasupra cu un fel de ulei, şi în cele din urmă pictat pentru a semăna cu chipul natural al decedatului.
Patruzeci de zile. Se ştie din documentele egiptene că lungimea perioadei de la moartea unui om până la înmormântare era diferită. Într-un caz, îmbălsămarea lua 16 zile, împachetarea 35 de zile şi înmormântarea 70 de zile, în total 121 de zile. În alt caz, îmbălsămarea lua 66 de zile, pregătirile de înmormântare 4 zile şi înmormântarea propriu-zisă 26 de zile, cu totul 96 de zile. În altă parte, ni se spune că îmbălsămarea dura 70 sau 80 de zile, iar înmormântarea 10 luni (vezi
E.A.W. Budge, The Mummy). Timpul depindea de bogăţia familiei celui decedat şi de perioada istoriei egiptene. Iacov, fiind tatăl primului ministru, a primit cel mai bun timp de îngrijire. Îmbălsămarea lui a continuat timp de 40 de zile, iar pregătirile pentru înmormântare alte 70 de zile. Aceasta a fost proclamată ca o perioadă oficială de doliu.
Casa lui Faraon. Acesta este un subiect al ipotezelor pentru comentatori. Oare de ce Iosif, la sfârşitul acestei perioade de jale, nu a prezentat personal cererea sa înaintea regelui, ci prin alţi curteni. Motivele lui pentru această procedură aparent ciudată sunt necunoscute, dar ar putea să fi fost perfect normale pe vremea sa. Unii au sugerat că Iosif a procedat astfel din consideraţie faţă de curteni şi spre a câştiga bunăvoinţa lor. Poate că oamenii prin care Iosif s-a adresat regelui erau preoţi, şi prin urmare, interesaţi în mod direct de înmormântarea decedatului. Este posibil ca Iosif, lăsând să-i crească barba şi părul, cum se întâmplă după obiceiurile de jale, nu putea intra în prezenţa regelui, fără ca înainte să se bărbierească. Sugestia făcută de unii că după foamete autoritatea lui Iosif fusese restrânsă sau că la tron venise un alt faraon mai puţin prietenos faţă de Iosif este neîntemeiată. Moartea lui Iacov a fost jelită de egipteni şi acesta n-ar fi fost cazul, dacă popularitatea lui Iosif ar fi fost în declin. De asemenea, procedura lui Iosif de a se apropia de rege prin mediatori poate că nu s-a datorat nici unui alt fapt decât tendinţei orientale de trata afacerile personale importante printr-un mijlocitor.
În mormântul meu. Pretenţia lui Iacov de a fi săpat mormântul în care fusese îngropat bunicul său Avraam, a fost criticată ca o contradicţie a faptelor prezentate în cap. 23. Totuşi, nu este necesar să se presupună că Iacov şi-a atribuit aici ceva ce, în realitate, fusese făcut de Avraam. Se pare că Iacov fie a lărgit peştera originală de la Macpela pentru a face loc şi pentru alte trupuri, fie a pregătit în ea o nişă specială, pe care intenţiona să o ocupe el. Sau, expresia poate să fie un mod simplu al lui Iosif de a-l informa pe Faraon că înmormântarea nu va avea loc în Egipt, ci în Canaan, şi că, prin urmare, se cerea îngăduinţa de a merge acolo.
Iosif s-a suit. Fiind acordată permisiunea regelui, trupul a fost dus în Canaan în prezenţa unei mari mulţimi. Cu Iosif s-au suit slujbaşi şi conducători de la curte, împreună cu toţi membrii familiilor lor. Ca escortă prin deşert şi în ţara străină a Canaanului, probabil că i-a însoţit o mare mulţime de care şi călăreţi. Splendidul cortegiu al slujbaşilor egipteni poate fi explicat în parte prin stima de care se bucura Iosif în Egipt şi, în parte, prin dorinţa egiptenilor după astfel de procesiuni funebre.
