Acum dar nu este. [Nu este deci, KJV]. Această expresie introductivă arată strânsa legătură dintre capitolele 7 şi 8. Capitolul 8 este o dezvoltare a exclamaţiei recunoscătoare a lui Pavel din cap. 7,25: Mulţumesc lui Dumnezeu prin Isus Hristos Domnul nostru. El trece acum de la analiza făcută de el luptei chinuitoare cu păcatul la o explicaţie a vieţii de pace şi libertate oferită celor care trăiesc, în Hristos Isus.

Nici o osândire. Veste cea mai bună a Evangheliei este că Hristos a venit să osândească păcatul, nu pe păcătoşi (Ioan 3,17; Rom. 8,3). Celor care cred şi îşi acceptă prevederile generoase ale Evangheliei şi care, în credinţă, se predau unei vieţi de ascultare iubitoare, Hristos le oferă îndreptăţirea şi eliberarea. S-ar putea să fie lipsuri în caracterul credinciosului, dar când este în inimă hotărârea de a asculta de Dumnezeu, când sunt depuse eforturi în scopul acesta, Isus acceptă dispoziţia aceasta şi efortul acesta drept cel mai bun serviciu al omului, şi El completează lipsa cu propriul Său merit divin (EGW, ST 16 iunie, 1890). Pentru unii ca aceştia nu e osândire. (Ioan 3,18).

În Hristos Isus. Această des folosită expresie în NT lasă a se înţelege intimitatea legăturii dintre creştin şi Hristos. Ea înseamnă mai mult decât de a fi dependent de El sau numai de a fi urmaşul sau discipolul Lui. Ea lasă a se înţelege o unire zilnică cu Hristos (Ioan 14,20; 15,4-7). Ioan descrie această unire ca fiind în El (1 Ioan 2,5.6.28; 3,24; 5,20). Petru la fel vorbeşte despre a fi în Hristos (1 Petru 3,16; 5,14). Dar ideea este în deosebi caracteristică pentru Pavel. El o aplică la bisericii (Gal. 1,22; 1 Tes. 1,1; 2,14; 2 Tes. 1,1). Ca şi la persoane în parte (1 Cor. 1,30; 2 Cor. 5,17 Ef. 1,1 etc.). Isus a scos în evidenţă intimitatea acestei uniri prin parabola Sa despre Viţă şi Mlădiţă (Ioan 15,2-7).

Afară de cazul că o persoană experimentează această unire transformatoare cu Hristos, el nu poate pretinde izbăvire de condamnare. Credinţa mântuitoare care aduce împăcare şi îndreptăţire (Rom. 3,22-26) lasă a se înţelege o experienţă de care Pavel vorbeşte ca fiind în Hristos (vezi vers. 28).

[Care nu umblă, KJV; Nitz.]. Pot fi citate dovezi textuale importante (cf. p. 10) pentru omiterea expresiei care nu umblă după carne, ci după Duhul. Ea e în general privită ca fiind adăugată aici prin împrumut din vers. 4.

Duhului de viaţă. Adică Duhul dând viaţă. El e numit aşa pentru că exercită puterea dătătoare de viaţă (vezi vers. 11). Legea Duhului de viaţă este puterea Duhului Sfânt stăpânind ca o lege în viaţă. Expresia de viaţă exprimă efectul realizat, ca în îndreptăţirea vieţii (vezi cap. 5,18) şi pâinea vieţii (Ioan 6,35). Duhul aduce viaţă şi libertate, în contrast cu legea păcatului, care produce numai moarte şi osândire (vezi Rom. 7,21-24).

În Hristos Isus. Unii traducători leagă cuvintele acestea cu Duhul de viaţă. Alţii le leagă cu m-a izbăvit. Interpretarea de pe urmă poate să fie mai naturală. Pavel scoate în evidenţă faptul că Duhul exercită puterea Sa dătătoare de viaţă prin unirea cu Hristos. Tocmai în experienţa unei strânse comuniuni şi uniri cu Hristos primeşte creştinul puterea aceasta de a birui în lupta împotriva păcatului.

M-a izbăvit. [M-a făcut liber, KJV]. Sau m-a liberat. Dovada textuală este divizată (cf. p. 10) între exprimarea m-a şi te-a. Diferenţa e inconsecventă. Pavel fără îndoială se referă în trecut la experienţa sa de renaştere şi botez, când a început să umble în înnoire de viaţă (cap 6,4 şi să servească în înnoire de duh (cap. 7,6).

Legea păcatului şi a morţii. Adică, autoritatea exercitată de păcat şi sfârşind cu moartea. Păcatul nu mai e influenţa predominantă şi conducătoare în viaţa sa. Duhul de viaţă care locuieşte înăuntru inspiră ascultare şi dă putere să mortifice faptele trupului (vers. 13). În felul acesta, legea Duhului vieţii lucrează direct contrar legii păcatului şi a morţii din mădulare, dând putere credinciosului să biruiască influenţa distrugătoare a păcatului şi să-l elibereze de robia şi condamnarea păcatului.

Lucru cu neputinţă legi. [Ceea ce legea nu putea face, KJV]. Literal, lucrul cu neputinţă Legii. Articolul este prezent pe lângă lege şi în versiunea greacă (vezi cap. 2,12). Construcţia greacă e dificilă şi a fost mult discutată. Totuşi, înţelesul lui Pavel în acest verset pare clar. Dumnezeu a făcut ceea ce legea nu a fost în stare să facă. El a condamnat păcatul, şi în felul acesta e cu putinţă ca creştinul să-i biruiască puterea şi să trăiască o viaţă de biruinţă în Hristos.

Firea pământească o făcea fără putere. [Slabă prin carne. KJV; Neputincioasă prin carne, Nitz.]. Această cauză a eşecului fusese deja explicată în cap. 7,14-25. Legea poate să arate calea cea dreaptă, dar nu poate face în stare pe omul slab şi căzut să umble pe ea. Pavel continuă să îndreptăţească legea (vezi cap. 7,7.10.13.14.), atribuind slăbiciunea ei aparentă nu la vreun defect inerent în legea însăşi, ci mai de grabă lipsei de putere a naturii omeneşti, coruptă şi slăbită de păcat. Nu e funcţia legii de a ierta şi de a readuce la ascultare. Legea nu poate decât să dea la iveală călcarea legii şi neprihănirea şi să impună ascultarea (cap. 3,20; 7,7). De aceea, Legea lui Dumnezeu nu poate fi blamată sau dispreţuită pentru faptul că nu produce rezultate pentru care nu a fost deloc intenţionată. Eşecul nostru de a da deplină ascultare trebuie să fie arătat ca o vină a noastră.

A osândit păcatul. Natura omenească fără de păcat a lui Hristos era o condamnare vie a păcatului. Cu privire la acest fel de condamnare prin contrast vezi şi Mat. 12,41.42; Evrei 11,7. Mai mult, moartea ispăşitoare a lui Hristos faţă de păcat (Rom. 6,10) a descoperit şi dovedit pentru veşnicie păcătoşenia peste măsură de mare a păcatului, căci păcatul a fost ceea ce a pricinuit moartea Fiului lui Dumnezeu. Această osândire a păcatului, săvârşită de viaţa şi moartea lui Hristos, înseamnă şi nimicirea puterii rele a păcatului faţă de credincios care e unit cu Hristos în moartea Lui şi care se ridică împreună cu El la viaţa cea nouă în Duhul (vers. 1-13).

În firea pământească. [În carne, KJV]. Hristos a întâmpinat, a biruit şi a condamnat păcatul în sfera în care îşi exercitase mai înainte stăpânirea şi domnia. Carnea [Firea pământească], scena anterioarelor triumfuri ale păcatului, acum a devenit scena înfrângerii şi expulzării lui.

Însuşi Fiul Său. Cuvântul său scoate în evidenţă strânsa legătură dintre Tatăl şi Fiul (vezi vers. 32). În Col. 1,13, Hristos e descris ca iubitul Său Fiu, literal Fiul iubirii Sale. Uneori e tendinţa de a atribui o iubire mai mare şi o jertfire de sine mai mare lui Hristos decât Tatălui. E bine de a reţine că din cauză că Dumnezeu atât de mult a iubit lumea a dat pe singurul Său Fiu (Ioan 3,16; 1 Ioan 4,9). Pentru a salva pe oamenii căzuţi, El S-a jertfit pe Sine în Fiul Său (vezi 2 Cor. 5,19; cf. DA 762). Hristos a venit pentru a descoperi iubirea cea fără de margini a Tatălui Său (Ioan 14,9; cf. Mat. 5,43-48).

Din pricina păcatului. [Şi pentru păcat, KJV]. Sau şi cu privire la păcat. Şi arată legătura cu expresia anterioară. Dumnezeu a trimis pe Fiul Său în asemănarea cărnii păcătoase şi din pricina păcatului. Din pricina păcatului [pentru păcat] e de la grecescul peri hamartios, care poate fi redat şi ca jertfă pentru păcat. Peri hamartios e adesea folosit cu sensul acesta în LXX. Numai în Levitic sunt mai mult de 50 de astfel de ocazii (vezi Lev. 4,33; 5,6.7.8.9; 7,37; etc.; cf. Ps. 40,6). Expresia apare de asemenea cu înţelesul acesta în NT, în Evrei 10,6-8, unde e citat Ps. 40,6-8. În consecinţă un număr de versiuni engleze au favorizat traducerea ca o jertfă pentru păcat (vezi RV; Moulton; Goodspeead; RSV, notă sub asterisc).

Pe de altă parte, însă, contextul poate indica faptul că expresia ar trebui să fie înţeleasă întrun sens mai general. Scopul lui Pavel în pasajul acesta e de a explica faptul că creştinul poate avea acum biruinţă asupra păcatului. Legea era lipsită de putere pentru a-i da o astfel de biruinţă, dar Dumnezeu, prin trimiterea Fiului Său, a făcut să fie la îndemână o astfel de putere. Hristos a venit nu numai ca să poarte pedeapsa pentru păcat în moartea Sa, dar şi pentru ca să distrugă stăpânirea lui şi pentru a-l îndepărta din viaţa celor care-L urmează. Acest întreg scop al misiunii Sale poate fi cuprins în cuvintele din pricina păcatului. El a venit să se ocupe de păcat şi să procure leacul contra lui. El a venit pentru a face ispăşire pentru păcat, pentru a nimici păcatul şi pentru a sfinţi şi a salva victimele lui.

Cerinţa. [Neprihănirea, KJV; hotărârea, Nitz.]. gr. Dekaioma. Acesta nu este cuvântul obişnuit pentru neprihănire, care e dikaiosune, folosit adesea de Pavel în epistola sa (cap. 1,17; 3,5; 4,3; etc.), dikaioma exprimă ideea de ceea ce e tratat ca neprihănit (vezi Rom. 1,32; 2,26; 5,16.18; cf. Luca 1,6; Evrei 9,1, unde dikaioma e tradus porunci [rânduieli; hotărâri]. Din care cauză Pavel se referă aici la neprihănitele cerinţe ale legii, ascultare de neprihănitele ei cereri.

Legii. Articolul e prezent şi în versiunea greacă (vezi cap. 2,12. În contextul acesta, Pavel încă vorbeşte despre Lege, pe care o aprobă (vers. 22) de care avea o mare plăcere (vers. 22) dar pe care se descoperea că nu e în stare să o asculte, fiind despărţit de Hristos (vers. 15-25).

Să fie împlinită. Sau să poată fi realizată, sau să poată fi satisfăcută. Dumnezeu a trimis pe Fiul Său în asemănarea cărnii păcătoase, pentru ca oamenii să poată fi făcuţi în stare să împlinească pe deplin neprihănitele cerinţe ale sfintei Sale Legii. Planul mântuirii este de a aduce viaţa omului în armonie cu voia divină. Dumnezeu nu a dat pe Fiul Său pentru a schimba sau a desfiinţa legea Sa, sau pentru a elibera pe om de necesitatea desăvârşitei ascultării. Legea a stat totdeauna ca o expresie a voiei neschimbătoare şi a caracterului neschimbător ale lui Dumnezeu. Omul căzut fusese neînstare de a asculta de cerinţele ei, şi legea nu posedase putere de a-l întări să asculte. Dar acum, Hristos venise pentru a face cu putinţă ca omul să dea o perfectă ascultare. Versetele acestea arată clar locul şi autoritatea în continuare a Legii lui Dumnezeu în Evanghelie şi în planul de mântuire (vezi cap. 3,31). Pavel nu spune ca să fie parţial împlinită. Biblia vorbeşte consistent de o transformare întreagă, de o ascultare desăvârşită (vezi Mat. 5,48; 2 Cor. 7,1; Ef. 4,12.13; Col. 1,28; 4,12; 2 Tim. 3,17; Evrei 6,1; 13,21). Dumnezeu cere desăvârşirea copiilor Săi şi viaţa desăvârşită a lui Hristos în natura Lui omenească este asigurarea din partea lui Dumnezeu pentru noi că prin puterea Lui şi noi putem ajunge la desăvârşire de caracter (vezi COL 315; AA 531).

Trăim. [Umblarea, KJV]. Literal, umblăm încoace şi încolo, lăsând a se înţelege conduită obişnuită de fiecare zi. De unde poate fi tradusă trăim (vezi Rom. 6,4; 2 Cor. 5,7; 10,3; Ef. 2,10; 4,1).

Nu după îndemnurile firii pământeşti. Adică, nu după carne. Aceia în care e implicată dreapta cerinţă a legii, nu mai trăiesc după dictatele şi impulsurile firii pământeşti [cărnii]. Satisfacerea dorinţelor carnale numai e principiul călăuzitor în viaţa lor.

După îndemnurile Duhului. Adică, ei îşi reghidează purtarea după dictatele şi călăuzirea Duhului, Duhul sălăşluitor al lui Hristos (vers. 9). Dreapta cerinţă a legii e împlinită în ei. Ceea ce cere legea e concretizat în iubirea creştină, deoarece iubirea este împlinirea legii (cap. 13,10). La fel, rezultatele lucrării Duhului Sfânt în viaţă este iubire, deoarece roada Duhului este iubire (Gal.

