Care este deci întâietatea? [ce folos?, KJV; care este mai multul?, Nitz.]. Literal, care este surplusul? Ce privilegiu sau avantaj special are iudeul în comparaţie cu cel dintre neamuri? Întrucât iudeul adevărat este cel lăuntric, care este avantajul apartenenţei la poporul ales? Dacă un om dintre neamuri necircumcis, care împlineşte cerinţele Legii, e privit ca şi cum ar fi circumcis (cap. 2,26), la urma urmei ce folos este din a fi circumcis? Un creştin poate la fel întreba: dacă botezul şi calitatea de membru al bisericii în şi de la sine nu aduc nici un avantaj special (vezi cap. 2,29), care este, la urma urmei, folosul faptului de a fi botezat şi de a te ataşa bisericii?
Mai întâi de toate. [mai ales, KJV]. Pavel pomeneşte numai un folos în pasajul acesta şi nu merge mai departe pentru a enumera altele. El răspunde la întrebare mai mult în cap. 9,4.5.
Lor le-au fost încredinţate. Sau lor le-au fost date în grijă cuvintele (vezi mai jos).
Cuvintele. [oracolele, KJV]. Gr. logia, literal scurte rostiri. Cuvântul apare numai de patru ori în Noul Testament (vezi Fapte 7,38; Evr 5,12; 1Pet 4,11). În contextul acesta, evident că Pavel îl foloseşte pentru a numi Scripturile Vechiului Testament, deşi se poate ca el să se fi referit îndeosebi la făgăduinţele şi poruncile lui Dumnezeu pentru poporul Său Israel. Cel dintâi folos pe care l-au avut iudeii a fost că lor li se încredinţase descoperirea directă a lui Dumnezeu cu privire la voia Sa pentru om. Aceasta a fost o mare cinste şi un mare privilegiu, care purta cu sine o obligaţie corespunzătoare de a împărtăşi această descoperire dumnezeiască cu restul lumii (vezi Deu 4,6-8). Dacă iudeii ar fi recunoscut şi ar fi apreciat privilegiul şi răspunderea care le fuseseră încredinţate, Dumnezeu ar fi putut lucra prin ei pentru mântuirea lumii (vezi vol. IV, pag. 26).
N-au crezut. Sau au fost fără credinţă sau au fost necredincioşi. Există o asemănare fundamentală între cuvintele greceşti traduse de obicei a fi de părere, părere şi credinţă în KJV. A crede este pisteuo. Părere este pistis. Credinţă este tot pistis. A nu crede este apisteo, iar necredinţă este apistia.
Referirea este fără îndoială la lipsa de încredere şi de credinţă în descoperirea lui Dumnezeu şi mai ales la lipsa de credinţă în Isus, Mântuitorul făgăduit. Poate că e o referire la necredincioşia generală a iudeilor, la eşecul lor de a trăi pe măsura cunoştinţei şi a învăţăturii care le fuseseră încredinţate. Pavel nu spune că iudeii erau credincioşi sau necredincioşi. Unele ramuri au fost tăiate (vezi cap. 11,17). Totuşi, unii (tines) poate reprezenta marea majoritate (cf. Evr 3,16).
Necredinţa. Sau lipsa de credinţă.
Va nimici. [va face fără efect, KJV; va desfiinţa, Nitz.]. Gr. katargeo, a face nul şi neavenit. Cuvântul acesta apare adesea în epistolele lui Pavel şi e redat diferit, fie desfiinţăm (Rom 3,31), nimicească (1Cor 1,28), am lepădat (1Cor 13,11), înlăturat (Efes 2,15), s-a dus (Gal 5,11) etc. Înţelesul de bază este a face fără temei. Eşecurile iudeilor nu fac să se înţeleagă că Dumnezeu nu Şi-a ţinut făgăduinţele faţă de ei. Făgăduinţa mântuirii este încă valabilă, dar totdeauna şi numai pentru cei care au credinţă (Rom 1,16). În zilele noastre, unii pot fi ispitiţi să considere lunga amânare a revenirii lui Hristos ca un eşec al lui Dumnezeu de a-Şi împlini făgăduinţele faţă de poporul Său. Dar făgăduinţele Sale sunt condiţionate (vezi Ezech 12,27). Propriul nostru păcat şi propria noastră lipsă de credinţă sunt cele care L-au împiedicat pe Dumnezeu să-Şi împlinească făgăduinţa cu privire la revenirea Lui. Aceleaşi păcate care au oprit vechiul Israel să intre în ţara Canaanului au amânat intrarea Israelului spiritual în Canaanul ceresc. În nici un caz nu erau de vină făgăduinţele lui Dumnezeu. Ceea ce ne-a ţinut în lumea aceasta de păcat şi durere atât de mulţi ani sunt necredinţa, spiritul lumesc, lipsa consacrării şi cearta din mijlocul poporului care pretinde că este al Domnului (Ev 696). Vezi vol. IV, pag. 30-34.
Credincioşia lui Dumnezeu. [credinţa lui Dumnezeu, KJV]. Sau credincioşia lui Dumnezeu, adică fidelitatea lui Dumnezeu faţă de făgăduinţele Sale. Cu privire la credincioşia lui Dumnezeu, vezi 2 Timotei 2,13; Evr 10,23; 11,11; 1 Ioan 1,9.
Nicidecum. [ferească Domnul, KJV; să nu fie, Nitz.]. Gr. me genoito, literal: să nu se întâmple! Pavel foloseşte expresia aceasta de 14 ori, totdeauna pentru a indica un sentiment de puternică aversiune. Expresia ebraică corespunzătoare este chalilah, literal, un lucru profan, abominabil, de neînchipuit (vezi 1Sam 20,2).
Dumnezeu să fie găsit adevărat. [fie Dumnezeu iubitor de adevăr, Nitz.]. Sau să fie găsit Dumnezeu adevărat, să continue Dumnezeu de a fi adevărat sau dovedească-Se Dumnezeu adevărat. Chiar dacă oameni s-au dovedit falşi faţă de cele încredinţate lor, Dumnezeu să fie văzut şi recunoscut că e adevărat (vezi 2Tim 2,13).
Toţi oamenii să fie găsiţi mincinoşi. [fiecare om un mincinos, KJV; orice om un mincinos, Nitz.]. Cuvintele din Psalm 116,11 în LXX.
După cum este scris. Citatul este luat din LXX , Ps 51,4. În psalmul acesta, David exprima adâncimea pocăinţei sale pentru păcatul cu Bat-Şeba şi recunoştea că Dumnezeu este neprihănit în condamnarea şi pedepsirea păcatului. Pavel face apel la aceste cuvinte ale lui David în sprijinul argumentaţiei sale din vers. 3, că necredincioşia oamenilor nu a desfiinţat în vreun fel oarecare credincioşia lui Dumnezeu, ci mai degrabă numai a slujit pentru a statornici îndreptăţirea Sa.
Neprihănit. Sau recunoscut neprihănit sau declarat neprihănit. Acesta este unicul înţeles al cuvântului care putea fi aplicat lui Dumnezeu, care este neprihănit în toate.
Vei fi judecat. [eşti judecat, KJV]. Sau să se judece. Vezi 1Cor 6,1.6), unde acelaşi termen grec e tradus în felul acesta. Pavel se poate ca aici să se refere la subiectul central în marea controversă dintre bine şi rău. Caracterul şi neprihănirea lui Dumnezeu au fost, ca să zicem aşa, judecate de oameni şi de întregul univers (vezi Rom 3,25.26).
Pune în lumină. [recomandă, KJV; învederează, Nitz.]. Gr. sunistemi. Cuvântul acesta şi formele lui înrudite sunt folosite în Noul Testament cu două nuanţe ca înţeles: (1) a recomanda (2Cor 12,11), şi (2) a statornici, a dovedi (Rom 5,8; Gal 2,18 tradus zidesc). Sensul ultim se aplică probabil în acest pasaj. Pavel se pregăteşte să întâmpine obiecţiunea că dacă păcatul omului tinde numai să recomande şi să statornicească neprihănirea lui Dumnezeu, pentru ce să fie pedepsit păcatul acela?
Neprihănirea lui Dumnezeu Vezi cap. 1,17. În contextul acesta ar părea că Pavel scoate în evidenţă mai ales desăvârşirea caracterului divin.
Ce vom zice? O expresie comună în scrierile lui Pavel (cap. 4,1; 6,1 etc.).
Dumnezeu este nedrept? În versiunea greacă, forma acestei întrebări lasă să se înţeleagă că răspunsul trebuie să fie negativ.
Îşi dezlănţuie mânia. Literal, care provoacă mânia, adică provoacă neplăcerea divină faţă de păcat (vezi cap. 1,18).
Vorbesc în felul oamenilor. [vorbesc ca un om, KJV]. Comparaţi cu Romani 6,19; Gal 3,17. Simţământul de respect al lui Pavel părea să reclame scuze pentru analogia lui explicită dintre cele omeneşti şi cele divine.
Nicidecum. Vezi vers. 4.
Cum va judeca Dumnezeu? Faptul că Dumnezeu va judeca lumea este admis ca neavând nevoie de dovadă. Cu siguranţă, Pavel nu avea nevoie să convingă pe iudei de acest adevăr fundamental (vezi de ex., Ecl 12,14). De aceea, întrucât este în general admis că Dumnezeu va fi judecătorul lumii, concluzia sugerată în vers. 5, că El este drept când pedepseşte păcatul, trebuie să fie respinsă. Deoarece dacă este drept ca Dumnezeu să osândească şi să pedepsească păcatul deoarece păcatul a servit indirect ca să statornicească neprihănirea Lui, cum poate El, la urma urmei, să judece?
Adevărul lui Dumnezeu. Adică credincioşia lui Dumnezeu faţă de făgăduinţele Sale.
Minciunea mea. Adică falsitatea mea, necredincioşia mea, faţă de cerinţele lui Dumnezeu şi ale conştiinţei, tăgăduirea mea virtuală a adevărului făgăduinţelor lui Dumnezeu, mai ales prin lepădare de către mine a ofertei Lui de mântuire prin Hristos. Pavel reia contrastul dein vers. 4, dar de data aceasta, poate de dragul argumentaţiei, el vorbeşte ca şi cum el însuşi ar ridica obiecţiunea (cf. 1Cor 4,6).
