Baza din Geneza
Text de memorat
De memorat: „A doua zi, Ioan a văzut pe Isus venind la el şi a zis: «Iată __ lui __, care __ păcatul lumii!»” (Ioan 1:29).
Una dintre principalele probleme cu interpretările moderne ale profețiilor biblice, de exemplu cele din Apocalipsa, este că acestea nu recunosc rădăcinile străvechi ale Apocalipsei. Autorul ei, Ioan, presupune că cititorii cunosc Vechiul Testament și folosește concepte care le erau bine cunoscute.
Deși este de folos să cauți în întreaga Biblie pasaje care seamănă cu textul din Apocalipsa pe care îl studiezi, există de asemenea texte esențiale care pregătesc terenul pentru înțelegerea cărții mai bine decât alte texte. Acest lucru este valabil în special în dreptul cărții Geneza, care prezintă modul în care lumea noastră a ajuns în haosul păcatului. Aproape fiecare concept-cheie menționat în Apocalipsa apare – într-o anumită formă – în primele capitole ale Bibliei.
Săptămâna aceasta vom studia câteva concepte importante din inima Apocalipsei. Sunt multe, așa că vom alege câteva pentru a ilustra ideea foarte importantă că înțelegerea bazelor antice din spatele Apocalipsei îi permite celui care studiază textul să identifice nenumărate nuanțe, fiecare dintre acestea putând oferi lecții importante despre natura omului, a lui Dumnezeu și a conflictului care se desfășoară în universul nostru și, prin urmare, și în viața noastră.
12 – 19 aprilie: Săptămâna Libertății Religioase
Comentariu EGW
Toți aceia care intră în rândurile păzitorilor Sabatului ar trebui să devină cercetători sârguincioși ai Bibliei, ca să poată cunoaște stâlpii și temelia adevărului. Ei ar trebui să studieze istoria profeției care ne-a adus pas cu pas acolo unde ne aflăm astăzi. Acesta este planul lui Dumnezeu pentru școala noastră. Ar trebui să vină tineri care doresc să fie educați pentru orice domeniu de lucru, tineri capabili și care să vadă necesitatea de a învăța din ce în ce mai mult unde ne aflăm astăzi în istoria profetică, unind verigă după verigă în lanțul profetic, de la Geneza până la Apocalipsa. Hristos este Alfa, prima verigă, și Omega, ultima verigă, a lanțului evanghelic, care este sudat în Apocalipsa. – ”Ellen White’s Confidence in Her Calling,” in Manuscript Releases, vol. 10, p. 171
Fiului lui Dumnezeu, Comandantului glorios al cerului, I S-a făcut milă de neamul omenesc căzut. Inima Sa a fost mișcată de o nețărmurită compasiune atunci când vaietele lumii s-au înălțat până la El. Dar iubirea divină concepuse un plan prin care omul să poată fi răscumpărat. Legea lui Dumnezeu călcată cerea viața păcătosului. În tot universul nu se afla decât Unul singur care putea să satisfacă cerințele ei în folosul omului. Deoarece Legea divină este tot atât de sfântă ca Dumnezeu, numai cineva deopotrivă cu Dumnezeu putea face ispășire pentru călcarea ei. Nimeni altul, ci numai Hristos putea să răscumpere neamul omenesc din blestemul Legii și să-l aducă iarăși în armonie cu Cerul. … Hristos avea să coboare până în adâncurile mizeriei pentru a salva neamul omenesc din ruina în care ajunsese.
El a pledat înaintea Tatălui în favoarea păcătosului, în timp ce oștile cerești așteptau rezultatul cu un interes atât de puternic, încât nu poate fi exprimat prin cuvinte. … Planul de mântuire fusese alcătuit mai înainte de aducerea la existență a pământului, căci Hristos este „Mielul care a fost junghiat de la întemeierea lumii” (Apocalipsa 13:8); totuși, a fost o luptă chiar pentru Împăratul universului ca să-L dea pe Fiul Său să moară pentru neamul omenesc căzut. Dar „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (Ioan 3:16). O, taină a mântuirii! Iubirea lui Dumnezeu pentru o lume care nu L-a iubit! Cine poate pricepe adâncurile acestei iubiri care „întrece orice cunoștință”? De-a lungul veacurilor nesfârșite, minți nemuritoare, căutând să înțeleagă taina acelei iubiri de nepătruns, se vor uimi și-L vor adora. – Patriarhi și profeți, p. 63, 64
Vechiul Testament, care conține profețiile despre venirea lui Hristos, este acum puțin luat în considerare. Acum se strigă: „Hristos, Hristos! Evanghelia, Evanghelia!” Dar Evanghelia este prezentă pe tot parcursul Bibliei, de la Geneza până la Apocalipsa. Evanghelia este revelată în toate profețiile cu privire la prima venire a lui Hristos ca Mântuitor al omenirii. Fiecare act din vechea dispensațiune de a-i întoarce pe oameni de la păcat sau de a le aduce iertare era o referire la Salvatorul care urma să vină. El a fost Stânca, Treapta prin intermediul căreia omenirea trebuia să fie înălțată. – Isus, Nume mai presus de orice nume, „Treapta”, p. 362 (10 dec.)
Majoritatea programelor academice încep cu un curs introductiv general (căruia în unele state i se alocă adesea numărul „101”), un curs care acoperă principiile generale și fundamentale care vor constitui baza studierii ulterioare, mai aprofundate a domeniului. Tot la fel, atunci când citești Biblia, descoperi repede că Dumnezeu are în cartea Geneza un curs introductiv general, unde prezintă idei care vor fi analizate mai în detaliu în restul Bibliei.
În principiu, vei descoperi că prima menționare a unui concept sau a unui simbol în Biblie – mai ales în primele capitole ale Genezei – pune bazele înțelegerii generale a respectivului concept, fapt care te va ajuta să înțelegi modul în care este el utilizat în restul Bibliei.