5,22). În consecinţă, viaţa în acord cu Duhul înseamnă o viaţă în care neprihănitele cerinţe ale legii sunt împlinite – o viaţă de iubire şi o iubitoare ascultare. Ca o astfel de viaţă să poată fi făcută cu putinţă pentru credincioşi a fost marele scop pentru care Dumnezeu a trimis pe Fiul Său în lume.

Unii comentatori preferă să interpreteze expresia aceasta ca referindu-se în deosebi la duhul înnoit al omului, prin care lucrează Duhul Sfânt. Ei înţeleg că Pavel subliniază faptul că viaţa noastră nu mai e cârmuită de firea noastră inferioară, ci de cea superioară, spirituală. Interpretarea aceasta este reflectată de un număr de versiuni prin scrierea lui spirit fără de literă mare la început (vezi RV).

Cei ce trăiesc. [Cei care sunt, KJV; Nitz.]. Această expresie poate arăta un aspect diferit de umblă (vers. 4). A fi după îndemnurile firii pământeşti [după carne] înseamnă a avea firea pământească drept principiu călăuzitor al fiinţei noastre. A umbla după îndemnurile firii pământeşti înseamnă a urma principiul acesta în viaţa de toate zilele. Umblă exprimă manifestarea corespunzătoare stării exprimate de trăiesc. Vezi vers. 4.

Umblă. [Se gândesc, KJV; Nitz.]. Gr. phroneo, a gândi la, a purta grijă de, a-şi lega mintea şi inima de, a umbla după. Cuvântul denotă întreaga acţiune a afecţiunilor şi a voinţei ca şi a raţiunii. Comparaţi folosirea lui phroneo în Mat. 16,23; Rom. 12,16; Fil. 3,19; Col. 3,2. Întreaga activitate intelectuală şi morală a celor care umblă după îndemnurile firii pământeşti e fixată la mulţumirea egoistă a dorinţelor nespirituale.

Lucrurile firii pământeşti. [Lucrurile cărnii, KJV; Nitz.]. Noi suntem sub influenţa predominantă a unuia sau celuilalt dintre cele două principii puse în contrast în versetul acesta. Aşa după cum unul sau altul are stăpânirea, tot aşa va fi înfăţişarea vieţii noastre şi caracterul acţiunilor noastre. Pavel descrie contrastul absolut dintre lucrurile firii pământeşti [ale cărnii] şi lucrurile Duhului în Gal. 5,16-24.

Umblarea după lucrurile firii pământeşti. [A fi cu gânduri carnale, KJV; gândirea cărnii, Nitz.]. Literal, gândul [nu gândirea] cărnii. În cazul acesta, gândirea înseamnă cugetare, scop, intenţie, înclinaţie ca în propoziţia el cunoaşte gândul Duhului [ştie care este năzuinţa Duhului] (vers. 27).

Moarte. A nu gândi decât la împlinirea dorinţelor firii pământeşti înseamnă moarte. Cel care trăieşte pentru acest scop egoist e mort pe când încă trăieşte (1 Tim. 5,6; vezi şi Ef. 2,1.5), şi condiţia de faţă a morţii spirituale poate duce numai la moartea finală veşnică. Motivul pentru aceasta, este explicat în Rom. 8,7.

Umblarea după lucrurile Duhului. [A fi cu gând spiritual, KJV; gândirea spiritului, Nitz.]. Literal gândul [sau gândirea] Duhului.

Viaţă şi pace. A fixa mintea la lucrurile Duhului, nu a avea gândurile şi dorinţele guvernate numai de Duhul lui Dumnezeu, are ca rezultat armonia aceea sănătoasă şi dătătoare de viaţă a tuturor funcţiilor sufletului care este o garanţie sigură şi o pregustare a vieţii viitoare (vezi Ef. 1,13.14). Prezenţa Duhului lui Dumnezeu aduce iubire, bucurie şi pace în viaţă (Gal. 5,22), începutul înăuntrul nostru a Împărăţiei lui Dumnezeu, care e neprihănire şi pace, şi bucurie în Duhul Sfânt (Rom. 14,17).

Cei care sunt duhovniceşti şi umblă după Duhul (cap. 8,1) se bucură de pacea iertării şi împăcării (cap. 5,1). Iubirea lui Dumnezeu e turnată în inimi (cap. 5,5) şi ei au bucuria şi încurajarea de a vedea cerinţa dreaptă a legii împlinită în viaţa lor (cap. 8,4). Ei privesc înainte către mântuirea finală şi viaţă veşnică. Dimpotrivă, cei fireşti care umblă după îndemnurile firii pământeşti vers. 4,6) cunosc numai experienţa distrugătoare a robiei şi condamnării (vers. 1,15,21). Şi pot privi înainte numai la judecată şi moarte (cap. 1,32; 2,5.6; 6,21.22).

Fiindcă. Pavel acum explică pentru ce gândirea cărnii este moarte.

Umblarea după îndemnurile firii pământeşti. [Gândirea cărnii, KJV; Nitz.]. Gr. phronema tes sarkos tradusă a fi firesc în vers. 6 (vezi comentariul acolo).

Vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu. Fixarea gândurilor la cele ale cărnii şi în felul acesta trăirea unei vieţi de afirmare a propriei sale persoane şi de mulţumire de sine înseamnă în chip inevitabil o viaţă care este vrăjmaşă lui Dumnezeu şi în dezacord cu voia Lui (vezi Iacov 4,4). O astfel de purtare duce la înstrăinare de izvorul vieţii – o înstrăinare care înseamnă moarte. Această vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu este opusul păcii care revine acelora care trăiesc în Duhul (Rom. 8,6).

Nu supune. [Nu e supusă, KJV]. Sau nu se supune. În terminologia militară, verbul înseamnă supunere faţă de un ordin. Timpul prezent sugerează insubordonare continuă. Mintea care este fixată asupra cărnii descoperă ostilitatea ei contra lui Dumnezeu prin continuă neascultare faţă de Legea Lui.

Şi nici nu poate să se supună. Mintea firească e cu totul incapabilă de a se supune legii lui Dumnezeu. Numai prin puterea transformatoare a Duhului Sfânt e făcută din nou cu putinţă ascultarea.

Când omul a fost creat la început, mintea şi viaţa lui erau în desăvârşită armonie cu voia lui Dumnezeu. Principiile Legii lui Dumnezeu erau scrise în inima lui. Dar păcatul a adus înstrăinare de Dumnezeu şi inima omului a ajuns să fie umplută cu vrăjmăşie şi răzvrătire. În consecinţă, fără încetare de la căderea omului, sub puterea păcatului, el a urmat pornirile cărnii [firi pământeşti], care au adus în mod inevitabil la neascultare de Legea lui Dumnezeu. Acesta e motivul pentru care e imposibil pentru om să ajungă la neprihănire şi mântuire prin propriile sale încercări legaliste de ascultare. Afară de cazul că moare faţă de păcat şi e născut din nou la o viaţă nouă în Duhul (cap. 6) el este incapabil de supunere faţă de voia lui Dumnezeu (vezi PP 64).

Deci. Gr. de, aici simplu şi. Cuvântul nu introduce o concluzie sau consecinţă din vers. 7, ci numai repetă conţinutul vers. 7, într-o formă oarecum diferită şi poate mai personală. Legătura poate fi parafrazată astfel: Gândirea cărnii e vrăjmaşă împotriva lui Dumnezeu… şi cei care sunt în carne nu pot să placă lui Dumnezeu.

Pământeşti. [În carne, KJV]. Aceasta poate fi o expresie mai tare decât după îndemnurile firii pământeşti [după carne] (vers. 4, 5). Înseamnă a fi absorbit şi cârmuit de lucrurile firii pământeşti [ale cărnii].

Nu pot să placă lui Dumnezeu. Lui Dumnezeu Îi place credincioşia şi ascultarea. El îşi găsea plăcerea în Fiul Său (Mat. 3,17; 12,18; 17,5; Ioan 8,29). El priveşte cu plăcere la acte de credinţă şi iubire (Fil. 4,18; col. 3,20; Evrei 13,16.21). Dar astfel de vieţi de credinţă, ascultare şi iubire sunt cu putinţă numai pentru cei care trăiesc prin puterea sălăşluind înăuntru a Duhului Sfânt. Cei care sunt pământeşti [în carne] nu pot face lucruri care plac lui Dumnezeu. Purtarea lor firească este o purtare de vrăjmăşie şi neascultare.

Versetul acesta pune un nou accent şi un plus de explicaţie la zeloasa susţinere a lui Pavel din epistola aceasta că eforturile legaliste de ascultare sunt sortite eşecului (Rom. 3,20; 7,14-25). Aceia care se sprijină pentru mântuire pe nădejdea înşelătoare că propriile lor fapte de ascultare sunt plăcute lui Dumnezeu şi că merită favoarea Lui mântuitoare sunt avertizaţi în versetul acesta că nu pot să câştige plăcerea lui Dumnezeu în felul acesta. Atâta vreme cât sunt pământeşti [în carne] nu pot să placă lui Dumnezeu, nu pot să asculte de Legea Lui.

Voi însă. În felul său caracteristic, Pavel îşi exprimă încrederea în cititorii săi. Dar apoi el califică susţinerea sa adăugând condiţia de care depinde în mod necesar afirmaţia lui cu privire la ei.

Duhovniceşti. [În Duhul, KJV, În spirit, Nitz.]. Viaţa cea veche în firea pământească [în carne] încetează numai când începe viaţa cea nouă în Duhul. Puterea dominatoare din firea pământească poate fi alungată din viaţă numai când Duhul Sfânt este invitat să vină şi să exercite deplin control. Când Duhul cu adevărat sălăşluieşte înăuntru, viaţa după firea pământească a încetat.

Versetul acesta este o invitaţie la cercetare de sine. Noi suntem duhovniceşti şi trăim în Duhul, dacă e aşa că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în adevăr în noi. Noi putem şti dacă Duhul locuieşte în noi prin prezenţa sau absenţa roadei Duhului (Gal. 5,22) în viaţa noastră. Absenţa roadei este dovada că noi trăim în firea pământească.

Locuieşte. Aceasta arată prezenţa continuă şi permanentă a Duhului, nu numai răpiri ocazionale de entuziasm şi zel. Pavel în altă parte reprezintă Duhul Sfânt ca locuind în inimile creştinilor (vezi 1 Cor. 3,16; 6,19). Expresia în voi denotă intimitatea legăturii personale dintre credincios şi Duhul. Ea lasă a se înţelege deplina supunere a voinţei creştinului la voia lui Dumnezeu.

Duhul lui Hristos. Comparaţia termenii Duhul lui , Duhul lui Hristos. Duhul Sfânt este numit în altă parte Duhul lui Hristos (1 Petru 1,11; cf. 2 Petru 1,21). Duhul Fiului Său (Gal. 4,6), şi Duhul lui Isus Hristos (Fil. 1,19). Cu privire la legătura Duhului Sfânt cu Hristos vezi Ioan 14,26; 15,26; 16,7.13.14.

Nu este al Lui. Sau nu-i aparţine. Nu e de ajuns de a fi convins intelectual de adevărul creştinismului. Spiritul lui Hristos trebuie să locuiască lăuntric. O mărturisire a creştinismului nu face în ea însăşi pe un om un adevărat urmaş al lui Hristos. Putem cunoaşte că noi suntem cu adevărat ai Lui, dacă El ne-a dat din Duhul Său (1 Ioan 4,13). Când viaţa de toate zilele descoperă iubire, bucurie, pace şi alte daruri ale Duhului (Gal. 5,22) e dovadă de adevărat creştinism. Dar dacă, dimpotrivă, vieţile noastre sunt mânjite de lipsă de bunătate, de egoism şi de vanitate, atunci nu suntem ai Lui.

Versetul acesta este plin de serioasă avertizare. Un creştin cu numele se poate să pară că subscrie la toate doctrinele şi se conformă la toate practicile bisericii. Se poate ca el să fie activ în lucrarea lui Dumnezeu. Se poate să fie binevoitor să dea toată averea să hrănească pe săraci sau chiar să-şi dea trupul să fie ars, dar dacă Duhul nu locuieşte în el şi roada Duhului (Gal. 5,22) nu este evidentă în viaţa lui, el nu este al Lui (1 Cor. 13,3). Cel care e mândru, înfumurat, frivol, lumesc, avar, lipsit de bunătate, căutător de greşeli are comuniune, nu cu Duhul lui Hristos, ci cu un alt duh (5T 225).

Şi dacă Hristos. Sau, dar dacă Hristos. Aceasta arată că a avea Duhul lui Hristos (vers. 9) înseamnă a avea pe Hristos locuind în inimă ca principiul al vieţii (vezi şi Ioan 6,56; 15,4; 2 Cor. 13,5; Gal. 2,20; Ef. 3,16,17; Col. 1,27).

Trupul vostru este supus morţii. [Trupul este mort, KJV; Nitz.]. Comentatorii au interpretat textul acesta în mai multe feluri. Totuşi referirea evidentă în vers. 11 la învierea trupului muritor arată că Pavel vorbeşte aici de moartea fizică din cauza păcatului (vezi cap. 5,12). Chiar şi cei care sunt renăscuţi spre viaţa cea nouă în Duhul, sunt încă supuşi morţii, moartea care a fost transmisă de la Adam asupra tuturor oamenilor. Dar, deoarece Duhul locuieşte în ei, ei privesc înainte la înviere şi la viaţa veşnică (cap. 8,11).

Duhul. [Duhul, KJV]. Sau duhul. Contextul mai ales contrastul direct dintre trup şi duh (cf. 1 Cor. 7,34; 2 Cor. 7,1; Iacov 2,26) pare să arate că Pavel se referă aici la duhul omului.

Este viu. [E viaţă, KJV; Nitz.]. Pavel nu spune că duhul este viu, ci că este viaţă, deşi multe versiuni recente dau traducerea este viu sau are viaţă. Duhul omului străbătut de puterea dătătoare de viaţă a Duhului Sfânt posedă o viaţă întreţinută de Dumnezeu. În duhul omului, Duhul lui Dumnezeu săvârşeşte lucrarea Lui vindecătoare şi transformatoare.

Din pricina neprihănirii. [Din cauza neprihănirii, KJV]. Pretutindeni în Scripturi neprihănirea este consistent asociată cu viaţa, după cum păcatul e asociat cu moartea. Când e neprihănire în viaţă, e dovadă de prezenţa şi puterea Duhului lui Dumnezeu şi aceasta înseamnă viaţă.

