1 Avraam era bătrân, înaintat în vârstă; și Domnul binecuvântase pe Avraam în orice lucru.

Avraam era bătrân. Întâmplările relatate în acest capitol au avut loc la trei ani după moartea Sarei (cap. 23,1), deoarece Sara era în vârstă de 90 de ani la naşterea lui Isaac, iar Isaac era de 40 de ani când s-a căsătorit cu Rebeca (cap. 25,30). În acea vreme, Avraam era în vârstă de 140 de ani (cap. 17,17).


2 Avraam a zis celui mai bătrân rob din casa lui, care era îngrijitorul tuturor averilor lui: „Pune-ți, te rog, mâna sub coapsa mea;

Cel mai bătrân rob. Cel mai de încredere serv din casa lui Avraam era Eliezer (PP 173), care cu o jumătate de secol mai înainte fusese ales în mod experimental de Avraam ca viitorul său moştenitor (cap. 15,2). Acum, el a fost chemat de Avraam pentru o misiune foarte importantă.

Mâna sub coapsa mea. Această veche ceremonie care însoţeşte un jurământ solemn mai este amintită numai în cap. 47,29. În ambele cazuri, împrejurările sugerează o făgăduinţă de a se purta cu credincioşie după moartea aceluia faţă de care făgăduinţa a fost făcută, adică cu urmaşii lui. Moartea unuia nu îl elibera pe celălalt de jurământul său. Explicaţiile obiceiului diferă oarecum pentru comentatori. Ca izvor de urmaşi (vezi Geneza 35,11; 46,26; Exod 1,5), cuvântul coapsa sau şale (acelaşi cuvânt în limba ebraică) a fost considerat ca indicând spre viitorii urmaşi ai lui Avraam, îndeosebi spre Hristos, Sămânţa făgăduită. Dacă este aşa, jurământul era, ca să zicem aşa, făcut prin sau în numele Aceluia care avea să vină. Alţi comentatori consideră coapsa ca simbol al stăpânirii şi autorităţii, iar punerea mâinilor dedesubtul ei un jurământ de supunere faţă de superior.


3 și te voi pune să juri pe Domnul, Dumnezeul cerului și Dumnezeul pământului că nu vei lua fiului meu o nevastă dintre fetele canaaniților, în mijlocul cărora locuiesc,

Lua... o nevastă. Deşi Avraam avea să mai trăiască încă 35 de ani (cf. cap. 25,7.20), se pare că el se simţea cam slăbit la acea dată (v.1). Autoritatea dată lui Eliezer la alegerea unei soţii înseamnă o supunere lăudabilă din partea lui Isaac, care era deja în vârstă de 40 de ani. În vremurile din vechime, ca şi astăzi în Orient, părinţii alegeau partenerii de căsătorie şi făceau pregătiri de nuntă pentru copiii lor. Acest fapt nu înseamnă câtuşi de puţin că nu se ţinea seama de dorinţele tinerilor înşişi (vezi v.58, 67, PP 171). Lunga întârziere în plănuirea căsătoriei lui Isaac s-a datorat, probabil, dorinţei lui Avraam de a evita să ia o soţie canaanită pentru el şi faptului că mai înainte de aceasta nu găsise convenabil să pună la cale o căsătorie pentru una din Haran (vezi v.3-6). Moartea Sarei poate că a ajutat într-un oarecare sens la urgentarea chestiunii.

Dintre fetele canaaniţilor. Cunoscând creşterea desfrâului şi idolatriei canaaniţilor şi soarta lor iminentă, Avraam a dorit să păstreze curăţia seminţei făgăduite. Experienţa lui cu Agar şi experienţa lui Lot şi Ismael l-au învăţat cu privire la pericolul legăturilor cu oameni de origine păgână (PP 174). Mai mult, Dumnezeu oprise deja căsătoria cu canaaniţii, interdicţie care mai târziu a fost încorporată în legislaţia mozaică (Exod 34,16; Deuteronom 7,3).


4 ci te vei duce în țara și la rudele mele să iei nevastă fiului meu, Isaac.”

În ţara mea. Nu în Ur din Chaldeea, ci în Haran, amândouă fiind din Mesopotamia. Rudele lui Avraam de acolo au păstrat încă într-o anumită măsură cunoştinţa şi închinarea faţă de adevăratul Dumnezeu (vezi Geneza 31,19; Iosua 24,2; PP 171). De aceea, o noră dintre ele părea mult mai de preferat uneia dintre canaanitele decăzute.