Unii cercetători numesc lucrul acesta „legea primei menționări”, deși ar putea fi etichetat mai degrabă ca un principiu (sau un tipar) decât ca o lege, întrucât cu siguranță nu pare perfect și există multe excepții de la regulă. Tiparul care pare să reiasă, atât din studiul general al Bibliei, cât și din profeția biblică, este că Dumnezeu le oferă treptat informații copiilor Săi de-a lungul timpului, pornind de la un concept de bază și apoi dezvoltându-l de mai multe ori de-a lungul anilor sau chiar al secolelor.
1. Ce principiu extragi din Isaia 40:7,8; Maleahi 3:6 și Evrei 13:8 care te ajută să ai un fundament corespunzător în studiul profeției?
Mare parte din lumea modernă vorbește despre „valoarea adevărului personal” în loc de „adevăr pur și simplu”, deoarece se presupune că „adevărul” este un lucru maleabil, care se poate schimba în timp. Sau, în unele cazuri, însuși conceptul de „adevăr” este considerat suspect.
Când stabilește însă adevărul, Dumnezeu nu Se răzgândește. Odată început procesul prin care Dumnezeu îi arată poporului Său adevărul, putem avea încredere că repetarea aceluiași principiu sau a aceleiași teme biblice nu îi schimbă sensul, ci, dimpotrivă, îl clarifică și mai mult. Prin urmare, este foarte logic ca, atunci când studiezi profeția, să ajungi să înțelegi foarte bine cartea Geneza – unde găsești multe concepte-cheie explicate pentru prima dată –, după care să folosești această înțelegere fundamentală când explorezi restul Bibliei.
De ce este atât de important să nu permitem niciunui om sau lucru, oricât de plăcut sau logic ar fi, să ne slăbească credința în Biblie și în adevărurile infailibile pe care aceasta le conține? Prin ce modalități subtile se poate produce această slăbire a încrederii?
Comentariu EGW
„Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul şi tu îi vei zdrobi călcâiul” (Geneza 3:15). Sentinţa divină pronunţată împotriva lui Satana după căderea omului a fost şi o profeţie, care cuprinde toate secolele până la încheierea timpului, prevestind marele conflict în care vor fi angajaţi toţi oamenii care vor trăi pe pământ.
Dumnezeu spune: „Vrăjmăşie voi pune...” Această ostilitate nu vine de la sine. Când omul a călcat Legea divină, natura lui a devenit rea, în acord, nu în dezacord, cu cea a lui Satana. În mod natural, nu există nicio duşmănie între omul păcătos şi iniţiatorul păcatului. Amândoi au devenit răi prin apostazie. …
Dacă Dumnezeu n-ar fi intervenit în mod deosebit, Satana şi omul ar fi încheiat o alianţă împotriva Cerului şi, în loc să nutrească ură faţă de Satana, întreaga familie omenească s-ar fi unit împotriva lui Dumnezeu.
Numai harul sădit în suflet de Hristos creează în om opoziţie faţă de Satana. Fără acest har transformator şi fără această putere înnoitoare, omul ar rămâne sclavul lui Satana, un slujitor totdeauna dispus să-i îndeplinească poruncile. Însă noul principiu sădit în suflet creează conflict acolo unde, până atunci, fusese pace. Puterea pe care o dă Hristos îl face pe om capabil să-i reziste tiranului şi uzurpatorului. Oricine simte oroare faţă de păcat, nu dragoste, oricine se opune patimilor care l-au stăpânit şi le învinge demonstrează că în inima lui acţionează un principiu în întregime de sus. – Tragedia veacurilor, p. 505, 506
Singurul plan prin care se putea realiza mântuirea omului angrena cerul întreg în sacrificiul său infinit. … El [Fiul lui Dumnezeu] trebuia să stea între păcătos și pedeapsa păcatului. … El avea să părăsească poziția Sa înaltă, ca Maiestate a Cerului, să vină pe pământ, să Se umilească devenind ca un om și, prin experiența proprie, să cunoască durerea și ispitele pe care omul avea să le îndure. Toate acestea erau necesare pentru ca El să-i poată ajuta pe cei ispitiți (Evrei 2:18). Când misiunea Sa ca Învățător avea să se sfârșească, El avea să fie dat în mâinile celor fărădelege, să fie supus la tot felul de insulte și de torturi pe care Satana îi putea inspira să le aducă asupra Lui. El avea să moară de cea mai crudă dintre morți, să fie înălțat între cer și pământ ca un păcătos vinovat. El avea să treacă prin lungi ore de agonie, atât de teribile încât îngerii nu aveau să poată privi, ci atunci și-au acoperit fața înaintea unei asemenea priveliști. El avea să suporte zbuciumul sufletului, ascunderea feței Tatălui Său, în timp ce vinovăția nelegiuirii – povara păcatelor lumii întregi – avea să apese asupra Lui. …
Hristos i-a asigurat pe îngeri că, prin moartea Sa, El îi va răscumpăra pe mulți și-l va nimici pe acela care are puterea morții, că va recâștiga Împărăția care fusese pierdută prin păcătuire, iar cei răscumpărați o vor moșteni împreună cu El și vor locui pentru totdeauna acolo. Păcatul și păcătoșii nu vor mai fi, pentru ca să nu mai tulbure niciodată pacea cerului sau a pământului. – Patriarhi și profeți, p. 64, 65
Faptul că am moștenit o natură păcătoasă înseamnă, printre altele, că percepem universul într-un mod afectat de înclinațiile noastre spre egoism și mândrie. Vedem lumea din perspectiva noastră limitată, nu din cea atotcunoscătoare a lui Dumnezeu (evident). Poate niciun concept nu a fost mai pervertit de omenirea păcătoasă decât acela al iubirii. Cultura populară are tendința de a promova o înțelegere a iubirii care are în centru mai degrabă împlinirea de sine decât persoana celuilalt. Această abordare egocentrică face să ne fie greu să înțelegem cum vede Dumnezeu acest subiect. Înțelegerea naturii iubirii este o cheie importantă pentru înțelegerea profeției biblice. Una dintre temele principale ale marii lupte este existența unei înțelegeri semnificativ greșite a caracterului lui Dumnezeu. Ellen G. White încheie astfel ultimul capitol din Tragedia veacurilor: „Universul întreg este curat. O singură vibrație de armonie și de bucurie pulsează prin vasta creație. De la Acela care a creat toate lucrurile se revarsă viața, lumina și fericirea prin toate domeniile spațiului infinit. De la atomul cel mai mic până la lumile cele mai mari, toate lucrurile, însuflețite și neînsuflețite, în frumusețea lor neumbrită și cu bucurie desăvârșită, declară că Dumnezeu este iubire” (p. 678).
