În Egipt. Având în vedere că Moise indică regii Egiptului numai prin titlul general de Faraon (vezi comentariul pentru cap. 12,15), este foarte dificil să se facă legătura între afirmaţiile biblice relative la istoria egipteană cu datele şi evenimentele cunoscute de istoria profană.

Printre cercetătorii biblici care cred în istoricitatea lui Iosif există un acord general că activitatea lui din Egipt a avut loc în timpul primei jumătăţi a celui de-al doilea mileniu î.Hr. Mulţi consideră că el a slujit sub unul din regii hicsoşi.

Sub iluştrii regi ai puternicei dinastii a douăsprezecea (1991 până la cca. 1780. î.Hr.) arta, arhitectura şi literatura egipteană au fost înfloritoare. Economia naţională era bună. Egiptul a exercitat o puternică influenţă din Asia de vest până în nord şi din Nubia până în sud şi a făcut negoţ extins cu diferite ţări străine. Următoarele două dinastii au fost slabe şi au pierdut teren în faţa oştilor asiatice care înaintau, ai căror conducători se numeau pe ei înşişi Heqa’-cha’sut, stăpâni ai ţărilor străine. Transliterarea greacă a acestui titlu în engleză este redată ca hicsoşi. Iosif Flavius explică numele ca însemnând Regi păstori, dar aceasta este îndoielnic. Numele diferiţilor conducători arată că cei mai mulţi dintre ei au fost semiţi, deşi câţiva au purtat nume indoeuropene. Unii din aceşti regi au putut să-şi întindă puterea lor peste cea mai mare parte a Egiptului, în timp ce alţii au considerat necesar să îngăduie conducători locali în diferite părţi ale ţării.

De pe timpul Greciei conducătorii hicsoşi sunt împărţiţi în mod tradiţional în două dinastii, a XV-a şi a XVI-a, care au stăpânit Egiptul din capitalele lor Avaris, din Deltă, aproximativ de pe la 1730 la 1580 î.Hr. În timpul ultimei părţi a acestei perioade, conducătorii egipteni locali din Teba au extins în mod gradat influenţa lor peste întregul Egipt, împingându-i pe hicsoşi spre nord. În cele din urmă ei au cucerit Avaris şi i-au alungat pe hicsoşi din ţară. Aceştia din urmă au mai rezistat încă trei ani în fortăreaţa de la Sharuhen din Palestina sudică, dar au fost din nou învinşi şi în cele din urmă au dispărut spre nord. Astfel a luat sfârşit cea de-a doua Perioadă Intermediară, dinastia a treisprezecea, până la a şaptesprezecea dinastie care durase vreo 200 de ani. Conducătorii băştinaşi din Egipt care au dus războiul de eliberare contra hicsoşilor, Sekenenve, Kamose şi Ahmose, au aparţinut dinastiei a şaptesprezecea. Urmaşii lor, puternici regi ai dinastiei a optsprezecea au întemeiat Imperiul, sau Regatul Nou, în timpul căruia a avut loc Exodul.

Hicsoşii asiatici erau foarte mult urâţi de egiptenii care, după venirea lor la putere au distrus toate monumentele şi inscripţiile hicsoşilor, cu rezultatul că se cunoaşte foarte puţin despre ei. Tot ce a mai rămas sunt numele regilor lor, unele observaţii sarcastice despre ei şi câteva episoade scurte despre războiul de eliberare. Argumentaţia pentru a-l plasa pe Iosif în perioada hicsoşi, este după cum urmează:

1. 1. Cronologia biblică. Dacă socotim înapoi spre Exod din al patrulea an al lui Solomon (1 Regi 6,1) – care este localizat de cronologia regilor întemeiată pe data general acceptată de 853 î.Hr. ca dată a morţii lui Ahab, şi mergând apoi înapoi 215 ani până la intrarea lui Iacov în Egipt (vezi comentariul pentru cap. 15,13), pentru a fixa data lui Iosif, ajungem la un timp apropiat de mijlocul perioadei hicsoşi.