5 Robul i-a răspuns: „Poate că femeia n-are să vrea să mă urmeze în țara aceasta; va trebui să duc oare pe fiul tău în țara de unde ai ieșit tu?”
6 Avraam i-a zis: „Să nu care cumva să duci pe fiul meu acolo!

Să nu... duci pe fiul meu acolo. Avraam i-a dat în grijă lui Eliezer în mod solemn să nu îngăduie ca Isaac să meargă în Mesopotamia. El socotea că nici el şi nici fiul lui nu aveau libertatea să se întoarcă, nici chiar pentru o vizită (v.1). Acest lucru, împreună cu vârsta lui înaintată (v.1), probabil că l-au influenţat să nu se întoarcă în persoană pentru a găsi o soţie bună pentru fiul său.


7 Domnul Dumnezeul cerului, care m-a scos din casa tatălui meu și din patria mea, care mi-a vorbit și mi-a jurat, zicând: „Seminței tale voi da țara aceasta”, va trimite pe Îngerul Său înaintea ta; și de acolo vei lua o nevastă fiului meu.

Domnul... va trimite pe îngerul Său. Această afectuoasă expresie de încredere în călăuzirea divină descoperă convingerea statornică a lui Avraam că el şi lucrările lui erau sub îndrumarea şi călăuzirea lui Dumnezeu. Aceeaşi asigurare a călăuzirii divine dată lui Eliezer a fost după aceea făgăduită poporului lui Israel (Exod 23,20) şi bisericii creştine (Evrei 1,14).


8 Dacă femeia nu va vrea să te urmeze, vei fi dezlegat de jurământul acesta pe care te pun să-l faci. Cu niciun chip să nu duci însă acolo pe fiul meu.”

Vei fi dezlegat. Având în vedere natura sacră şi obligatorie a jurământului său, Eliezer a simţit o nelinişte îndreptăţită în ce priveşte răspunderea sa, în cazul în care nici o femeie nu ar dori să se întoarcă cu el în Canaan. Avraam l-a asigurat pe Eliezer că pe Dumnezeu, care l-a condus până aici, se putea bizui că nu îl va părăsi nici acum. Eliezer putea porni cu încredere în încheierea plină de succes a misiunii sale. Dar, dacă din unele motive, contrariul se va dovedi adevărat, el urma să se considere liber de o obligaţie în continuare în ceea ce priveşte jurământul, cu excepţia faptului că în nici o împrejurare lui Isaac nu urma să i se îngăduie să meargă în Mesopotamia spre a-şi căuta o soţie. Fără îndoială că Avraam se temea că Isaac ar putea fi ispitit să rămână în Mesopotamia şi să zădărnicească astfel scopul divin.


9 Robul și-a pus mâna sub coapsa stăpânului său, Avraam, și i-a jurat că are să păzească aceste lucruri.
10 Robul a luat zece cămile dintre cămilele stăpânului său și a plecat, având cu el toate lucrurile de preț ale stăpânului său. S-a sculat și a plecat în Mesopotamia, în cetatea lui Nahor.

Zece cămile. Despre folosirea cămilelor domestice pe vremea lui Avraam, vezi comentariul pentru cap. 12,16. Avraam a lăsat tot planul şi îndeplinirea acestei misiuni la libertatea de a lucra a lui Eliezer, slujitorul său în care avea încredere. Afirmaţia având cu el toate lucrurile de preţ ale stăpânului său, îl arată a fi fost un bărbat cu experienţă şi judecată sănătoasă. El se găsea acum cu Avraam de mai bine de o jumătate de secol (vezi cap. 15,2; 16,3).

A plecat în Mesopotamia. Termenul ebraic tradus aici Mesopotamia este ’Aram-maharayim, literal, Aram-ul celor două râuri. Ţara aceasta, unde pe vremea lui Moise a prosperat Mitanni, a fost numită de egipteni maharina. Aceasta este în Mesopotamia de nord între partea superioară a râurilor Eufrat şi Chabur.

Cetatea lui Nahor. Până de curând acesta se credea a fi doar un alt nume pentru Haran (vezi cap. 27,43; 28.10). Cu toate acestea, tăbliţele cuneiforme din secolul al XVIII-lea î.Hr., descoperite recent în Mari, un oraş amorit pe Eufratul mijlociu, menţionează Til-Nahiri, cetatea lui Nahor, ca o cetate a regiunii Haran. Cetatea lui Nahor nu era deci Haranul însuşi, ci o aşezare separată întemeiată de Nahor şi numită după numele lui (vezi cap. 11,31).