Străluceşte şi mai mult. [abundă şi mai mult, KJV; a prisosit, Nitz.]. Veridicitatea lui Dumnezeu nu putea fi sporită, dar ar putea prisosi mai mult spre slava Lui, fiind mai mult manifestată.
Judecat. Sau condamnat (vezi cap. 2,1). Dacă necredinţa sau falsitatea mea serveşte ca să dea la iveală adevărul lui Dumnezeu, de ce mai sunt eu condamnat ca păcătos? Cum poate un act care tinde să promoveze slava lui Dumnezeu să fie considerat rău? Şi dacă obiecţiunea aceasta e valabilă, de ce să nu continuăm să păcătuim, ca să rezulte şi mai mult bine? Pavel nu se opreşte pentru a explica falsitatea evidentă a unui atare raţionament, atât de distrugător pentru moralitate. E de la sine înţeles că păcătosul nu merită nici o cinste pentru binele care, contrar intenţiei sale, este produs de păcatul său.
Ne vorbea de rău. [suntem defăimaţi, Nitz.]. Literal, suntem huliţi. Relatarea mincinoasă era o grosolană expunere greşită a credinţei şi doctrinei lui Pavel şi totul era afirmat că apostolul ar fi spus astfel de lucruri. Acuzaţia că Pavel şi, în general, creştinii ar fi fost vinovaţi de învăţarea unei astfel erori era aparent o deducţie trasă din învăţături ca aceea că omul e îndreptăţit prin credinţă şi nu prin faptele legii (cap. 3,20.28) şi că unde s-a înmulţit păcatul, acolo harul s-a înmulţit şi mai mult (cap. 5,20). Deplina respingere a acestei acuzaţii e prezentată în cap. 6.
Osânda. Adică judecata sau condamnarea. Nu e clar dacă ultima clauză se referă la batjocoritorii mai sus amintiţi sau la cei care îndrăznesc să spună: să facem răul, ca să vină binele sau la cei care vorbesc şi lucrează potrivit unui astfel de principiu dăunător. Ultima interpretare pare să se potrivească mai bine contextului, deoarece aluzia lui Pavel la batjocoritori este numai întâmplătoare faţă de scopul său principal din vers. 5-8, de a le tăia iudeilor orice pretenţie posibilă că sunt scutiţi de judecata lui Dumnezeu.
Ce urmează atunci? Întrebarea exprimă o tranziţie în argumentaţia lui Pavel. Aici se referă înapoi la vers. 1.2.
Suntem noi mai buni decât ei? Gr. proechometha, pe care unii l-au redat suntem noi mai răi decât ei? Totuşi, contextul pare să fie contrar unei astfel de traduceri. Pavel a declarat deja în vers. 2 că iudeii aveau avantaje importante faţă de neamuri. Cu toate acestea, privilegii mai mari atrag răspunderi mai mari şi, în sensul acesta, este adevărat că iudeii luminaţi merită o pedeapsă mai mare decât neamurile neluminate (Luca 12,47.48). Restul versetului clarifică faptul că, indiferent de avantaje sau dezavantaje, atât iudeii cât şi neamurile se găsesc la fel sub păcat şi au nevoie de îndreptăţire.
Nicidecum. [nu, nicidecum, KJV]. Adică nu, în nici un fel, nici în cea mai mică măsură.
Am dovedit. [am dovedit mai înainte, KJV]. Mai bine deja am învinuit. Învinuirea era făcută cu privire la neamuri în cap. 1,18-32 şi cu privire la iudei în cap. 2,1-29.
Greci. [neamuri, KJV]. Literal, greci, însemnând însă neamuri (vezi cap. 1,16).
Sub păcat. Adică sub puterea sau controlul păcatului. Expresia denotă supunere faţă de păcat ca o putere care domneşte în viaţa tuturor oamenilor, în viaţa lor firească, neînnoită prin harul lui Dumnezeu (vezi Rom 7,14; Gal 3,22).
După cum este scris. Pavel se referă acum la Scripturi pentru a susţine acuzaţia de păcătoşenie universală, pe care deja a făcut-o pe alte temeiuri. Aceste dovezi biblice scot în mod deosebit în evidenţă faptul că şi poporul ales e părtaş la nevoia universală de îndreptăţire. Seria următoare de citate e luată din Psalmii 14,1-3; 53,1-3; 5,9; 140,3; 10,7; Isaia 59,7, Psalm 36,1. Textele sunt, în general, în acord cu LXX, deşi cu anumite deosebiri. Pavel nu specifică unde pot fi găsite aceste pasaje, admiţând evident că cititori săi iudei erau cunoscători ai Scripturilor Vechiului Testament. La fel foloseşte citate compuse în Romani 9,25-28; 11,26.34.35; 12,19.20; 2Cor 6,16-
18.
Nu este nici un om neprihănit. [nu e nimeni neprihănit, KJV]. Din Psalm 14,1 sau 53,1. În loc de să facă binele, Pavel foloseşte termenul neprihănit, în felul acesta dând acelaşi sens, dar într-o formă care se încadrează mai bine în argumentaţia lui cu privire la neprihănirea prin credinţă. Propoziţia aceasta este un rezumat a tot ceea ce urmează.
Nici unul care să aibă pricepere. [nimeni care să înţeleagă, KJV]. Din Psalm 14,2. Scurtând pasajul, Pavel exprimă înţelesul negativ implicit în original. Lipsa universală de pricepere e datorată întunecării şi pervertirii intelectului de către păcat (Rom 1,31). Lucrurile lui Dumnezeu au devenit nebunie pentru omul nerenăscut (1Cor 2,14; cf. Efes 4,18). Psalmul din care citează Pavel începe cu declaraţia: nebunul zice în inima lui: nu este Dumnezeu.
Care să caute. Literal, caută să dea la iveală, adică umblă după. Nu există dorinţă spirituală sau efort spiritual de a-L cunoaşte pe Dumnezeu (cf. cap. 1,28).
S-au abătut. Un citat din Psalm 14,3 în acord cu LXX, unde apare ca psalm 13,3; vezi vol. III, pag. 627.
Au ajuns nişte netrebnici. [au devenit fără folos, KJV; netrebnici s-au făcut; Nitz.]. Expresia echivalentă ebraică din psalmul citat înseamnă a fi stricat (vezi Psa 14,3). Versiunea greacă înseamnă a deveni fără folos.
Binele. Gr. chrestotes. În Noul Testament, cuvântul acesta apare numai în scrierile lui Pavel. E tradus bunătate în Efeseni 2,7; Coloseni 3,12 şi în Galateni 5,22, unde este pusă între roadele Duhului. Cuvântul poate fi definit ca o dispoziţie plină de amabilitate faţă de aproapele. Când oamenii nu au dorinţa de a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi priceperea lor s-a întunecat, n-au amabilitate (vezi Rom 1,28-31).
Nici unul măcar. [nu, nici unul, KJV; nu este până la unul, Nitz.]. Se poate obiecta că Biblia şi istoria relatează viaţa multor bărbaţi nobili şi femei nobile care au trăit în temere de Domnul. După afirmaţia aceasta, psalmistul însuşi se referă la neamul neprihănit (Psa 14,5). Luca, ucenicul şi însoţitorul personal al lui Pavel (vezi Fapte 16,10), nu ezită să spună că Zaharia şi Elisaveta erau neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu şi păzeau fără pată toate poruncile şi rânduielile Domnului (Luca 1,6). Dar neamul neprihănit s-ar fi grăbit să fie de acord cu Pavel că toţi au păcătuit (Rom 3,23) şi că ei nu constituie o excepţie de la această descriere a păcătoşeniei generale. Ei erau primii care să recunoască faptul că fuseseră cândva sub dominaţia păcatului şi că neprihănirea de care se bucurau acum venise de la Dumnezeu prin credinţă.
Mormânt deschis. După cum mormântul deschis va fi curând umplut cu moarte şi stricăciune, tot aşa gâtlejul celor nelegiuiţi, deschis să vorbească, e umplut cu falsităţi stricate şi ucigătoare. Comparaţi cu Ieremia 5,16, unde tolba caldeenilor e numită de asemenea mormânt deschis. Unii explică imaginea ca însemnând că vorbirea lor este ca duhoarea unui mormânt de curând deschis (vezi Ioan 11,39).
Ca să înşele. [au folosit înşelăciunea, KJV, vicleneau, Nitz.]. Literal, înşelau. Timpul denotă stăruire în practicarea înşelăciunii. Textul ebraic din Psalmul 5,9 înseamnă, literal, ei şi-au făcut limbile netede, adică au folosit cuvinte mieroase, linguşitoare.
Venin de aspidă. Această parte a versetului este identică cu LXX la Psalmul 140,3. Otrava falsităţii este tot atât de toxică şi de ucigătoare ca şi veninul şarpelui.
Gura. Vezi Psalm 10,7. Gâtlej, limbă, buze (Rom 3,13) pot fi considerate ca stadii succesive cu ajutorul cărora e produsă vorbirea. Gura adună totul într-un singur tot.
Picioarele. Versetele 15-17 sunt un citat prescurtat din Isaia 59,7.8, unde proorocul zugrăveşte caracterul naţiunii iudaice de pe vremea sa.
Frica de Dumnezeu nu este. [nici o frică de Dumnezeu, KJV]. Un citat din Psalm 36,1. Pavel a început seria aceasta de citate cu o afirmaţie generală cu privire la starea de păcat a tuturor oamenilor. Apoi s-a referit la unele din feluritele manifestări ale păcatului. În cele din urmă, citează
o afirmaţie cu privire la originea păcatului. Nelegiuirea se naşte din lipsa de respect faţă de Dumnezeu. Acolo unde nu e respect sau cinstire pentru caracterul, autoritatea şi onoarea lui Dumnezeu, nu e restricţie de la rău (vezi şi Rom 1,32).