Unii comentatori preferă să limiteze înţelesul neprihănirii în acest pasaj la neprihănirea lui Hristos pusă în socoteala credinciosului ca neprihănire dătătoare de viaţă (cap. 5,18). Dar contextul nu pare să indice o astfel de limitare. Luând neprihănirea în înţelesul cel mai cuprinzător, concepţia lui Pavel pare să fie că, deşi trupul e mort din cauza păcatului lui Adam, la care toţi am participat (vezi cap. 5,12) duhul este viaţă din cauza neprihănirii lui Hristos, care la început a fost pusă în socoteală ca neprihănire şi mai târziu acordată ca sfinţire. Acest dar al neprihănirii e însoţit de darul vieţii veşnice (cap. 5, 17.18.21). Şi dovada că am primit darul neprihănirii şi primirii înaintea lui Dumnezeu e prezenţa Duhului pururi viu, pururi activ al lui Dumnezeu (Ef. 1,13).

Va învia şi. Adică, la fel va face viu. Pavel adesea reprezintă învierea lui Hristos ca garanţie a învierii credinciosului (1 Cor. 6,14; 15,20-23; 2 Cor. 4,14; …. 3m21M 1 Tes. 4,14).

Din pricina Duhului Său. [Prin Duhul Său, KJV; Nitz.]. Dovezi textuale favorizează (cf. p. 10) exprimarea din cauza Duhului Său. Potrivit cu exprimarea din KJV, Duhul Sfânt este puterea prin care sunt înviaţi morţii. Potrivit cu cealaltă exprimare, Duhul Sfânt este motivul pentru care ei sunt înviaţi. Ambele idei sunt adevărate, şi fiecare e corespunzătoare în contextul acesta. Duhul Sfânt este Duhul vieţii (vers. 2) şi e lucru natural ca acolo unde Duhul e prezent să fie şi viaţă. Deci, ar fi corect de a spune că atât prin puterea Duhului, cât şi din cauza prezenţei Duhului, Dumnezeu va învia pe toţi aceia în care locuieşte Duhul dătător de viaţă.

Noi nu mai datorăm. [Suntem datornici, KJV; Nitz.]. Având în vedere prezenţa mântuitoare a Duhului Sfânt, suntem sub obligaţia morală solemnă – dar cu siguranţă nu faţă de firea pământească [carnea] – să trăim potrivit dictatelor Lui! Pavel deja a explicat dă domnia firii pământeşti [carnea] are ca rezultat numai moartea (vers. 6). De aceea, credinciosul nu are nevoie să se simtă sub nici o obligaţie faţă de firea lui trupească. Pe de altă parte, Duhul lui Dumnezeu a adus eliberarea de robia şi condamnarea păcatului (vers. 2; cap. 6,22) şi acum făgăduieşte viaţă veşnică viitoare (cap. 8,11). Lucrul acesta pune pe cei pentru care Duhul săvârşeşte această lucrare mântuitoare şi transformatoare, în poziţia de datornici. Ei datorează Duhului totul şi spunerea şi ascultarea lor ar trebui să fie date din toată inima acestei puteri superioare care a intrat în viaţa lor.

Versetul acesta este un răspuns dat acelora care interpretează greşit libertatea Evangheliei. Evanghelia ne liberează de condamnarea Legii şi de eroarea distrugătoare a încercării de a ţine Legea prin propriile noastre eforturi, dar nu ne liberează de ascultarea de voia lui Dumnezeu. E rânduiala veşnică şi neschimbătoare a lui Dumnezeu ca toate făpturile Sale să asculte de El (vezi cap. 3,31). Departe de faptul că Evanghelia ar fi sfârşitul ascultării adevărate, şi Pavel o descrie ca aşezându-ne sub obligaţia de a asculta, dacă noi îngăduim Duhului lui Dumnezeu să-Şi îndeplinească voia deplin în noi. Obligaţia aceasta de a asculta nu ne va aduce nici un simţ de robie sau subordonare, ci mai de grabă ne vom bucura pururi în legea lui Dumnezeu (cf. cap. 7,22) când Duhul Sfânt ne dă putere să ascultăm de ea.

După îndemnurile ei. [După carne, KJV]. Vezi vers. 4, 5.

Veţi muri. Versiunea greacă este mai emfatică decât exprimă verbul simplu în engleză. Pentru aceia care trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, moartea este inevitabilă. Comparaţi cap. 6,21.

Faceţi să moară. [Mortificaţi, KJV]. Adică, daţi morţii, timpul e prezent, indicând un proces continuu de dare la moarte.

Faptele trupului. Sau practicile trupului. Pavel se referă la acţiuni ale trupului considerate în tendinţele lor morale, care în cazul acesta sunt spre rău. În versetul acesta, Pavel pare să reafirme întreaga lui argumentaţie dezvoltată în cele două capitole precedente, că vieţuirea carnală [după îndemnurile firii pământeşti] înseamnă moarte, dar crucificarea cărnii înseamnă viaţă. Vezi mai ales cap. 6,6; 86). Creştinul nu trebuie să cedeze impulsurilor şi apetiturilor trupeşti, cu excepţia măsurii în care ele se conformă la Legea lui Dumnezeu. Mâncarea şi băutura şi tot ce face trebuie să fie săvârşit cu gândul la slava lui Dumnezeu (1 Cor. 19,31).

Veţi trăi. Acesta este viitorul simplu al verbului şi astfel diferă oarecum de forma de exprimate veţi muri (vezi mai sus la această expresie). Deosebirea poate reflectă faptul că, în timp ce moartea este consecinţa inevitabilă a unei vieţi după îndemnurile firii pământeşti, totuşi viaţa veşnică nu este exact consecinţa inevitabilă a mortificării faptelor trupului. Ea e mai degrabă darul lui Dumnezeu prin Hristos (vezi cap. 623).

Indiferent de ce mărturisire de viaţă spirituală am face, rămâne totdeauna adevărat că dacă trăim după îndemnurile firii pământeşti, vom muri (vezi Gal. 6,7.8; Ef. 5,5.6; Fil. 3,18.19; 1 Ioan 3,7.8). Sau păcatele noastre trebuie să moară, sau noi. Dacă lor li se îngăduie să trăiască, noi trebuie să murim. Dacă ele sunt date morţii, noi vom fi mântuiţi. Nimeni nu poate fi mântuit în păcatele sale.

Călăuziţi. Sau sunt călăuziţi. Timpul prezent arată acţiune continuă. Conducerea Duhului nu înseamnă un impuls momentan, ci o influenţă stăruitoare şi continuă. Nu aceia a căror inimă e atinsă ocazional de Duhul, sau aceia care când şi când se predau puterii Lui, sunt fii ai lui Dumnezeu. Dumnezeu recunoaşte ca fii ai Săi numai pe cei care sunt continuu mânaţi de Duhul Său.

E lucru important de a nota că puterea călăuzitoare şi transformatoare a Duhului Sfânt e descrisă ca îndrumând, nu forţând. Nu există constrângere în planul de mântuire. Duhul locuieşte numai în inima acelora care Îl primesc în credinţă. Iar iubirea implică o iubitoare şi binevoitoare supunere la voia lui Dumnezeu şi la influenţa diriguitoare a Duhului Sfânt.

Fii ai lui Dumnezeu. S-ar putea ca Pavel să facă o deosebire între fii (huioi) şi copii (tekna) (vers. 16). Dacă lucrurile stau aşa, copii denotă legătura naturală pe care copiii o au cu părinţii lor, în timp ce fii implică pe lângă aceasta, situaţia şi privilegiile recunoscute şi rezervate pentru fii. În vers. 15, poziţia de fii e contrastantă cu aceea de servi sau sclavi. Pavel explică contrastul acesta mai amănunţit în Gal. 3,26; 4,1-7.

Atâta vreme cât un om trăieşte sub lege, e sclav (vezi Rom. 6,14) şi caută prin propriile sale fapte să-şi câştige răsplata. Dar în ciuda celor mai bune eforturi ale sale, el seceră numai osândă şi mânie şi stă cu frică şi cutremur înaintea Domnului şi Judecătorului său. Ca sclav el nu are parte la moştenire. Nu viaţa, ci moarte îl aşteaptă. Dar, când prin credinţă e îndreptăţit şi născut din nou din Duhul Sfânt, el trece de la o stare de sclavie la starea de fiu. În locul mâniei Judecătorului, acum odihneşte asupra lui iubirea Tatălui. În loc de teama unui sclav, el are acum încrederea şi confidenţa unui fiu. A fi un fiu al lui Dumnezeu înseamnă cu adevărat a trăi.

Privilegiul poziţiei de fiu e numai pentru cei care sunt conduşi de Duhul. Ei au fost născuţi din nou din Duhul (Ioan 1,12.13; 3,3-8) şi, indiferent dacă sunt iudei, sau dintre neamuri, sunt adevăraţi fii ai lui Avraam, copii ai credinţei (Gal. 3,7).

Voi n-aţi primit. Dau într-adevăr n-aţi primit. Versiunea greacă poate fi înţeleasă ca referindu-se în deosebi la începutul vieţii creştine, când credinciosul e împăcat, îndreptăţit şi renăscut. La data aceea, Dumnezeu trimite Duhul Său în inimă (Gal. 4,5.6).

Un duh de robie. [Duhul robiei., KJV]. Este evident că Pavel nu se referă nici la duhul omului şi nici la Duhul divin. El foloseşte acest termen: duh pentru a exprima o stare sufletească,

o deprindere, sau stare de sentiment. De unde, expresia poate fi tradusă o conştienţă a sclaviei, un simţ al servituţii, un duh de rob. Comparaţi un duh de gelozie (Num. 5,14.30), duh de mâhnire (Isaia 61,3), duh de curvie (Osea 4,12), duh de neputinţă (Luca 13,11), duh de smerenie (1 Cor. 4,21), duh de frică (2 Tim. 1,7), duhul rătăcirii (1 Ioan 4,6).

Robia sau sclavia, care în toată această epistolă e contrastată cu libertatea copiilor lui Dumnezeu e robia păcatului (Rom. 6,6.16.17.20; 7,25) şi a morţii ca consecinţă a păcatului (cap. 5,21).

Ca să mai aveţi frică. Aceasta implică o cădere din nou într-o stare de frică în care creştinul a trăit mai înainte de a deveni credincios. Persoana care este încă sub lege şi în robie faţă de păcat (cap. 6,14) e obsedată de prevestiri rele sub un simţ de păcat neiertat (vezi Rom. 1,32; Evrei 2,14.15). Când Duhul Sfânt e primit, această stare nenorocită încetează. Duhul aduce viaţă şi iubire şi eliberare de teamă (1 Ioan 4,18) cu asigurarea că în loc de a fi sclavi suntem fii şi moştenitori.

Înfiere. Gr. huiothesia, literal aşezare ca fiu. E o oarecare diferenţă de opinie cu privire la faptul dacă expresia duhul înfierii e o referire la Duhul Sfânt ca producând starea de înfiere, sau la duhul care este caracteristic celor care sunt admişi în legătura de fiu. Comparaţi expresia duh de robie. Dacă Pavel vorbeşte aici despre conştienţa sau simţul adoptării, duh ar trebui să fie scris fără majusculă, care este cazul într-un număr de versiuni. Duhul Sfânt este natural, Cel care realizează această conştienţă de stare de fiu. Conştienţa de adoptare aduce sentimentul de afecţiune, iubire şi încredere aşa cum copiii au faţă de părinţii lor, nu duhul servil, plin de teamă al sclavilor faţă de stăpânii lor.

Pare că iudeii nu aveau practica adoptării dar nu era ceva neobişnuit printre greci şi romani. Folosirea de către Pavel a acestui termen ar fi deci clar înţeles pentru cititorii săi din Roma. El foloseşte această expresie în altă parte în epistolele sale pentru a descrie adoptarea tipică a naţiunii iudaice (cap. 9,4) actuala adoptare a credincioşilor între iudei şi neamuri ca copiii ai lui Dumnezeu (Gal. 4,5; Ef. 1,5) şi adoptarea perfectată a credincioşilor în starea viitoare de slavă (Rom. 8,23).

Adoptarea e luarea şi tratarea unui străin ca pe propriul său copil, şi Pavel aplică termenul la creştini, deoarece Dumnezeu îi tratează ca pe propriii Săi copii, deşi de la natură ei erau străini şi vrăjmaşi (Rom. 5,10; Col. 1,21). Aceasta implică faptul că întrucât noi de la natură nu aveam nici o pretenţie la Dumnezeu, actul Său de adoptare a noastră este un act de pură iubire suverană (Ioan 3,16). Ea lasă de asemenea să se înţeleagă faptul că, în calitate de fii adoptivi, suntem acum sub grija şi protecţia Sa şi că, în iubire recunoscătoare, ar trebui să dăm pe faţă un duh de copii ascultându-L cu voie bună în toate lucrurile (vezi Rom. 8,12).

Care ne face să strigăm. [Prin care strigăm, KJV]. Literal, în care strigăm. Ea poate fi tradusă şi când strigăm, în care caz cuvintele ar trebui să fie legate cu versetul următor, aşa cum sunt în unele versiuni (vezi RVS). Dacă e urmată de cealaltă legătură, Pavel spune că strigătul e pornit din conştienţa adoptării ca fii ai lui Dumnezeu. Cuvântul tradus strigăm de obicei înseamnă un strigăt puternic care exprimă o emoţie adâncă.

Ava, adică Tată. Primul cuvânt este o transliterare din aramaică, limba în general vorbită de iudeii in Palestina. Al doilea e tradus din greacă, o limbă la fel înţeleasă de mulţi iudei palestinieni. Redarea cuvântului tată mai întâi din aramaică, şi apoi din greacă, reflectă caracterul bilingv al oamenilor la care venise creştinismul. Dar pare să nu fie explicaţia precisă cu privire la motivul repetiţiei. Ea apare o dată în Marcu (cap. 14,36) şi Pavel o mai foloseşte o dată în Gal. 4,6. Unii au sugerat că expresia greacă a fost adăugată de Pavel şi de Marcu numai pentru a explica termenul aramaic cititorilor lor de limbă greacă. Totuşi alţi comentatori atrag atenţia la faptul că toate trei pasajele unde apare repetiţia aceasta sunt puternic emoţionale şi că deci repetarea poate arăta intensitatea sentimentului.