11 A lăsat cămilele să se odihnească, în genunchi, afară din cetate, lângă o fântână. Era seara, pe vremea când ies femeile să scoată apă.

o fântână. Era seara, pe vremea când ies femeile săscoatăapă.

Pe vremea când ies femeile. Nu se spune nimic cu privire la călătoria însăşi, care trebuie să fi durat multe zile, iar Moise continuă istorisirea din momentul în care Eliezer ajunge la destinaţie. Caravana de cămile ajunsese la izvorul de la marginea cetăţii lui Nahor, iar ele au îngenuncheat pentru odihnă şi spre a aştepta să fie adăpate. Încă din antichitatea îndepărtată era obiceiul în Orient ca femeile să scoată apă şi să o ducă acasă fie în urcioare, fie în burdufuri (Exod 2,16; 1 Samuel 9,11). Eliezer a considerat o astfel de ocazie ca un bun prilej să observe tinerele fete de măritat ale cetăţii şi să se hotărască asupra unei soţii potrivite pentru fiul stăpânului său.


12 Și a zis: „Doamne Dumnezeul stăpânului meu, Avraam! Te rog, dă-mi izbândă astăzi și îndură-Te de stăpânul meu, Avraam.

Doamne Dumnezeule. Crescut în religia stăpânului său şi el însuşi fiind un credincios hotărât al adevăratului Dumnezeu, Eliezer s-a rugat în tăcere pentru înţelepciune, călăuzire şi reuşită. Acest serv care se roagă este un exemplu îmbucurător al roadelor grijii devotate a lui Avraam pentru sufletele din casa sa (cap. 18,19). În această primă rugăciune raportată în Biblie este o elocventă credinţă ca de copil. Eliezer îşi dădea bine seama de răspunderea cea mare pe care o avea, să se întoarcă acasă cu o femeie care avea să aducă binecuvântare, iar nu blestem asupra casei lui Avraam, una care avea să fie pentru soţul ei mai degrabă un ajutor, decât una care să contribuie la căderea lui. De aceea el a cerut un semn care să-l conducă în alegerea lui. Deoarece nu era o sarcină uşoară să scoţi apă suficientă pentru zece cămile însetate, propunerea părea a fi o reală încercare a caracterului. Eliezer dorea să fie sigur că femeia pe care el o va însoţi înapoi la Avraam era din fire prietenoasă, gata să ajute şi în stare să lucreze.


13 Iată, stau lângă izvorul acesta de apă, și fetele oamenilor din cetate vin să scoată apă.
14 Fă ca fata căreia îi voi zice: „Pleacă-ți vadra, te rog, ca să beau” și care va răspunde: „Bea și am să dau de băut și cămilelor tale” să fie aceea pe care ai rânduit-o Tu pentru robul Tău, Isaac! Și prin aceasta voi cunoaște că Te-ai îndurat de stăpânul meu.”
15 Nu sfârșise el încă de vorbit și a ieșit, cu vadra pe umăr, Rebeca, fata lui Betuel, fiul Milcăi, nevasta lui Nahor, fratele lui Avraam.

A ieşit... Rebeca. Rugăciunea lui a primit răspuns înainte de a fi încheiată datorită providenţei, iar nu din întâmplare. Aceasta nu a fost singura dată când răspunsul lui Dumnezeu a venit atât de prompt (Daniel 9,23; Isaia 65,24). El este întotdeauna gata să audă o rugăciune sinceră rostită cu credinţă. Semnificaţia numelui Rebeca este obscur. În ce priveşte legăturile ei de rudenie vezi comentariul pentru Geneza 22,23.

Cu vadra pe umăr. Printre unele popoare din Orient este obiceiul de a căra vasul cu apă pe cap, însă femeile palestiniene şi siriene îl poartă pe umerii lor.


16 Fata era foarte frumoasă; era fecioară și niciun bărbat n-avusese legături cu ea. Ea s-a coborât la izvor, și-a umplut vadra și s-a suit iarăși.

Foarte frumoasă. Moise le face cunoştinţă cititorilor săi cu Rebeca imediat după apariţia ei în naraţiune. Asemenea lui Sara (cap 12,11) şi Rahela (cap. 29,17), Rebeca era foarte atrăgătoare. Fecioria ei este accentuată de asemenea în mod repetat. Aceasta era într-adevăr o virtute de seamă pentru cea care trebuia să devină mama unei naţiuni întregi

Ea s-a pogorât la izvor. Izvorul era un izvor natural, după cum arată cuvântul ebraic ’ayin. Izvoarele se găseau de obicei într-o wadi, albia seacă a unui curent de apă, iar cetăţile erau construite pe movile. Din cauza aceasta, oamenii trebuiau să coboare la izvor pentru a se aproviziona cu apă.