2. Citește Geneza 22:1-13. Prima menționare în Biblie a iubirii se găsește în Geneza 22:2. Ce ne învață această istorisire despre natura iubirii lui Dumnezeu?
Din când în când, pe lângă identificarea primei apariții a unui concept în Biblie, poate fi util să găsim prima menționare a aceluiași concept în diferite cărți ale Bibliei – în special în evanghelii. În Matei 3:17; Marcu 1:11; Luca 3:22 și Ioan 3:16 găsim prima menționare a iubirii în fiecare dintre evanghelii. Prima ocurență din Ioan este în mod special edificatoare: pare să facă aluzie la istorisirea cu Isaac pe altar. Credința lui Avraam în Dumnezeu era atât de mare încât, în baza încrederii lui în Dumnezeu, Avraam a fost convins că Dumnezeu putea să îi învieze fiul dacă el ducea jertfa la îndeplinire (Evrei 11:19). Era o prefigurare a iubirii lui Dumnezeu pentru omenire. El ne-a iubit până într-acolo încât „a dat pe singurul Lui Fiu” (vezi Geneza 22:2,12,16) și apoi L-a înviat. Astfel ni se dezvăluie tipul de iubire – iubirea care se jertfește – pe care Dumnezeu o are pentru noi.
Cum putem manifesta față de alții genul de iubire jertfitoare pe care Dumnezeu o are pentru noi? De ce, pentru majoritatea dintre noi, acest tip de iubire nu este neapărat fundamental?
Comentariu EGW
Natura şi revelaţia mărturisesc deopotrivă despre dragostea lui Dumnezeu. Tatăl nostru ceresc este izvorul vieţii, al înţelepciunii şi al bucuriei. Priviţi la lucrurile minunate şi frumoase din natură! Gândiţi-vă la minunata lor adaptare nu numai la nevoile şi fericirea omului, ci ale tuturor ființelor create! Lumina soarelui şi ploaia care înveselesc şi reîmprospătează pământul, dealurile, mările şi câmpiile, toate ne vorbesc despre Iubirea Creatorului. Dumnezeu este Acela care are grijă de nevoile zilnice ale tuturor făpturilor Sale. …
Dumnezeu l-a făcut pe om în mod desăvârşit sfânt şi fericit; pământul, aşa minunat cum a ieşit din mâna Creatorului, nu purta nicio urmă de decădere sau umbră de blestem. Călcarea Legii lui Dumnezeu, legea iubirii, aceasta a adus nenorocire şi moarte. Şi totuşi, în mijlocul suferinţelor care sunt o urmare a păcatului este descoperită dragostea lui Dumnezeu. Este scris că Dumnezeu a blestemat pământul din cauza omului (Geneza 3:17). Spinii şi pălămida – dificultăţile şi încercările care au făcut ca viaţa omului să fie plină de trudă şi grijă – au fost rânduite însă spre binele său, ca o parte a disciplinei necesare în planul lui Dumnezeu pentru ridicarea păcătosului din ruina şi degradarea aduse de păcat. Lumea, deşi decăzută, nu este toată numai necaz şi mizerie. Chiar în natură se află solii de nădejde şi mângâiere. Scaieţii sunt plini de flori, iar spinii sunt acoperiţi cu trandafiri.
„Dumnezeu este iubire” este scris pe fiecare boboc de floare care stă să se deschidă, pe fiecare fir de iarbă ce se ridică. Păsărelele încântătoare care fac să răsune aerul cu trilurile lor înveselitoare, florile atât de delicat colorate care, în desăvârşirea lor, îşi răspândesc parfumul, copacii falnici ai pădurii cu bogatul lor frunziş de un verde viu – toate mărturisesc despre grija părintească şi iubitoare a Dumnezeului nostru şi despre dorinţa Sa de a-i face fericiţi pe copiii Săi. – Calea către Hristos, p. 9, 10
Dar, chiar și ca păcătos, omul era într-o poziţie cu totul diferită de aceea a lui Satana. În ceruri, Lucifer păcătuise în lumina prezenţei lui Dumnezeu. Lui – ca niciunei alte fiinţe create – i-a fost descoperită iubirea lui Dumnezeu. Deși înţelegea caracterul lui Dumnezeu și cunoștea bunătatea Lui, Satana a ales să urmeze calea propriei voinţe egoiste și independente. Alegerea aceasta a fost definitivă. Dumnezeu nu mai putea face nimic pentru salvarea lui. Dar omul a fost înșelat, mintea sa a fost întunecată de sofismele lui Satana. El nu a cunoscut înălţimea și adâncimea iubirii lui Dumnezeu. Pentru el, nădejdea consta în cunoașterea iubirii lui Dumnezeu. Adâncindu-și privirea în caracterul Său, el putea să fie atras înapoi la Dumnezeu. – Hristos, Lumina lumii, p. 761, 761
Pe măsură ce studiem suferințele lui Hristos, urmările păcatului devin atât de supărătoare pentru noi, încât strigăm către Domnul să ne îndepărteze păcatele. Pe măsură ce continuăm să privim, devenim mai capabili să îndurăm vederea a ceea ce a suferit Hristos și începem să înțelegem din ce în ce mai clar iubirea Lui pentru noi. Crucea lui Hristos are o atracție minunată și o putere nelimitată, pentru că, în suferința legată de scena crucificării, dragostea lui Dumnezeu devine pentru noi din ce în ce mai impresionantă. – ”The Measure of God’s Love,” Signs of the Times, February 22, 1899, par. 2
Prima menționare în Biblie a unui seh (ebr. „miel”) este în aceeași istorisire în care este menționată pentru prima dată dragostea, Geneza 22. Mielul, desigur, este unul dintre cele mai întâlnite simboluri din cartea Apocalipsa, unde Isus este numit „Mielul” de peste 20 de ori. În una dintre cele mai vii scene din Apocalipsa – vizita lui Ioan în sala tronului lui Dumnezeu (Apocalipsa 4 și Apocalipsa 5) – Mielul joacă un rol esențial.