2. 2. Calul şi carul de război au fost introduşi în Egipt de hicsoşi, fiind necunoscute în ţară înainte de invazia lor. Deoarece caii şi carele de război sunt de repetate ori amintite în naraţiunea lui Iosif (cap. 41,43; 46,29; 47,17), activitatea lui în Egipt nu putea să aibă loc înainte de timpul supremaţiei hicsoşilor.

3. 3. Afirmaţia că Potifar, căpetenia străjerilor lui Faraon, era un Egiptean (cap. 39,1) ar avea însemnătate numai pe timpul când aceasta era o excepţie să afli un egiptean băştinaş ocupând această înaltă slujbă.

4. 4. Este mult mai posibil ca un semit ca Iosif să fie avansat la poziţia de prim ministru sub regii hicsoşi, dintre care cei mai mulţi erau semiţi, decât sub un monarh egiptean băştinaş,

5. 5. Avaris, reşedinţa regilor hicsoşi, era aşezată în partea nord-estică a Deltei Nilului, aproape de ţinutul Gosen. Faptul acesta este în acord cu deducţia din istorisirea lui Iosif, conform căreia capitala nu era departe de unde se aşezaseră Iacov şi fiii săi (cap. 45,10). Avaris şi Gosen sunt separate numai de vreo 25 de mile.

6. 6. Declaraţia că s-a ridicat un rege nou care nu cunoştea pe Iosif (Exod 1,8) poate fi explicată cel mai bine prin presupunerea că referirea este făcută cu privire la un faraon din dinastia a şaptesprezecea, sau a optsprezecea care alungase pe hicsoşi şi, firesc, care îi ura pe toţi aceia care primiseră favoruri de la ei.

7. 7. Tăcerea tuturor inscripţiilor egiptene cu privire la Iosif este mult mai semnificativă dacă Iosif a trăit în timpul supremaţiei Hicsoşi, pentru că inscripţiile acestora au fost distruse în mod sistematic.

8. 8. Inscripţii egiptene ale perioadei pre-hicsoşi arată existenţa de întreprindere particulară şi proprietate particulară a pământului şi şeptelului. Toate acestea s-au schimbat pe vremea celei de-a doua Perioade Intermediare şi aflăm că, atunci când Egiptenii redobândesc puterea, pământurile şi vitele, cu excepţia proprietăţii eclesiastice, erau considerate ca proprietate a coroanei. Explicaţia acestei schimbări se află în Geneza 47,18-26.

Argumentele care par să se opună plasării perioadei lui Iosif ca prim-ministru în timpul hicsoşilor se vor trata în comentariile care urmează.

Un egiptean. Reluând firul istorisirii lui Iosif, întrerupt prin inserarea incidentului cu privire la Iuda şi Tamar, Moise repetă în esenţă ceea ce spusese în cap. 37,36. Singura adăugare de seamă este declaraţia că Potifar era un egiptean. Acest lucru pare să sugereze că Iosif a sosit în Egipt pe timpul când nu se obişnuia ca un Egiptean să se afle într-o poziţie de răspundere guvernamentală.

Domnul a fost cu Iosif. Deşi Iosif se afla într-o ţară străină, umilit din poziţia de fiu favorit într-o casă bogată la aceea de stare socială de rob, Iehova era încă alături de el pentru a-l binecuvânta şi a face ca lucrul mâinilor sale să prospere. Este planul lui Dumnezeu ca oameni ai lumii, atraşi prin silinţa, purtarea de grijă şi energia manifestate de slujitorii Săi credincioşi de pe pământ, să înveţe prin aceştia de la El. Încrederea lui Potifar în Iosif a crescut, când el a observat binecuvântările Dumnezeului lui Iosif asupra averii sale din casă şi de la câmp, cu rezultatul că în cele din urmă el i-a lăsat în conducerea lui toate treburile sale personale.