Aria lui Atad. Aria era o mare suprafaţă pentru treieratul cerealelor cu boii şi era cea mai potrivită pentru staţionarea unei mari mulţimi de oameni ca aceea care îl însoţise pe Iosif. Atad era fie numele proprietarului, fie, întrucât ’atad este denumirea ebraică pentru barba caprei (un arbust din boabele căreia se face culoarea verde folosită de pictori. (n. tr.)), poate indica faptul că creştea din belşug barba caprei.
Dincolo de Iordan. Cortegiul funebru nu a luat drumul cel mai scurt pe lângă Gaza prin ţara Filistenilor, nici prin Beer-Şeba, ci prin Marea Moartă. Motivul acestui lung ocol este necunoscut, dar poate să fi fost politic. Se cunoaşte foarte puţin despre relaţiile dintre Egipt şi Palestina în timpul perioadei hicsoşilor, iar starea de nesiguranţă din Palestina sudică poate că era răspunzătoare pentru ruta deosebită pe care a apucat-o Iosif pentru a ajunge la Hebron.
Au făcut plângere mare. Basoreliefuri şi picturi murale din vechile morminte egiptene arată că egiptenii erau foarte demonstrativi şi vehemenţi în plângerile lor publice pentru cei morţi. Îşi rupeau hainele, îşi băteau piepturile, îşi aruncau cu praf şi noroi pe capetele şi cântau imnuri funebre pe muzica unei tamburine de la care fuseseră îndepărtate plăcile sunătoare.
I s-a dat numele. Când procesiunea a făcut o oprire de şapte zile la aria lui Atar (v.10) pentru o jelire specială, locuitorii din părţile înconjurătoare au fost mult impresionaţi de felul în care egiptenii jeleau pe tatăl unuia dintre demnitarii lor. Evenimentul neobişnuit a fost motivul pentru care canaaniţii din partea aceea au numit locul Abel-Miţraim Pajiştea Egiptului. Acest nume reprezintă un joc de cuvinte, jelire, ebel, şi pajişte, ’abel, amândouă având aceleaşi consoane.
L-au dus. Se pare că Egiptenii au rămas la aria lui Atad în timp ce Iosif şi fraţii lui au continuat singuri drumul în Canaan pentru înmormântarea tatălui lor în peştera Macpela de la Hebron. Cu privire la istoria acestui loc de înmormântare, vezi comentariul pentru cap. 23.
Iosif... s-a întors. Nu sosise încă timpul ca urmaşii lui Iacov să se aşeze definitiv în Canaan. Mai întâi trebuiau să devină un neam mare (cap. 46,3).
Tatăl său a dat porunca aceasta. Fraţii lui Iosif erau acum plini de îngrijorare, temându-se că el putea să se răzbune pentru cruzimea lor. Ei considerau că iubirea tandră a lui Iosif faţă de bătrânul său tată poate că îl reţinuse a se răzbuna, atâta timp cât el trăia. Literal, ei i-au cerut lui Iosif, în sensul că au trimis pe unul dintre ei, poate că pe Beniamin, să apeleze la Iosif să onoreze dorinţa exprimată de tatăl lor înainte de moartea sa şi să implore iertare. Nu este nici un motiv a privi apelul la dorinţa tatălui lor ca un simplu pretext. Faptul că nici o referire la păcatul lor nu a fost făcută de Iacov în binecuvântările sale, dovedeşte că el, ca tată al lor, iertase păcatul fiilor săi în virtutea faptului că harul lui Dumnezeu transformase nelegiuirea lor în mijlocul de salvare a familiei sale.
Iosif a plâns. Având în vedere că fraţii nu au apărut personal în faţa lui Iosif, ar fi mai bine să se traducă Iosif a plâns la apelul lor faţă de el. El era rănit, pentru că ei au avut chiar şi numai pentru o singură clipă, o astfel de concepţie greşită despre iubirea lui.
Fraţii lui au venit. Asiguraţi că Iosif nu avusese intenţia să se răzbune, au îndrăznit să vină la el personal, oferindu-se ca robi. Dar în mintea lui Iosif nu era nici un fel de gând de răzbunare. Spiritul vieţii lui lăuntrice era pătruns de iertare. Deşi obişnuit din experienţă cu trădarea omenească, el nu cultivase niciodată nici un fel de cugete de amărăciune sau ură. Iosif s-a grăbit să-i asigure pe fraţii lui că nu au de ce să se teamă de el, ci se pot încrede în el pe deplin.