3. Studiază Geneza 22:7,8; Exodul 12:3-13 și Apocalipsa 5:5-10. Cum ne ajută istorisirea în care Isaac aproape că a fost jertfit să înțelegem modul în care mieii sunt folosiți în mod simbolic? Ce legătură există între această istorisire și ceea ce vede Ioan în Apocalipsa 5?
Prima menționare a unui seh (miel) în Biblie face parte din întrebarea lui Isaac: „Unde este mielul?” (Geneza 22:7). Este interesant faptul că restul Bibliei răspunde foarte detaliat la această întrebare. Celelalte 38 de cărți din Vechiul Testament îl conduc pe cititor pe o cale de-a lungul căreia întrebarea lui Isaac primește un răspuns treptat, cu tot mai multe detalii, începând de la ritualurile de Paște până la ocupația lui David din tinerețe și așa mai departe. Întreaga istorie este presărată cu nenumărate profeții mesianice care anticipează răspunsul la întrebarea lui Isaac. Apoi, în Noul Testament, întrebarea primește răspuns atunci când Isus apare în carne și oase, slujește în mijlocul poporului Său și în cele din urmă Își jertfește viața pe cruce.
Dar să privim și la prima menționare a unui miel în Evanghelia după Ioan, în Ioan 1:29-34! Aproape se creează impresia că Ioan Botezătorul răspunde personal la întrebarea lui Isaac, iar decorul nu putea fi mai potrivit. Păcătoșii se pocăiesc și coboară în apa botezului, fapt care simbolizează moartea păcătosului și începutul unei vieți noi. În acest context, Isus, Mielul lui Dumnezeu, apare din senin și, potrivit relatării lui Matei, cerurile se deschid pentru a fi prezentat: „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea” (Matei 3:17). De remarcat cum o voce, Îngerul Domnului, anunță, tot din cer, soluția la problema lui Avraam și Isaac (Geneza 22:11-14).
Când pui toate aceste elemente cap la cap, este clar că Isus, Mielul lui Dumnezeu, este Înlocuitorul nostru. Acest element face lumină în înțelegerea noastră cu privire la Mielul înjunghiat din viziunea lui Ioan.
De ce este esențial pentru mântuirea noastră să știm că Isus este Înlocuitorul nostru? Ce speranță ai avea fără El ca Înlocuitor, mai ales în timpul judecății?
Comentariu EGW
Ființe cerești au fost martore la scena punerii la probă a credinței lui Avraam și a supunerii lui Isaac. … Întregul cer a privit cu uimire și admirație ascultarea neșovăitoare a lui Avraam. Tot cerul a prețuit credincioșia lui. Acuzațiile lui Satana au fost dovedite ca fiind false. Dumnezeu i-a spus slujitorului Său: „Știu acum că te temi de Dumnezeu (cu toate învinuirile lui Satana), întrucât n-ai cruțat pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pentru Mine” (Geneza 22:12). Legământul lui Dumnezeu, întărit lui Avraam printr-un jurământ înaintea ființelor din celelalte lumi, a dovedit faptul că ascultarea va fi răsplătită.
Fusese greu chiar și pentru îngeri să pătrundă înțelesul adânc al tainei mântuirii – să înțeleagă faptul că Fiul lui Dumnezeu, Comandantul cerului, trebuia să moară pentru omul vinovat. Când i-a fost dată lui Avraam porunca de a-l aduce ca jertfă pe fiul său, interesul ființelor cerești a fost trezit. Cu toată seriozitatea, ele au urmărit fiecare pas în aducerea la îndeplinire a acestei porunci. Când, la întrebarea lui Isaac: „Unde este mielul pentru arderea-de-tot?”, Avraam a răspuns: „Domnul Însuși va purta de grijă de miel” și, când mâna tatălui a fost oprită în momentul în care era gata să-l înjunghie pe fiul său, iar berbecul de care Se îngrijise Dumnezeu a fost adus ca jertfă în locul lui Isaac, atunci s-a revărsat lumină asupra tainei mântuirii și chiar îngerii au înțeles mai clar hotărârea minunată pe care Dumnezeu o luase pentru mântuirea omului (1 Petru 1:12). – Patriarhi și profeți, p. 151
Nici ascultătorii și nici cel care vorbise n-au înţeles însemnătatea cuvintelor „Mielul lui Dumnezeu”. Pe muntele Moria, Avraam fusese întrebat de fiul său: „Tată… unde este mielul pentru arderea-de-tot?” și tatăl a răspuns: „Fiule, Dumnezeu Însuși va purta grijă de mielul pentru arderea-de-tot” (Geneza 22:7,8). În berbecul oferit providenţial în locul lui Isaac, Avraam a văzut simbolul Aceluia care avea să moară pentru păcatele oamenilor. Prin Isaia, Duhul Sfânt, folosind aceeași ilustraţie, a prorocit despre Mântuitorul: „Ca un miel pe care-l duci la măcelărie.” „Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor” (Isaia 53:7,6). Dar poporul lui Israel n-a priceput învăţătura aceasta. … Dumnezeu dorea să-i înveţe că din iubirea Lui avea să pornească darul care putea să-i împace cu Sine. – Hristos, Lumina lumii, p. 112, 113
Tatăl nostru ceresc a lăsat ca Fiul Său preaiubit să sufere agonia crucificării. Legiuni de îngeri au fost de față la umilirea și chinul sufletesc al Fiului lui Dumnezeu, dar nu li s-a îngăduit să intervină, ca în cazul lui Isaac. Nu s-a auzit niciun glas care să oprească sacrificiul. Fiul scump al lui Dumnezeu, Răscumpărătorul lumii, a fost insultat, batjocorit, ridiculizat și torturat până când Și-a plecat capul în moarte. Ce dovadă mai mare de atât poate ne să dea Cel Infinit despre iubirea Sa divină și mila Sa? – ”The Faith of Abraham,” Signs of the Times, April 1, 1875, par. 23
Poate cel mai crunt aspect al existenței într-o lume separată de Creatorul ei este modul în care moartea pândește fiecare viață, gata să lovească în orice moment. Este „plata păcatului”, pedeapsa pe care o suportăm pentru că ne-am distanțat de singura Sursă de viață din univers: Creatorul. Prin urmare, moartea joacă un rol important în profeția biblică, atât prin caracterul ei real, cât și prin soluția pentru ea – Isus Hristos, moartea și învierea Sa. Atât prima menționare a morții în Biblie, cât și prima ei manifestare clarifică această temă majoră a profeției, ajutându-ne să înțelegem gravitatea păcatului și oferindu-ne instrumente importante pentru a înțelege soluția lui Dumnezeu.
