Imagini ale sfârșitului
Text de memorat
De memorat: „El le-a răspuns: «Sunt evreu şi mă __de Domnul Dumnezeul __, care a făcut __ şi __!»” (Iona 1:9).
Săptămâna aceasta vom analiza câteva relatări care ne ajută să ne clarificăm înțelegerea privind evenimentele finale. Vom lua în discuție misiunea lui Iona la Ninive, căderea Babilonului și ascensiunea lui Cirus, împăratul persan care a eliberat poporul lui Dumnezeu și i-a permis să se întoarcă în Țara Promisă. Ca și celelalte pasaje examinate, acestea au avut o semnificație profundă pentru toate generațiile. Dar ele au și o relevanță specială pentru ultimele generații care trăiesc înainte de revenirea lui Hristos. Adică putem extrage din aceste relatări istorice diverse elemente care ne ajută să înțelegem mai bine ceea ce numim „adevăr prezent”.
În același timp, trebuie să ținem cont de un lucru în cazul tuturor acestor istorisiri care par să prefigureze evenimentele finale: să luăm neapărat în considerare temele și aluziile generale și să nu încercăm să analizăm fiecare detaliu până într-acolo încât să ajungem la absurdități profetice. Ca și în parabolele Domnului Isus, ar trebui să căutăm ideile și principiile majore. Să nu exploatăm fiecare detaliu în speranța de a găsi un adevăr ascuns. În schimb, ar trebui să căutăm liniile generale, principiile; iar din acestea putem descoperi elemente relevante pentru ultimele zile ale istoriei pământene.
Comentariu EGW
Atât în şcoală, cât şi în familie, multe dintre învăţături erau transmise pe cale orală, însă tinerii învăţau şi să citească scrierile iudaice, iar sulurile de pergament ale Vechiului Testament le erau deschise pentru studiu. Materiile principale pe care le studiau în aceste şcoli erau Legea lui Dumnezeu, cu instrucţiunile date lui Moise, istoria sacră, muzica sacră şi poezia. Pe paginile de istorie sfântă descopereau urmele paşilor lui Iehova. Erau scoase în evidenţă marile adevăruri din simbolistica serviciului de la sanctuar şi, în credinţă, elevul înţelegea care era punctul central al întregului sistem – Mielul lui Dumnezeu, care urma să ridice păcatul lumii. Se cultiva un spirit de evlavie. Elevii nu erau învăţaţi doar că trebuie să se roage, ci şi cum să se roage, cum să se apropie de Creatorul lor, cum să aibă credinţă în El şi cum să înţeleagă şi să asculte de învăţăturile Duhului Său. Intelectul sfinţit scotea din vistieria lui Dumnezeu lucruri vechi şi lucruri noi, iar Duhul lui Dumnezeu Se manifesta în profeţii şi cântări sfinte. – Educație, p. 47
Ca naţiune, israeliţii nu au reuşit să primească binecuvântările pe care Dumnezeu dorea să li le ofere. Nu au apreciat scopul urmărit de Domnul şi nu au cooperat cu El la împlinirea acestuia. Însă, cu toate că indivizi şi popoare se pot despărţi de El în acest fel, scopul Său pentru cei care au încredere în El rămâne neschimbat. „Tot ce face Dumnezeu dăinuie în veci” (Eclesiastul 3:14).
Deşi, în epoci diferite, există grade diferite de dezvoltare şi manifestări diferite ale puterii Sale de a împlini nevoile oamenilor, lucrarea lui Dumnezeu este întotdeauna aceeaşi. Învăţătorul este acelaşi. Caracterul şi planul lui Dumnezeu sunt la fel. În El „nu este nici schimbare, nici umbră de mutare” (Iacov 1:17).
Experienţele lui Israel au fost înregistrate în scris ca noi să învăţăm din ele. „Aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde şi au fost scrise pentru învăţătura noastră, peste care au venit sfârşiturile veacurilor” (1 Corinteni 10:11). Şi în cazul nostru, ca şi în cazul Israelului din vechime, succesul în educaţie depinde de credincioșia cu care respectăm planul Creatorului. Aderarea la principiile Cuvântului lui Dumnezeu ne va aduce binecuvântări tot atât de mari ca acelea de care ar fi putut avea parte poporul evreu. – Educație, p. 50
Prin tinerii şi copiii de astăzi, Dumnezeu doreşte să arate lumii aceleaşi adevăruri pline de putere pe care le-a arătat prin aceşti bărbaţi. Istoria lui Iosif şi a lui Daniel este o ilustraţie a ceea ce va face El pentru cei care I se supun şi care caută din toată inima să împlinească planul Său.
Cea mai mare nevoie a lumii este de bărbaţi care să nu se lase cumpăraţi sau vânduţi, bărbaţi care să fie cinstiţi şi credincioşi în adâncul sufletului lor, care să nu se teamă să spună păcatului pe nume, care să-şi facă datoria cu aceeaşi conştiinciozitate cu care acul busolei indică nordul, bărbaţi care să facă ce este corect, chiar dacă s-ar prăbuşi cerurile.
Însă un asemenea caracter nobil nu este ceva accidental, nu se datorează unor favoruri sau înzestrări speciale ale providenţei divine, ci este rezultatul autodisciplinării, al alegerii de a subordona firea inferioară firii superioare, de a renunţa la eu pentru a-i sluji din iubire pe Dumnezeu şi pe oameni. – Educația, p. 57
Mulți credincioși s-au regăsit în Iona, profetul reticent. Istoria lui conține în același timp trimiteri remarcabile la evenimente viitoare.
1. La ce părți din istoria lui Iona face referire Domnul când Se adresează cărturarilor și fariseilor, în Matei 12:38-42? Ce lecții despre judecată aici?
Domnul Isus a afirmat că El era mai mare decât Iona. El știa că venirea Lui în această lume avea să Îl ducă la cruce și tot a venit să „caute și să mântuiască ce era pierdut” (Luca 19:10). Iona a petrecut trei zile în peștele cel mare din cauza propriilor păcate; Isus a petrecut trei zile în mormânt din cauza păcatelor noastre. De un asemenea lucru a fost nevoie pentru a-i salva pe cei pierduți.