Însuşi Duhul. Genul gramatical al cuvântului pentru duh. Gr. pneuma, e neutru. În consecinţă, pronumele însuşi trebuie la fel să fie neutru în greceşte. Când se face referire la Duhul Sfânt prin numele masculin parakletos, Mângâietor, e folosit pronumele masculin (vezi Ioan 15,26; 16,7.13). Este lucru evident că personalitatea Duhului Sfânt nu poate fi demonstrată prin genul pronumelor care pot fi folosite (cf. AA 53; TM 64). Slujba şi lucrarea Duhului Sfânt ne-au fost făcute cunoscut în Scripturi (vezi Ioan 14,26; 16,8.13-15; Rom. 8,26 etc.), dar natura Duhului Sfânt este un mister. Cu privire la astfel de mistere, care sunt pre adânci pentru puterea de pricepere omenească, tăcerea e de aur. (A A 52).

Împreună cu duhul nostru. Mărturia duhului credinciosului însuşi că e copil al lui Dumnezeu depinde de mărturia Duhului Sfânt că este aşa ceva. Comparaţi pasajul Nimeni nu poate să zică: ’Isus este Domnul’ decât prin Duhul Sfânt (1 Cor. 12,3). E la fel de adevărat că nimeni nu poate numi cu adevărat pe Dumnezeu Tată decât prin acelaşi Duh (Gal. 4,6). Următoarea redare face pasajul acesta aproape paralel cu Gal. 1,6: Când strigăm: ’Ava! Tată!’ Spiritul Însuşi dă mărturie împreună cu spiritul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu (RSV)

Copii ai lui Dumnezeu. În acelaşi fel cum devenim copii ai lui Dumnezeu prin puterea regeneratoare a Duhului Sfânt (Ioan 1,12.13; 3,5), asigurarea continuă că suntem încă copii ai lui Dumnezeu vine prin Duhul lui Dumnezeu sălăşluind înăuntru (Rom. 8,14). Că El locuieşte în noi se poate cunoaşte prin prezenţa roadelor Duhului Sfânt în viaţa noastră (Gal. 5,22). Dacă este iubire în inima noastră faţă de Dumnezeu şi faţă de semenii noştri, putem şti că am trecut de la moarte la viaţă (1 Ioan 3,14) şi am devenit copii ai Părintelui nostru ceresc (Mat. 5,44.45), adoptaţi în familia cerească.

Şi moştenitori. [Atunci moştenitori, KJV]. Literal de asemenea moştenitori. În planul lui Dumnezeu de completă refacere a omului, situaţia de fiu şi aceea de moştenitor merg împreună (cf. Gal. 4,7). Dacă suntem născuţi din nou, copii ai Lui şi suntem adoptaţi ca fii ai Lui, Dumnezeu de asemenea ne va trata ca moştenitori ai Săi. Moştenirea este împărăţia slavei (Mat. 25,34; 1 Petru 1,4.5) şi viaţa veşnică (Rom. 2,7). Deplina posedare a acestei moşteniri e aşteptată cu dor de copiii lui Dumnezeu (Rom. 8,18-25; cf. 1 Ioan 3,1-3).

Împreună moştenitori. Isus S-a descris pe Sine ca moştenitorul în parabola cu vierii (Mat. 21,38). Ca cel dintâi născut dintre mai mulţi fraţi (Rom. 8,29). Hristos admite pe fraţii Săi să participe la fel la moştenirea pe care El a câştigat-o, nu pentru Sine, ci pentru ei (vezi Ioan 17,22-24; 2 Tim. 2,11.12; Apoc. 3,21).

Suferim… împreună cu El. [Suferim cu el, KJV]. Sau suferim împreună. În versiunea greacă Pavel foloseşte trei cuvinte compuse având ca prefix prepoziţia sun cu. Creştinii sunt împreună moştenitori cu sau moştenitori împreună (sugkleronomai), suferim cu sau împreună (sumpaschz), suntem proslăviţi împreună (sundoxazo). Dacă suferim împreună cu Hristos, Dumnezeu ne va trata ca moştenitori împreună cu Fiul Său. Simpla suferinţă nu împlineşte condiţia arătată aici. Ea trebuie să fie suferinţa cu Hristos (cf. 2 Tim. 2,11.12).

Viaţa lui Hristos este un exemplu pentru credincios. Isus a trecut prin durere la pace şi prin suferinţă la slavă; la fel toţi aceia care Îl iubesc (vezi Mat. 10,38; 16,24; 20,22; 2 Cor. 1,5; Col. 1,24; 1 Tes. 3,3). A suferi cu El înseamnă a suferi pentru cauza Lui şi a Evangheliei. Când primii creştini aveau să întâmpine persecuţie amară pentru cauza lui Hristos, Petru îi încuraja prin cuvintele: Bucuraţi-vă, întrucât aveţi parte de patimile lui Hristos, ca să vă bucuraţi şi să vă veseliţi şi la arătarea slavei Lui (1 Petru 4,13).

A suferi cu Hristos poate de asemenea să însemne a se lupta cu puterile ispitei aşa cum a făcut El şi aşa cum El a fost făcut desăvârşit prin suferinţe (Evrei 2,9.10.18), putem să fim şi noi.

Planul mântuirii nu oferă credincioşilor o viaţă liberă de suferinţă şi de încercare înainte de a veni împărăţia. Dimpotrivă, el îi cheamă să urmeze lui Hristos pe aceeaşi cărare de lepădare de sine şi ocară. După cum lui Isus I s-a opus fără încetare Satana şi a fost persecutat de lume, tot aşa va fi cu toţi aceia care sunt transformaţi după chipul Lui. Tot mai mare neasemănare a lor cu lumea va provoca o tot mai mare vrăjmăşie. Dar tocmai prin aceste încercări şi persecuţii caracterul lui Hristos e reprodus şi descoperit în poporul Său. Mulţi se vor curăţa, se vor albi şi se vor lămuri [vor fi încercaţi] (Dan. 12,10). Prin participarea la suferinţele lui Hristos noi suntem educaţi şi disciplinaţi şi pregătiţi să luăm parte la slava viitoare.

Socotesc. Gr. logizomai. Acelaşi cuvânt este tradus în altă parte crezi (cap. 2,3) credem (cap. 3,28), socotesc (2 Cor. 11,5), cred (Fil. 3,13). El nu denotă numai simpla opinie sau presupunere, ci judecată temeinică.

Suferinţele. Pavel putea să vorbească despre acestea din multă experienţă dureroasă. El suferise deja mult pentru Hristos până la data când scria epistola sa, şi îl mai aşteptau încă suferinţe înainte de executarea lui (vezi Fapte 19,23-41; 20,23; 21,27-36; 2 Cor. 1,3-11; 6,4.10; 11,23-33; Col. 1,24).

Vremea de acum. În lumina veşniciei, prezentul este doar o perioadă scurtă şi trecătoare. Întristările noastre uşoare şi de o clipă (2 Cor. 4,17). Puse alături. [Comparate, KJV]. Puse alături cu slava viitoare, toate suferinţele vieţii acesteia prezente ajung să nu aibă nici o însemnătate (vezi EW 17). Are să fie descoperită. Pavel prezintă descoperirea viitoare a slavei ca ceva care este sigur că va avea loc. comparaţi Gal. 3,23, unde aceleaşi cuvinte sunt folosite în aceeaşi ordine.

Slava care e aproape să se descopere cuprinde strălucirea cerească a celei de a doua veniri şi manifestarea lui Hristos în toată desăvârşirea şi puterea Sa divină (vezi Tit 3,4). Slava aceasta va fi împărtăşită de urmaşii credincioşi ai lui Hristos (Col. 3,4), deoarece vor fi ca El când Îl vor vedea aşa cum este (1 Ioan 3,2). Ei Îl vor reflecta ca o oglindă şi vor fi schimbaţi în acelaşi chip, din slavă în slavă (2 Cor. 3,18). Descoperirea slavei va cuprinde splendoarea şi frumuseţea cerului, tronul lui Dumnezeu (Fapte 7,49), un loc strălucit şi măreţ (Apoc. 21,10.11.23.24; 22,5).

Anticiparea acestei slave viitoare trebuie să susţină pe creştini în suferinţele lor de aici de jos. Suferinţele s-ar putea să pară mari, dar ele sunt uşoare comparate cu greutatea veşnică de slavă pe care suferinţele o lucrează (2 Cor. 4,17). Ele sunt doar pentru o clipă, dar slava va fi veşnică. Ele vor trece în curând, dar slava nu va scădea în veac şi în veci de veci (1 Petru 1,4).

Faţă de noi. [În noi, KJV]. Sau către noi. Prepoziţia eis, pe care o foloseşte Pavel sugerează ideea că slava se extinde la noi în strălucirea ei transfigurată.

Firea. [Creaţiunea, KJV, făpturii, Nitz.]. gr. kitisis, creaţiunea. Cuvântul kitisis poate să însemne fie actul creator (vezi cap, 1,20), sau lucrul creat (vezi Marcu 16,15; Rom. 1,25; 8,22; Col. 1,23; Evrei 4,13). Aici este folosit în sensul din urmă. Înţelesul acestui pasaj a fost dezbătut foarte pe larg şi comentatorii au căutat să tragă linii fine de distincţie între ceea ce trebuie să fie cuprins şi ceea ce nu trebuie să fie cuprins în făptură, [creaţiune]. Unii înţeleg că termenul creaţiune se referă la întreaga lume a naturii, atât însufleţită, cât şi neînsufleţită, exclusiv omul. Alţii cuprind şi lumea omenirii. Unii gândesc că e vorba numai de omenire. E poate lucrul cel mai bun de a nu limita aplicaţia, deoarece cu certitudine toată natura, figurat şi omenirea, literal, geme sub blestem şi aşteaptă o zi mai strălucită. Nu e ceva neobişnuit în Scriptură ca lumea naturii să fie descrisă ca fiind capabilă de conştienţă omenească (vezi Deut. 32,1; Is. 35,1; Osea 2,21.22).

Aşteaptă. Gr. apekdechomai, un cuvânt rar în NT, folosit aproape exclusiv de Pavel (Rom. 8,23.25; 1 Cor. 1,7; Gal. 5,5; Fil. 3,20; Evrei 9,28; vezi 1 Petru 3,20 unde dovezi textuale atestă exprimarea apexedecheto. Ca şi cuvântul tradus dorinţa înfocată şi acesta e foarte expresiv. El denotă aşteptarea după ceva cu dor şi aşteptare concentrată cu atenţia completă abătută de la orice altceva.

Dorinţă înfocată. Gr. apokaradokia. Acest cuvânt grecesc, foarte expresiv e alcătuit din trei părţi: apo – departe; kara – cap; dekeo – aici a aştepta. Înţelesul literal este aşteptând cu capul întins, apo departe ca prefix, implicând o abatere de la orice altceva şi fixarea ochilor la un singur obiect. El sugerează aşteptarea cu capul ridica şi privirea fixată la acel punct al orizontului de unde urmează să vină obiectul aşteptat.

Descoperirea. [Manifestarea, KJV]. Gr. Apokalupsis, descoperire. Acelaşi cuvânt e folosit în titlul ultimei cărţi din NT. Apokalupsis e înrudit cu verbul tradus descoperit (apokalupto) din vers.

18. Descoperirea fiilor lui Dumnezeu va fi manifestarea publică a întregii lucrări a harului răscumpărător în toată plinătatea lui. Aceasta va avea loc la a doua venire a lui Hristos (Col. 3,4; 1 Ioan 3,2) când drepţii cei morţi vor fi înviaţi şi noi cei care suntem vii şi rămânem vom fi răpiţi pentru a întâmpina pe Dumnezeu în văzduh (1 Cor. 15,51-53; 1 Tes. 4,16.17). Pavel descrie creaţiunea ca aşteptând cu dor această descoperire.

Firea. [Creatura, KJV]. Sau creaţiunea, ca în vers. 19.

A fost supusă. Timpul verbului în greceşte arată că evenimentul a avut loc la un anumit timp. Aceasta ar fi la căderea lui Adam şi a Evei. Păcatul omului a produs consecinţe care au cuprins întreaga lume din jurul lui. Când omul, centrul creaţiunii, a fost abătut din drumul lui adevărat întreaga sferă al cărei centru era el a fost afectată şi a ajuns sub sentinţa divină (Gen. 3,17-19).

Deşertăciunii. Gr. matoiotes. Cuvântul acesta exprimă lipsă de scop, dezamăgire, ceea ce înşală aşteptările. Singurele alte apariţii al lui matoiotes în NT sunt Ef. 4,17; 2 Petru 2,18. comparaţi verbul înrudit matoioo, a deveni zadarnic (Rom. 1,21) şi adjectivul înrudit matoios, deşert (1 Cor. 3,20; 1 Petru 1,18). Cartea Eclesiastul este un comentariu asupra deşertăciunii (vezi Ecl. 1,2 etc.). Deşi la început, Dumnezeu a creat totul foarte bun (Gen. 1,31) vedem acum pretutindeni semnele putrezirii şi morţii, furia stihiilor şi instinctelor distrugătoare ale fiarelor sunt dovada deşertăciunii şi lipsei de scop la care a fost supună creaţiunea. Şi tot ce e nedesăvârşit, decăzut, stricat şi rău e umbra pe care Adam a aruncat-o prin păcatul său, asupra descendenţei sale, asupra stihiilor, asupra animalelor, plantelor şi asupra stăpânirii sale.

Nu de voie. Sau nu din voia lui, din alegerea sa. Adam e cel care a avut să aleagă între slujirea lui Dumnezeu şi aceea a deşertăciunii şi din cauza deciziei lui rebele, omenirea şi lumea naturii au fost supuse împreună deşertăciunii. Urmaşii lui nu au avut nici o alegere în chestiunea aceasta. Natura însăşi e fără vină. Totuşi, Dumnezeu a prevăzut o cale de scăpare (vezi Ezechiel 18,2).

Din pricina. Propoziţia zice literal din cauza celui care a pus-o. Unii s-au referit la omenire ca un tot sau la Adam în particular, în timp ce alţii se referă la Dumnezeu. Cea din urmă este poate interpretarea cea mai simplă în ce priveşte motivul pentru care a fost îngăduit blestemul vezi Ezechiel 18,2; vezi GC 497-499.