Citatele acestea din Vechiul Testament au servit ca să susţină afirmaţia lui Pavel că iudeii sunt departe de a fi scutiţi de starea generală de păcat a omului. Având în vedere aceste descrieri ale situaţiei poporului iudeu, cu certitudine un iudeu nu putea fi mântuit doar pentru că era iudeu. Şi dacă aşa era caracterul poporului ales, cu toate privilegiile şi avantajele lui, care trebuie să fi fost starea păgânilor mai puţin privilegiaţi? Astfel, nu e dificil să credem teribila descriere a lumii păgâne din cap. 1. Într-adevăr, întreaga lume e cuprinsă de păcat şi toţi locuitorii ei sunt mânjiţi, ruinaţi şi neajutoraţi. Pe bună dreptate, ruina ar fi putut face pe oricine să ajungă disperat dacă Dumnezeul îndurărilor nu S-ar fi milostivit de noi în starea decăzută şi nu ar fi iniţiat un plan prin care omul pierdut şi decăzut să poată fi înălţat în slavă, cinste şi nemurire (cap. 2,7).
Ştim. O expresie obişnuită la Pavel, cu referire la ceva admis în general (vezi cap. 2,2; vezi cap. 7,14; 8,22 etc.).
Legea. Articolul este prezent şi în versiunea greacă (vezi cap. 2,12). Referirea este general recunoscută ca fiind la Scripturile Vechiului Testament, din care Pavel scosese citatele anterioare. Vechiul Testament era împărţit în trei colecţii de cărţi, Legea, Profeţii şi Psalmii sau Scrierile (vezi vol. I, pag. 37). Dar titlul întreg, aşa cum apare în Luca 24,44, era rareori folosit, şi cele trei subîmpărţiri puteau fi pomenite ca legea şi profeţii (Rom 3,21; cf. Mat 5,17; 22,40 etc.) sau simplu legea (vezi Ioan 10,34). Pentru a face pe iudei să înţeleagă mai direct dovada Scripturilor şi pentru a preveni orice încercare din partea lor de a împinge referirea de la ei la neamuri, Pavel atrage atenţia la faptul că Vechiul Testament, din care citase, vorbeşte mai ales celor cărora le fusese dat. Iudeii recunoşteau inspiraţia divină a Vechiului Testament, care denunţa atât de specific păcatele naţiunii iudaice. De aceea, cu greu ar fi putut să fugă de concluzia lui Pavel că ei trebuia să fie priviţi, pe bună dreptate, ca împărtăşindu-se împreună cu neamurile de vinovăţia universală a omului.
Spune..., spune. Primul spune e traducerea gr. lego, care aici scoate în evidenţă subiectul celor ce sunt spuse. Al doilea spune e traducerea gr. laleo, care se referă la expresia legii. Primul cuvânt e aplicabil în mod deosebit materialului cuprins în lege, în timp ce al doilea se referă îndeosebi la proclamarea ei. Deosebirea dintre cele două cuvinte e ilustrată în traducerea tot ce zice legea e adresat celor care sunt supuşii legii.
Sub lege. [în lege, Nitz.]. Literal, în lege, adică supuşi autorităţii legii (vezi cap. 2,12). Să fie astupată. [să fie oprită, KJV; să fie închisă, Nitz.]. Având în vedere dovezile prezentate, oamenii nu au nici o scuză de oferit (Rom 2,1; cf. Psa 63,11). Toată lumea. Şi iudei şi neamuri împreună. Pavel a afirmat deja responsabilitatea păgânilor în cap. 1,20.32.
Vinovată. Gr. hupodikos, un cuvânt care apare numai aici în Noul Testament şi nu se găseşte în LXX. În greaca clasică, înseamnă supus urmăririi şi poate fi urmat de o referire la legea călcată, la partea vătămată sau la reclamantul îndreptăţit. Pasajul poate fi redat să devină răspunzătoare înaintea lui Dumnezeu. Dumnezeu este astfel reprezentat ca având o ceartă cu păcătoşii (vezi Ier 25,31). Aici, Pavel poate vorbeşte despre Dumnezeu ca fiind nu numai parte vătămată, dar şi judecător (Rom 2,5.6.16).
Căci. [de aceea, KJV]. Mai degrabă pentru că. Ceea ce urmează introduce motivul pentru care fiecare gură va fi închisă şi toată lumea va fi socotită că trebuie să dea socoteală lui Dumnezeu (vers. 19).
Nimeni. [nici un trup, KJV]. Adică nici o fiinţă omenească. Fără îndoială că Pavel face aluzie la Psalmul 143,2.
Socotit neprihănit. [a face neprihănit, KJV]. Gr. dikaioo, a aşeza neprihănit, a considera că e neprihănit, a declara că e neprihănit, a trata ca fiind neprihănit, a prezenta ca neprihănit. Cuvântul apare de 39 de ori în Noul Testament, 27 din acestea fiind în scrierile lui Pavel. Însemnătatea lui dikaioo e uneori umbrită prin traducerea a face neprihănit. În limba greacă dikaioo, a face neprihănit, dikaios, neprihănit, dikaiosune, neprihănire sunt toate construite pe aceeşi rădăcină şi legătura dintre ele este clar văzută.
Aşa cum e folosit în Noul Testament cu referire la fiinţele omeneşti, a face neprihănit arată actul prin care o persoană e adusă într-o situaţie dreaptă în legătură cu Dumnezeu. Prin actul acesta, Dumnezeu achită un om care este vinovat de o faptă rea sau tratează ca neprihănit pe cineva care este nelegiuit. Înseamnă anularea acuzaţiilor care se găsesc împotriva credinciosului la curtea cerească. Dacă te predai Lui şi-l primeşte ca Mântuitor, atunci oricât de păcătoasă ar fi fost viaţa ta, din consideraţie pentru El, tu eşti socotit neprihănit (SC 62; vezi cap. 3,28; 4,25; 5,1).
Prin faptele Legii. Literal, din lucrări ale legii, adică lucrări arătate de lege. În limba greacă, lege este fără articol (vezi cap. 2,12). Pavel afirmă un adevăr general care e aplicabil atât grecilor, cât şi iudeilor. Îndreptăţirea prin faptele legii a fost temelia oricărui sistem religios fals şi a devenit chiar şi principiul religiei iudaice (DA 35, 36). Dar faptele săvârşite în ascultare de oricare lege, fie că legea aceea e făcută cunoscut prin raţiune, conştiinţă sau descoperire [revelaţie], nu pot îndreptăţi un păcătos înaintea lui Dumnezeu (Gal 3,2). Pavel a arătat deja că neamurile călcaseră legea descoperită lor în natură şi în conştiinţă (Rom 1). La fel el a dovedit că iudeii călcaseră legea descoperită lor în Vechiul Testament şi mai ales în Cele zece porunci (cap. 2). Şi iudeul şi cel dintre neamuri au aceeaşi nevoie de îndreptăţire. Dar legea nu are putere să îndreptăţească. Ea poate numai să arate păcătoşenia păcatului în adevăratele lui aspecte. Neprihănirea nu poate fi căpătată decât pe o singură cale.
Nu e contradicţie între cele afirmate în cap. 2,13, cei ce împlinesc legea vor fi socotiţi neprihăniţi [drepţi] şi pasajul acesta, nimeni nu va fi socotit neprihănit [neprihănit] înaintea Lui, prin faptele legii. Primul subliniază faptul că vor fi îndreptăţiţi numai cei care se predau în aşa măsură lui Dumnezeu încât sunt dispuşi să împlinească orice porunceşte El, în felul acesta fiind nu numai auzitori ai Legii. Al doilea accentuează faptul la fel de adevărat că faptele bune de ascultare nu pot, în nici un caz, să cumpere mântuirea. Ele pot, în cel mai bun caz, să fie dovada credinţei prin care e căpătată îndreptăţirea.
Prin lege. În versiunea greacă, expresia nu este articulată (vezi cap. 2,12).
Cunoştinţa. Gr. epignosis, un termen care înseamnă clar şi exact cunoaştere (vezi Rom 1,28; 10,2; Efes 4,13), un cuvântul obişnuit pentru cunoştinţă (gnosis). Legea este norma faptelor neprihănite, şi orice nu ajunge să corespundă legii este păcat, deoarece păcatul este nelegiuire, neascultare de lege (1 Ioan 3,4). Cu cât cineva ajunge să cunoască mai bine acest standard, cu atât mai mult îi vor fi sporite conştienţa şi simţul păcatului. Aceasta este cauza pentru care omul nu poate fi îndreptăţit prin faptele legii. În ce priveşte îndreptăţirea, legea a făcut tot ce a putut când păcătosul a fost adus pe punctul de a exclama: O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte? (vezi Rom 7,24). Legea ţine oglinda în faţa vinovatului, dar nu poate să îndepărteze vinovăţia.
Versetul acesta, împreună cu afirmaţia lui Pavel că legea urmează să ne ducă la Hristos (Gal 3,24), arată clar legătura dintre lege şi Evanghelie. Evanghelia, în nici un caz, nu a înlăturat funcţia necesară a legii. Doctrina îndreptăţirii prin credinţă prezintă Legea şi Evanghelia, legându-le pe cele două într-un tot desăvârşit (TM 94).
Dar acum. Acest acum poate fi înţeles fie în sensul lui temporal, în timpul de faţă sau în sensul lui logic, în această stare a cazului. În ce priveşte folosirea lui cu sensul din urmă, comparaţi cu Romani 7,17; 1 Corinteni 13,13. Pavel a arătat nevoia universală de îndreptăţire (Rom 1,18 la 3,20) şi acum trece de la latura negativă la cea pozitivă a temei propuse în cap. 1,17.
O neprihănire pe care o dă Dumnezeu. Vezi cap. 1,17. În contrast cu păcătoşenia universală a omului şi zadarnicele lui încercări de a câştiga îndreptăţirea prin faptele legii, Pavel începe să descrie îndreptăţirea lui Dumnezeu, o îndreptăţire pe care El este gata să o acorde tuturor acelora care au credinţă în Isus Hristos.
Fără lege. Literal, separat de lege. În versiunea greacă nu este articol (vezi cap. 2,12). Cuvintele acestea sunt în contrast cu prin faptele legii din cap. 3,20. Ele scot în evidenţă că neprihănirea lui Dumnezeu a fost descoperită fără nici o referire la lege. Adică neprihănirea lui Dumnezeu a fost manifestată cu totul separat de tot principiul legii şi de întreaga concepţiei a ascultării legale, ca un fel de a obţine neprihănirea , sau cu totul aparte de sistemul legalist pe care iudeii îl prezentau ca bază a neprihănirii.