17 Robul a alergat înaintea ei și a zis: „Dă-mi, te rog, să beau puțină apă din vadra ta.”
18 „Bea, domnul meu”, a răspuns ea. Și s-a grăbit de a plecat vadra pe mână și i-a dat să bea.
19 După ce i-a dat și a băut de s-a săturat, a zis: „Am să scot apă și pentru cămilele tale, până vor bea și se vor sătura.”

Apă şi pentru cămilele tale. Lui Rebeca i se ceruse apă de băut numai pentru un călător obosit şi ea şi-a arătat îndată dorinţa binevoitoare. Oferta ei de a scoate apă şi pentru cămile a fost de bunăvoie, nu o cerinţă a obiceiului. Acest fapt dovedeşte o dorinţă sinceră de a-i ajuta pe aceia care aveau nevoie de ajutor. Totuşi, nu trebuie să fie uitat că amabilitatea ei a fost folosită de providenţa lui Dumnezeu ca dovadă că El o alesese să fie soţia lui Isaac. Oferta ei putea să fie un răspuns deplin la rugăciunea lui Eliezer, numai dacă aceasta venea ca o reflectare naturală a caracterului.


20 A vărsat în grabă vadra în adăpătoare și a alergat iarăși la fântână ca să scoată apă; și a scos pentru toate cămilele lui.
21 Omul o privea cu mirare și fără să zică nimic, ca să vadă dacă Domnul a făcut să-i izbutească sau nu călătoria.

O privea cu mirare. Eliezer a fost atât de fascinat de bunăvoinţa naturală a Rebecii să fie de ajutor, încât i-a îngăduit să scoată apă pentru cele zece cămile ale lui fără măcar să-i dea ajutor (vezi Geneza 29,10, Exod 2,17). El a fost înfiorat de precizia şi promptitudinea cu care Providenţa a răspuns la rugăciunea lui pentru călăuzire. Pentru un moment a ezitat: putea să fie oare adevărat? Tot aşa s-au mirat şi ucenicii când Petru, după eliberarea lui din închisoare de către înger, a stat deodată înaintea lor. Deşi ei se aflau în rugăciune pentru ocrotirea lui, era greu pentru ei să primească răspunsul, atunci când acesta a venit (Fapte 12,12-17).


22 Când s-au săturat cămilele de băut, omul a luat o verigă de aur, de greutatea unei jumătăți de siclu, și două brățări, grele de zece sicli de aur.

O verigă de aur. Acest dar nu era zestrea ei, ci numai un semn de recunoştinţă al lui Eliezer. Deşi presupunea că ea avea să devină soţia lui Isaac, Eliezer nu cunoştea încă nici măcar numele ei, cu atât mai puţin legătura de rudenie a familiei ei cu Avraam. Cuvântul tradus verigă, bijuterie pentru frunte, este din ebraicul nezem, un inel pentru nas. Încă din timpuri străvechi, femeile beduine purtau inele de nas, fie în cartilajul unei din părţi, fie în peretele central al nasului (vezi Isaia 3,21; Ezechiel 16,11, 12). Printre beduini, inelul de nas mai este încă darul obişnuit de logodnă. Probabil că inelul de aur cântărea a cincia parte dintr-o uncie, iar cele două brăţări de aur 4 sau 5 uncii. La preţul curent al aurului valoarea lor totală ar fi de vreo 169 de dolari. Nu este de mirare că Laban a fost surprins (v.30).


23 Și a zis: „A cui fată ești? Spune-mi, te rog. Este loc pentru noi în casa tatălui tău ca să rămânem peste noapte?”
24 Ea a răspuns: „Eu sunt fata lui Betuel, fiul Milcăi și al lui Nahor.”
25 Și i-a zis mai departe: „Avem paie și nutreț din belșug și este și loc de găzduit peste noapte.”

Loc de găzduit. Eliezer era convins că fata pe care o cunoscuse pe o cale atât de specială era cea aleasă de Dumnezeu pentru a-l însoţi înapoi în Canaan. Se pare că ospitalitatea a fost practica obişnuită în casa Rebecii, altfel ea nu s-ar fi simţit liberă să invite pe un străin să stea la ei.