Cu nădejdea. [În nădejdea, KJV]. Mulţi comentatori şi multe versiuni transferă aceste cuvinte la începutul vers. 21 şi traduc în nădejdea că făptura… Oricare ar fi legătura făcută, înţelesul e clar că supunerea la deşertăciune nu era sfârşitul scopului lui Dumnezeu. Făptura a fost supusă în nădejdea de a ajunge la ţinta către care Dumnezeu lucra când o supunea în felul acesta (vezi mai sus la din pricina). Lumea naturii a fost făcută pentru om şi în starea ei naturală era adaptată să servească la bucurie şi fericirea bărbaţilor şi femeilor fără păcat. Dar când omul a căzut şi natura s-a schimbat a fost adaptată pentru a face faţă la starea schimbată a omului şi pentru a servi planului răscumpărării. Paradisul a fost pierdut şi sub blestemul păcatului întreaga natură a mărturisit omului despre caracterul şi rezultatele rebeliunii faţă de Dumnezeu. Dar, deşertăciunea naturii a devenit un îndemn la exercitarea puterilor morale şi fizice ale omului. Viaţa de muncă şi de grijă care de aici înainte urma să fie experienţa lui zilnică a fost rânduită din iubire. Era o disciplină devenită necesară datorită păcatului lui (vezi PP 59, 60). În plus, istoria teribilului experiment al rebeliunii urma să servească drept avertisment faţă de o abatere viitoare (vezi GC 499).

Ca şi. [Din cauză că, KJV; căci, Nitz.]. Gr. hoti, care ar trebui să fie tradus că, în cazul că în nădejdea (vezi vers. 20) e legat ca vers. 21. Ea. [Făptura, KJV]. Mai degrabă, creaţiunea (vezi vers. 19). Robia stricăciunii. Adică, starea de supunere având ca rezultat destrămarea şi putrezirea. Supunerea fără de voie la o stare care duce la stricăciune e bine denumită robie.

Slobozenia slavei. [Glorioasa libertate, KJV; stăpână de sine a măririi, Nitz]. Literal libertatea slavei. Libertatea este unul dintre elementele stării de slavă, menţionată în vers. 18. La emanciparea care va avea loc la arătarea lui Hristos întreaga creaţiune nădăjduieşte să ia parte.

Pentru copiii lui Dumnezeu libertatea slavei va însemna deplină eliberare de prezenţa şi puterea păcatului, eliberare de ispită, de calamitate de moarte. În viitoarea stare de slavă ei vor fi liberi să exercite toate puterile lor în perfectă armonie cu voia şi scopurile lui Dumnezeu. Forma cea mai înaltă de libertate este a fi sub suveranitatea şi cârmuirea Creatorului atotînţelept. Pe noul pământ va fi pururi bucurie şi dorinţa noastră de a face numai lucrurile care plac lui Dumnezeu. O astfel de viaţă de eternă ascultare este adevărata libertate. Îndelunga istorie a păcatului a dovedit că totul e robie în afară de servirea lui Dumnezeu, totul e robie în afară de supunerea la poruncile divine.

Ştim. Pavel apelează la experienţa cititorilor săi în observaţiile lor asupra lumii din jurul lor. Până în ziua de azi. [Până acum, KJV]. Chinul naşterii a continuat fără încetare de atunci de la data intrării păcatului şi suferinţa nu va înceta până la venirea lui Hristos. Firea. [creaţiunea, KJV]. Gr. ktisis. Acesta este acelaşi cuvânt care e tradus făptură în vers. 19.20, şi 21 (vezi vers. 19).

Suspină. [geme, KJV]. Durerile acestea arată atât nădejde, cât şi suferinţă. Pavel zugrăveşte creaţiunea în chinurile naşterii, când priveşte înainte către o slobozenie plină de bucurie (cf. Ioan 16,21).

Numai credinciosul creştin cu Scripturile în mână, poate să explice taina suferinţei şi a întristării,. Prin descoperirea Cuvântului lui Dumnezeu el cunoaşte cauza şi izvorul suferinţei pe care o vede în toată firea. El îşi dă seama că durerile unei lumi în naştere arată către un timp de eliberare, când vor fi ceruri noi şi un pământ nou, în care locuieşte neprihănirea (2 Petru 3,13).

Nu numai ea. [Nu numai ei, KJV]. Literal nu numai. E mai bine de a adăuga creaţiunea. Creştinii împreună cu restul creaţiunii, suspină după timpul când adoptarea lor ca fii ai lui Dumnezeu va fi deplină şi trupurile lor muritoare vor fi schimbate. Tot ceea ce ei au primit până aici îi face să dorească după ceva mai mult.

Dar şi noi. Repetarea este fără îndoială pentru subliniere. Chiar şi noi creştinii, care deja ne bucurăm atât de mult de binecuvântarea cerească, gemem împreună cu restul creaţiunii. Deşi avem primele roade ale Duhului, sfinţirea noastră de abia a început şi noi tânjim după desăvârşire şi deplină răscumpărare. Fiecare dar al harului lui Dumnezeu face să iasă un suspin corespunzător pentru aceea ce încă lipseşte.

Care avem. Sau deşi avem.

Cele dintâi roade. Gr. aparche. Cuvântul acesta e folosit în LXX pentru primele roade ale recoltei, partea care era cea dintâi strânsă şi consacrată lui Dumnezeu ca un dar de recunoştinţă (Ex. 23,19; Apoc. 23,10; Deut. 26,2). Cele dintâi roade ale Duhului pot fi înţelese ca darurile iniţiale ale Duhului Sfânt, arvuna întregii revărsări a puterii divine. Duhul Sfânt venise în măsură specială în Ziua Cincizecimii şi binecuvântările Lui au continuat, aşa cum s-a dovedit de diferite daruri spirituale (1 Cor. 12 la 14) şi de transformarea caracterului care deosebeşte pe creştin de alţi oameni (Gal. 5,22.23). Achiziţionarea acestor prime daruri a sporit dorinţa după o revărsare mai bogată mai târziu, mai ales darul nemurii, când trupul pământesc este transformat în trup ceresc (vezi 1 Cor. 15,44-53; cf. 2 Cor. 5,1-5).

Versiunea greacă la acest pasaj poate de asemenea fi luată ca însemnând că Duhul Însuşi era primele roade, ca o arvună sau o pregustare a lucrurilor bune viitoare (cf. 2 Cor. 1,22).

Aşteptăm. Gr. apekdechomai (vezi vers. 19).

Înfiere. Gr. huiothesia (vezi vers. 15). Creştinul care a primit darul Duhului e deja un fiu adoptat al lui Dumnezeu (Rom. 8,15.16; Gal. 4,6). Dar realizarea finală şi deplină a acestei adoptări va avea loc la descoperirea fiilor lui Dumnezeu (Rom. 8,19 la venirea lui Hristos.

Răscumpărarea trupului nostru. Deplina realizare a adoptării are loc când trupurile noastre sunt răscumpărate. Pavel foloseşte cuvântul răscumpărare (apolutrosis), nu pentru a scoate în evidenţă ideea de răscumpărare (vezi cap, 3,24), ci numai pentru a exprima eliberarea din robie. La a doua venirea a lui Hristos trupurile noastre vor fi eliberate din starea noastră prezentă de slăbiciune, păcătoşenie, stricăciune şi moartea (vezi 1 Cor. 15,49-53; Fil. 3,21; cf. 1 Tes. 4,16.17).

În nădejdea. [Prin nădejde, KJV]. Versiunea greacă poate fi redată şi în nădejde. De obicei, Pavel înfăţişează mai curând credinţa şi nu nădejdea ca mijlocul prin care se transmite mântuirea (vezi cap. 3,28 etc.). În consecinţă, mulţi comentatori şi multe versiuni favorizează traducerea în nădejde, care se prea poate să fi fost intenţia lui Pavel. Totuşi oricare din cele două traduceri dau un înţeles bun în acest anumit context. Nădejdea, deşi deosebită de credinţă (1 Cor. 13,13), este însă inseparabilă de ea. Nădejdea este ceea ce pune mântuirea în atenţia credinciosului şi în felul acesta îl conduce să se străduiască, prin credinţă să o obţină.

Am fost mântuiţi. [Suntem mântuiţi, KJV]. Mai degrabă, am fost mântuiţi. E lucru plin de însemnătate de a nota că uneori Pavel zice literal aţi fost mântuiţi (Efes. 2,5.8), uneori literal sunteţi mântuiţi (1 Cor. 15,2) şi uneori vei fi mântuit (Rom. 10,9; cf. vers. 13). Pentru credinciosul creştin mântuirea este o experienţă sau condiţie care deja a început, dar trebuie de asemenea să fie menţinută prezent în experienţa de toate zilele. Şi nu ajunge la împlinire totală decât la venirea lui Hristos.

Când prin credinţă un om devine un copil al lui Dumnezeu, se poate spune că e mântuit. Compară: Şi Domnul adăuga, în fiecare zi, la numărul lor, pe cei ce erau mântuiţi [literal] (Fapte 2,47). Totuşi, când creştinul e nou-născut, mântuirea de abia a început, el trebuie să privească înainte către o viaţă de continuă creştere şi transformare şi către eliberarea viitoare deplină. Deoarece creştinul care se poate să fie ispitit să-şi închipuie că mântuirea lui a devenit o certitudine şi că deja poate să relaxeze vegherea sa şi cercetarea sa de sine, e bine să reţină mărturia chiar a sfântului apostol Pavel însuşi: Mă port aspru cu trupul meu şi-l ţin în stăpânire, ca nu cumva, după ce am propovăduit altora, să fiu eu însumi lepădat (1 Cor. 9,27).

Nădejde care se vede. În cazul acesta, Pavel nu se referă la nădejde ca la un sentiment, ci la obiectul nădejdii, adică lucrul care este nădăjduit (cf. Fapte 28,20; Col. 1,5; 1 Tim. 1,1). Când lucrul nădăjduit e deja prezent înaintea ochilor, el încetează de a mai fi un obiect al nădejdii. Face parte din esenţa nădejdii că el nu priveşte la lucrurile care sunt văzute, ci la lucrurile care nu sunt văzute (cf. Evrei 11,1).

Se mai poate nădăjdui? [Se mai poate aştepta?, KJV]. gr. apekdechomai (vezi vers. 19; cf. vers. 23).

Aşteptăm. Gr. apekdechomai (vezi vers. 19; cf. vers. 23).

Răbdare. Gr. hupomone, un cuvânt denotând perseverenţă în mijlocul obstacolelor. Pavel fără îndoială atrage atenţia către suferinţele menţionate în vers. 18. Nu putem încă vedea mântuirea finală, dar o nădăjduim. Deci, suntem dispuşi să îndurăm suferinţele cu răbdare care se găsesc pe drumul către ea.

Tot astfel. [La fel, KJV]. Sau în acelaşi fel. Unii leagă secţiunea introdusă în felul acesta cu cuvintele imediat precedente spre a însemna că ajutorul Duhului e un al doilea motiv de încurajare pentru a aştepta cu răbdare în mijlocul suferinţei prezente slava care urmează să se descopere. Aşa cum ne ajută nădejdea tot aşa ne ajută şi Duhul Sfânt. O sursă de încurajare este omenească, cealaltă, dumnezeiască.

Totuşi, alţii preferă să facă legătura cu întreaga argumentaţie precedentă. În cazul acesta, înţelesul este că, după cum noi care credem gemem în noi înşine, tot aşa Duhul mijloceşte pentru noi cu suspine de negrăit. Cuvintele suspină (vers. 22), suspinăm (vers. 23), şi suspine (vers. 26) par să arate că legătura a doua e de preferat. Duhul lui Dumnezeu se uneşte cu noi şi cu lumea naturii în dorul după completarea mântuirii noastre.

Ajută. Gr. Sunantilambanomai, literal, a pune stăpânire împreună, făcând faţă, de unde a ajuta [pe cineva], a sta [lângă cineva]. Singura altă apariţie a NT a acestui verb dublu este în Luca 10,40, unde Marta roagă pe Isus să trimită pe Maria să o ajute în lucrul ei. Pavel nu spune că Duhul înlătură slăbiciunea noastră, ci că El ne ajută şi ne dă tărie să biruim (cf. 2 Cor. 12,8.9).

Slăbiciunea. [Slăbiciunile, KJV]. Dovezi textuale favorizează (cf. p. 10) exprimarea slăbiciunea. Cuvântul se poate referi la slăbiciune spirituală generală în timp ce aşteptăm răscumpărarea finală. Dar slăbiciunea deosebită pe care Pavel o menţionează e că nu ştim cum trebuie să ne rugăm.

Să ne rugăm. Expresia poate să fie tradusă trebuie să ne rugăm sau cum să ne rugăm.

Cum trebuie. Literal cum e necesar. Din cauza întunecării vederii noastre spirituale limitate, noi nu ştim dacă binecuvântarea pe care o cerem va fi spre cel mai mare bine al nostru. Numai Dumnezeu cunoaşte sfârşitul de la început. De aceea în rugăciunile noastre ar trebui ca totdeauna să exprimăm o deplină supunere faţă de voia Sa pentru noi. Isus a dat exemplu în privinţa aceasta când S-a rugat: Totuşi, nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu (Mat. 26,39; cf. Ioan 12,27.28).

Duhul însuşi. Vezi vers. 16.

Mijloceşte. [Face mijlocire, KJV]. Gr. huperentugchano. Aceasta este unica apariţie a acestui verb dublu compus în NT. Forma mai simplă (entugchano) apare de cinci ori (vezi Fapte 25,24; Rom. 8,27.34; 11,2; Evrei 7,25) şi înseamnă a se întâmpla asupra, a se întâlni cu şi deci a mijloci. Cuvântul mai lung mai pitoresc (huperentugchano) socate în evidenţă ideea în favoarea lui. E lucrarea Duhului Sfânt de a ne îndemna la rugăciune, de a ne învăţa ce să spunem şi chiar de a vorbi prin noi (vezi Mat. 10,19.20; Rom. 8,15; Gal. 4,6; COL 147).

Suspine. Gr. stenagmoi, un cuvânt care apare în NT numai aici şi în Fapte 7,34. Verbul stenazo, a suspina, e folosit cu privire la suspinarea lui Isus cu prilejul vindecării omului surdo-mut (Marcu 7,34) şi cu privire la sentimentul lăuntric de dor al creştinului care tânjeşte după ziua răscumpărării (Rom. 8,23).