Fără îndoială că Iosif a fost atent, harnic şi conştiincios în îndeplinirea obligaţiilor lui de gospodărie, precum şi credincios şi devotat faţă de interesele stăpânului său. Rareori vine succesul peste cel neglijent, leneş sau neprincipial. Deşi el era conştient că Iehova priveghea asupra lui (v.9; cap. 45,5), trebuie să fi fost un izvor de mulţumire pentru Iosif, ca să ştie că serviciul său credincios este apreciat de stăpânul său pământesc.

Frumos la statură şi plăcut la chip. Literal, frumos la statură şi frumos la înfăţişare, sau frumos şi chipeş (RSV). Trebuia ca Iosif să fi moştenit aceasta de la Rahela, mama lui, despre care s-au folosit exact aceleaşi cuvinte în ebraică (vezi cap. 29,17; PP 209). Fără îndoială că faptul acesta este amintit ca o anticipare a episodului care urmează şi pentru care aceasta formează o introducere.

Nevasta stăpânului său. În acest moment de criză personală, integritatea lui Iosif se află în contrast izbitor cu aceea a fraţilor săi. Ce ar fi făcut Ruben (cap. 35,22) sau Iuda (cap. 38,16) în atare împrejurări? Nu este de mirare că Iacov l-a favorizat pe Iosif şi că Potifar avea o astfel de încredere în el. Această încredere în el a întărit intenţia lui hotărâtă de a fi credincios faţă de Dumnezeu, şi l-a făcut să dorească şi mai mult idealurile nobile de cinste şi integritate personală.

Ea vorbea în toate zilele lui Iosif. Caracterul lui Iosif a fost sub un atac hotărât şi permanent. În mod înţelept, el a refuzat chiar să fie în compania ei. Refuzând astfel, Iosif a dat pe faţă sinceritate, înţelepciune şi hotărâre pe calea cea dreaptă. Cu cât mai puternică a fost ispita cu atât mai hotărât a devenit el în a i se împotrivi.

Haina. Nu se ştie precis ce fel de haină purta Iosif. Cuvântul ebraic beged este un termen general pentru îmbrăcăminte, şi poate să însemne şi o pătură. Cei mai mulţi comentatori o consideră o robă lungă aruncată peste umeri. Totuşi, în picturile şi reliefurile egiptene antice, bărbaţii apar rareori în haine lungi. Îmbrăcămintea standard a unui bărbat, de la rege până la rob, era un şorţ în jurul şalelor. În cazul celor de la curte, aceasta era din material fin, de un curat imaculat şi scrobit. Pentru toţi ceilalţi era de o mică valoare, calitatea lui fiind determinată de starea socială. Supraveghetorii sunt uneori pictaţi cu o bucată de îmbrăcăminte albă atârnată de umerii lor şi înfăşurată în jurul corpului. Se poate ca aceasta să fi fost ceea ce nevasta lui Potifar a apucat de la Iosif când el a fugit din casă.

Ne-a adus. Este interesant a se observa că spunându-le celorlalte slugi despre situaţie, nevasta lui Potifar a vorbit despre bărbatul ei simplu prin pronumele el. Aceasta dovedeşte cât de puţin respect avea pentru el şi scoate în evidenţă caracterul ei deja vulgar şi desfrânat.

Întotdeauna se pare că este o slăbiciune a naturii umane de a-i învinui pe alţii pentru propriile fapte rele. Aşa a fost şi cu Adam şi Eva în grădina Edenului (Geneza 3,12.13). Aceasta nu este decât o reflectare a spiritului pârâşului fraţilor noştri (Apocalipsa 12,10), care încearcă să se îndreptăţească pe sine prin vătămarea acelora care slujesc Domnului (Zaharia 3,1). Scopul lui final este, desigur, să dovedească că Dumnezeu este nedrept în procedura lui cu fiinţele create (vezi Iov 1,8-11; 2,1-5). Sublinierea defectele altora, fie că sunt reale sau închipuite, este de natură să-l facă pe vorbitor să pară mai bun prin contrast.