S-a arătat. [e manifestată, KJV]. Literal, a fost manifestată. Cuvântul poate implica faptul că ceea ce s-a manifestat acum, a fost anterior ascuns (vezi Rom 16,25.26; Col 1,26). Deşi neprihănirea lui Dumnezeu fusese descoperită într-o anumită măsură în Vechiul Testament, deplina manifestare a neprihănirii Sale a venit în persoana lui Hristos (vezi PP 373).
Despre ea mărturisesc. Adică fiind dată mărturie cu privire la, fiind atestată.
Legea şi proorocii. Adică Scripturile Vechiului Testament (vezi pag. 19). În versiunea greacă, articolul apare împreună cu lege (vezi cap. 2,12). Nu e contradicţie în Vechiul şi Noul Testament. Deşi această manifestare a neprihănirii lui Dumnezeu este separată de lege, ea nu este în nici un fel în opoziţie cu legea şi proorocii. Dimpotrivă, ea a fost anticipată de ele (vezi Ioan 5,39). Vechiul Testament este în substanţă profetic cu privire la neprihănirea care urma să fie descoperită în Hristos şi primită prin credinţă, aşa cum e relatat în Noul Testament (vezi Fapte 10,43; 1Pet 1,10.11). Pavel a citat deja Habacuc 2,4: Neprihănitul va trăi prin credinţă (Rom 1,17). În toată epistola, Pavel se referă în mod stăruitor la Vechiul Testament pentru confirmarea tezei sale că îndreptăţirea este prin credinţă (vezi cap. 4; 10,6.11). Scopul central al legii ceremoniale a fost de a învăţa că un om putea fi îndreptăţit nu prin ascultarea de legea morală, ci prin credinţa în Mântuitorul care avea să vină (vezi PP 367).
Prin credinţa în Isus Hristos [prin credinţa lui Isus Hristos, KJV]. Versiunea greacă poate fi înţeleasă în ambele feluri. În Marcu 11,22, unde versiunea greacă spune literal: aveţi credinţă de la Dumnezeu, KJV spune: Aveţi credinţă în Dumnezeu. La fel, literalul credinţă a numelui Său e tradus credinţă în numele Său (Fapte 3,16). Literalul cel din credinţa lui Isus e tradus cel ce crede în Isus (Rom 3,26). Sfinţii sunt cei care ţin poruncile lui Dumnezeu şi au credinţa lui Isus (Apoc 14,12; TM 58).
Unii au preferat să înţeleagă credinţa lui Isus ca însemnând aici credinţa pe care a exercitat
o Isus Însuşi, credincioşia Lui, viaţa sfântă pe care a trăit-o El şi caracterul desăvârşit pe care L-a dezvoltat El, care e dat ca un dar fără plată tuturor celor care Îl primesc (vezi DA 762). Comparaţi cu credincioşia lui Dumnezeu (vezi Rom 3,3). Mai mult, credinţa Lui ar include credincioşia Lui în moartea lui de bună voie, ispăşitoare (Rom 3,25.26; cf. Filip 2,8).
În orice lucrare a îndreptăţirii, amândouă aspectele acestea sunt operative. Credinţa lui Isus e ceea ce face cu putinţă ca Dumnezeu să fie neprihănit [neprihănit] şi totuşi să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus (rom 3,26). Credinţa în Isus e canalul prin care persoana în sine ajunge în posesia binecuvântărilor îndreptăţirii (vezi E.G. White, Material suplimentar la cap. 4,3-5).
Totuşi, neprihănirea nu este primită ca o răsplătire a credinţei noastre în Hristos, ci mai degrabă ea este mijlocul de a ne însuşi neprihănirea . Când în iubire şi recunoştinţă credinciosul în Isus se predă fără rezerve îndurării şi voii lui Dumnezeu, neprihănirea îi este pusă în socoteală. Când el continuă zilnic în această experienţă de încredere, predare şi comuniune, credinţa lui sporeşte, făcându-l în stare să primească tot mai mult din neprihănirea împărtăşită a sfinţirii dată în dar.
Credinţa este, ca să zicem aşa, braţul pe care păcătosul îl întinde pentru a primi darul fără plată al îndurării lui Dumnezeu (cap. 5,15). Dumnezeu este mereu gata şi doritor să ne acorde acest dar, nu ca o răsplătire pentru ceva ce am face noi, ci pur şi simplu datorită iubirii Sale fără margini. Nouă ne revine sarcina să primim darul, iar el e primit prin credinţă.
Peste toţi. Dovezile textuale sunt împărţite (cf. pag. 10) în ceea ce priveşte apartenenţa sau nu a acestor cuvinte la manuscrisul original. Omiterea lor nu afectează înţelesul în mod practic.
Cred. Sau au credinţă (vezi vers. 3).
Nici o deosebire. Sau nici o distincţie. Neamurile şi iudeii sunt cu toţii cuprinşi în aceeaşi metodă de mântuire. Motivul pentru care nu e făcută deosebire între ei este că toţi au aceeaşi nevoie (vers. 23).
Toţi au păcătuit. Literal, toţi păcătuiră. Păcatul lui Adam a stricat chipul divin din om (vezi cap. 5,12; cf. GW 80) şi fără încetare de la căderea omului, toţi urmaşii lui Adam au continuat să fie lipsiţi de chipul şi slava lui Dumnezeu (vezi mai jos, la slavă). Pavel îndeamnă şi pe iudei şi pe neamuri să recunoască faptul vital că toate dovezile experienţei şi ale istoriei arată clar că omul căzut, în natura lui stricată, e cu totul incapabil să împlinească cerinţele Legii lui Dumnezeu şi să câştige propria sa neprihănirea . Singura cale posibilă de a căpăta neprihănirea este credinţa în Isus Hristos. Prin această experienţă a credinţei, oamenii sunt din nou într-o relaţie corectă cu Dumnezeu (cap. 3,24), au o inimă nouă şi în felul acesta sunt făcuţi în stare, prin credinţă, să trăiască din nou în ascultare de Legea lui Dumnezeu (vezi cap. 5,1).
Sunt lipsiţi. [sunt insuficienţi, KJV]. Gr. hustereo, folosit în altă parte cu înţelesul de să fiu în lipsă (Filip 4,12), lipsiţi (Evr 11,37), ducă lipsă (Luca 15,14). În relatarea nunţii din Cana, hustereo e folosit pentru a arăta că rezerva de vin se terminase (Ioan 2,3). Versiunea greacă arată că păcătoşii continuă să fie lipsiţi. Mai mult, în versiunea greacă, forma aparte a verbului poate să arate nu numai faptul lipsei, dar şi conştienţa lipsei. Dacă acesta este cazul aici, verbul ar putea să fie tradus conştient continuă să fie lipsiţi. Acest simţ al lipsei a îndemnat pe oamenii de pretutindeni să-şi câştige propria lor neprihănirea prin faptele legii.
Slava. Gr. doxa. În Biblie, doxa pare să aibă două sensuri principale şi oarecum diferite, deşi ambele sunt bazate pe înţelesul iniţial, în greaca antică, de opinie, părere, faimă. Este adesea folosit pentru a semnifica onoare, faimă, recunoaştere (Ioan 5,44; 7,18 etc.) În sensul acesta, e opus lui necinste (1Cor 11,14.15; 15,43; 2Cor 6,8). În sensul acesta, poate fi căutată (Ioan 5,44; 7,18; 1Tes 2,6), primită (Ioan 5,41.44), dată (Luca 17,18; Ioan 9,24), atribuită lui Dumnezeu (Luca 2,14; Apoc 1,6).
Dacă aceasta este întrebuinţarea pe care o dă Pavel termenului aici, în Romani 3,23, atunci slava lui Dumnezeu înseamnă onoare, laudă sau aprobarea pe care o dă Dumnezeu şi de care oamenii au ajuns să ducă lipsă. Întrucât Pavel se ocupă în pasajul acesta de poziţia omului înaintea lui Dumnezeu şi se referă în versetul următor la îndreptăţire, singurele mijloace prin care un om poate primi din nou aprobarea lui Dumnezeu, acest înţeles al termenului slavă poate fi dat în acest context.
Pe de altă parte, slavă este folosit în Biblie şi pentru a însemna strălucire, înfăţişare care atrage ochiul (vezi Mat 4,8; Luca 12,27; Fapte 22,11). E uneori folosit într-un sens paralel cu chip, asemănare, formă, înfăţişare (vezi Rom 1,23; cf. LXX la Num 12,8, care folosedşte doxa pentru chip). Slava descoperită lui Moise (Exo 33,18.22) era caracterul lui Dumnezeu: bunătate, îndurare, iertare (vezi GW 417). Slava aceasta poate de asemenea fi reflectată în acele făpturi ale lui Dumnezeu care sunt capabile să cunoască, să iubească şi să crească asemenea Făcătorului lor. Astfel, Pavel vorbeşte despre om ca fiind chipul şi slava lui Dumnezeu (1Cor 11,7), fără îndoială pentru că e capabil să primească şi să reflecte slava Sa. Deplina descoperire a slavei şi desăvârşirii Lui este slava lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos (2Cor 4,6).
Când această slavă a lui Dumnezeu, descoperită în Hristos, străluceşte din Evanghelie în inima şi mintea credinciosului, ea îl transformă în lumină în Domnul (Efes 5,8). Astfel, noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului şi suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului (2Cor 3,18). Nădejdea şi aspiraţia creştinului constă din dorinţa de a participa tot mai mult la slava lui Dumnezeu (vezi Rom 5,2; 1Tes 2,12; 2Tes 2,14).
Poate că aceste două interpretări nu se exclud una pe alta, ci ambele dau un înţeles clar al versetului.