Astăzi, îl cunoaștem pe Iona ca pe un profet reticent, care nu a vrut să meargă la Ninive. Din perspectivă omenească, este ușor de înțeles: asirienii aveau un regim de conducere brutal. Picturile murale asiriene sunt pline de scene de o cruzime neobișnuită: popoarele cucerite erau omorâte prin cele mai crude metode imaginabile. Cine ar vrea să predice pocăința în capitala unor asemenea oameni?
Există un moment important în relatare care poate face trimitere în viitor, la mișcarea rămășiței din zilele din urmă. Când este întrebat cine este, Iona răspunde: „Sunt evreu şi mă tem de Domnul Dumnezeul cerurilor, care a făcut marea şi uscatul!” – o afirmație foarte asemănătoare cu mesajul primului înger (Iona 1:9; Apocalipsa 14:7). Într-adevăr, accentul pus de Iona pe faptul că Domnul este Cel „care a făcut marea și uscatul” indică, evident, că El este Creatorul. Acest statut al lui Dumnezeu constituie motivul pentru care ar trebui să ne închinăm Lui, iar închinarea este un element central al evenimentelor din ultimele zile ale istoriei.
În același timp, și noi am fost însărcinați să predicăm un mesaj care este posibil să nu fie foarte apreciat în Babilonul spiritual. A spune: „Ieșiți din mijlocul ei [al cetății Babilon], poporul Meu” (Apocalipsa 18:4) înseamnă a spune lumii că trebuie să se pocăiască – un mesaj care a provocat aproape întotdeauna un răspuns negativ din partea multor oameni, chiar și atunci când a fost transmis în cel mai amabil mod posibil. Care dintre noi, atunci când a dat mărturie, nu a avut parte de reacții negative sau chiar ostile? Pur și simplu face parte din „meserie”.
Cât de mult te regăsești în Iona? Cum te poți vindeca de atitudinea greșită?
Comentariu EGW
Lecția aceasta este pentru solii lui Dumnezeu de astăzi, când cetățile popoarelor se găsesc într-o nevoie la fel de mare după cunoașterea atributelor și planului Dumnezeului celui adevărat cum erau locuitorii din cetatea Ninive de altădată. Trimișii lui Hristos trebuie să îi îndrepte pe oameni către o lume mai bună care, într-o mare măsură, este pierdută din vedere. După învățăturile Sfintei Scripturi, singura cetate care va rezista este cetatea al cărei meșter și ziditor este Dumnezeu. Cu ochii credinței, omul poate vedea poarta cerului strălucind de măreția slavei lui Dumnezeu. Prin slujitorii Săi, Domnul Isus îi cheamă pe oameni să lupte cu ambiție sfântă pentru a-și asigura o moștenire nepieritoare. El îi îndeamnă să-și pună comoara la tronul lui Dumnezeu. – Profeți și regi, p. 274
Iona a arătat că, pentru el, sufletele din acel oraș nelegiuit valorau mai puțin decât reputația lui. El s-a temut să nu fie privit ca un profet mincinos. Compasiunea arătată de Dumnezeu față de poporul care s-a pocăit „n-a plăcut deloc lui Iona, şi s-a mâniat”. „Nu este aceasta”, L-a întrebat el pe Domnul, „tocmai ce ziceam eu când eram încă în ţara mea? Tocmai lucrul acesta voiam să-l înlătur fugind la Tars. Căci ştiam că eşti un Dumnezeu milos şi plin de îndurare, îndelung răbdător şi bogat în bunătate şi că Te căieşti de rău!”
Când L-a văzut pe Domnul exercitându-Și atributele pline de milă pentru a cruța cetatea care își stricase purtarea înaintea Lui, Iona ar fi trebuit să coopereze cu Dumnezeu în planul Său milostiv. Dar el a pierdut din vedere interesele poporului. Din nou a cedat sentimentelor sale și, ca urmare, nu s-a întristat la gândul că atât de mulți oameni trebuiau să piară pentru că nu au fost învățați să facă binele. El simțea că ar prefera să moară decât să trăiască și să vadă cetatea cruțată și, în nemulțumirea sa, a exclamat: „Acum, Doamne, ia-mi viața, căci vreau mai bine să mor decât să trăiesc.” – ”Ninevah, That Great City,” Advent Review and Sabbath Herald, October 18, 1906, par. 8, 9.
Cuvântul Domnului i-a vorbit profetului Iona astfel: „Scoală-te, du-te la Ninive, cetatea cea mare, și strigă împotriva ei! Căci răutatea ei s-a suit până la Mine.” Profetul a fost tentat să pună la îndoială înțelepciunea chemării. Părea că era de niciun folos să proclame un astfel de mesaj în acel oraș mândru. A uitat că Dumnezeul pe care Îl slujea era atotînțelept și atotputernic. În timp ce el ezita, Satana l-a copleșit cu descurajare și „Iona s-a sculat să fugă la Tars”. Găsind o corabie gata de plecare, „a plătit prețul călătoriei și s-a suit în corabie ca să meargă împreună cu călătorii la Tars”.
Lui Iona i se încredințase o responsabilitate grea. Dacă profetul ar fi ascultat fără să pună întrebări, ar fi fost binecuvântat cu îmbelșugare. Totuși, Domnul nu l-a părăsit pe Iona în disperarea lui. Prin încercări și providențe ciudate, încrederea profetului în Dumnezeu avea să renască. – From Splendor to Shadow, p. 144
Iona a avut un mesaj deosebit pentru oamenii din Ninive. „Iona a început să pătrundă în oraş cale de o zi, strigând şi zicând: «Încă patruzeci de zile, şi Ninive va fi nimicită!»” (Iona 3:4). Pare destul de clar: locul era sortit pieirii. La urma urmei, nu era acesta un cuvânt care venea direct de la un profet al Domnului?
Totuși, ce s-a întâmplat cu Ninive?
Da, întreaga cetate s-a pocăit, iar pedeapsa profetizată a fost evitată, cel puțin pentru o vreme. „Condamnarea lor a fost evitată; Dumnezeul lui Israel a fost înălţat și onorat în toată lumea păgână, iar legea Sa a fost respectată. Abia după mulţi ani cetatea Ninive avea să cadă pradă popoarelor înconjurătoare, din cauză că Îl uitase pe Dumnezeu și din cauza marii ei trufii” (Ellen G. White, Profeți și regi, p. 271).