Un evreu. Adică, un urmaş al lui Eber (vezi comentariul pentru cap. 10,21; 14,13). În general, în felul acesta se refereau urmaşii lui Iacov la ei înşişi şi alţii la ei ca popor (vezi Geneza 39,17; 40,15; 41,12; 43,32; Exod 1,15.16.19; 2,6; etc.). La origine, un iudeu era un descendent al lui Iuda, dar după robie termenul şi-a pierdut aplicaţia strict tribală.

Să-şi bată joc de noi. În Geneza 26,8 aceeaşi expresie ebraică este tradusă jucându-se. Sar părea că aici, ca şi în cazul lui Isaac şi Rebeca, aceasta trebuie să se refere numai la purtarea cuviincioasă dintre soţ şi soţie (vezi comentariul pentru cap. 21,9).

Şi-a lăsat haina. Nevasta lui Potifar s-a îngrijit să nu afirme că Iosif îşi lăsase haina în mâna ei, deoarece aceasta ar fi descoperit duplicitatea ei.

L-a aruncat în temniţă. Repetând povestea soţului ei, nevasta lui Potifar l-a mustrat în mod indirect pentru presupusul afront, referindu-se la Iosif ca la robul acela evreu, pe care mi l-ai adus (v.17). Acţiunea lui Potifar, închizându-l pe Iosif cu deţinuţii politici, poate fi considerată extrem de blândă, ţinând seama de pedeapsa care era aplicată de obicei pentru fărădelegea de care era acuzat el. În vremea de mai târziu, pedeapsa pentru încercarea de adulter era o mie de lovituri la tălpile picioarelor şi pentru violarea unei femei libere aceasta era chiar mult mai severă (Diodorus, i. 78). Blândeţea lui Potifar fără îndoială că reflectă încrederea sa în integritatea lui Iosif şi, în contrast, foarte puţin respect pentru raportul nevestei lui. Cu toate acestea, pedeapsa lui Iosif se pare că a fost la început severă, pentru că i s-au întâmplat mai multe decât cuprinde istorisirea Genezei. În conformitate cu Psalmi 105,18, picioarele lui au fost strânse în lanţuri şi l-au pus în fiare.

Există un papirus egiptean în Muzeul Britanic, care relatează o istorie a celor doi fraţi în mod superficial asemănându-se cu istoria lui Iosif şi nevasta lui Potifar. Numeroşi cercetători o consideră a fi originalul istoriei experienţei lui Iosif şi, cu toate că cele două sunt asemănătoare în unele privinţe, diferenţele sunt departe de a compensa asemănările. Ba mai mult, istorisirea egipteană are un punct de plecare mitologic şi este de origine mai târzie decât cartea Genezei cu cel puţin 250 de ani.

Domnul a fost cu Iosif. Aceeaşi providenţă care l-a însoţit pe Iosif în casa lui Potifar l-a urmat la închisoare şi în noua lui suferinţă i-a adus mângâiere. Moise atribuie favoarea pe care a găsit-o curând în ochii mai marelui temniţei ajutorului lui Dumnezeu. Supărările întemniţării lui trebuie să fi fost atenuate în mod considerabil de încrederea şi credinţa crescândă a temnicerului în el, deoarece binecuvântarea Domnului însoţea toate lucrurile date în grija lui. Deşi Iosif a fost tratat pe nedrept, el a făcut tot ce putea în împrejurările în care se afla el însuşi. Îndeplinindu-şi obligaţiile sale într-un spirit binevoitor, curtenitor şi simpatic, el a câştigat încrederea celui cu autoritate, şi în acelaşi timp a pregătit până la urmă calea pentru propria eliberare.

Comentariile lui Ellen G. White

1-23 PP 214-218; SR 101-103

1-3 PP 214

4 5T 321

6 PP 214; SR 101

7,8 PP 217

9 AA 575; AH 331; CE 43; Ed 52, 255; MB 67; ML 20, 76, 96, 120; PP 217, 457; SR 102; TM 437; 4T 544; 5T 124, 596, 628

12-144T 525

17-23 PP 218

19,20 ML 76; 5T 321