Fiind socotiţi neprihăniţi. Întrucât oamenii nu au nimic cu ce să se aşeze într-o stare neprihănită înaintea lui Dumnezeu, îndreptăţirea trebuie să vină ca un dar fără plată. Numai când un om este pregătit, în toată smerenia, să recunoască faptul că e lipsit de slava lui Dumnezeu şi că nu are nimic în sine care să-l recomande înaintea lui Dumnezeu, doar atunci e făcut în stare, prin credinţă, să accepte îndreptăţirea ca un dar fără plată.
Fără plată. Gr. dorean, gratuit, ca un dar. Comparaţi cu folosirea cuvântului în Matei 10,8; 2 Corinteni 11,7; Apoc 21,6; 22,17.
Harul. Gr. charis, apare de vreo 150 de ori în Noul Testament. Pavel a folosit acest termen însemnat mai mult decât oricare alt scriitor al Noului Testament, şi anume de aproximativ 100 de ori în epistolele sale. Asociatul său apropiat, Luca, a folosit cuvântul de vreo 25 de ori în Luca şi în Fapte, cei doi bărbaţi purtând răspunderea pentru aproximativ 80% din toate apariţiile din Noul Testament. Har, însă, nu era nicidecum un cuvânt inventat de apostoli. El era larg folosit într-o varietate de sensuri asociate, în LXX şi în literatura clasică şi greacă târzie. Totuşi, Noul Testament pare adesea să dea o semnificaţie specială cuvântului har, semnificaţie care nu e găsită pe deplin în altă parte.
În primul rând, har înseamnă ceea ce dă bucurie sau plăcere, incluzând ideea de frumuseţe, graţiozitate, drăgălăşenie, ceva ce delectează pe privitor. Comparaţi cu harul este turnat pe buze (Psa 45,2, LXX; cf. Prov 1,9; 3,22). Aceeaşi idee este prezentată în unele din apariţiile din Noul Testament. Când Isus a vorbit în Nazaret, ascultătorii Săi se mirau de cuvintele pline de har, care ieşeau din gura Lui (Luca 4,22). Pavel sfătuia pe credincioşii din Colose ca vorbirea lor să fie totdeauna cu har (Col 4,6).
Har purta de asemenea ideea unui sentiment frumos sau agreabil, simţit sau exprimat faţă de un altul, ca de pildă, amabilitatea, favoarea, bunăvoinţa. Iosif a căpătat trecere, literal, har înaintea lui Faraon (Fapte 7,10; cf. vers. 46). Când predicau, ucenicii erau plăcuţi, literal, aveau har, înaintea întregului norod (Fapte 2,47). Pe când Isus era prunc, harul lui Dumnezeu era peste El (Luca 2,40). Cu siguranţă definiţia: favoare nemeritată este atribuită cuvântului nu este potrivită aici. Har trebuie înţeles în sensul din Luca 2,52, era tot mai plăcut înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, creştea în har înaintea lui Dumnezeu şi a omului.
Ca o expresie a sentimentului de bunăvoinţă, har era la fel folosit cu privire la recunoştinţă. Astfel, va rămâne el îndatorat faţă de rolul acela? [mulţumeşte el slugii aceleia?, KJV] (Luca 17,9) e, literal: are el har faţă de sluga aceea?. Har e adesea folosit în sensul acesta în expresia mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, literal, har Domnului (1Cor 15,57; 2Cor 8,16; cf. Rom 6,17; 2Cor 2,14; 9,15). Cu siguranţă acesta nu este favoarea nemeritată, oferită de muritori lui Dumnezeu.
Ca o expresie substanţială de bunăvoinţă, har era folosit şi cu privire la un dar, o favoarea făcută, un avantaj. Iudeii au venit la Festus şi au dorit un hatâr, literal, har împotriva lui Pavel (Fapte 25,3). Pavel vorbeşte despre darul pe care-l adunaseră bisericile pentru săracii din Ierusalim ca fiind, literal, har (1Cor 16,3; cf. 2Cor 8,4.6.7.19).
Nici una din întrebuinţările acestea de mai sus nu diferă de acelea aflate în literatura greacă. Sensul distinctiv dat termenului har în Noul Testament şi mai ales în scrierile lui Pavel este acela al iubirii îmbelşugate, mântuire a lui Dumnezeu faţă de păcătoşi, aşa cum e descoperită în Isus Hristos. Evident, întrucât toţi oamenii au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu (Rom 3,23),
o astfel de favoare şi o astfel de amabilitate din partea lui Dumnezeu sunt cu totul nemeritate de omul păcătos. Oamenii au trăit în ură şi răzvrătire faţă de Dumnezeu (cap. 1,21.39.32), au pervertit adevărul Lui (vers. 18.25), au preferat să se închine la dobitoace şi la târâtoare (vers. 23), au mânjit chipul Lui în propriile lor corpuri (vers. 24-27), I-au hulit numele (cap. 2,24) şi chiar au dispreţuit pe Dumnezeu pentru răbdarea şi îngăduinţa Lui (vers. 4). În cele din urmă, ei L-au ucis pe Fiul Lui, trimis ca să-i mântuiască (Fapte 7,25). Şi cu toate acestea, Dumnezeu a continuat să-l privească pe om cu iubire şi bunătate, ca descoperirea bunătăţii Lui să-l îndemne la pocăinţă (Rom 2,4).
Acesta este harul lui Dumnezeu în înţelesul particular al Noului Testament. Nu e numai favoarea lui Dumnezeu faţă de cei care ar putea să merite aprobarea Sa. El este iubirea Lui nemărginită, atotcuprinzătoare, transformatoare faţă de oamenii păcătoşi. Iar vestea cea bună a harului Său, aşa cum e descoperită în Isus Hristos, este puterea lui Dumnezeu spre mântuire (cap. 1,16). Nu e numai îndurarea şi bunăvoinţa lui Dumnezeu de a ierta, el este o putere de mântuire activă, dătătoare de energie şi transformatoare. În felul acesta, el poate să umple pe cineva (Ioan 1,14), poate să fie dat (Rom 12,3.6), este îndestulător (2Cor 12,9; cf. Rom 5,20), domneşte (Rom 5,21), învaţă (Tit 2,11.12), întăreşte inima (Evr 13,9). În unele cazuri, harul pare să fie aproape echivalent cu Evanghelia (Col 1,6) şi cu lucrarea lui Dumnezeu, în general (Fapte 11,23; 1Pet 5,12). Harul divin este măreţul element al puterii mântuitoare (GW 70). Hristos Şi-a dat viaţa pentru a face cu putinţă ca omul să fie refăcut după chipul lui Dumnezeu. Ceea ce atrage pe oameni laolaltă în ascultare de adevăr este puterea harului Său (CT 249).
Răscumpărarea. Gr. apolutrosis, literal, răscumpărare, eliberare prin răscumpărare. Cuvântul grec constă din două părţi, apo din şi lutrosis, înrudit cu lutron, răscumpărare. Lutron este un termen obişnuit în scrierile vechi pentru a descrie preţul de răscumpărare pentru eliberarea sclavilor. Termenul e folosit pentru a desemna eliberarea din robie, din captivitate sau dintr-un rău oarecare, ideea plătirii unui preţ fiind de obicei cuprinsă. Cuvântul englez redeem vine de la un verb latin care înseamnă a plăti înapoi, a răscumpăra.
În Vechiul Testament, marele act tipic care simboliza răscumpărarea a fost eliberarea din Egipt. Iehova, ca răscumpărător sau eliberator, făgăduise: Vă voi scăpa [răscumpăra] cu braţ întins (Exo 6,6; cf. cap. 15,13). Scopul răscumpărării era consacrarea lui Israel în slujba lui Dumnezeu (Exo 6,7). Pentru a avea parte de răscumpărare, israeliţilor li se cerea să săvârşească un act de credinţă prin consumarea mielului pascal şi prin stropirea sângelui (Exo 12).
Tipurile acestea sunt împlinite în răscumpărarea omului din păcat şi moarte. Isus este Mielul care a fost junghiat (Apoc 5,12; cf. Ioan 1,29; 1Cor 5,7; 1Pet 1,18.19). Faptul că s-a plătit o răscumpărare sau un preţ pentru răscumpărarea noastră e clar învăţat în Noului Testament. Isus Însuşi declara că Fiul omului a venit... ca să-Şi dea viaţa ca preţ de răscumpărare pentru mulţi (Marcu 10,45). Pavel vorbeşte despre Hristos ca despre Cineva care S-a dat pe Sine Însuşi ca preţ de răscumpărare pentru toţi (1Tim 2,6). Creştinii sunt înfăţişaţi ca fiind cumpăraţi (2Pet 2,1) sau cumpăraţi cu un preţ (1Cor 6,20). Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi (Gal 3,13). Astfel, într-un anumit înţeles, îndreptăţirea nu e fără plată, deoarece pentru ea s-a plătit un preţ foarte mare prin suferinţele şi moartea lui Hristos. Dar ea e fără plată pentru noi, întrucât preţul ei nu e plătit de noi, ci a fost plătit de Însuşi Fiul lui Dumnezeu.
Răscumpărarea aceasta ne iartă păcatele (Efes 1,7; Col 1,14; Tit 2,14; Evr 9,15; 1Pet 1,18.19), ne salvează de la putrezire şi moarte (Rom 8,23) şi, până la urmă, din starea cea rea prezentă, ducându-ne la una de slavă şi strălucire (Luca 21,28; Efes 4,30). Prin indreptăţire, Hristos ne răscumpără de sub pedeapsa păcatului, prin şi la data celei de-a doua veniri şi la înviere, de prezenţa păcatului.
Ca în cazul israeliţilor în eliberarea din Egipt, tot aşa acum participarea la planul divin de răscumpărare de sub păcat cer exercitarea credinţei, o recunoaştere şi o acceptare a lui Isus, Răscumpărătorul nostru, cu tot ceea ce implică un astfel de pas.
În Hristos Isus. Isus a fost făcut de Dumnezeu, pentru noi, înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare (1Cor 1,30). El este şi Răscumpărător (Tit 2,14) şi preţ de răscumpărare (1Tim 2,6). Nu e de mirare că Pavel putea să exclame: Hristos este tot şi în toţi (Col 3,11). Apostolul nu-şi pune ţinte mici când declara hotărârea lui de a nu şti între voi altceva decât pe Isus Hristos şi pe El răstignit (1Cor 2,2). Deoarece a-L cunoaşte pe El înseamnă a cunoaşte întregul plan şi program de restaurare a lui Dumnezeu pentru om. Înţelepciune mai mare ca aceasta nu există.