Oare ne putem aștepta la așa ceva în zilele din urmă, odată cu mesajul final pentru lumea căzută? Da – și nu. Adică vor fi peste tot în lume mulți oameni care vor răspunde chemării: „Ieșiți din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiți părtași la păcatele ei și să nu fiți loviți cu urgiile ei” (Apocalipsa 18:4). Pretutindeni în lume oamenii vor lua poziție și, sfidând fiara, vor păzi „poruncile lui Dumnezeu și credința lui Isus” (Apocalipsa 14:12). Acești oameni, ca și cei din Ninive, vor fi scutiți de judecata care cade asupra celor pierduți.
În același timp, unele profeții sunt condiționate, cum ar fi cea în care Dumnezeu anunța că cetatea Ninive avea să fie distrusă: urma să fie anihilată dacă oamenii nu se întorceau de la răutatea lor (vezi Ieremia 18:7-10). Pe altă parte, unele profeții nu vin cu aceste condiții. Acestea se vor împlini indiferent de răspunsul oamenilor. Profețiile mesianice despre prima și a doua venire a lui Hristos, semnul fiarei, revărsarea plăgilor, persecuția din vremea sfârșitului – acestea nu sunt condiționate; ele vor avea loc indiferent de ceea ce fac oamenii. Acțiunile și alegerile oamenilor vor determina, în schimb, de ce parte se vor afla în timpul desfășurării evenimentelor finale, prevestite de profeți.
Care sunt alegerile pe care le faci acum și care ar putea să influențeze alegerile pe care le vei face atunci când lumea se va confrunta cu problema închinării la Dumnezeu sau la icoana fiarei?
Comentariu EGW
Răbdarea lui Dumnezeu este foarte mare – atât de mare, încât, atunci când ne gândim la insulta continuă adusă poruncilor Sale sfinte, ne minunăm. Cel Atotputernic a desfășurat o putere restrângătoare asupra propriilor Sale atribute. Dar El Se va scula cu siguranță să-i pedepsească pe cei nelegiuiți, care sfidează cu atâta îndrăzneală cerințele drepte ale Decalogului.
Dumnezeu le îngăduie oamenilor un timp de probă, dar este un punct dincolo de care răbdarea divină nu mai poate merge, iar pedepsele lui Dumnezeu trebuie să urmeze cu siguranță. Domnul îi tolerează multă vreme pe oameni și cetățile lor, dând avertizări pline de milă pentru a-i salva de mânia divină, dar vine o vreme când rugămințile pentru milă nu vor mai fi ascultate și cei răzvrătiți, care continuă să respingă lumina adevărului, vor fi spulberați din milă pentru ei și pentru aceia care altfel ar fi influențați prin exemplul lor. – Profeți și regi, p. 276
Solia lui Dumnezeu pentru locuitorii pământului de astăzi este: „De aceea și voi fiți gata, căci Fiul omului va veni în ceasul în care nu vă gândiți” (Matei 24:44). Situațiile care există în societate, mai ales în marile orașe, vestesc cu glas de tunet că ceasul judecății lui Dumnezeu a sosit și că sfârșitul tuturor lucrurilor de pe pământ este aproape. Ne găsim în pragul crizei veacurilor. Într-o succesiune rapidă, pedepsele lui Dumnezeu vor urma una după alta – foc și inundații, cutremure, război și vărsare de sânge. Nu trebuie să fim surprinși în vremea aceasta de evenimente atât de mari și de hotărâtoare, căci îngerul milei nu mai poate rămâne multă vreme să-i ocrotească pe cei nepocăiți.
„Căci iată, Domnul iese din locuința Lui să pedepsească nelegiuirile locuitorilor pământului, și pământul va da sângele pe față și nu va mai acoperi uciderile” (Isaia 26:21). Furtuna milei lui Dumnezeu se adună și vor sta în picioare numai aceia care vor răspunde invitațiilor harului așa cum au făcut locuitorii din Ninive la predicarea lui Iona și vor fi sfințiți prin ascultarea de legile Conducătorului divin. Numai cel neprihănit va fi ascuns cu Hristos în Dumnezeu până când va trece nimicirea. – Profeți și regi, p. 278
Și totuși, Ninive nu era cu totul dedată la rău. În cetatea aceea erau mulți care căutau ceva mai bun și, dacă li s-ar fi oferit ocazia să-L cunoască pe Dumnezeul cel viu, ar fi renunţat la faptele lor rele. Astfel, Dumnezeu li S-a descoperit într-un mod neîndoielnic ca să-i conducă la pocăință. – From Splendor to Shadow, p. 144
După ce cetatea Ninive a fost învinsă (612 î.H.) de o armată de coaliție din care făceau parte atât mezii, cât și babilonienii (condusă de tatăl lui Nebucadnețar), cetatea Babilon a cunoscut o renaștere cum nu mai văzuse din vremea lui Hammurabi, marele legiuitor. Sub Nebucadnețar, care scăpase acum de problema raidurilor asiriene, cetatea Babilon a crescut în bogăție și influență până într-acolo încât națiunile vecine nu au avut de ales decât să-i recunoască dominația. Ea era regina lumii, iar națiunile care doreau să prospere își declarau loialitatea față de ea.
Între timp, din câte ne dăm seama, Nebucadnețar a murit în credință, mărturisind că Dumnezeul lui Daniel este într-adevăr conducătorul de drept al tuturor națiunilor (Daniel 4:34-37). Următoarea relatare pe care o oferă Daniel este cea despre succesorul său, Belșațar.
3. Ce lecții spirituale importante extragem din Daniel 5:1-31? Care a fost, în cele din urmă, piatra de poticnire a lui Belșațar?
Poate cea mai tristă, cea mai tragică parte a acestei relatări se găsește în Daniel 5:22. După ce îi povestește împăratului despre căderea și apoi restaurarea lui Nebucadnețar, Daniel îi spune: „Dar tu, Belșațar, fiul lui, nu ți-ai smerit inima, măcar că ai știut toate aceste lucruri.” Adică, deși a avut ocazia să cunoască adevărul, deși poate chiar a fost martor direct la ceea ce i se întâmplase lui Nebucadnețar, Belșațar a ales să ignore aceste evenimente și, în schimb, a pornit pe aceeași cale care i-a adus predecesorului său atâtea probleme.