Iosif... a trăit o sută zece ani. Deoarece fusese născut când tatăl său avea 91 de ani (vezi comentariul pentru cap. 27,1; 47,9), Iosif era de 56 de ani la moartea tatălui său şi, prin urmare, a supravieţuit tatălui său timp de 54 de ani.
Iosif a văzut pe fiii lui Efraim. Nu este sigur dacă este vorba despre strănepoţii lui Efraim, sau despre nepoţii lui. În porunca a doua a Decalogului, expresia al treilea şi al patrulea neam (Exod 20,5; Deuteronom 5,9) ar părea că îi include pe părinţi şi înseamnă nepoţi şi strănepoţi. Ea este folosită în acelaşi sens în Numeri 14,18. Totuşi, în Exod 34,7, unde este dată următoarea ordine, taţi, copii, copiii copiilor, a treia şi a patra generaţie, ultimele două generaţii referindu-se evident la strănepoţi şi stră-strănepoţi. Deoarece tatăl este uneori inclus în numărul generaţiilor amintite, iar alteori este exclus, nu este sigur în cazul lui Iosif despre ce este vorba. În acelaşi timp, este foarte limpede că Moise a dorit să arate că Iosif a trăit să vadă începutul împlinirii binecuvântării tatălui său. Nu există nici o dificultate practică în faptul ca Iosif să vadă pe strănepoţii lui Efraim. Deoarece cei doi fii ai săi se născuseră înainte ca el să aibă 37 de ani (cap. 41.50), poate că avusese nepoţi de bunic pe vremea când era de 56 sau 60 de ani şi strănepoţi de bunic 20 de ani mai târziu, când era în vârstă de 80 de ani. Stră-strănepoţii puteau astfel să se fi născut când el era aproximativ de 100 de ani.
Şi fiii lui Machir. În cazul copiilor lui Manase, Moise este mai hotărât, declarând în mod precis că Iosif i-a văzut pe strănepoţii lui.
Pe genunchii lui. Literal, s-au născut pe genunchii lui Iosif (vezi comentariul pentru cap. 30,3).
Eu am să mor. Când Iosif a văzut că i se apropie sfârşitul, el şi-a exprimat faţă de fraţii lui ferma credinţă în împlinirea făgăduinţei divine (vezi cap. 46,4.5; 15,16). El i-a pus să jure că atunci când Dumnezeu îi va conduce în Ţara Făgăduinţei, aveau să îngroape oasele lui acolo. Această dorinţă a fost îndeplinită. Când a murit, el a fost îmbălsămat, ca şi tatăl său (vezi comentariul pentru
v.2 şi 3) şi pus într-un sicriu. Probabil că trupului său i s-a făcut o înmormântare provizorie, într-un mormânt pregătit mai dinainte, după obiceiul egiptean, şi a rămas în Egipt până la vremea exodului. La acea dată, izraeliţii au împlinit dorinţa lui, au dus rămăşiţele sale (pământeşti) în Canaan şi le-au îngropat la Sihem, în ogorul care fusese cumpărat de Iacov şi dat fiului său Iosif (Geneza 33,19; 48,22; Iosua 24,32).
O dată cu actul de credinţă din partea lui Iosif, aflat pe moarte, se încheie istoria perioadei patriarhale. Sicriul, sau mormântul său, a devenit pentru pelerinii din Egipt un continuu memorial al făgăduinţelor lui Dumnezeu că locuinţa lor statornică avea să fie ţara Canaanului, iar nu Egiptul. El a rămas un permanent îndemn pentru ei să-şi întoarcă privirile lor de la Egipt spre Canaan şi să aştepte cu răbdare şi credinţă împlinirea făgăduinţei lui Dumnezeu, pe care o făcuse părinţilor lui.
Comentariile lui Ellen G. White 15-26 PP 239-240