Cel ce cercetează. Adică, Dumnezeu (vezi 1 Sam. 16,7; 1 Regi 8,39; Ier. 17,10; Fapte 1,24; Apoc. 2,23).

Năzuinţa. [Mintea, KJV; gândirea, Nitz.]. Adică, gândul, intenţia, scopul (vezi vers. 6). Dumnezeu cunoaşte dorinţele pe care Duhul Sfânt le insuflă inimii noastre. El nu are nevoie ca aceste emoţii adânci să fie exprimate în cuvinte. El nu are nevoie de elocvenţa graiului pentru a-L determina să asculte. El înţelege dorurile neliniştite ale inimii şi e gata să ajute şi să binecuvânteze.

Pentru că. Gr. hoti, care poate fi redat şi că. Unii preferă pe că, preferinţa lor fiind bazată pe înţelegerea că restul cuvintelor acestui verset nu dă un motiv pentru care Dumnezeu cunoaşte intenţia Duhului, ci o descriere a naturii mijlocirii Duhului. Majoritatea însă reţin cuvântul pentru că.

Mijloceşte. [face mijlocire, KJV]. Gr. entugchano (vezi vers. 26). Duhul Sfânt este un alt Mângâietor (parakletos; vezi Ioan 14,16), care mijloceşte din partea lui Dumnezeu pe lângă noi, după cum Hristos este Mijlocitorul [avocatul] (parakletos) nostru la Tatăl (1 Ioan 2,1).

Pentru sfinţi. [Pentru cei sfinţi, KJV]. Literal pentru sfinţi.

După voia lui Dumnezeu. Literal potrivit cu Dumnezeu, însemnând după voia Lui. Comparaţi 2 Cor. 7,9-11, unde aceeaşi expresie este tradusă după voia lui Dumnezeu. În versiunea greacă cuvintele acestea sunt plasate într-o poziţie de accent înainte de verbul mijloceşte.

A doua jumătate a acestui verset oferă două motive combinate într-unul pentru care Dumnezeu cunoaşte gândul Duhului. În primul rând, Duhul mijloceşte în acord cu propria voie şi propriul scop al lui Dumnezeu, căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu (1 Cor. 2,10). Al doilea, mijlocirea Duhului este pentru sfinţi şi sfinţii sunt obiectele speciale ale scopului divin în acord cu care mijloceşte Duhul. Scopul lui Dumnezeu pentru sfinţi este tema versetelor următoare.

De altă parte, ştim. [Şi ştim, KJV]. Pavel mai adaugă acum un motiv pentru a privi cu încredere la viitor. E lucru cunoscut de noi că, potrivit cu scopul veşnic al lui Dumnezeu, toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor care-L iubesc. Chiar şi necazurile şi suferinţele vieţii acesteia departe de a împiedica mântuirea noastră, o poate ajuta să înainteze. La fiecare pas, creştinul poate fi în mâinile lui Dumnezeu şi să execute scopul lui Dumnezeu.

Toate lucrurile. Evident Pavel intenţiona ca lucrul acesta să fie înţeles în felul cel mai cuprinzător, pentru a cuprinde tot ce e menţionat în vers. 35, 38, 39. Dar s-ar putea ca el să se refere în deosebi la suferinţele din vremea de acum (vers. 18).

Lucrează împreună. Dovezile textuale sunt împărţite (cf. p. 10) între exprimarea toate lucrurile lucrează împreună spre binele şi Dumnezeu lucrează toate lucrurile spre bine. Fie că se introduce sau nu cuvântul Dumnezeu, aceasta e ideea lui Pavel. În orice caz, Dumnezeu e Cel care face ca toate lucrurile să lucreze împreună în viaţa noastră pentru binele final.

Spre binele. Nimic nu poate să atingă pe creştin decât cu permisiunea Domnului (vezi Iov 1,12; 2,6) şi tot ce e îngăduit lucrează împreună spre binele celor care iubesc pe Dumnezeu. Dacă Dumnezeu îngăduie să vină asupra noastră suferinţă şi necaz, aceasta nu e pentru a ne distruge, ci a ne înnobila şi sfinţi. (vezi Rom. 8,17). Tulburările şi dezamăgirile acestei vieţi ne desfac afecţiunile de la lume şi ne îndeamnă să privim la cer ca sălaş al nostru. Ele ne învaţă despre adevărul stării noastre firave şi muritoare şi ne fac să ne sprijinim pe Dumnezeu pentru susţinerea şi mântuirea noastră. Ele produc de asemenea, în noi un duh mai smerit şi supus, o dispoziţie mai răbdătoare şi mai gingaşă. Aceasta a fost experienţa poporului lui Dumnezeu în decursul istoriei, şi la sfârşitul vieţii lor ei au fost în stare să spună că a fost bine pentru ei, că au fost smeriţi în felul acesta (vezi Ps. 119,67.71; cf. Evrei 12,11). La sfârşitul vieţii sale Iosif a fost în stare să spună fraţilor săi: Voi aţi avut cugete rele în contra mea, dar Dumnezeu le-a îndreptat spre bine (Gen. 50,20).

Celor ce iubesc pe Dumnezeu. În versiunea greacă, expresia aceasta este pusă într-o poziţie de accent. Cuvintele descriu pe adevăraţii urmaşi ai lui Dumnezeu, aceia care au adevărata credinţă şi care se încred în conducerea lui Dumnezeu. Iubirea lor pentru Dumnezeu e ca răspuns faţă de iubirea lui Dumnezeu pentru ei şi al lucrării Lui divine în toate lucrurile pentru mântuirea lor. Iubirea lui Dumnezeu trebuie să vină mai întâi la un om şi să pătrundă în inima lui ca numai apoi el să se întoarcă şi să poată iubi pe Dumnezeu (1 Ioan 4,19), după cum Duhul Sfânt trebuie să lumineze mai întâi pe om dacă el personal urmează să se roage aşa cum trebuie (Rom. 8,26).

Pavel deja vorbise despre iubirea lui Dumnezeu faţă de noi (cap. 5,5.8), şi el o menţionează din nou în capitolul acesta (cap. 8,39). El de asemenea, vorbeşte de câteva ori despre iubirea noastră faţă de semenii noştri (cap. 12,9.10; 13,8.9). Dar aceasta este cea mai specifică referire în epistola aceasta la iubirea noastră faţă de Dumnezeu. Credinţa a fost adesea menţionată şi nădejdea a fost subiectul versetelor precedente din acest capitol (vezi cap. 8,24.25). Acum Pavel adaugă la listă menţionând iubirea faţă de Dumnezeu. Natural, fiecare referire la credinţă prin toată epistola cuprinde în sine şi iubirea, deoarece credinţa creştină e bazată pe iubire şi admiraţie faţă de Dumnezeu şi pentru tot ceea ce este El. Pentru aceia care au o astfel de iubire, Dumnezeu lucrează pururi spre binele lor (vezi 1 Cor. 2,9; ef. 6,24; 2 Tim. 4,8; Iacov 1,12).

Chemaţi. Contextul implică faptul că chemarea a fost primită (vezi Rom. 1,6.7; 1 Cor. 1,2.24; Iuda 1; Apoc. 17,14). Creştinii sunt numiţi chemaţi deoarece Dumnezeu prin Evanghelie i-a invitat să fie mântuiţi. Mântuirea nu e impusă unui păcătos lipsit de bunăvoinţă, ci vine ca rezultat al liberei lui acceptări a unei invitaţii. Împreună cu chemarea, Dumnezeu trimite în inimă influenţa Duhului Sfânt pentru a face chemarea efectivă. Aceia care iubesc pe Dumnezeu au în propria lor experienţă dovada că au fost chemaţi după planul Său, deoarece chemarea a produs efectul intenţionat (vezi Rom. 8,16).

Planul. [Scopul, KJV; puneri la cale, Nitz.]. Gr. prothesis, însemnând fundamental, o propunere, o expunere a ceva în văzul altora. În felul acesta, este aplicat la pâinea care era aşezată pe masa punerii pâinilor înainte (Mat. 12,4; Marcu 2,26; Luca 6,4). În Rom. 3,25, verbul de la care e derivat termenul (prothemi) e folosit pentru a descrie actul lui Dumnezeu de al pune înainte pe Fiul Său. Când e aplicat la gândire termenul înseamnă un plan sau un scop.

E scopul veşnic al lui Dumnezeu (Ef. 3,11) de a mântui pe păcătoşi prin har (2 Tim. 1,9). Şi întrucât este hotărârea Aceluia care face toate după sfatul voiei Sale (Ef. 1,11) urmează că toate lucrurile trebuie să lucreze împreună spre binele celor chemaţi după hotărârea [scopul] acestora.

Pavel recunoaşte pe deplin libertatea voiei omului. Marele rol pe care chemarea îl joacă în epistolele lui e o clară dovadă pentru aceasta. Dar înapoia tuturor acestora, el vede pururi suveranitatea şi scopul lui Dumnezeu. Şi nu e contradicţie în aceasta, deoarece scopul lui Dumnezeu de a salva pe om este realizat prin buna folosire a libertăţii omului.

Căci. Sau deoarece. Încrederea exprimată în vers. 28 e acum justificată şi confirmată printr-o explicaţie a felului în care este dezvoltat stadiile din procesul mântuirii (vers. 29, 30). În felul acesta, aceia care acceptă chemarea lui Dumnezeu şi se supun scopului Lui sunt asiguraţi aici că El va completa pentru ei fiecare stadiu din planul Lui de a-i mântui. Suferinţele nu sunt altceva decât mijloace prin care ei urmează să fie făcuţi asemenea chipului Fiului Său.

Înţelesul vers. 29 a fost subiectul unei îndelungi discuţii. Când minţi omeneşti mărginite încearcă să privească în scopurile veşnice ale infinitului Dumnezeu, e bine să se ţină seamă de sfatul acesta oferit de un comentator la pasajul acesta: Pe o cărare atât de înaltă şi lunecoasă pentru raţiunea omenească siguranţa noastră stă în a ne fixa paşii numai acolo unde apostolul inspirat şi ia fixat pe ai săi; dacă ne aventurăm, aşa cum mulţi s-au aventurat, dincolo de limitele urmei sale, sunt prăpăstii şi goluri de toate părţile de care cel mai prudent cu greu scapă. (E. H. Gifford, Epistola Sf. Pavel către Romani, p. 160).

Cunoscut mai dinainte. Gr. proginosko, a cunoaşte mai dinainte. Acest cuvânt apare în altă parte în NT în Fapte 26,5; Rom. 11,2; 1 Petru 1,20; 2 Petru 3,17. Dumnezeu cunoaşte mai dinainte pentru că este atotştiutor, adică cunoaşte toate lucrurile. Cu privire la El, Scripturile afirmă: Totul este gol şi descoperit înaintea ochilor Aceluia cu care avem a face (Evrei 4,13); care din început spune sfârşitul (Is. 46,10); care face aceste lucruri şi căruia Îi sunt cunoscute în veşnicie (Fapte 15,18). Trecutul, prezentul şi viitorul Îi sunt la fel de cunoscute. Nimic mai puţin decât cunoaştere absolută nu ar satisface concepţia noastră fundamentală despre perfecţiunea lui Dumnezeu. Pentru că cunoaşte viitorul nu e luat niciodată prin surprindere. Apostazia lui Satana şi căderea omului au fost cunoscute de El mai dinainte şi se luaseră măsuri pentru a face faţă crizei (1 Petru 1,2; Apoc. 13,8; DA 22). Profeţia predictivă este dovada supremă a precunoaşterii Sale. Profeţia prezice ceea ce precunoaşterea lui Dumnezeu a văzut că va fi (vezi EGW RH 13 Nov. 1900). Evenimentele prezise nu au loc pentru că sunt prevăzute; ele sunt prezise deoarece vor avea loc. Adevărul acesta a fost afirmat de Milton, care comentând despre căderea lui Satana şi a îngerilor lui, lasă ca Dumnezeu să declare:

Preştiinţa n-a avut nici o influenţă asupra greşelii lor,

Care s-a dovedit nu mai puţin precis neprecunoscută.

Aşa că fără nici cel mai slab impus sau umbră de soartă

Sau cumva prin prevederea mea imutabilă

Ei calcă Legea. (Paradisul Pierdut, cartea III, rând 117 urm.).

Hotărât mai dinainte. [Predestinat, KJV]. Gr. proorizo, a selecţiona mai dinainte. Cuvântul e tradus determinat mai dinainte [hotărâre mai dinainte] în Fapte 4,28 şi rânduit ca 1 Cor. 2,7. Dumnezeu predestinase pe aceia pe care îi cunoscuse mai dinainte. Pentru a folosi o vorbire omenească atunci când Dumnezeu a văzut mai dinainte şi astfel a cunoscut mai dinainte, fiecare generaţie de oameni care urma să apară pe scena acţiunii acestei lumi, el a înmănuncheat imediat cu precunoaşterea Sa decizia de a predestina pe toţi să fie mântuiţi. Dumnezeu niciodată nu a avut alt scop decât mântuirea pentru membrii familiei omeneşti. Căci Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului (1 Tim. 2,4). El doreşte ca nici unul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă (2 Petru 3,9). Pe viaţa Mea, zice Domnul, Dumnezeu, că nu doresc moartea păcătosului, ci să se întoarcă de la calea lui şi să trăiască (Ezechia. 33,11). Hristos Însuşi zice: Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă (Mat. 11,28). Cine vrea să ia apa vieţii fără plată (Apoc. 22,17). Căci atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât a dat pe singurul Lui Fiu pentru oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (Ioan 3,16).

Mântuirea este oferită fără plată tuturor. Dar nu toţi acceptă invitaţia Evangheliei. Mulţi sunt chemaţi dar puţini aleşi (Mat. 22,14; cf. cap. 20,16). Mântuirea nu ne este impusă contra voinţei noastre. Dacă alegem să ne împotrivim şi să rezistăm planului lui Dumnezeu, vom fi pierduţi. Precunoaşterea divină şi predestinaţia divină nicidecum nu exclud libertatea omului. Nicăieri nu sugerează Pavel sau vreun alt scriitor biblic că Dumnezeu a predestinat pe anumiţi oameni să fie mântuiţi şi pe anumiţi oamenii să fie pierduţi, indiferent de propria lor alegere în această problemă.