L-a rânduit mai dinainte. [L-a înfăţişat, KJV; L-a pus la privire, Nitz.]. Gr. protithemi. Acest verb grec e capabil de două înţelesuri oarecum asociate. Un înţeles posibil e de a pune la privire. Comparaţi cu pâine punerii înainte, literal, pâinile pentru a pune la privire (vezi Marcu 2,26). Al doilea înţeles posibil, derivat din ideea de a pune ceva înainte, este a determina un scop, a decreta, a intenţiona. Acelaşi cuvânt e tradus pus în gând din Romani 1,13. Al doilea sens ar fi în acord cu învăţătura lui Pavel din altă parte (vezi Efes 3,11; 2Tim 1,9), dar contextul pare să arate că expunerea publică a sacrificiului lui Hristos este punctul subliniat în versetul acesta. Comparaţi cu înaintea ochilor cărora Isus Hristos a fost zugrăvit [public, RSV; ca dinaintea ochilor, G.Gal.] ca răstignit (Gal. 3,1) şi după cum a înălţat Moise şarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul omului (Ioan 3,14).
Scopul lui Dumnezeu în expunerea publică a sacrificiului lui Hristos era să-Şi arate neprihănirea. Şi această declarare publică a neprihănirii lui Dumnezeu nu era numai spre folosul omenirii, ci şi pentru întregul univers, pentru ca problemele cuprinse în marea luptă să poată fi mai clar înţelese de toţi cei care ar fi putut să fie ispitiţi să pună la îndoială desăvârşirea caracterului lui Dumnezeu (vezi DA 626, 758, 759).
Prin credinţa în sângele Lui. Sau prin credinţă, în sângele Lui. Legătura acestor expresii cu restul versetului poate fi înţeleasă în moduri diferite. Aşa cum e redat în KJV, pasajul acesta înseamnă că jertfa lui Isus Hristos aduce iertare şi împăcare acelora care au credinţă în sângele Lui. Totuşi, e posibil a lega pe prin credinţă şi pe în sângele Lui separat cu jertfă de ispăşire, înţelesul în felul acesta fiind: pe care Dumnezeu L-a pus la privire prin vărsarea sângelui Său să fie
o jertfă de ispăşire prin credinţă. Gramatical, e posibilă oricare dintre interpretări. Cea din urmă poate fi preferabilă în contextul acesta, arătând mai clar jertfa lui Hristos ca mijloc prin care e săvârşită ispăşirea. Jertfa ispăşitoare devine lucrătoare prin credinţa care şi-o însuşeşte. Afară de cazul că iertarea oferită este primită prin credinţă, ispăşirea nu e de nici un folos în împăcarea minţii şi inimii celor pentru care a fost făcută jertfa.
Noul Testament pune un accent puternic pe sângele lui Hristos în legătură cu lucrarea de răscumpărare. Isus a vorbit despre propriul Său sânge ca fiind vărsat pentru mulţi (Marcu 14,24). Suntem socotiţi neprihăniţi [îndreptăţiţi] prin sângele Lui (Rom 5,9). Avem răscumpărarea prin sângele Lui (Efes 1.7). Hristos a făcut pace prin sângele crucii Lui (Col 1,20). Cei care fuseseră despărţiţi au fost apropiaţi prin sângele lui Hristos (Efes 2,13). Biserica lui Dumnezeu a fost câştigată cu însuşi sângele Său (Fapte 20,28). Suntem spălaţi de păcatele noastre cu sângele Său (Apoc 1,5).
În Vechiul Testament, sângele e privit ca reprezentând viaţa (vezi Lev 17,11). Dumnezeu a interzis oamenilor să mănânce carne cu viaţă ei, care este sângele ei (Gen 9,4). Vărsarea şi stropirea sângelui în serviciile sanctuarului Vechiului Testament însemnau luarea şi jertfirea vieţii animalelor sacrificate. În felul acesta, vărsarea antitipică a sângelui Isus înseamnă aducerea vieţii Lui ca jertfă. Sângele lui Hristos reprezintă viaţa Lui oferită ca jertfă ispăşitoare pentru păcatele lumii.
Reprezentând viaţa desăvârşită a lui Isus dată pentru om, sângele lui Hristos este lucrător nu numai ca jertfă de ispăşire (Rom 3,25), îndreptăţire (cap. 5,9) şi împăcare (Efes. 2,13). Numai primind viaţa adusă pentru noi pe crucea de pe Golgota putem să trăim viaţa de sfinţenie (DA 660).
Jertfă de ispăşire. [ispăşire, KJVM ispăşitor, Nitz.]. Gr. hilasterion. Acest cuvânt important a fost discutat pe larg de mulţi comentatori şi a fost interpretat în diferite feluri. Dificultatea pare să fie nu numai de a descoperi înţelesul exact al termenului grecesc, dar şi de a găsi un cuvânt sau o expresie corespunzătoare pentru a reprezenta acest înţeles.
Hilasterion apare aici şi în Evrei 9,5, unde se referă clar la acea parte a chivotului legământului cunoscută de obicei sub numele de scaunul milei. Aceasta folosire a cuvântului este obişnuită în LXX ca o traducere a cuvântului ebraic rethkappo, care descrie capacul sau acoperământul chivotului. Pe acest loc se stropea sângele în Ziua ispăşirii (Lev 16,14.15) şi de unde, pe temeiul ispăşirii, era acordată iertarea păcătosului pocăit (PP 319). Întrucât această cea mai sfântă dintre ceremoniile ebraice era tipică pentru lucrarea de ispăşire a lui Hristos, o înţelegere a însemnătăţii acestui nume, kapporeth, pentru locul central în ceremonia tipică de ispăşire poate arunca o oarecare lumină asupra folosirii lui de către Pavel cu privire la sacrificiul lui Hristos.
Acest cuvânt ebraic pentru aşa-numitul scaun al milei e derivat dintr-un cuvânt (kaphar) însemnând fundamental a acoperi. Totuşi, numai o singură dată în Vechiului Testament kaphar, în forma lui cea mai simplă, este folosit pentru acoperire în sens obişnuit (Gen 6,149. Cel mai adesea apare într-o altă formă şi e folosit în sens figurat, acela de a acoperi păcatul, de unde a ierta, a fi îndurător, a ispăşi. Pentru kapporeth, Luther a folosit numele de Gnadenstuhl, scaunul milei. Mai târziu, Tyndale a preluat cuvântul, care din versiunea lui a trecut mai departe în multe versiuni majore engleze ale Bibliei. Unii au sugerat traducerea locul ispăşirii ca reprezentând mai clar lucrarea de răscumpărare şi împăcare care se săvârşea acolo.
Evident că traducătorii LXX şi-au dat seama de această însemnătate a numelui când au ales să-l reprezinte prin cuvântul grec hilasterion. Înţelesul lui e luminat mai mult printr-o comparaţie a altor cuvinte înrudite care apar în Noul Testament. Hilaskomai e folosit în rugăciunea: Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul! [Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosul, KJV] (Luca 18,13) şi în descrierea lucrării lui Isus ca să facă ispăşire pentru păcatele poporului (Evr 2,17). O altă formă înrudită, hilasmos, apare de două ori în descrierile lui Hristos ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre (1 Ioan 2,2; 4,10).
Aşa cum este folosit aici, în Romani 3,25, şi în acest context descriind oferta de îndreptăţire şi răscumpărare prin Hristos, hilasterion, ispăşire, pare să reprezinte împlinirea a tot ce era preînchipuit prin hilasterion, scaunul milei, în Sanctuarul Vechiului Testament. Prin moartea Sa ca jertfă, Isus a fost înfăţişat ca mijloc de ispăşire, de expiere (vezi DA 469; SC 15), împăcare. Nu există probabil un cuvânt în limba noastră care să poată zugrăvi corespunzător tot ce implică această noţiune. Şi chiar şi unora din termenii menţionaţi mai sus le-au fost date anumite definiţii de către teologi care sunt în destulă contradicţie cu adevărata natură a ispăşirii. Trebuie să se manifeste grijă în folosirea acestor termeni, ca nu cumva să li se atribuie nuanţe de înţeles necorespunzător.
Indiferent ce cuvânt ar fi folosit, e clar că moartea ispăşitoare a lui Isus Hristos a răspuns la pedeapsa pentru păcat şi a făcut posibile iertarea şi împăcarea tuturor celor care au credinţă în Hristos. Fireşte că aceasta nu trebuie să fie înţeleasă în sensul că jertfa lui Hristos a fost adusă, ca şi sacrificiile păgâne, pentru a îmbuna un dumnezeu ofensat şi a-l determina să privească favorabil pe păcătoşi. Ispăşirea lui Hristos nu a fost făcută pentru a-L determina pe Dumnezeu să-i iubească pe cei pe care altfel îi ura; n-a fost făcută ca să producă o iubire care nu exista; ci a fost făcută ca o manifestare a iubirii care deja era în inima lui Dumnezeu (EGW, ST 30 mai 1895, cf. SC 15). De fapt, Dumnezeu S-a sacrificat pe Sine în Hristos pentru răscumpărarea omului. Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine (2Cor 5,19; cf. DA 762).
Ca să-Şi arate neprihănirea. Literal, pentru arătarea neprihănirii Sale, adică să-Şi arate neprihănirea . O astfel de arătare era necesară datorită lucrării Sale de iertare a păcatelor care sunt de-acum de domeniul trecutului. Scopul ei este explicat mai departe în vers. 26.
Căci. Gr. dia, din cauză că, datorită faptului că. Acesta introduce raţiunea pentru care era necesară manifestarea neprihănirii lui Dumnezeu.
Trecuse cu vederea . [pentru iertarea păcatelor, KJV]. Gr. paresis, unica apariţie 507) a acestui cuvânt grec în Noul Testament. E diferit de cuvântul tradus iertare (aphesis) în altă parte (vezi Mat 26,28 etc.). Înţelesul nu e în primul rând acela de iertare, ci mai degrabă de trecere cu vedere sau trecere pe alături. În manuscrisele veci, paresis e folosit pentru remiterea pedepsei şi a datoriei.