26 Atunci omul a plecat capul și s-a aruncat cu fața la pământ înaintea Domnului,

A plecat capul. Credinciosul serv al lui Avraam era unul dintre acei oameni fericiţi care nu se ruga numai pentru ajutor, ci care îşi exprimă şi mulţumirea după ce l-a primit. Eliezer este un exemplu vrednic de luat în seamă în ce priveşte valoarea serviciului de cult din familie. Avraam niciodată nu socotise că religia sa este un bun personal, ci o trăise, o făcuse cunoscut şi altora (cap. 18,19), şi a făcut din membri marii sale familii participanţi la cerinţele şi principiile legământului divin (cap. 17,23). Ei aveau să creadă în adevăratul Dumnezeu şi să imite pilda lui Avraam de credincioasă devotare faţă de El. Cele două rugăciuni ale lui Eliezer la izvorul cetăţii lui Nahor scot în evidenţă valoarea lucrării misionare în cămin.


27 zicând: „Binecuvântat să fie Domnul Dumnezeul stăpânului meu, Avraam, care n-a părăsit îndurarea și credincioșia Lui față de stăpânul meu! Domnul m-a îndreptat în casa fraților stăpânului meu.”
28 Fata a alergat și a istorisit mamei sale, acasă, cele întâmplate.

Mamei sale acasă. Au fost date mai multe explicaţii raportului despre plecarea Rebecii la mama sa, mai degrabă decât la tatăl ei. (1) Mama ei era capul familiei. Aceasta nu poate fi corect, pentru că asupra problemei au hotărât bărbaţii familiei (v.31.50-59). (2) Tatăl ei, Betuel era mort, iar persoana cu acest nume din v.50 era un frate mai mic. (3) În multe ţări orientale femeile au locuinţe separate, şi firesc că Rebeca a mers în primul rând acolo să spună despre experienţa ei.

(4) Expresia casa mamei ei înseamnă în realitate casa bunicii, conform cu obiceiul semitic comun, prin care o bunică poate fi numită mamă. Deoarece Milca, bunica Rebecii este amintită în mod repetat (v.15, 24, 47), în timp ce mama ei nu este amintită deloc, cea din urmă putea să fie decedată. Astfel, Rebeca poate că locuia cu Milca, bunica ei, care fiind văduvă avea o gospodărie separată. Cea de-a treia părere apare ca oferind cea mai bună explicaţie.

29 Rebeca avea un frate, numit Laban. Și Laban a alergat afară la omul acela, la izvor.

Laban. Cel blând, probabil fratele mai mic al Rebecii (vezi cap. 22,23). Caracterul lui, oarecum nu prea strălucit, dovedit mai târziu în afacerile lui cu Iacov, este oglindit în faptul că văzând darurile bogate pe care le primise sora lui, el a alergat de îndată să îl întâmpine pe Eliezer.


30 Văzuse veriga și brățările în mâinile surorii sale și auzise pe sora sa, Rebeca, spunând: „Așa mi-a vorbit omul acela.” A venit, dar, la omul acela, care stătea lângă cămile la izvor,
31 și a zis: „Vino, binecuvântatul Domnului! Pentru ce stai afară? Am pregătit casa și am pregătit un loc pentru cămile.”

Binecuvântatul Domnului. Deşi un idolatru (cap. 31,30), totuşi Laban cunoştea şi întreţinea închinarea faţă de Dumnezeu (PP 171). Raportul Rebecii despre întâlnirea ei providenţială cu Eliezer la izvor fără îndoială că le-a amintit fraţilor despre migraţia spre Canaan a lui Avraam, hotărâtă de către cer, şi vorbeşte despre succesele lui de acolo.


32 Omul a intrat în casă. Laban a pus să descarce cămilele, a dat paie și nutreț cămilelor și a adus apă pentru spălat picioarele omului aceluia și ale oamenilor care erau cu el.
33 Apoi, i-a dat să mănânce. Dar el a zis: „Nu mănânc până nu voi spune ce am de spus.” „Vorbește!”, a zis Laban.

Să nu mănânc. Politeţea orientală în mod normal ar fi amânat tratarea problemei până după mâncare (vezi Homer, Odiseea, III 69). Eliezer, însă, considera că scopul călătoriei sale este urgent, încât nu se putea opri nici chiar să mănânce atâta timp cât chestiunea continua să apese asupra inimii lui şi rezultatul ei rămânea nesigur. Silinţa sa, manifestată aici, dovedeşte faptul că încrederea lui Avraam în el a fost pe deplin justificată.