Scopul acestui verset pare să fie practic. Pavel încearcă să mângâie şi să asigure pe poporul întristat al lui Dumnezeu că mântuirea lor stă în mâinile Lui şi că e în curs de a fi săvârşită în acord cu scopul lui veşnic şi neschimbător pentru ei. Mântuirea, natural, depinde şi de stăruinţa lor (Evrei 3,14; cf. 1 Cor. 9,27), dar acesta nu este subiectul accentuat acum de Pavel.

Să fie asemenea. Gr. summorphos. Singura altă apariţie a acestui adjectiv grecesc este în Fil. 3,21, unde este tradus îl va face asemenea, şi se referă la schimbarea trupurilor noastre care pot să putrezească în asemănarea corpului proslăvit al lui Dumnezeu. Verbul pereche (summorphoo) e folosit în Fil. 3,10 în expresia să mă fac asemenea cu moartea Lui. Asemănarea noastră urmează a fi nu numai o asemănare exterioară şi superficială, ci o asemănare lăuntrică şi esenţială.

Chipului Fiului Său. Hristos este chipul Tatălui, manifestarea vizibilă a Dumnezeului nevăzut (2 Cor. 4,4; Col. 1,15). E destinul glorios al fiecărui creştin de a fi schimbat după schipul lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu (1 Cor. 15,49; 2 Cor. 3,18; Col. 3,10). Cum poate avea loc o aşa transformare minunată e vestea cea bună a Evangheliei, solia iertării, renaşterii, sfinţirii şi a proslăvirii finale. Schimbarea este efectuată de unirea naturii umane cu cea divină. Aşa după cum Fiul lui Dumnezeu a luat asupra Sa natura noastră omenească, tot aşa creştinii pot deveni temple ale Duhului Sfânt (1 Cor. 6,19), şi Hristos va locui în ei Ioan 14,23). În felul acesta, credinciosul devine părtaş de natură dumnezeiască (2 Petru 1,4). Atunci sub influenţa Duhului sălăşluitor (Rom. 8,13.14) şi inspirat de exemplul lui Dumnezeu (Ioan 15,12; Fil. 2,5) el e condus la o nouă sfinţenie a vieţii. Prin răbdătoarea suportare a suferinţei caracterul său e făcut din ce în ce mai asemenea aceluia al Mântuitorului (Rom. 5,3.4; 1 Petru 2,21-24) până la ziua proslăvirii finale, când asemănarea va fi făcută deplină (1 Ioan 3,2).

Cel dintâi născut. Gr. prototokos, folosit în altă parte cu privire la Hristos în Mat. 1,25; Luca 2,7; Col. 1,15; Evrei 1,6; Apoc. 1,5. Accentul lui Pavel este aici asupra poziţiei lui Hristos ca fratele cel mai mare din familia celor răscumpăraţi. Scopul ultim al planului de mântuire este restatornicirea unităţii în familia împărăţiei lui Dumnezeu, aşa ca Dumnezeu să poată fi totul în tot (1 Cor. 15,28). În familia aceasta, Hristos ca fratele cel mai mare a străbătut calea care ne stă înainte şi ne-a dat o pildă. Şi deşi El este desăvârşit şi divin, nu-I este ruşine să ne numească pe noi cei care mergem pe urmele Lui fraţi (Evrei 2,11). Vezi Coly V, 917; vezi Ioan 1,14.

Mulţi fraţi. Hristos face din noi fraţii Săi printr-o nouă creaţiune (vezi 2 Cor. 5,17; Gal. 6,15) şi prin aceasta aduce pe mulţi fii la slavă (Evrei 2,10).

Fiind născuţi din apă şi din Duh (Ioan 3,5) am fost adoptaţi în familia cerească (Ef. 1,5), înscrişi în biserica celor întâi născuţi (vezi Evrei 12,23) şi scrişi în registrul familiei în cer (Evrei 12,23) – cartea vieţii.

Şi. [Mai mult, KJV]. Gr. de. Aici poate mai bine şi.

Hotărât de mai înainte. [predestinat, KJV]. Vezi vers. 29.

Chemat. Chemarea aceasta e făcută prin predicarea Evangheliei, ca în 2 Tes. 2,14. La ce ne-a chemat El prin Evanghelia noastră. Folosirea verbului chemat ca şi a adjectivului chemat (vezi Rom. 8,28), pare aici să fie limitată la chemarea efectivă. Contextul arată lămurit că referirea este la aceia care au răspuns la chemarea lui Dumnezeu. Această chemare divină este cel dintâi pas în mântuirea personală şi răspunsul la chemare constituie experienţa convertirii. Chemarea exprimă obârşia divină a acelei experienţe şi puterea suverană prin care suntem chemaţi.

Socotit neprihăniţi. [Îndreptăţiţi, KJV]. Vezi cap. 3,20.28; 4,25; 5,1.

Proslăvit. Isus a zis: Eu le-am dat slava pe care Mi-ai dat-o Tu (Ioan 17,22), dar experienţa proslăvirii deplin urmează încă să vină (Rom. 8,18). Deşi evenimentul acesta este în că în viitor, Pavel foloseşte timpul trecut proslăvit aşa cum face cu toate celelalte verbe din propoziţia aceasta, chemat, hotărât de mai înainte, socotit neprihănit. Acesta s-ar putea să reflecte faptul că în sfatul veşnic al lui Dumnezeu întregul proces cu toate stadiile lui, stă deplin (vezi Ef. 1,4-6). O altă explicaţie poate fi găsită în lipsa de timp a formei verbului în greceşte folosită aici. Folosirea verbelor fără timp permite următoarea traducere: Pe aceia pe care El îi predestinează Îi şi cheamă; şi aceia pe care îi cheamă îi şi îndreptăţeşte; pe aceia pe care îi îndreptăţeşte îi şi proslăveşte.

Indiferent ce explicaţie este adoptată, scopul lui Pavel în versetul acesta este de a exprima certitudinea stadiilor progresive din procesul de conformare la Hristos. Treapta cea dintâi este chemarea. Dacă acesteia i se dă ascultare, aduce cu ea îndreptăţirea şi tot ceea ce cuprinde în sine experienţa aceasta. Apoi, dacă creştinul continuă să îngăduie lui Dumnezeu să lucreze scopul Său bun pentru el (vezi Rom. 11,22) rezultatul inevitabil va fi proslăvirea. Cineva s-ar fi putut aştepta ca Pavel să fi menţionat sfinţirea ca unul dintre stadii, dar ea este implicată ca o consecinţă a îndreptăţirii şi o condiţie necesară a proslăvirii.

Deci, ce vom zece? Comparaţi: cap. 3,5; 4,1; 6,1; 7,7; 9,14, unde această expresie obişnuită introduce o concluzie contrarie. Aici şi în cap. 9,30 introduce una în armonie cu argumentul precedent.

Acestor lucruri. Adică, lucrurile menţionate în versetele precedente scopul revelat al lui Dumnezeu şi toate treptele în împlinirea lui. Având în vedere lucrurile acestea, ce concluzie trebuie să tragem noi cu privire la puterea religiei creştine de a ne susţine în încercări?

Dacă Dumnezeu este pentru noi. Nu există incertitudine cu privire la lucrul acesta, aşa cum arată lămurit construcţia greacă. Pavel a arăta deja cum Dumnezeu este de partea noastră. Dumnezeu ne priveşte ca pe copii ai Săi (vers. 15-17) şi a trimis Duhul Său să ne mântuiască (vers. 28-30).

Cine va fi împotriva noastră? [Care poate fi contra noastră?]. sau, cine este împotriva noastră? Deşi în cazul acesta, pare a fi mai corespunzător de a adăuga cuvintele poate fi. E încurajator de a recunoaşte faptul că întrucât Dumnezeu a avut de scop şi este activ angajat în aducerea la îndeplinire a mântuirii pentru credincioşi, toţi vrăjmaşii noştri sunt şi vrăjmaşii Lui (vezi 27,1; 118,6).

El, care. Expresia este emfatică în greceşte şi ar putea fi tradusă: chiar El, însemnând că acelaşi Dumnezeu care nu a cruţat pe Însuşi Fiul Său, cu siguranţă ne va da pe lângă aceasta, totul.

Cruţat. Gr. pheidomai. Pavel foloseşte verbul acesta de câteva ori în epistolele sale (Rom. 11,21; 1 Cor. 7,28; 2 Cor. 1,23 etc.). În afară de scrisorile lui Pavel îl foloseşte numai în Fapte 20,29 şi 2 Petru 2,4.5. Acelaşi cuvânt e folosit în LXX-a cu privire la dispoziţia lui Avraam de a sacrifica pe Isaac (Gen. 22,12.16) şi nu e improbabil ca Pavel să facă aluzie la relatarea acelei experienţe. Mişcătoare recomandare din partea Domnului a purtării lui Avraam în jertfirea fiului său Isaac ne dă

o scurtă privire asupra spiritului actului lui Dumnezeu de a da pe propriul Său Fiu Isus. Acest cel mai mare dintre toate darurile e cea mai puternică dintre toate dovezile că Dumnezeu este pentru noi (Rom. 8,31). Argumentaţia din acest pasaj este asemănătoare cu aceea din cap. 5,6-10.

Fiul Său. Expresia aceasta este emfatică în limba greacă, şi denotă ceva care este personal şi distinct al său personal (cf. cap. 14,4). L-a dat. Gr. paradidomi. Acesta este acelaşi verb cu acela pe care Pavel l-a folosit în cap. 4,25

pentru a afirma că Isus a fost dat din pricina fărădelegilor noastre.

Fără plată. Gr. charizomai, a da ca o favoare. Comparaţi folosirea cuvântului în Luca 7,21; Fapte 3,14; 1 Cor. 2,12. verbul este legat cu substantivul har (charis; vezi Rom. 3,24) şi dar fără lată (charisma; vezi Rom. 6,23).

Împreună cu El. Pavel argumentează de la ce e mai mare la ce e mai mic. Dacă Dumnezeu nu a cruţat nici pe propriul Său Fiu, ce ar mai putea El să reţină?

Toate? Comparaţi Rom. 8,17; 1 Cor. 3,21-24; Fil. 4,19. Creştinul nu ar putea cere un temei mai puternic pentru răbdarea şi stăruirea răbdătoare de cum e dat în versetul acesta. Când Dumnezeu a dat pe Fiul Său, El S-a dat şi pe Sine (2 Cor. 5,19; cf. DA 762), şi prin aceasta a descoperit universului cât de departe era El dispus să meargă pentru a mântui pe păcătosul care se pocăieşte. Cu siguranţă, atunci indiferent de ce încercări ar veni, noi nu ne vom îndoi niciodată că Dumnezeu lucrează pururi pentru noi şi că El ne va da tot ce e necesar pentru binele nostru prezent şi viitor.

Cine va ridica pâră? Gr. egkaleo, un termen juridic însemnând literal a chema înăuntru, de unde a chema la socoteală, a aduce acuzaţie împotriva, a acuza (vezi fapte 19,38.40; 23,28.29; 26,2.7). Satana este marele pârâtor al fraţilor (Apoc. 12,10).

Punctuaţia şi aranjamentul din Rom. 8,33-35 cuprind oarecare dificultate şi comentariile şi versiunile au oferit un număr de soluţii. Unii recomandă că ultima propoziţie a vers. 33 şi cea dintâi propoziţie a vers. 34 să fie în aşa fel prevăzute cu punctuaţie, încât să arate o legătură mai strânsă între ele. În felul acesta, RV şi unele ediţii ale KJV redau: E Dumnezeu care îndreptăţeşte; cine e acela care să osândească?

Aţi comentatori au argumentat că toate propoziţiile din vers. 33 şi 34 ar trebuie să fie privite ca o serie de întrebări (vezi Weymouth). RSV reprezintă încă un alt punct de vedere, legând versetele 33 şi 35 ca în RV, dar punând restului vers. 34 semnul întrebării.

Indiferent care argument este urmat, înţelesul încurajator al argumentaţiei lui Pavel apare cu claritate. Dumnezeu declară pe poporul Său că e neprihănit. Hristos, care a murit pentru ei, e la dreapta lui Dumnezeu mijlocind pentru ei. Atunci, cine poate să acuze pe poporul ales al lui Dumnezeu? Cine poate să-i condamne? Cine poate să-i despartă vreodată de iubirea lui Hristos? Pare evident că Pavel are în minte Isaia 50,8.9: Aproape este cel ce mă va îndreptăţi, cine se va judeca cu mine?... dar, Iehova, Domnul, mă ajută! Cine mă va condamna?

Aleşilor. Gr. eklektoi, aleşi, spicuiţi de la verbul eklegomai, folosit pentru a descriere culegerea de către Hristos a ucenicilor Săi (Luca 6,13; Ioan 6,70; 13,18). Şi alegerea de către Dumnezeu a unor persoane (Marcu 13,20; Fapte 1,24; 13,17) sau lucruri (1 Cor. 1,27.28). În Matei 22,14 Isus face o deosebire între cei chemaţi şi cei aleşi. Dar Pavel pare să identifice cele două grupe citind în termenul chemaţi implicaţia că chemarea e primită (vezi Rom. 8,30). Pentru Pavel, aleşii lui Dumnezeu sunt aceia care nu numai au auzit dar s-au şi supus chemării divine pentru a afla mântuirea în Hristos.

Dumnezeu este Acela care-i socoteşte neprihăniţi. [Dumnezeu îi îndreptăţeşte, KJV]. Aleşii lui Dumnezeu nu au nevoie să se teamă de nici un acuzator. Dumnezeu Însuşi, Judecătorul tuturor este Cel care îi declară drepţi potrivit planului Său de îndreptăţire (cap. 3,20-24). Îndreptăţit este opusul lui cine va ridica pâră.

Osândi. [Condamnă; KJV]. Sau va condamna. Satana are o cunoştinţă precisă de toate păcatele cu care a izbutit să-i ispitească pe oameni să le facă, şi le înfăţişează lui Dumnezeu ca dovadă că oamenii merită nimicirea (vezi GC 618). Dar Dumnezeu răspunde la acuzaţiile aduse împotriva poporului Său ales. Hristos a plătit pentru păcatele lor cu propria Lui viaţă (cap. 4,25). Aleşii lui Dumnezeu sunt liberi de condamnare (cap. 8,1).