Păcatele. Gr. hamartema. Nu cuvântul pentru păcat ca noţiune abstractă, hamartia (cf. celor de la Mat 18,15), adică păcat şi păcătoşenie (1 Ioan 3,4). Hamartema se referă la fapte individuale de păcat şi neascultare. Cuvântutul mai apare în Marcu 3,28; 4,12; 1 Corinteni 6,18.
Săvârşite mai înainte. [trecute, KJV]. Adică făcute mai înainte. În contextul acesta, reiese că Pavel nu vorbeşte, în primul rând, despre păcatele indivizilor înainte de convertire, ci despre păcatele lumii înainte de moartea ispăşitoare a lui Hristos. Dumnezeu îngăduise neamurilor să umble în căile lor (Fapte 14,16). El trecuse cu vederea sau închisese ochii faţă de timpurile acestei neştiinţe (Fapte 17,30). Din această cauză, dreptatea şi neprihănirea lui Dumnezeu fuseseseră oarecum întunecate, de unde nevoia unei manifestări sau demonstrări publice. Acum, în sfârşit, în vremea de acum (Rom 9,26), o astfel de manifestare fusese dată prin jertfa lui Hristos. Compară cu cele de la Ioan 15,22; Fapte 17,33; Iacov 4,17.
Îndelungii răbdări. Gr. anoche, literal, reţinere, ţinere înapoi. Cuvântul apare în Noul Testament numai aici şi în cap. 2,4 (vezi comentariul de acolo). În iubirea Lui pentru omul păcătos şi în acord cu planul Lui de a descoperi pe deplin iubirea Lui faţă de toate fiinţele inteligente din univers, Dumnezeu a ocrotit cu răbdare şi cu îndurare pe oameni de rezultatul definitiv al păcatului lor (vezi DA 764). Această aparentă trecere cu vederea a păcatului a dus la o serioasă concepţie greşită a caracterului lui Dumnezeu (vezi Psa 50,21; Ecl 8,11). E adevărat că moartea stăpânea şi că avusese loc o revelaţie a neplăcerii divine faţă de păcat (Rom 1,18.32). E adevărat de asemenea că sistemul de ceremonii fusese instituit pentru a arăta prin jertfele lui felul cum vedea Dumnezeu grozăvia păcatului şi care a fost preţuit nemărginit care a trebuit să fie plătit pentru răscumpărarea omului de sub pedeapsa şi puterea păcatului. Dar marea demonstrare a neprihănirii lui Dumnezeu şi a urii Lui faţă de păcat a făcută prin viaţa şi moartea lui Isus. Nu mai trebuia ca îndelunga răbdare a lui Dumnezeu să fie confundată cu nepăsarea faţă de păcat.
Felul îndurător în care Dumnezeu i-a tratat pe păcătoşii vinovaţi nu înseamnă că Lui îi place vina şi păcatul, deoarece şi-a exprimat neplăcerea faţă de o astfel de întinare prin sacrificiul ispăşitor al Fiului Său. Când admite pe păcătoşii care fuseseră răzvrătiţi şi le oferă prietenia Sa şi cerul, aceasta nu înseamnă că le aprobă purtarea şi caracterul din trecut, deoarece a arătat cât de mult urăşte păcatele lor dându-L pentru ei pe Fiul Său la o moarte de ocară.
În vremea de acum. [în timpul de faţă, KJV; în timpul de acum, Nitz.]. Literal, în sezonul actual, de unde în timpul prezent. Timp de secole, Dumnezeu trecuse cu vederea păcatele oamenilor (Fapte 17,30), dar acum, în cele din urmă, la împlinirea vremii (Gal 4,4; Efes 1,10), neprihănirea Lui a fost arătat prin descoperirea Fiului Său.
Neprihănit. [neprihănit, KJV]. Gr. dikaios, neprihănit. Cuvintele drept şi neprihănit din Noul Testament sunt traduceri ale aceluiaşi cuvânt grec. Înţelesul expresiei este ca Dumnezeu să poată fi văzut că este neprihănit.
Să socotească neprihănit. [îndreptăţind, Nitz.]. Literal şi îndreptăţind. Legătura cu neprihănirea lui Dumnezeu ar fi mai clară dacă această parte a versetului ar fi redată ca El să poată fi neprihănit şi socotind neprihănit. Versetele acestea reflectă problema centrală a marii lupte, problema centrală a planului de răscumpărare (vezi vers. 4). Satana declarase că dreptatea nu se poate împăca în nici un caz cu îndurarea şi dacă legea e călcată, ar fi imposibil ca păcătosul să fie iertat (DA 761). Răzvrătirea ulterioară a omului şi păcatul lui au procurat o nouă ocazie pentru Satana să aducă acuzaţii arogante împotriva lui Dumnezeu şi a guvernării Sale. Dumnezeu, susţinea el, nu putea fi drept şi totuşi să arate milă faţă de păcătos (DA 761).
Timp de câteva mii de ani, Dumnezeu a răbdat acuzaţiile lui Satana şi starea de revoltă a omului. Între timp, fără încetare, El a desfăşurat treptat planul Său minunat, un plan care urma nu numai să facă posibilă iertarea şi restatornicirea păcătoşilor, dar şi să demonstreze pentru totdeauna perfecţiunea absolută a propriului Său caracter şi unirea desăvârşită dintre dreptate şi iubire în guvernarea divină.
Toate acestea au fost anticipate prin tip, simbol şi profeţie în tot Vechiul Testament. Demonstraţia supremă a fost făcută prin întruparea, viaţa, suferinţele şi moartea propriului Fiu al lui Dumnezeu. Dumnezeu stătea acum pe deplin îndreptăţit înaintea universului pentru aparenta Lui trecere cu vederea a păcatelor anterioare ale oamenilor şi pentru îndreptăţirea din partea Sa a acelora care aveau credinţă. Viaţa şi moartea lui Isus au dovedit pentru veşnicie cum priveşte Dumnezeu păcatul (2Cor 5,19; cf. DA 762). Ele au dovedit pentru veşnicie iubirea îmbelşugată a lui Dumnezeu faţă de toate făpturile Sale, o iubire care putea nu numai să ierte, dar şi să-i facă pe păcătoşii căzuţi să se predea Lui, să manifeste credinţă şi ascultare desăvârşită. În felul acesta, acuzaţiile lui Satana erau respinse şi pacea universului era făcută sigură pentru totdeauna. Caracterul lui Dumnezeu era îndreptăţit înaintea universului (vezi PP 68, 69).
Pe cel ce crede în Isus. Literal, cel din credinţa lui Isus. Adică cel care are credinţă în Isus (vezi vers. 22). Îndreptăţirea este numai pentru cel care acceptă descoperirea în Isus a neprihănirii şi iubirii lui Dumnezeu, care se recunoaşte ca fiind o fiinţă pierdută şi condamnată, având nevoie de un Răscumpărător şi care, după ce L-a găsit, Îl recunoaşte cu încredere şi predare din toată inima.
Unde este dar pricina de laudă? Întrucât toţi au păcătuit şi toţi au dat greş în a câştiga o neprihănire proprie prin faptele legii, întrucât toţi sunt la fel de dependenţi de harul lui Dumnezeu pentru obţinerea îndreptăţirii, orice motiv de mândrie omenească este clar îndepărtat. Aceasta probabil se referă îndeosebi la pretenţiile iudeilor, care se mândreau cu privilegiile lor speciale (vezi cap. 2,17.23).
S-a dus. [este exclusă, KJV]. Literal, împiedicată.
Prin ce fel de lege? [prin ce lege?, KJV]. Literal, prin ce fel de lege? În versiunea greacă, lege aici e fără articol (vezi cap. 2,12). Prin lege, Pavel înţelege aici lege în sens de principiu.
A faptelor? Adică o lege sau un principiu că neprihănirea vine prin ascultarea de lege. Un astfel de principiu n-ar exclude lauda, căci dacă un om ar putea pretinde neprihănire şi îndreptăţire pe temeiul faptului că ar fi săvârşit faptele cerute de lege, ar fi putut să aibă anumite motive de mândrie şi laudă (vezi Rom 4,2; Efes 2,9). N-ar fi loc pentru har.
Prin legea credinţei. Literal, printr-o lege a credinţei. Nu există articol în versiunea greacă (vezi cap. 2,12). Pavel se referă la principiul Evangheliei că îndreptăţirea şi neprihănirea vin prin credinţă. Credinţa primeşte smerit şi recunoscător ceea ce oferă Dumnezeu, şi aceasta nu lasă loc pentru laudă. Ce este îndreptăţirea prin credinţă? E lucrarea lui Dumnezeu de a arunca în ţărână slava omului şi de a face pentru om ceea ce nu e în puterea acestuia să facă pentru sine (TM 456).
Pentru că. [de aceea, KJV]. Dovezile textuale sunt împărţite (cf. pag. 10) între expresia aceasta şi pentru că. Pentru că pare mai corespunzător aici. Pavel confirmă afirmaţia din vers. 27 că lauda nu este inclusă în principiul credinţei.
Credem. Gr. logizomai. Acelaşi cuvânt e folosit cu sensul a crede (cap. 2,3), a socoti (cap. 4,3.4, 8,18), a numi (cap. 4,6), a şti (cap. 14,14). Sensul aici pare să fie a considera, a susţine.
Omul. [un om, KJV]. Gr. anthropos, termenul general pentru orice membru al neamului omenesc.
Socotit neprihănit prin credinţă. [îndreptăţit prin credinţă, KJV]. Faptul că îndreptăţirea e prin credinţă lasă se înţeleagă clar că ea nu este o simplă aranjare a situaţiei legale a omului înaintea lui Dumnezeu. Credinţa în Hristos cuprinde în sine o legătură personală cu Răscumpărătorul. Ea cuprinde o atitudine de iubire şi recunoştinţă faţă de Mântuitorul, ca răspuns la iubirea Lui pentru noi, păcătoşii. E bazată pe admiraţia profundă faţă de Isus pentru tot ceea ce este El, cu dorinţa sinceră de a-L cunoaşte mai bine şi a deveni asemenea Lui. Înseamnă să ne sprijinim şi să ne încredem în Hristos în aşa fel încât să fim dispuşi să-L credem pe cuvânt fără rezerve şi să-I urmăm învăţăturile, oriunde ne-ar conduce El.