La fel cum făcuse Nebucadnețar prin construirea statuii de aur, Belșațar sfida pe față ceea ce prezisese Dumnezeul lui Daniel. Prin folosirea vaselor templului într-o manieră profană, el evidenția probabil faptul că Babilonul îi cucerise pe evrei și deținea acum obiectele religioase ale Dumnezeului lor. Cu alte cuvinte, babilonienii aveau încă supremație asupra acestui Dumnezeu care le prezisese pieirea.
Era categoric un act de absolută sfidare, chiar dacă Belșațar avea dovezi mai mult decât suficiente, „probe”, că nu era bine ce făcea. Avea destule informații pentru a cunoaște adevărul; problema era, în schimb, inima lui. În zilele din urmă, când criza finală se va abate asupra lumii, oamenii vor avea, de asemenea, oportunitatea de a cunoaște adevărul. Alegerea lor, ca în cazul lui Belșațar, va fi determinată de inima lor.
Comentariu EGW
Din cauza nebuniei și a slăbiciunii lui Belșațar, nepotul lui Nebucadneţar, Babilonul cel îngâmfat avea să cadă în curând. Având acces de tânăr la o parte din autoritatea imperială, Belșațar s-a proslăvit în puterea lui și și-a înălțat inima împotriva Dumnezeului cerului. A avut multe ocazii să cunoască voința divină și să înțeleagă răspunderea de a-i da ascultare. El ştia de alungarea bunicului său din societatea oamenilor prin hotărârea lui Dumnezeu și era la curent cu pocăința lui Nebucadneţar și cu vindecarea lui supranaturală. Dar Belșațar a lăsat ca iubirea de plăceri și proslăvirea de sine să șteargă lecțiile pe care nu ar fi trebuit să le uite niciodată. A risipit ocaziile date lui cu atâta îndurare și a neglijat să folosească mijloacele pe care le avea la îndemână pentru cunoașterea deplină a adevărului. Belșațar a trecut cu indiferență pe lângă ceea ce Nebucadneţar câștigase până la urmă cu prețul unei umilințe și suferințe nespuse. – Profeți și regi, p. 522
Apoi scrisul de pe perete a fost citit și interpretat. Belșațar a auzit sentința irevocabilă: „Dumnezeu ţi-a numărat zilele domniei şi i-a pus capăt.” „Ai fost cântărit în cumpănă şi ai fost găsit uşor!” „Împărăţia ta va fi împărţită şi dată mezilor şi perşilor!” Belșațar nu avea scuză, pentru că i se dăduse lumină din belșug pentru a se schimba. El avusese ocazia să cunoască adevărul, dar a pierdut toate beneficiile acestei cunoașteri prin îngăduința de sine; el nu L-a ascultat pe Dumnezeu nici ca om, nici ca rege și, din această cauză, împărăția i-a fost luată. Acela care are putere să ridice și să dărâme împărați, a dat împărăția altuia.
În istoria lui Nebucadnețar și a lui Belșațar, Dumnezeu le vorbește națiunilor de astăzi. Trebuie să luăm în serios lecțiile pe care a căutat să le dea acestor regi răzvrătiți, căci, dacă ar fi urmat o cale în armonie cu învățătura dată bunicului său, Belșațar și-ar fi păstrat nu numai împărăția, ci și viața. El a ignorat lecțiile și a continuat să se răzvrătească împotriva lui Dumnezeu, comițând chiar păcatele pentru care bunicul său fusese mustrat și pedepsit. Și el s-a înălțat în mândrie și preamărire, iar judecata finală a lui Dumnezeu a căzut asupra lui și asupra casei sale. Marele său păcat a fost că, deși Dumnezeu i-a dat lumină, el n-a vrut să meargă pe cărările neprihănirii. – ”Results of Refusing to Walk in the Light,” Signs of the Times, July 20, 1891, par. 5, 6
[Belșațar] a fost vinovat pentru că a avut privilegiul de a cunoaște și de a face binele și de a-i conduce pe alții pe această cale, și totuși a refuzat să ia aminte la lumina pe care Dumnezeu a lăsat-o să strălucească pe calea lui. El a avut toate ocaziile de a-L cunoaște pe Dumnezeu și adevărul Său, dar nu s-a lepădat de sine pentru a cunoaște binele și a face ce este drept și bine. Acum, în mijlocul celei mai mari idolatrii, când el L-a sfidat pe Dumnezeu, acel capăt de mână îi scrie soarta. – „Results of Refusing to Walk in the Light”, Signs of the Times, July 20, 1891, par. 2
Unul dintre punctele tari ale Babilonului era modul în care Eufratul curgea pe sub zidurile sale, asigurând orașului o rezervă nelimitată de apă. Aceasta s-a dovedit a fi și slăbiciunea lui. Nitocris, o împărăteasă a Babilonului antic, desfășurase lucrări hidrotehnice de-a lungul fluviului pentru a-l dezvolta ca rută către oraș. În acest scop îi deviase cursul într-o mlaștină pentru a permite echipelor să lucreze confortabil. Cirus și-a dat seama că putea face același lucru, secând Eufratul suficient cât să își poată trece trupele cu ușurință pe sub ziduri. Odată ajuns dincolo de zidurile cetății, a găsit neapărate zidurile defensive care urmau cursul de apă prin cetate, iar cetatea a căzut într-o singură noapte. Istoricul antic grec Herodot ne spune că „cei care locuiau în centrul Babilonului nu aveau nicio idee că periferiile căzuseră, pentru că era o perioadă de sărbătoare și toți dansau și își făceau de cap” (Herodotus, The Histories, 2015, p. 94). Poate exista vreo îndoială că aceasta nu este aceeași sărbătoare cu cea descrisă în Daniel 5?
4. Compară Daniel 5:18-31 cu Apocalipsa 16:12-19. Ce asemănări găsești între unele plăgi din Apocalipsa și istoria căderii Babilonului?