A şi înviat. Mai degrabă, a fost înviat (vezi cap. 4,24.25; 6,4.9:7,4). Noi nu ne închinăm la un Hristos mort, ci la un Hristos viu. Acesta nu lasă a se înţelege că învierea era de o mai mare valoare decât crucificarea, ci scoate în evidenţă faptul că Hristos nu numai că a murit, dar şi acum trăieşte pentru a-Şi completa scopul morţii Sale în favoarea noastră (vezi cap. 4,25).

Dreapta lui Dumnezeu. Dreapta era socotită ca poziţie de onoare (vezi 1 Regi 2,19; Ps. 45,9) şi denotă participarea la puterea şi slava împărătească (Mat. 20,21). Că Hristos urma să ocupe poziţia aceasta la Tatăl Său era prezis în Ps. 110,1; cf. Marcu 16,19; Fapte 7,56; ef. 1,20; Col. 3,1; 1 Petru 3,22. Poziţia Sa la dreapta înseamnă nu numai slava, ci şi puterea înălţatului Fiu al omului (vezi Evrei 1,3; cf. Mat. 26,64).

Mijloceşte. [Face mijlocire, KJV]. Gr. entugechano. Acesta este cuvântul folosit cu privire la mijlocirea Duhului Sfânt din vers. 27 (vezi vers. 26). Că Hristos este Mijlocitorul şi Avocatul nostru la Tatăl e clar arătat în Scriptură (Evrei 7,25; 9,24; 1 Ioan 2,1; cf. Evrei 4,14-16; 9,11.12). Aceasta nu trebuie să fie luată ca însemnând că Dumnezeu are nevoie să fie convins să facă lucruri bune pentru poporul Său, deoarece tocmai El a iubit lumea aşa că a dat pe singurul Său Fiu. Natura acestei mijlociri divine poate fi, eventual, ilustrată prin rugăciunea de mijlocire a lui Hristos pentru ucenicii Săi (Ioan 17,11.12.24).

În versetul acesta, Pavel a adăugat motiv lângă motiv pentru asigurarea că nimic nu poate separa pe creştin de iubirea lui Hristos. El depinde nu de un Hristos mort, ci de unul viu. Nu e numai un Hristos viu, ci unul întronat cu putere şi slavă. Nu e numai un Hristos în putere, ci un Hristos în iubire salvatoare, care trăieşte pururea pentru a face mijlocire pentru poporul Său luptător (cf. Evrei 7,25).

Biblia zugrăveşte tot cerul ca lucrând fără încetare ca să salveze pe cei aleşi. În capitolul acesta, Pavel a vorbit despre lucrarea Tatălui în chemare, neprihănire şi proslăvire. El a descris conducerea şi mijlocirea lui Hristos şi a Duhului Sfânt. În altă parte, îngerii sunt reprezentanţi ca duhuri slujitoare care sunt trimise să îndeplinească o slujbă pentru cei ce vor moşteni mântuirea (Evrei 1,14). Cerul nu putea face ceva mai mult. Dacă un om este pierdut pentru veşnicie, acesta poate fi numai rezultatul propriei lui decizii de a rezista la scopul iubitor al lui Dumnezeu şi la puterea Lui de a mântui şi de a le respinge.

Va despărţi? Gr. chorizo, literal a pune un spaţiu între. Poate cineva să pună o distanţă între noi şi iubirea lui Hristos? Poate cineva să-l facă să înceteze de a ne mai iubi? Toate cele pe care le numeşte acum Pavel nu vor face pe Hristos să ne iubească mai puţin.

Dragostea lui Hristos. Aceasta este evident iubirea lui Hristos pentru noi şi nu iubirea noastră pentru Hristos (cf. cele de la cap. 5,5).

Necazul. Vezi cap. 5,3. Pavel e cât se poate de bine pregătit să vorbească despre subiectul acesta având în vedere propriile sale experienţe (vers. 1, Cor. 4,10-13; 2 Cor. 11,23-33).

Strâmtorarea. Stenochoria (vezi cap. 2,9). Relele arătate în vers acesta au fost toate peste măsură de reale pentru creştinii primari.

După cum este scris. Citatul este din Ps. 44,22. Pavel se referă la suferinţele poporului lui Dumnezeu într-o epocă mai timpurie ca fiind tipică pentru persecuţiile la care creştini erau expuşi pe vremea sa. Totdeauna de la intrarea păcatului, ura celor nelegiuiţi contra celor drepţi a fost puternică (vezi Gal. 4,29; 1 Ioan 3,12).

Socotiţi. Sau priviţi.

Totuşi. Gr. alla, literal dar. În ciuda nenorocirilor, noi stăruim să fim biruitori (cf. 2 Cor. 12,10).

Suntem mai mult decât biruitori. Gr. hupernikao, de la huper mai sus, şi mikao a birui, deci a depăşi în biruire, sau a birui glorios. Acest cuvânt compus nu apare în altă parte în NT. Pavel foloseşte un cuvânt care zugrăveşte excesul binecuvântării lui Dumnezeu faţă de nevoia omului (cap. 5,20).

Acela care ne-a iubit. Referirea este evidentă la Hristos, prin a cărui incomparabilă iubire (vers. 35) ajungem biruitori. Timpul trecut al verbului iubit poate arăta către descoperirea specială a acelei iubiri în moartea Sa pentru păcătoşi (cap. 5,6). Necazurile nu numai că nu ne despart de iubirea lui Hristos (cap. 8,35), dimpotrivă prin Acela care ne-a iubit suntem biruitori asupra lor. Nu e nenorocire atât de grea, nici o ispită oricât de puternică, care să nu poate fi biruită prin Hristos. Deoarece acela care ne-a iubit de ajuns pentru a se da pentru noi trăieşte acum în noi pentru a continua lucrarea mântuirii noastre (Gal. 2,20). De aceea putem face totul prin Acela care ne întăreşte (Fil. 4,13). Pavel a experimentat şi a recunoscut această putere mântuitoare şi ea l-a făcut să exclame: Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă biruinţă prin Domnul nostru Isus Hristos (1 Cor. 15,57).

Sunt bine încredinţat. [Sunt convins, KJV]. Pavel exprimă acum propria sa convingere că nici o putere în cer sau pe pământ, în timp sau în veşnicie nu poate să ne separe de iubirea divină. Pavel nu vrea să spună prin aceasta că deci e cu neputinţă ca un credincios să cadă şi să fie pierdut (vezi Col. 1,23; cf. 1 Cor. 9,27). Pavel vrea să spună că nimic nu ne poate smulge din braţele lui Hristos contra voinţei noastre (vezi Ioan 10,28).

Nici moartea, nici viaţa. Comparaţi fie că trăim. Fie că murim, noi suntem ai Domnului (cap. 14,8).

Îngeri. Îngerii menţionaţi în NT sunt de obicei buni şi nu răi. Totuşi cuvântul însuşi nu arată aici şi calitatea. Distincţia trebuie sau să fie exprimată sau implicată de context (vezi Mat. 1,20.25.41; 1 Cor. 6,3; 2 Petru 2,4; Iuda 6). E de neconceput ca îngerii lui Dumnezeu, care sun trimişi să slujească sfinţilor (Evrei 1,14) să caute să înstrăineze mintea creştinilor de la Mântuitorul lor, sau ca influenţa lor să fi putut avea o astfel de tendinţă. Totuşi, Pavel poate să sublinieze punctul lui vorbind ipotetic, aşa cum face în Gal. 1,8. Chiar dacă îngerii buni ar încerca, lucru pe care cu siguranţă nu-l vor face să abată iubirea lui Hristos de la poporul Lui, ei n-ar putea-o face.

Stăpânirile. Gr. Archai. Cuvântul acesta se referă la cârmuitori civili ca şi la puteri supranaturale care încearcă să exercite o stăpânire rea asupra oamenilor (vezi Ef. 6,12). Unii comentatori sugerează că referirea lui Pavel la îngeri, stăpâniri şi puteri ar putea reflecta denumirile iudaice pentru ierarhia îngerilor (vezi lucrarea apocrifă Enoh 61,10; cf. 1 Cor. 15,24; cf. 1 Cor. 15,24; Ef. 1,21; 3,10; Col. 1,16; 2,10.15).

Puterile. Gr. dunameis. Dovezi textuale atestă (cf. p. 10) plasarea acestui cuvânt după cele viitoare, deşi mai natural s-ar putea aştepta ca să fie asociat cu stăpânirile ca în Ef. 1,21. În 1 Petru 3,22 puterile sunt menţionate împreună cu îngerii şi autorităţile ca fiind supuse lui Hristos la înălţarea Sa la cer.

Cele de acum. Comparaţi 1 Cor. 3,22. Experienţele timpului prezent deja puneau de ajuns la încercare pe Pavel şi pe primii creştini (rom. 8,18.23; 2 Cor. 1,4-10; 6,4-10; 1 Petru 4,12). Dar viitorul încă mai deţinea noi încercări de amăgiri şi de suferinţe, deoarece venirea lui Hristos urma să fie precedată de apostazia şi de arătarea lui antihrist (2 Tes. 2). Şi această arătare urmează să fi însoţită de puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de renume de semene şi puteri mincinoase (2 Tes. 2,9). Totuşi, încrederea lui Pavel a rămas nezdruncinată.

Nici înălţimea, nici adâncimea. E cu putinţă ca în acest pasaj retoric Pavel să nu fi intenţionat ca fiecare din aceste expresii să fi fost prea de aproape definite înălţime şi adâncime se poate să fi fost folosite pentru a exprima simple dimensiuni de spaţiu, după cum cele de acum şi cele viitoare exprimă dimensiuni de timp. O astfel de folosite a acestor termeni scoate la iveală cu atât mai emfatic ideea de universalitate, care poate să fie scopul lui Pavel în aceste versete. Compară descrierea lărgimii, lungimii, adâncimii şi înălţimii iubirii lui Hristos (ef. 3,18.19).

Nici o altă făptură. Sau orice altă creaţie (vezi vers. 19; cf. vers. 19,22).

Pavel înşiră zece lucruri care nu pot să ne separe de iubirea lui Dumnezeu. Al zecelea e destul de cuprinzător pentru ca să poată include tot ce ar fi fost omis. Toţi termenii trebuie probabil să fie luaţi în sensul lor cel mai general. Însăşi lipsa lor de precizie serveşte ca să scoată în evidenţă punctul lui Pavel că nu e nimic la care cineva s-ar putea gând în tot universul creat care să poată pune o distanţă între un creştin şi Mântuitorul lui iubitor.

Despartă. Gr. chorizo (vezi vers. 35).

Dragostea lui Dumnezeu. Dragostea lui Hristos (vers. 35) nu e altceva decât dragostea Lui descoperită nouă şi lucrând în favoarea noastră în persoana lui Hristos (vezi cap. 5,8). În epistola aceasta, Pavel a zugrăvit suprema conlucrate a Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt în manifestarea iubirii divine. De pildă dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt (cap. 5,5; Dumnezeu Îşi arată dragostea Sa faţă de noi, prin faptul că… Hristos a murit pentru noi (vers. 8); Duhul a cărui voie şi scop este mântuirea noastră (cap. 8,29.30) mijloceşte pentru noi după voia lui Dumnezeu (vers. 26.27); Hristos a murit pentru noi şi chiar şi acum mijloceşte pentru noi la dreapta Tatălui (vers. 34).

Cu această expresie de nemărginită încredere în iubirea mântuitoare a lui Dumnezeu (vers. 31-39), Pavel atinge apogeul explicaţiei sale despre planul lui Dumnezeu pentru refacerea omului. Neprihănirea şi mântuirea vin prin credinţă. Şi credinţa aceasta trebuie să fie plasată într-o persoană a cărei iubire este atât de mare şi al cărui scop de a salva este atât de puternic încât a făcut orice prevedere ce se putea imagina pentru mântuirea noastră. Cu siguranţă, atunci şi noi ar trebui să ne alăturăm apostolului în a-i acorda încrederea şi ascultarea noastră fără rezervă.

COMENTARIILE LUI ELLEN WHITE

1 CH 69; GC 477; PP 517; SC 51, 64; SL 30, 2T 170

2 DA 210, 466

3 DA 116, 175, 312, PP 330

3, 4 PP 373

4 GC 263, 468; MB 78

6 5T 267

7 AA 84; DA 172; EW 69; GC 467; MYP 68; SC 18,62; 1T 161, 440; 2T 454; 3T 442; 4T 13; 5T 341

9 COL 271; MB 28; 3T 538m 5T 223M 386

11 DA 320m FE 332

14 MB 28, 149

14-17 8T 126

15 GC 468; 5T 739

16 Ev. 616

17 AA 590; CE 34; CM 37; COL 154; Ev 199; EW 115; FE 251; MB 104; MH 169; SL 17; Te 111; 2T 287; 3T 45, 458; 4T 16, 33; 5T 230, 316; 6T 60; 7T 229; WM 93

18 AA 577; GC 351; MB 30; ML 326; PP 127; SL 95 1T 432; 8T 125 22 CH 579; Ed 263; GC 673; PP 443, 542; SC 33 24 MH 165 26 COL 147; CT 509; Ed 263; FE 242; GW 217; MH 229 28 AA 481, 574; Ed 154; MB 71; MH 474, 487, 489; ML 185; 3T 67; 8T 123; 9T 286 29 DA 341,827; MB 61; 6T 175 30 COL 163 31 PK 645 31, 32 ChS 240; MH 66 31-39 2T 517; 7T 245 32 COL 174; CT 184, GC 477; MB 111; PP 154; SC 95, 118; TM 246; 2T 319; 5T 316; 7T 29;

9T 59 33, 34 DA 568; MH 90 34 AA 36; CSW 124; CT 14; DA 833; Ed 95, 132; FE 262; GC 350; GW 259; MH 419, 424; PP

37 CG 467; CS 21; CT 183; GC 633; ML 313, 326; MM 144; MYP 348; SC 72; Te 216; TM 104,328, 456; 2T 320,409; 3T 476, 483, 540; 4T 36, 214, 368; 5T 82, 309, 741; 8T 131; 9T 22,188

37-39 GC 350

38, 39 AA 553; EW 30; MH 66, 2T 288.