34 Atunci el a zis: „Eu sunt robul lui Avraam.
35 Domnul a umplut de binecuvântări pe stăpânul meu, care a ajuns la mare propășire. I-a dat oi și boi, argint și aur, robi și roabe, cămile și măgari.
36 Sara, nevasta stăpânului meu, a născut, la bătrânețe, un fiu stăpânului meu; și lui i-a dat el tot ce are.
37 Stăpânul meu m-a pus să jur și a zis: „Să nu iei fiului meu o nevastă dintre fetele canaaniților, în țara cărora locuiesc;
38 ci să te duci în casa tatălui meu și la rudele mele, ca de-acolo să iei nevastă fiului meu.”
39 Eu am zis stăpânului meu: „Poate că femeia n-are să vrea să mă urmeze.”
40 Și el mi-a răspuns: „Domnul, înaintea căruia umblu, va trimite pe Îngerul Său cu tine și-ți va da izbândă în călătorie, și vei lua fiului meu o nevastă din rudele și din casa tatălui meu.
41 Vei fi dezlegat de jurământul pe care mi-l faci, dacă te vei duce la rudele mele; și dacă nu ți-o vor da, vei fi dezlegat de jurământul pe care mi-l faci.”
42 Eu am ajuns, azi, la izvor și am zis: „Doamne Dumnezeul stăpânului meu, Avraam, dacă binevoiești să-mi dai izbândă în călătoria pe care o fac,
43 iată, eu stau la izvorul de apă, și fata care va ieși să scoată apă și căreia îi voi zice: „Dă-mi, te rog, să beau puțină apă din vadra ta”
44 și care îmi va răspunde: „Bea tu însuți și voi da de băut și cămilelor tale”, fata aceea să fie nevasta pe care a rânduit-o Domnul pentru fiul stăpânului meu!”
45 Înainte de a sfârși de vorbit în inima mea, iată că a ieșit Rebeca, cu vadra pe umăr, s-a coborât la izvor și a scos apă. Eu i-am zis: „Dă-mi să beau, te rog!”
46 Ea s-a grăbit, și-a plecat vadra deasupra umărului și a zis: „Bea și voi da de băut și cămilelor tale.” Am băut și a dat de băut și cămilelor mele.
47 Eu am întrebat-o și am zis: „A cui fată ești?” Ea a răspuns: „Sunt fata lui Betuel, fiul lui Nahor și al Milcăi.” I-am pus veriga în nas și brățările la mâini.
48 Apoi am plecat capul, m-am aruncat cu fața la pământ înaintea Domnului și am binecuvântat pe Domnul Dumnezeul stăpânului meu, Avraam, că m-a călăuzit pe calea cea dreaptă, ca să iau pe fata fratelui stăpânului meu pentru fiul lui.
49 Acum, dacă voiți să arătați bunăvoință și credincioșie față de stăpânul meu, spuneți-mi; dacă nu, spuneți-mi iarăși, ca să mă îndrept la dreapta sau la stânga.”

Spuneţi-mi. După ce a povestit despre prosperitatea stăpânului său, despre naşterea lui Isaac, despre jurământul lui de a căuta o nevastă pentru Isaac printre rudele stăpânului său şi despre calea providenţială pe care fusese condus la casa Rebecii, Eliezer, cu solemnă seriozitate, a insistat pentru o hotărâre imediată.


50 Laban și Betuel, drept răspuns, au zis: „De la Domnul vine lucrul acesta; noi nu-ți mai putem spune nici rău, nici bine.

De la Domnul vine. În armonie cu obiceiul oriental, Laban şi Betuel trebuiau să aprobe propusa căsătorie a Rebecii cu Isaac. Deoarece Domnul se pronunţase deja asupra problemei, ei nu mai aveau altă alternativă decât să colaboreze. În ce-i privea, hotărârea lui Iehova nu era subiect de dezbatere din partea lor, iar Eliezer era liber să o ia pe Rebeca în Canaan.


51 Iată, Rebeca este înaintea ta; ia-o și du-te, ca să fie nevasta fiului stăpânului tău, cum a spus Domnul.”
52 Când a auzit robul lui Avraam cuvintele lor, s-a aruncat cu fața la pământ înaintea Domnului.

Cu faţa la pământ înaintea Domnului. Aceasta este a treia rugăciune a lui Eliezer în cursul acestei scurte rămâneri a lui în cetatea lui Nahor (vezi v.12, 26). Se pare că fiecare întâmplare a vieţii era pentru el o ocazie pentru rugăciune, fie pentru călăuzire, fie pentru mulţumire. Alţii se pot prea bine încrede într-un om care, la rândul său, şi el se încrede în Dumnezeu. Cât de mult succes am avea dacă în toate lucrările noastre vremelnice, asemenea lui Eliezer, L-am recunoaşte pe Dumnezeu în orice lucru pe care îl facem!