În timp ce le explica cum să discearnă semnele timpului, Domnul Isus i-a avertizat pe ucenicii Săi: „Vegheaţi dar, pentru că nu ştiţi în ce zi va veni Domnul vostru. Să ştiţi că, dacă ar şti stăpânul casei la ce strajă din noapte va veni hoţul, ar veghea şi n-ar lăsa să-i spargă casa” (Matei 24:42,43). Ca și în cazul căderii Babilonului, venirea bruscă a lui Hristos va lua prin surprindere Babilonul modern. Dar nu e neapărat să fie așa pentru toată lumea: ni s-au oferit numeroase dovezi ale venirii apropiate a Domnului Isus printr-o mulțime de profeții detaliate.
Lumea nu va fi luată prin surprindere doar pentru că nu cunoaște ceea ce a prezis Dumnezeu; ea va fi surprinsă pentru că a ales să nu creadă ceea ce Dumnezeu a spus că se va întâmpla.
5. Chiar și în mijlocul acestor avertizări cu privire la timpul sfârșitului, ce mesaj al Evangheliei găsim în Apocalipsa 16:15? Ce înseamnă să nu „umbl[i] gol”?
Comentariu EGW
Istoria națiunilor ne vorbește astăzi. Fiecărei națiuni și fiecărui om, Dumnezeu le-a desemnat un loc în marele Său plan. Astăzi, indivizi și popoare sunt puși la încercare cu ajutorul balanței din mâna Aceluia care nu face nicio greșeală. Fiecare își hotărăşte soarta prin propria alegere, iar Dumnezeu dirijează totul pentru împlinirea planurilor Sale.
Prorociile pe care le-a dat Marele EU SUNT în Cuvântul Său, unind o verigă cu alta în lanțul evenimentelor, de la veșnicia trecută la veșnicia viitorului, ne spun unde ne găsim astăzi în desfășurarea veacurilor și ce se poate aștepta în timpul care vine. Tot ce a prevestit prorocia că se va împlini până în vremea de astăzi a fost înregistrat pe paginile istoriei și putem fi siguri că tot ce trebuie să vină se va împlini la vremea hotărâtă. – Profeți și regi, p. 536
Distrugerea Babilonului ilustrează într-o oarecare măsură distrugerea finală a lumii, despre care profetul scrie: „Iată, vine ziua Domnului, zi fără milă, zi de mânie şi urgie aprinsă, care va preface tot pământul în pustiu şi va nimici pe toţi păcătoşii de pe el”. Distrugerea a venit asupra Babilonului în timp ce împăratul și mai-marii săi erau ocupați cu ospățul și petrecerea. Cirus și armata sa au mărșăluit prin albia râului Eufrat, căci fuseseră săpate tranșee și cursul râului era abătut, ca să nu existe niciun obstacol pentru intrarea lor în oraș, cu condiția ca porțile să fie deschise. Gărzile petreceau vesele și se desfătau, iar cetatea rămăsese fără apărare. Înainte ca ofițerii să-și dea seama, inamicul intrase în oraș și nu mai era cale de scăpare. Cei dintr-o parte a orașului au fost uciși sau capturați înainte să poată da de veste în cealaltă parte că orașul a fost invadat. Nu s-a dat nicio alarmă, nu s-a auzit niciun strigăt care să avertizeze poporul că forțele lui Cirus erau asupra lor. …
Babilonul este un simbol al lumii, în general. Când soarta sa a fost pecetluită, regii și ofițerii erau ca niște oameni nebuni, iar purtarea lor le-a grăbit destinul. Când soarta unei națiuni este hotărâtă, se pare că oamenii din poziții de conducere își pierd toată energia, înțelepciunea și prevederea din timpurile de prosperitate de odinioară și grăbesc răul pe care ar vrea să-l evite. Cel mai mare pericol pentru un individ sau o națiune nu îl constituie dușmanii din afară. Răsturnarea unei națiuni, nu are loc fără ca Dumnezeu să știe, ci este urmarea faptului că ea a ales o cale neînțeleaptă sau rea. Dar oamenii care se tem de Dumnezeu, care ascultă de poruncile Sale și împlinesc principiile neprihănirii în viața lor au o apărare sigură; Dumnezeu va fi adăpostul celor care se încred în El. – ”A Symbol of Final Destruction,” Signs of the Times, December 29, 1890, par. 2
Când Cirus a devastat cetatea Babilon, anii de captivitate ai celor din poporul lui Dumnezeu s-au încheiat, iar perșii le-au permis să se întoarcă în Țara Promisă și să reconstruiască templul. Sub conducerea lui Cirus, Imperiul Persan a devenit cel mai mare din istorie, fiind, conform istoricului Tom Holland, „cea mai mare aglomerare de teritorii pe care lumea o văzuse vreodată” (Dominion Basic Books, Kindle Edition, p. 25). Ba chiar, după obiceiul persan, Cirus era numit „Marele Împărat” sau „Împăratul împăraților”.
Cirus prefigurează ceea ce se va întâmpla când Hristos Se va întoarce după biserica Sa: El este Împăratul care vine de la Răsărit (compară cu Matei 24:27), făcând război cu Babilonul și eliberându-Și poporul pentru ca acesta să iasă în sfârșit din Babilon și să se întoarcă în Țara Promisă. (Vezi Apocalipsa 19:11-16.) De aceea Dumnezeu îl numește pe Cirus „unsul Său” (Isaia 45:1); nu numai că acest persan celebru a eliberat poporul lui Dumnezeu, dar campania lui împotriva Babilonului este și o ilustrare a celei de-a doua veniri a lui Hristos.
6. Citește 2 Cronici 36:22,23. Care sunt asemănările și deosebirile dintre istoria lui Cirus și cea a lui Nebucadnețar? Care este semnificația decretului și cum a influențat aspectul primei veniri a Domnului Isus, secole mai târziu?
Ordinea originală a cărților Vechiului Testament a fost schimbată în zilele noastre pentru a se încheia cu Maleahi, dar inițial aici se încheia Vechiul Testament – cu această declarație a lui Cirus. Următorul episod din canonul Scripturii ar fi Matei, care începe cu nașterea lui Hristos, Cel ilustrat de Cirus. Cirus avea să orchestreze reconstruirea templului pământesc; Isus avea să Își înceapă lucrarea în sanctuarul ceresc – care va duce la reîntoarcerea Sa și la eliberarea noastră.