4. Ce ne spun textele din Geneza 2:15-17; Geneza 4:8-15; 1 Corinteni 15:15-19 și Apocalipsa 1:18 – care includ prima menționare și prima manifestare a morții – despre: (1) motivul pentru care oamenii mor, (2) modul în care vede Dumnezeu moartea și (3) soluția Lui la problema noastră?
Adesea spunem că „moartea face parte din viață”. Aceasta este o minciună. Moartea este opusul vieții; este un intrus care nu a fost niciodată menit să facă parte din experiența noastră. Deși ne-am obișnuit cu moartea, inimile noastre încă protestează când ne confruntăm cu ea, ca și cum omenirea încă realizează la nivel colectiv că este ceva fundamental greșit la moarte. Oricât de dureroasă ar fi, există unele cazuri de trecere în moarte care par mai tragice decât altele, cum ar fi moartea unui copil. În general, ne așteptăm ca părinții să moară înaintea copiilor lor și am ajuns să acceptăm că aceasta este ordinea lucrurilor.
Prima moarte consemnată în Scriptură se abate însă de la normă. Înainte să cunoască ei înșiși moartea, Adam și Eva au trecut prin tragedia morții când fiul lor neprihănit a fost ucis de fratele lui nelegiuit. A fost o moarte deosebit de nedreaptă. Gândește-te la Domnul Isus, neprihănit fiind, ucis de nelegiuiți, așa cum s-a întâmplat și cu Abel! Ce moarte ar fi putut fi mai nedreaptă decât cea a lui Hristos? Ce alte paralele putem găsi între moartea lui Abel și cea a lui Hristos pe cruce? Cum poate natura morții lui Abel să ne ajute să înțelegem de ce are Isus „cheile morții și ale Locuinței morților” și ce ne oferă Dumnezeu prin El?
Fără rezolvarea problemei morții, de ce viețile noastre ar fi fără sens? Ce învățăm de aici despre recunoștința datorată?
Comentariu EGW
Uciderea lui Abel a fost primul exemplu de vrăjmășie despre care Dumnezeu spusese că va exista între șarpe și sămânța femeii – între Satana și supușii săi și Hristos și urmașii Lui. Prin păcatul omului, Satana a câștigat stăpânirea asupra neamului omenesc, dar Hristos avea să-l facă pe om în stare să lepede jugul lui. Ori de câte ori, prin credința în Mielul lui Dumnezeu, un suflet renunță să mai slujească păcatului, mânia lui Satana se aprinde. Viața cea sfântă a lui Abel era o mărturie împotriva susținerilor lui Satana că este cu neputință ca omul să țină Legea lui Dumnezeu. Când Cain, împins de duhul cel rău, a văzut că nu îl poate stăpâni pe Abel, s-a înfuriat atât de tare, încât i-a luat viața. Și, ori de câte ori va fi cineva care va sta pentru apărarea dreptății Legii lui Dumnezeu, același spirit se va da pe față împotriva lui. Este același spirit care, în decursul tuturor veacurilor, a înălțat rugurile și a aprins focul pentru a-i nimici pe ucenicii lui Hristos. Dar cruzimile îngrămădite asupra urmașilor lui Isus sunt insuflate de Satana și de oastea lui, deoarece aceștia nu îi pot constrânge să li se supună. Aceasta este furia unui vrăjmaș înfrânt. Fiecare martir al lui Isus a murit ca biruitor. Profetul spune: „Ei l-au biruit (pe «balaurul cel mare, șarpele cel vechi, numit Diavolul și Satana»), prin sângele Mielului și prin cuvântul mărturisirii lor, și nu și-au iubit viața chiar până la moarte” (Apocalipsa 12:11,9). – Patriarhi și profeți, p. 77
În mijlocul Edenului, creştea pomul vieţii, al cărui fruct avea puterea de a perpetua viaţa. Dacă ar fi ascultat de Dumnezeu, Adam ar fi continuat să aibă acces la acest pom şi ar fi trăit veşnic, dar, după ce a păcătuit, i s-a interzis să mai mănânce din pomul vieţii şi a devenit supus morţii. Sentinţa divină: „Ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce” indică dispariţia completă.
Nemurirea, promisă omului cu condiţia ascultării, fusese pierdută prin păcătuire. Adam nu putea să le transmită urmaşilor lui ceva ce nu avea şi n-ar fi existat nicio speranţă pentru omenirea decăzută dacă Dumnezeu, prin jertfa Fiului Său, nu le-ar fi oferit din nou oamenilor nemurirea. Deşi „moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit”, Hristos „a adus la lumină viaţa şi neputrezirea, prin Evanghelie” (Romani 5:12; 2 Timotei 1:10). Nemurirea poate fi obţinută numai prin Hristos. Isus a spus: „Cine crede în Fiul are viaţa veşnică, dar cine nu crede în Fiul nu va vedea viaţa” (Ioan 3:36). Orice om poate intra în posesia acestei binecuvântări preţioase dacă împlineşte condiţiile. Toţi cei care, „prin stăruinţa în bine, caută slava, cinstea şi nemurirea” vor primi „viaţa veşnică” (Romani 2:7). – Tragedia veacurilor, p. 532, 533
Închinarea este o temă principală în cartea Apocalipsa. Autorul și promotorul sistemelor false de închinare este identificat drept „balaurul” (Apocalipsa 13:2-4), iar descrierea acestui heruvim căzut cu trimitere la un șarpe nu este întâmplătoare. Face aluzie la Eden, unde un șarpe i-a convins pe oameni să îl urmeze în răzvrătirea față de Creator.