53 Și robul a scos scule de argint, scule de aur și îmbrăcăminte, pe care le-a dat Rebecăi; a dat, de asemenea, daruri bogate fratelui său și mamei sale.
54 După aceea, au mâncat și au băut, el și oamenii care erau împreună cu el și s-au culcat. Dimineața când s-au sculat, robul a zis: „Lăsați-mă să mă întorc la stăpânul meu.”

Lăsaţi-mă să mă întorc. Eliezer era nerăbdător să încheie misiunea sa prin raportarea succesului ei lui Avraam, ca nu cumva întârzierea să devină o pricină de nelinişte pentru el. După cum putea fi de aşteptat, rudele Rebecii au fost îngrijorate la gândul unei despărţiri atât de neaşteptate. Neliniştea lor era din cauza timpului potrivit spre a face pregătiri în vederea plecării ei, precum şi spre a-şi putea lua de la ea un potrivit rămas bun. După obiceiul oriental aceasta, fără îndoială, că ar fi cuprins mai multe zile de ospăţ şi petrecere.


55 Fratele și mama fetei au zis: „Fata să mai rămână câtva timp cu noi, măcar vreo zece zile: pe urmă, poate să plece.”
56 El le-a răspuns: „Nu mă opriți, fiindcă Domnul mi-a dat izbândă în călătoria mea; lăsați-mă să plec și să mă duc la stăpânul meu.”

Nu mă opriţi. Insistenţa lui Eliezer şi consideraţia lor pentru Rebeca l-au dus pe Laban să lase hotărârea asupra ei. Va renunţa ea de bunăvoie la plăcerea câtorva zile în căminul copilăriei ei, ca să placă soţului ei în devenire şi tatălui lui? Răspunsul ei prompt şi de bunăvoie reflectă judecata matură, un spirit neegoist şi recunoaşterea că de aici înainte cea dintâi datorie a ei o avea faţă de soţul ei.


57 Atunci ei au răspuns: „Să chemăm pe fată și s-o întrebăm.”
58 Au chemat, dar, pe Rebeca și i-au zis: „Vrei să te duci cu omul acesta?” „Da, vreau”, a răspuns ea.
59 Și au lăsat pe sora lor, Rebeca, să plece cu doica ei, cu robul lui Avraam și cu oamenii lui.
60 Au binecuvântat pe Rebeca și i-au zis: „O, sora noastră, să ajungi mama a mii de zeci de mii, și sămânța ta să stăpânească cetățile vrăjmașilor săi!”

Să ajungi mamă. Familia Rebecii a invocat asupra ei binecuvântările făgăduite de Dumnezeu lui Avraam. A avea urmaşi numeroşi încă şi acum este considerat de orientali a fi cea mai mare dintre binecuvântări şi a fost obiectul principal al dorinţei lor pentru ea. Pentru dorinţa expresă ca sămânţa ei să stăpânească poarta vrăşmaşilor lor, vezi comentariul pentru cap. 22,17.


61 Rebeca s-a sculat, împreună cu slujnicele ei, au încălecat pe cămile și au urmat pe omul acela. Robul a luat pe Rebeca și a plecat.
62 Isaac se întorsese de la fântâna „Lahai-Roi”, căci locuia în țara de miazăzi.

Isaac se întorsese. Ca şi despre călătoria spre Mesopotamia, nu se spune nimic nici despre călătoria de întoarcere spre Canaan. Moise trece de îndată la scena de bun venit pentru noul ei cămin. Aceasta s-a întâmplat la izvorul pe care Agar îl numise Lahai-Roi (cap. 16,14), în Negeb, la sud de Beer-Şeba (vezi comentariul pentru cap. 12,9). De la moartea Sarei, care avusese loc la Hebron (cap. 23,2), Avraam, după cum s-ar părea, îşi mai schimbase încă o dată locul său de locuit.


63 Într-o seară, când Isaac ieșise să cugete în taină pe câmp, a ridicat ochii și s-a uitat; și iată că veneau niște cămile.