Bineînțeles că Cirus nu a fost o reprezentare perfectă a lui Hristos; nicio ilustrare sau reprezentare nu coincide perfect cu arhetipul și trebuie să fim atenți să nu interpretăm prea mult fiecare mic detaliu. Cu toate acestea, el funcționează în linii mari ca o reprezentare, ilustrare a „Mântuitorului”.
Cât de fascinant este că Dumnezeu folosește un împărat păgân într-un mod atât de remarcabil pentru a face voia Sa! Domnul va aduce la îndeplinire evenimentele din vremea sfârșitului așa cum au fost profetizate.
Comentariu EGW
Anul în care Cirus i-a succedat lui Darius Medul pe tronul Medo-Persiei a marcat împlinirea a șaptezeci de ani de când primul lot de evrei a fost dus în captivitate în Babilon de către Nebucadnețar. Daniel, care era familiarizat cu profețiile lui Ieremia și Isaia cu privire la durata captivității și cu profețiile lui Isaia cu privire la restaurarea prin decretul lui Cirus, era încă în viață și ocupa o poziție de conducere la curtea medo-persană. Credința sa în aceste profeții l-a determinat să se roage lui Dumnezeu în favoarea poporului său. Și acum, când a venit timpul ca Templul din Ierusalim să fie reconstruit, Dumnezeu l-a chemat pe Cirus ca agent al său pentru a cunoaște și înțelege profețiile despre el însuși și pentru a-i elibera pe iudei. Și, mai mult, Cirus le-a acordat facilitățile necesare pentru a reconstrui Templul Domnului. …
Au existat slujitori credincioși ai Celui Preaînalt care au fost pregătiți să răspundă la acest decret. Cu peste șaizeci de ani înainte, Domnul declarase: „De îndată ce vor trece şaptezeci de ani ai Babilonului, Îmi voi aduce aminte de voi şi voi împlini faţă de voi făgăduinţa Mea cea bună, aducându-vă înapoi în locul acesta. … Voi Mă veţi chema” spusese Domnul, „şi veţi pleca; Mă veţi ruga, şi vă voi asculta. Mă veţi căuta şi Mă veţi găsi, dacă Mă veţi căuta cu toată inima. Mă voi lăsa să fiu găsit de voi, zice Domnul, şi voi aduce înapoi pe prinşii voştri de război; vă voi strânge din toate neamurile şi din toate locurile, în care v-am izgonit, zice Domnul, şi vă voi aduce înapoi în locul de unde v-am dus în robie”. Cei care L-au căutat pe Domnul au fost pregătiți să profite de minunata ocazie oferită de Cirus de a se întoarce la casele lor și de a rezidi Templul lui Dumnezeu. – ”The Return of the Exiles—No. 2: The Decree of Cyrus,” Advent Review and Sabbath Herald, March 28, 1907, par. 5, 11
Prin intrarea neașteptată a armatei cuceritorului persan în inima capitalei babiloniene, prin albia fluviului ale cărui ape fuseseră abătute și prin porțile interioare, care, din neglijență, fuseseră lăsate deschise și nepăzite, iudeii aveau o dovadă cu privire la împlinirea literală a profeției lui Isaia – înfrângerea neașteptată a asupritorilor lor. Lucrul acesta trebuia să fie pentru ei un semn neîndoielnic că Dumnezeu dirija mersul națiunilor în favoarea lor; că următoarele cuvinte erau strâns legate de prorocia care arăta cum avea să cadă Babilonul şi să fie cucerit:
„Eu zic despre Cirus: «El este păstorul Meu și el va împlini toată voia Mea; el va zice despre Ierusalim: ‚Să fie zidit iarăși!’ și despre Templu: ‚Să i se pună temeliile!’»” „«Eu am ridicat pe Cirus în dreptatea Mea și voi netezi toate cărările lui. El Îmi va zidi iarăși cetatea și va da drumul prinșilor Mei de război, fără preț de răscumpărare și fără daruri», zice Domnul oștirilor” (Isaia 44:28; 45:13). – Profeți și regi, p. 552.
Suplimentar: Ellen G. White, Profeți și regi, cap. 51
„Fiecărui popor care a apărut pe scena lumii i s-a îngăduit să-și ocupe locul pe pământ ca să se vadă dacă va împlini planurile Străjerului și ale Celui Sfânt. Prorocia a trasat ridicarea și creșterea marilor imperii ale lumii: Babilonian, Medo-Persan, Grec și Roman. Istoria s-a repetat cu fiecare dintre acestea și cu alte popoare mai puţin puternice. Fiecare și-a avut perioada lui de încercare; fiecare a căzut, slava s-a stins, iar puterea l-a părăsit. În timp ce popoarele au respins principiile lui Dumnezeu și prin această respingere și-au atras ruina, un plan divin, mai presus de ele, a fost la lucru în mod lămurit de-a lungul veacurilor” (Ellen G. White, Profeți și regi, p. 535).
În Ieremia 18, profetul urmărește un olar. Acesta modelează obiectul la care lucrează. Această imagine, cea a olarului care își modelează lutul, este cea pe care Dumnezeu o folosește pentru a explica principiul condiționalității în profeția biblică. Și doar pentru a ne asigura că am înțeles, Domnul vorbește prin Ieremia, spunând: „Deodată zic despre un neam, despre o împărăţie, că-l voi smulge, că-l voi surpa şi că-l voi nimici, dar, dacă neamul acesta despre care am vorbit astfel se întoarce de la răutatea lui, atunci şi Mie Îmi pare rău de răul pe care Îmi pusesem în gând să i-l fac. Tot aşa însă, deodată zic despre un neam sau despre o împărăţie că-l voi zidi sau că-l voi sădi, dar, dacă neamul acesta face ce este rău înaintea Mea şi n-ascultă glasul Meu, atunci Îmi pare rău şi de binele pe care aveam de gând să i-l fac” (Ieremia 18:7-10).