5. Compară Geneza 3:1-5 cu Apocalipsa 12:1-9. Care sunt temele comune acestor pasaje? Cum ne ajută detaliile din descrierea șarpelui în Geneza să înțelegem o parte din problemele care cauzaseră deja războiul din ceruri?
Există două pasaje în Scriptură în care Satana conduce întreaga lume în rătăcire: în Geneza, când existau doar doi oameni, și apoi în Apocalipsa 12 și Apocalipsa 13, unde Satana este identificat drept balaurul care „înșală întreaga lume” (Apocalipsa 12:9) și cel care dă putere fiarei care iese din mare astfel încât „tot pământul” să se mire după ea și să o urmeze (Apocalipsa 13:2,3). Una dintre temele întâlnite în profeția biblică este natura neschimbătoare a marii lupte. Caracterul și Cuvântul lui Dumnezeu nu se schimbă, la fel cum nici ambițiile diavolului nu se schimbă.
Din fericire, pentru că natura marii lupte nu se schimbă și pentru că avem puncte clare de referință în Scripturile profetice, creștinii pot să analizeze tendințele și să își dea seama unde s-ar putea afla capcanele spirituale. Dumnezeu va fi întotdeauna cine este și același lucru este valabil și pentru diavol. Satana poate să poarte o mie de măști, dar mileniile din istoria omenirii căzute, împreună cu scenariul profetic descris în Apocalipsa demonstrează că nu se abate niciodată de la planul de acțiune pe care l-a folosit în Eden. Dumnezeu ne-a promis înțelepciune și discernământ (Iacov 1:5) și, înarmați cu adevărul Scripturilor, nu trebuie să cădem în plasa minciunilor diavolului. Deși, din nefericire, mulți au căzut în această capcană și la fel de mulți – majoritatea – vor mai cădea.
Gândește-te cum se schimbă cultura în timp. Normele sociale se schimbă; lucruri cândva acceptabile devin inacceptabile și invers. Dat fiind că problemele de fond și actorii din marea luptă nu se schimbă, care sunt lucrurile de care un creștin ține cont când analizează peisajul cultural în continuă schimbare? De exemplu, minciunile inițiale rostite de diavol, „nu veți muri” și „veți fi ca Dumnezeu”, unde și cum le găsești rostite în cultura ta?
Comentariu EGW
Șarpele a rupt fructul din pomul oprit și l-a așezat în mâinile pe jumătate împotrivitoare ale Evei. Apoi, el i-a amintit cuvintele pe care ea le spusese, că Dumnezeu le interzisese să se atingă de pom ca să nu moară. Dar șarpele a spus că ea nu avea să sufere mai mult mâncând fructul oprit decât dacă l-ar atinge. Văzând că nimic rău nu se întâmplă ca o consecință a ceea ce a făcut, Eva a devenit mai îndrăzneață. Când a văzut că „pomul era bun de mâncat și plăcut de privit și că pomul era de dorit ca să deschidă cuiva mintea”, a „luat deci din rodul lui și a mâncat” (Geneza 3:6). Fructul era delicios la gust și, pe când mânca din el, a avut senzația că simte o putere reînviorătoare și s-a văzut pășind într-o sferă mai înaltă a existenței ei. Fără teamă, a luat și a mâncat. Acum, păcătuind ea însăși, Eva a devenit un agent al lui Satana în lucrarea de ruinare a soțului ei. Într-o stare de stranie și nenaturală excitare, cu mâinile pline de fructele oprite, ea l-a căutat și i-a povestit tot ce s-a întâmplat. ...
Adam a înțeles că tovarășa sa călcase porunca lui Dumnezeu, nesocotind singura opreliște care le fusese pusă ca test al credincioșiei și iubirii lor. În mintea lui a avut loc o luptă teribilă. El deplângea faptul că îi îngăduise Evei să rătăcească departe de el. Dar acum fapta fusese săvârșită și el trebuia să se despartă de cea a cărei companie fusese bucuria lui. Cum avea să suporte el lucrul acesta? Adam se bucurase în prezența lui Dumnezeu și a sfinților Săi îngeri. El privise slava Creatorului. Adam înțelesese destinul măreț ce se deschidea înaintea neamului omenesc, dacă ei Îi rămâneau credincioși lui Dumnezeu. Acum, toate aceste binecuvântări erau pierdute din vedere de teama de a nu pierde acel singur dar, care, în ochii săi, le întrecea pe toate celelalte. Iubirea, recunoștința și credincioșia față de Creator, toate erau subordonate iubirii lui pentru Eva. Ea era o parte din el și Adam nu putea suporta gândul despărțirii. Nu putea pricepe că aceeași Putere Infinită care, din pulberea pământului, i-a creat o ființă vie frumoasă și, din iubire pentru el, i-a dat un partener de viață, putea să-i dea altul în loc. De aceea, el s-a hotărât să împărtășească soarta ei – dacă ea trebuia să moară, și el avea să moară împreună cu ea. În definitiv – gândea el – nu cumva erau adevărate cuvintele șarpelui celui înțelept? Eva era în ochii lui tot atât de frumoasă și de nevinovată ca și înainte de acest act de neascultare. Ea manifesta o mai mare iubire pentru el decât până atunci. Niciun semn al morții nu a apărut în ființa ei și el s-a hotărât să înfrunte consecințele. A luat fructul și l-a mâncat repede. – Patriarhi și profeți, p. 55, 56
Prin eforturile sale de a-L birui și distruge pe Fiul lui Dumnezeu, caracterul lui Satana se desfășura înaintea universului și se manifesta în adevărata sa răutate înaintea lumilor necăzute care fuseseră create de Hristos. De fiecare dată când înțepa călcâiul lui Hristos cu colțul său ucigaș, șarpele își făcea mai sigure propria stricăciune și ruina. – ”Christ’s Victory Gained Through Pain and Death,” Signs of the Times, March 26, 1894, par. 2
Suplimentar: Ellen G. White, Faptele apostolilor, cap. 57
Multe religii mondiale nu fac decât să exprime idei; în schimb, ideile din creștinism sunt ferm ancorate în evenimente istorice. Biblia este istorisirea modului în care Dumnezeu interacționează cu omenirea în decursul vremii și, prin studierea a mii de ani de astfel de interacțiuni, putem afla multe despre consecvența caracterului lui Dumnezeu. Uneori însă creștinii se plâng că s-au săturat să asculte aceleași lucruri. Uneori, când este predicat public mesajul nostru profetic distinctiv, credem că l-am auzit deja și că nu mai avem nimic nou de învățat. Dar faptul că mesajul nostru nu se schimbă și este consecvent nu înseamnă că este simplist sau neinteresant. Dimpotrivă, când studiezi informațiile care ne-au fost transmise de mintea unui Dumnezeu infinit, descoperi repede că nu vei epuiza niciodată subiectul.