Ieşise să cugete. Înţelesul exact al cuvântului ebraic ’suach tradus să mediteze în KJV (a se ruga) şi în RSV, nu este sigur. Ideea de meditaţie se află în cele mai vechi traduceri ne-semitice ale acestui text, LXX şi Vulgata. Cele mai vechi traduceri semitice, Pentateuhul samaritean şi Targumul din Onkelos îl redau a se ruga. Această traducere a fost adoptată de Kimchi, cel mai mare gramatician al Evului Mediu, de Reformatorul Luther şi de anumiţi alţi comentatori. Faptul că Rebeca a devenit o mângâiere pentru Isaac, în timp ce jelea încă moartea mamei sale (v.67), i-a dus pe unii comentatori să explice cuvântul ’suach ca însemnând a jeli. Semnificaţia precisă a acestui cuvânt fiind încă nesigură, s-ar părea că este cel mai bine să se accepte, deocamdată, ca fiind aceea a celor mai vechi traduceri disponibile, după cum au făcut KJV şi RSV. Isaac poate să fi meditat, sau să se fi rugat în legătură cu întoarcerea cu bine a lui Eliezer cu aceea care avea să fie mireasa lui. El anticipase, cu siguranţă, iminenta lor întoarcere din Mesopotamia. Viitoarea lui fericire avea să depindă în mare măsură de ce fel de soţie avea să aducă Eliezer cu el. Era, într-adevăr, potrivit pentru Isaac să îngenuncheze şi să se roage cerând binecuvântare de la Dumnezeu pentru noul lui cămin! Acei soţi şi soţii a căror unire are loc ca răspuns la rugăciune se vor dovedi a fi de cea mai mare binecuvântare reciprocă.


64 Rebeca a ridicat și ea ochii, a văzut pe Isaac și s-a dat jos de pe cămilă.
65 Și a zis robului: „Cine este omul acesta care vine înaintea noastră pe câmp?” Robul a răspuns: „Este stăpânul meu!” Atunci ea și-a luat marama și s-a acoperit.

Ea şi-a luat mahrama. Rebeca era nerăbdătoare să-l întâmpine pe Isaac, însă obiceiul ţării ei nu permitea ca mirele să vadă faţa miresei lui, până ce căsătoria nu a fost încheiată (vezi cap. 29,23, 25). Modestia ei a fost şi mai mult dată pe faţă încă şi în alt fel. Pentru a-l întâlni pe viitorul ei soţ pentru prima dată, ea a ales să coboare de pe cămilă.


66 Robul a istorisit lui Isaac toate lucrurile pe care le făcuse.

A istorisit lui Isaac. Deşi nu se spune nimic despre Avraam, fără îndoială că el a primit-o pe nora lui în felul cel mai amabil şi cu multe binecuvântări. Raportul lui Eliezer despre cum a găsit-o pe Rebeca trebuie să-i fi oferit multă satisfacţie. Este uşor a crede că Avraam a făcut ca această ocazie să fie cât mai solemnă printr-un serviciu de mulţumire.


67 Isaac a dus pe Rebeca în cortul mamei sale, Sara; a luat pe Rebeca, ea a fost nevasta lui, și el a iubit-o. Astfel a fost mângâiat Isaac pentru pierderea mamei sale.

În cortul mamei sale Sara. Se pare că tocmai în cursul aceleiaşi zile, sau în ziua următoare, Isaac a dus-o pe Rebeca în cortul mamei sale. Gol de trei ani, acesta a devenit acum locuinţa Rebecii şi a slujnicelor ei. Aceasta înseamnă că Rebeca a luat locul important al Sarei în gospodăria lui Avraam. Probabil că ceremonia de căsătorie a lui Isaac a constat dintr-o simplă declaraţie, înaintea martorilor, despre planul său de a o lua pe Rebeca de soţie (compară cu Rut 4,10-13).

Şi el a iubit-o. Isaac avea toate motivele să o iubească pe Rebeca. Ea nu numai că era foarte frumoasă (v.16), dar şi de o fire veselă şi dispoziţie politicoasă. Se pare că a fost, în general vorbind, un model de virtute feminină (vezi Proverbe 31,10-31; 1 Petru 3,1-6; Tit 2,3-5). Îngrijita educaţie a lui Isaac şi spiritul său supus au fost deja evidenţiate (vezi comentariul pentru cap. 22,9). Căminul lot trebuie să fi fost un cămin foarte fericit. Comentariile lui Ellen G. White

1-67 PP 171-176; SR 84-86

2-9 PP 172

10 PP 188

10-21 PP 172

22-24,26-51 PP 173

35 CS 139

49-52 SR 85

58 PP 173; SR 85

63-67 PP 173

67 PP 175