Zilnic:
Exodul 10
Exodul 11
Exodul 12
Exodul 13
Exodul 14
Exodul 15
Exodul 16
Ellen G. White, Faptele apostolilor, cap. 26
1. Pentru ce i-a zis Domnul lui Moise: „Faraon n-are s-asculte de voi”?
2. Ce anume trebuia să fie „ca un semn pe mână şi ca un semn de aducere aminte pe frunte, între ochi”?
3. Cine este „un războinic viteaz”?
4. Ce activități trebuiau făcute în ziua a șasea?
5. Cui îi este dat să judece între diferiți slujitori, sau servi, ai lui Dumnezeu?
Privire generală
Întrucât Biblia este, în esență, despre împărăția lui Dumnezeu, mesajul ei central este orientat spre sfârșit și spre împărăția cerească a lui Dumnezeu. Această conștientizare escatologică este exprimată și revelată în profețiile apocaliptice din Biblie, care dezvăluie în mod clar și explicit scenariul pentru sfârșitul timpului. Această revelație apare și în alte părți din Scriptură, prin scene de judecată și de salvare care vor avea loc la sfârșitul vremurilor.
Pentru studiul din această săptămână am selectat trei episoade biblice care au o trăsătură comună: au loc la sfârșitul istoriei Israelului biblic și implică „neamurile”, popoarele, națiunile (compară cu Geneza 12:3; Geneza 22:18). Primul episod este dramatic: judecarea și pocăința întregului popor din Ninive, în urma campaniei reticente de evanghelizare desfășurate de profetul Iona. Al doilea episod este tragic: judecarea și nepocăința lui Belșațar, care se încheie cu faptul că își pierde imperiul. Al treilea episod este glorios: salvarea poporului lui Dumnezeu, grație contribuției împăratului persan Cirus. Faptul că sfârșitul timpurilor este ocazia mântuirii popoarelor, care intră în cele din urmă în rândurile lui Israel, este surprinzător; totuși este specific caracterului cosmic al momentului escatologic, conform predicției lui Pavel: „Până va intra numărul deplin al neamurilor. Și atunci tot Israelul va fi mântuit” (Romani 11:25,26).
Comentariu
Judecarea cetății Ninive
Profetul Iona, care a fost misionarul israelit pentru locuitorii din Ninive, ne spune istoria succesului-eșecului său. Dumnezeu a făcut apel la el să plece de acolo de unde locuia, din Gat-Hefer (2 Împărații 14:25), un orășel din partea de nord a Israelului antic din timpul lui Ieroboam al II-lea, în secolul VIII î.H. (785 î.H.). Această perioadă este descrisă în cartea Împărații ca o perioadă nefastă pentru poporul Israel, a cărui necredincioșie a stârnit mânia lui Dumnezeu împotriva lui (2 Împărați 13:3). Cu toate acestea, „Domnul nu hotărâse să șteargă numele lui Israel de sub ceruri” (2 Împărați 14:27). În schimb, Dumnezeu l-a scăpat de inamic (2 Împărați 14:27).
Este paradoxal că tocmai în această perioadă în care Israel era necredincios Dumnezeu l-a chemat pe Iona să meargă la Ninive pentru a le predica locuitorilor cetății și a-i îndemna să se pocăiască. Iona ne spune că, spre marea lui dezamăgire, întreaga cetate s-a pocăit. El a fost atât de supărat pe chemarea la misiune primită de la Dumnezeu încât a refuzat să se supună. În loc să călătorească spre nord, spre Ninive, așa cum îi ceruse Dumnezeu, a ales să se îndrepte spre sud, spre Iafo, și apoi s-a îmbarcat spre Tarsis.
Cartea Iona ne spune, așadar, cum a ajuns Iona în burta unui animal marin mare, care l-a vărsat pe uscat (Iona 2:10). Iona a rămas în memoria tuturor ca profetul înghițit de un pește mare pentru că a refuzat să meargă să avertizeze cetatea Ninive cu privire la judecata lui Dumnezeu. Este interesant că limba cuneiformă a oamenilor din Ninive a păstrat amintirea acestei minuni: reprezentarea cuneiformă a numelui Ninive înseamnă „pește mare în cetate”. Este ca și cum însuși numele orașului sugerează până unde ar merge Dumnezeu, dezamăgit de propriul Său popor, pentru a salva o națiune dintre neamuri care ar fi mai receptivă la mila Sa.
Este interesant de observat că aceeași cetate Ninive a fost vizitată din nou 150 de ani mai târziu (630 î.H.) de profetul Naum, care le-a transmis atunci locuitorilor săi un mesaj de condamnare din cauza răutății lor. Aceste cazuri sunt ilustrații perfecte ale modului în care Dumnezeu acționează în relația cu poporul Său și cu celelalte popoare. În ele vedem clar cum Dumnezeu le oferă păcătoșilor harul Său și cum îi pedepsește în continuare pentru păcatele la care nu renunță.
Judecarea lui Belșațar
Judecarea împăratului babilonian Belșațar este prezentată după judecarea și pocăința lui Nebucadnețar, ca și cum autorul Bibliei ar vrea să scoată în evidență contrastul dintre cei doi împărați babilonieni. Deși ambii sunt mândri și păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu, nu au parte de aceeași sentință. Nebucadnețar este iertat, iar capitolul în care este relatată experiența lui se încheie cu cântarea lui de laudă la adresa lui Dumnezeu, care poate să-i smerească pe cei mândri (Daniel 4:37). Pe de altă parte, Belșațar, care cunoștea experiența tatălui său (Daniel 5:22), refuză să se pocăiască. Dimpotrivă, el repetă cu bună știință acțiunile uzurpatoare ale lui Nebucadnețar (vezi studiile 5 și 12) și merge și mai departe cu nelegiuirea lui decât tatăl său. În timp ce Nebucadnețar nu a vrut decât să aducă vasele templului în templul lui, Belșațar bea din acele vase și se îmbată. Nebucadnețar se mulțumește să înlăture celelalte metale ale statuii (vezi Daniel 3) și păstrează doar aurul, care îl reprezintă pe el însuși. În cele din urmă, el își înțelege nebunia și își îndreaptă laudele către Dumnezeul cerului, care „trăiește veșnic” (Daniel 4:34). Pe de altă parte, Belșațar laudă toți zeii reprezentați de aceste metale (Daniel 5:4) și Îl insultă intenționat pe Dumnezeu. Tocmai în acel moment al laudei sale la adresa idolilor apare o mână pe zidul alb și scrie sentința lui Dumnezeu în dreptul lui.