Ellen G. White afirmă că unul dintre motivele pentru care a fost scrisă cartea Apocalipsa a fost ancorarea bisericii creștine în mesajul ei istoric pentru toate timpurile. „Unii dintre lucrătorii mai tineri [din vremea aceea] se săturaseră de atât de deasa repetare a adevărurilor. În dorința lor după ceva nou și senzațional, ei au încercat să introducă noi aspecte în doctrină” (Faptele apostolilor, p. 580). În acest sens, nu este doar o carte despre viitor, ci și despre trecut, concepută să ne țină înrădăcinați în credința noastră istorică, astfel încât să nu fim duși în rătăcire de dorința de originalitate.
Zilnic:
Apocalipsa 5
Apocalipsa 6
Apocalipsa 7
Apocalipsa 8
Apocalipsa 9
Apocalipsa 10
Apocalipsa 11
Ellen G. White, Faptele apostolilor, cap. 15
2. Cine zbura prin mijlocul cerului și zicea: „Vai, vai, vai”?
3. Cine a strigat cum răcnește un leu?
4.Ce s-a văzut în Templul lui Dumnezeu deschis în cer?
5. Ce vești și ce raport duc îngerii în ceruri?
Comentariu EGW
Calea către Hristos, cap. 1: „Iubirea lui Dumnezeu faţă de om”, p. 9-15; Patriarhi și profeți, cap. 4: „Planul de mântuire”, p. 69, 70.
Geneza, prima carte a Bibliei, conține adevăruri fundamentale care constituie nucleul mesajului mântuitor și profetic al Scripturii. De la istoria cosmică a creației (Geneza 1 – 2), în care Dumnezeu a transformat haosul și neantul în viață, până la istoria de viață a lui Iosif, în care Dumnezeu a reușit să transforme acțiuni rele într-un rezultat răscumpărător (Geneza 50:20), cartea Geneza dă mărturie despre planul lui Dumnezeu de a salva. Aflat chiar în mijlocul cărții, episodul jertfirii lui Isaac (Geneza 22:1-18) prezintă temele de bază ale acestui plan divin.
În studiul din această săptămână vom descoperi diversele teme ale planului divin de mântuire așa cum reies din relatarea dramatică Akedah („jertfirea/legarea lui Isaac”). Prima temă este „iubirea”, din care derivă toate celelalte acțiuni ale lui Dumnezeu. În această istorisire, cuvântul ebraic ’ahab, „iubire”, este folosit pentru prima dată în Biblie, mai precis în cuvintele rostite de Dumnezeu despre dragostea de tată (Geneza 22:2).
A doua temă din Akedah este exprimarea iubirii lui Dumnezeu prin jertfirea Fiului Său, care este prefigurată de Isaac prin identificarea lui cu mielul (Geneza 22:7-10).
A treia temă este manifestarea propriu-zisă a iubirii lui Dumnezeu în istorie, mai ales în marele conflict în care „sămânța” se va confrunta cu șarpele și care se va încheia cu victoria acesteia asupra răului și morții. Acest eveniment este ilustrat prin apariția neașteptată a „berbecului” (Geneza 22:13), care prefigurează evenimentul escatologic al Zilei Ispășirii.
Comentariu
Iubirea lui Dumnezeu
Este imposibil să înțelegem pe deplin iubirea lui Dumnezeu, dar El ne poate face să „pricepe[m] [...] lărgimea, lungimea, adâncimea și înălțimea și să cunoaște[m] dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoștință” (Efeseni 3:18,19). Faptul că verbul ’ahab, „a iubi”, apare pentru prima dată în Scripturi cu referire la iubirea unui tată – dragostea lui Avraam pentru Isaac, „singurul [lui] fiu” (Geneza 22:2) – este totuși semnificativ. În acest context, al iubirii lui Avraam pentru singurul lui fiu, avea să fie „pus[ă] la încercare” și astfel dezvăluită calitatea iubirii lui Avraam pentru Dumnezeu (Geneza 22:1; compară cu 22:12).
Dar nu numai iubirea lui Avraam pentru Dumnezeu avea să fie pusă la încercare și dezvăluită. În timpul experienței sale personale, lui Avraam i s-a dezvăluit iubirea lui Dumnezeu. Avraam a înțeles atunci profunzimea iubirii lui Dumnezeu. Ellen G. White explică: „Pentru a imprima în mintea lui Avraam valoarea Evangheliei și pentru a-i pune la probă credința îi poruncise Dumnezeu să-l aducă jertfă pe fiul său. Agonia prin care a trecut Avraam în acele zile întunecate de teribilă încercare a fost permisă ca el să poată înțelege, din proprie experiență, ceva din măreția sacrificiului făcut de Dumnezeul cel veșnic pentru răscumpărarea omului. [...] Ce dovadă mai puternică poate fi adusă privind mila și iubirea fără margini a lui Dumnezeu?” (Patriarhi și profeți, p. 154, subl. ad.).