Fără o astfel de credinţă nu poate exista îndreptăţire. Dumnezeu nu e preocupat numai de iertarea păcatelor trecute. El e preocupat mai ales de refacerea omului, şi aceasta poate fi experimentată numai prin mijlocirea unei astfel de credinţe în Isus Hristos. De aceea, îndreptăţirea nu poate fi separată de experienţele transformatoare ale convertirii, renaşterii şi ulterior a creşterii în sfinţenie. Numai credinţa care acceptă voios şi intră bucuros în fiecare fază a programului lui Dumnezeu pentru refacerea noastră poate să să pretindă să-i fie pusă în socoteală neprihănirea lui Hristos prin îndreptăţirea Sa (vezi vers. 22, cap. 4,25; 5,1).
Fără faptele legii. Literal, fără lucrările legii. În versiunea greacă, lege nu are articol (vezi cap. 2,12). Înţelesul acestei expresii este clar în contextul întregului capitol. Baza fiecărui sistem religios fals a fost ideea greşită că îndreptăţirea poate fi obţinută prin ascultarea de lege. Dar faptele legii nu pot face ispăşire pentru păcate trecute. Îndreptăţirea nu poate fi câştigată prin merite personale. Ea nu poate fi decât primită prin credinţa în jertfa ispăşitoare a lui Hristos. De aceea, în sensul acesta, faptele legii nu au nimic de-a face cu îndreptăţirea. A fi îndreptăţit fără fapte înseamnă a fi îndreptăţit fără a face ceva în tine însuţi care să merite îndreptăţirea.
Lucrul acesta nu poate fi interpretat ca însemnând că omul care a fost îndreptăţit este prin aceasta eliberat de ascultarea de lege sau de săvârşirea de fapte bune (nu mai trebuie de-acum să asculte de lege şi să facă fapte bune). Credinţa prin care a fost îndreptăţit se va da pe faţă în ascultare. De repetate ori Pavel scoate în evidenţă locul faptelor bune în viaţa creştinului (1Tim 5,10; 6,18; 2Tim 3,17; Tit 2,7.14; 3,18 etc.) . Dar el clarifică la fel de bine că aceste fapte bune nu dau îndreptăţire (vezi Rom 4,2.6; 9,32; 11,6; Gal 2,16; 3,2.5.10; Efes 2,9; 2Tim 2,9).
Numai Dumnezeul iudeilor? [al iudeilor numai, KJV]. Întrucât îndreptăţirea este prin credinţă şi nu prin faptele legii, ea este fără plată şi la îndemâna neamurilor, care nu au legea scrisă, aşa cum e pentru iudei, care au fost mai privilegiaţi. Mântuirea e oferită neamurilor şi iudeilor în aceleaşi condiţii. Dumnezeu a dat pe Fiul Său pentru că a iubit lumea (Ioan 3,16), nu numai pe iudei. El vrea ca toţi oamenii să fie mântuiţi (1Tim 2,4). concepţia aceasta a iubirii atotcuprinzătoare a lui Dumnezeu nu era uşor de înţeles pentru unii din conducătorii iudei ai bisericii creştine timpurii (vezi Fapte 10,28.34; 11,1-3.17.18; 15,1.8-11). La Dumnezeu nu există nici un fel de părtinire (Rom 2,11).
Deoarece Dumnezeu este unul singur. Dovezi textuale favorizează (cf. pag. 10) formula dacă lucrurile sunt aşa că Dumnezeu este unul. Pavel ştie că afirmaţia lui cu privire la unicitatea lui Dumnezeu este tot atât de sigură pentru cititorii săi cum e pentru sine, dar el o pune în forma aceasta pentru a face mai eficientă logica argumentaţiei sale. Cea mai importantă dintre toate doctrinele iudaice era că Iehova este Dumnezeu singur şi Dumnezul tuturor împăraţilor de pe pământ (Deu 6,4; 2Re 19,15; Isa 44,6; 1Cor 8,4-6; 1Tim 2,4-6). El a făcut pe toţi oamenii, ieşiţi dintr-un singur [El a făcut dintr-un singur sânge toate naţiunile de oameni] (vers. 28). Acest acelaşi şi unul singur Dumnezeu oferă îndreptăţire tuturor oamenilor de pretutindeni, fără căutare
la faţă, pe temeiul credinţei.
Tăiaţi împrejur. [circumciderea, KJV]. Adică cei circumcişi, iudeii (vezi Gal 2,9).
Prin credinţă. Literal, prin credinţa, adică prin credinţa la care s-a făcut referire la începutul versetului. Nu e lucru sigur că trebuie să se dea importanţă diferenţei dintre expresia aceasta şi expresia prin credinţă. Uni le-au privit ca având acelaşi înţeles. Accentul este pus pe credinţă. Credinţa şi nu circumciziunea va aduce îndreptăţirea iudeului. La fel cineva dintre neamuri, chiar dacă e circumcis, va fi îndreptăţit prin aceeaşi credinţă care e cerută iudeului.
Desfiinţăm. [facem neavenită, KJV]. Gr. katargeo, a face nulă şi neavenită. Vezi vers. 3.
Prin credinţă desfiinţăm noi Legea? În versiunea greacă, lege e fără articol (vezi cap. 2,12). Pavel a spus deja că îndreptăţirea lui Dumnezeu s-a manifestat separat de lege (cap. 3,21) şi că un om este îndreptăţit prin credinţă, în afara faptelor legii (vers. 28). Dându-şi, pe cât se pare, seama că aceste afirmaţii ar putea duce la ideea greşită că credinţa desfiinţează principiul legii, Pavel pune întrebarea aceasta retorică şi îi dă răspuns printr-o imediată şi categorică negare. E adevărat că Pavel a făcut nulă şi neavenită părerea iudaică privitoare la lege ca mijloc de a ajunge la îndreptăţire şi insistenţa iudeilor că neamurile trebuie să urmeze aceeaşi metodă (Fapte 15,1; Gal 2,16-19). Dar legea, în adevăratul ei rol e întărită şi nu desfiinţată prin metoda rânduită de Dumnezeu a îndreptăţirii păcătoşilor (vezi Rom 3,28).
Nicidecum. Vezi vers. 4.
Dimpotrivă. [ba chiar , KJV]. Pavel scoate în evidenţă locul legii ca principiu şi îndeosebi în contextul acestui capitol, aşa cum este încorporat în legea revelată a Vechiului Testament. El a vorbit deja despre mărturia Vechiului Testament despre învăţăturile care în curând urmau să devină cunoscute ca Noul Testament (vers. 21). Acum el afirmă că legea, văzută ca o revelaţie a voii sfinte a lui Dumnezeu şi a principiilor veşnice ale moralităţii, e pe deplin îndreptăţită şi statornicită de Evanghelia neprihănirii prin credinţa în Isus Hristos. Isus a venit pe acest pământ pentru a preamări legea (Isa 42,21; cf. Mat 5,17) şi pentru a descoperi prin viaţa Sa de ascultare desăvârşită că creştinii pot, prin harul dătător de putere al lui Dumnezeu, să asculte de legea Lui. Planul îndreptăţirii prin credinţă descoperă aprecierea lui Dumnezeu pentru legea Sa prin cererea şi oferirea jertfei ispăşitoare. Dacă îndreptăţirea prin credinţă desfiinţează legea, atunci nu era nevoie de moartea ispăşitoare a lui Hristos pentru a-i elibera pe păcătoşi de păcatele lor şi, în felul acesta, de a readuce pacea cu Dumnezeu.
Mai mult, adevărata credinţă implică în sine o voinţă fără rezerve de a împlini voia lui Dumnezeu într-o viaţă de ascultare de Legea Lui (vezi Rom 3,28). Adevărata credinţă, întemeiată pe iubirea din toată inima a Mântuitorului, poate duce numai la ascultare. Faptul că Hristos a suportat
o astfel de suferinţă din cauza călcării Legii lui Dumnezeu este unul dintre motivele cele mai puternice pentru ascultare. Noi nu repetăm cu uşurinţă şi grabnic un fel de purtare care-i acoperă pe prietenii noştri de pe pământ cu nenorocire. La fel nu putem face altceva decât să urâm păcatele care au pricinuit atâta chinuri celui mai bun Prieten al tuturor. Una dintre principalele măreţii ale planului de mântuire este că, deşi el face posibilă îndreptăţirea păcătosului prin credinţă, oferă în acelaşi timp influenţe puternice pentru a produce în acesta dorinţa de a asculta.Planul neprihănirii prin credinţă aşează legea în adevărata ei poziţie. Rolul legii este de a convinge de păcat (vers. 20) şi de a descoperi marele etalon al neprihănirii. Păcătosul care e confruntat cu legea vede nu numai păcatele sale, vede şi lipsa calităţilor pozitive. Legea conduce, în felul acesta, la Hristos şi la Evanghelie (Gal 3,24). Atunci credinţa şi iubirea dau naştere unei atitudini noi, de ascultare faţă de legea lui Dumnezeu, ascultare ce izvorăşte din credinţă (Rom 1,5; 16,26), ascultarea iubirii (cap. 13,8.10).
Conflictul final în marea luptă dintre Hristos şi Satana se va concentra asupra acestei chestiuni a autorităţii şi funcţiei legii lui Dumnezeu. Faptul că acum nu mai e necesar să dăm ascultare deplină fiecărui precept al legii lui Dumnezeu constituie marea amăgire pe care Satana o va aduce asupra lumii (Apoc 12,17; 14,12; cf. DA 763).
Comentarii Ellen G. White
2 AA 380; 5T 533
4 1T 323
1. 11.12 COL 189 18 2T 292, 348, 560, 630
20 GC 467; 2T 449, 452, 512
25 GC 461, 468
26 COL 163, 168; DA 762; MYP 70; 4T 418; 5T 739; 9T 193
2. 27.28 SC 59 31 COL 128, 314; GC 468, 584; MB 50; PP 373