Până și deznodământul narațiunii corespunzătoare fiecărui împărat marchează contrastul dintre ei. Nebucadnețar, care a fost forțat să se târască pe pământ ca un animal ca urmare a judecății divine la adresa mândriei lui, își recapătă poziția verticală. Apoi „măreția și strălucirea” îi sunt date înapoi (Daniel 4:36). Belșațar, care stătea pe tron și fusese atât de sigur pe el, acum nu se poate ridica în picioare și nu se controlează, genunchii i se lovesc unul de altul: „Împăratul a strigat în gura mare” (Daniel 5:7). Împăratul își cheamă înțelepții în ajutor, pentru că nu poate citi inscripția pe care mâna misterioasă a scris-o pe perete. Nici măcar înțelepții lui nu pot să o înțeleagă.
Apoi regina-mamă, soția lui Nebucadnețar, vine și dă mărturie despre capacitatea superioară a lui Daniel, amintindu-i astfel lui Belșațar de experiența spirituală a lui Nebucadnețar. Daniel, reprezentantul acelui Dumnezeu pe care împăratul Îl insultase, este singurul care va putea citi și interpreta inscripția despre judecată, care prezice sfârșitul domniei lui Belșațar (Daniel 5:26-29). Cele trei cuvinte de pe perete rezumă sentința din dreptul lui Belșațar și transmit în ce va consta judecata: „numărat” înseamnă responsabilitate; „cântărit” indică evaluare; iar „împărțit” înseamnă respingere.
Judecarea lui Cirus
Împăratul persan Cirus ocupă un loc unic în Scripturi. Cirus este singurul neevreu care primește titlul de „unsul”, sau mesia (Isaia 45:1). Biblia merge până într-acolo încât îl asociază pe Cirus cu Mântuitorul mesianic, Hristos Însuși. Dincolo de salvarea poporului Israel din exilul babilonian de către mesia/unsul Cirus, profetul Daniel Îl vede pe Mesia cel universal, care îi va elibera pe oameni din ghearele răului. Mai mult, profetul nu prezice doar evenimentul.
Făcând o paralelă între cei 70 de ani ai lui Cirus și cele 70 de săptămâni de exil babilonian, Daniel avertizează cititorul asupra faptului că aceste săptămâni trebuie interpretate profetic. Cei 70 de ani se referă la anii propriu-ziși care duc la venirea lui mesia/unsul Cirus (Isaia 45:1), care a readus poporul Israel istoric în Palestina antică. Într-adevăr, mesia/unsul Cirus susține caracterul istoric al lui Mesia Isus Hristos și salvarea oferită de el. Cele 70 de săptămâni (de ani) sunt săptămâni profetice care duc la venirea lui Mesia cel universal, care va salva lumea de păcat și astfel, prin ispășire, va oferi iertare pentru păcat. Această paralelă între cei doi mesia se găsește și în cartea Isaia, în care mesia Cirus, din Isaia 45, și Robul suferind, din Isaia 53, se evocă reciproc pe mai multe niveluri lingvistice și tematice.
Mesia Cirus a jucat un rol decisiv în căderea Babilonului, cel mai mare dușman al poporului Israel; de asemenea, i-a permis poporului să se întoarcă în țara lui (Ezra 1:1-3) și chiar i-a ajutat pe evrei să reconstruiască templul din Ierusalim sub conducerea marelui-preot Iosua (Ezra 3:2,3). În mod semnificativ, cartea Apocalipsa face o paralelă între ceea ce a făcut Cirus și a doua venire a lui Hristos. Evenimentul secării Eufratului, care i-a permis împăratului de la Răsărit, Cirus, să intre și să provoace căderea cetății Babilon, servește drept model pentru venirea lui Hristos la vremea sfârșitului (Apocalipsa 16:12). Cirus a pregătit terenul pentru viitoarea venire a lui Hristos și salvarea omenirii. Mai mult, Cirus a fost un simbol al lui Hristos. Rolul jucat de Cirus la prima venire a lui Hristos ar putea foarte bine să sugereze scenariul posibil pentru sfârșitul timpului în legătură cu a doua venire a lui Hristos. Astfel, putem conchide că ultimele evenimente ale mântuirii vor implica persoane din afara tiparului ecleziastic obișnuit.
Aplicație
1. În ce fel este exemplul lui Iona un avertisment cu privire la prejudecățile religioase? Discutați.
2. În timp ce este posibil ca biserica să nu dea consecvent dovadă de neprihănire, cum pot oamenii din lume, în schimb, să facă lucrul acesta? Ce a vrut să spună Domnul Isus prin aceste cuvinte adresate oamenilor religioși din vremea Lui: „Vameșii și curvele merg înaintea voastră în Împărăția lui Dumnezeu” (Matei 21:31).
3. Faptul că și dreptatea face parte din judecată este o garanție a seriozității lui Dumnezeu în actul Său de salvare, care vizează eradicarea răului și a morții. În ce mod este și tensiunea dintre dreptate și har un mesaj de mângâiere și speranță?
4. Există două adevăruri importante pe care trebuie să le înțelegem cu privire la judecata lui Dumnezeu din timpul sfârșitului: în primul rând, toată lumea va fi informată și avertizată; în al doilea rând, va veni o vreme când va fi prea târziu să ne pocăim. Aplică semnificația celor trei cuvinte din inscripția de pe perete la biserica din timpul sfârșitului: „numărat” înseamnă că suntem responsabili pentru tot ceea ce facem și nu facem; „cântărit” înseamnă că „cei buni” și „cei răi” vor fi separați (numai Dumnezeu are această putere de discernământ); „împărțit” înseamnă că mântuirea este dată altora.
5. „Nu mai este mult până când poporul lui Dumnezeu va fi chemat să dea mărturie în fața conducătorilor pământului. [...] Nu este timp pentru frivolitate, pentru fleacuri, pentru preocuparea minții cu chestiuni neimportante” (Ellen White, The Advent Review and Sabbath Herald, 26 aprilie 1892). Cum te încurajează acest citat să le împărtășești mesajul și avertizările lui Dumnezeu pentru zilele finale persoanelor aflate în posturi de conducere și care dețin putere?
Studiul 13, 21-27 iunie