Dumnezeu nu i-a oferit lui Avraam o explicație filozofică, teologică sau psihologică a iubirii Sale. Dumnezeu a ales să îl lase pe Avraam să sufere (la nivelul lui finit) ceea ce Dumnezeu avea să sufere (la nivelul Său „infinit”). Această paralelă între Avraam, care și-a adus ca jertfă „singurul [...] fiu”, pe care-l iubea, și Dumnezeu, care Și-a adus ca jertfă singurul Fiu, pe care El, „Tatăl [Îl] iubește” (Ioan 5:20), este întărită de Ioan, care folosește același limbaj (vezi principiul citirii textului în relație cu alte texte) când definește iubirea: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3:16; compară cu 1 Ioan 4:9).
Mielul lui Dumnezeu
Titlul „Mielul lui Dumnezeu” este folosit de Ioan pentru a-L identifica pe Isus: „A doua zi, Ioan a văzut pe Isus venind la el şi a zis: «Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!»” (Ioan 1:29; compară cu Ioan 1:36). Este interesant și semnificativ că „mielul” este menționat pentru prima dată în Scripturi în contextul jertfirii lui Isaac, cu trimitere la jertfa „pentru arderea-de-tot” (Geneza 22:1). Cu toate acestea, nu aceasta este prima dată când mielul este folosit ca jertfă. Abel trebuie să fi adus un miel ca ardere-de-tot (Geneza 4:4; compară cu Numeri 18:17). Dar este pentru prima dată când cuvântul seh, „miel”, este menționat explicit. Este și singurul pasaj din Biblia ebraică în care cuvântul seh, „miel”, este articulat cu articol hotărât. Toate celelalte pasaje din Scripturi care conțin acest cuvânt îl folosesc fără articolul hotărât. Acest caz unic certifică o aplicație specială și unică. Isaac (împreună cu Avraam) fac trimitere la un miel unic ce îi transcende pe toți ceilalți.
Faptul că termenul „miel” este folosit de Ioan în evanghelia sa (Ioan 1:29,36) și în mod special în Apocalipsa (de 23 de ori) articulat cu articol hotărât, „Mielul”, sugerează că Ioan face aluzie la „mielul” din întrebarea lui Isaac: „Unde este mielul [...]?” (Geneza 22:7). Această relație între texte ne permite să presupunem că „mielul” lui Isaac face referire la Fiul lui Dumnezeu, în concepția lui Ioan. Această interpretare este, de fapt, confirmată de răspunsul lui Avraam la întrebarea lui Isaac: „Dumnezeu Însuși va purta grijă de mielul pentru arderea-de-tot” (Geneza 22:8).
Construcția gramaticală a primelor cuvinte din declarația lui Avraam din Geneza 22:8 este deosebit de edificatoare. În primul rând, deși ebraica pune de obicei verbul la început și apoi subiectul, aici cuvântul „Dumnezeu” este pus la începutul propoziției, înaintea formei verbale, pentru a sublinia faptul că soluția se găsește doar la Dumnezeu. El este cel care va purta de grijă. În al doilea rând, această formulare de început din Geneza 22:8 are aceeași construcție reflexivă cu sintagma lek leka, „du-te tu însuți”, cu care Și-a început chemarea Dumnezeu (Geneza 22:2; compară cu 12:1, traducerea literală a autorului). În acest caz, formularea din Geneza 22:8 ar putea fi tradusă după cum urmează: „Dumnezeu Se va vedea pe Sine ca mielul”, ceea ce înseamnă că Dumnezeu Se va oferi pe Sine ca miel. Ca atare, mielul este identificat drept Dumnezeu. Prin urmare, mielul la care se face referire aici nu este doar animalul fizic pe care Isaac îl avea în minte; este Dumnezeu Însuși.
Biruința lui Dumnezeu
Isaac aștepta ca Dumnezeu să asigure un miel. Cu toate acestea, și-a făcut apariția un berbec: „Avraam a ridicat ochii și a văzut [...] un berbec” (Geneza 22:13). Apariția berbecului face trimitere la berbecul din Ziua Ispășirii (Leviticul 16:3,6). Există într-adevăr o legătură intertextuală unică între acest pasaj despre jertfirea lui Isaac și textul despre Ziua Ispășirii. Mai mult decât oricare alt pasaj biblic, textul despre jertfirea lui Isaac prezintă un limbaj similar cu textul despre Ziua Ispășirii. Găsim aceeași asociere de cuvinte: ‘olah, „ardere-de-tot” (Geneza 22:13; compară cu Leviticul 16:3,5); ra’ah, „a (se) vedea / a (se) arăta”, la aceeași formă pasivă niphal (Geneza 22:14, BTF; compară cu Leviticul 16:2) și yiqqakh, „a luat” (Geneza 22:13; compară cu Leviticul 16:5). Această legătură intertextuală importantă între cele două pasaje indică faptul că cel care a scris legislația privitoare la Ziua Ispășirii, din Leviticul 16, avea în minte textul despre jertfirea lui Isaac.
Pe de altă parte, este demn de remarcat că textul despre jertfirea lui Isaac apare în textul din Daniel 8, care este o profeție tocmai despre Ziua escatologică a Ispășirii. Prima propoziție care introduce viziunea lui Daniel – „Am ridicat ochii, m-am uitat și iată [...] un berbec” (v. 3) – este o aluzie clară la textul despre jertfirea lui Isaac, având în vedere faptul că expresia folosită de Daniel este un citat din Geneza 22:13. Această trimitere la textul despre sacrificarea lui Isaac este întărită și mai mult de conexiunile intertextuale importante dintre Leviticul 16 și Daniel 8 (a se vedea în special utilizarea în ambele capitole a verbului ra’ah, „a văzut”, un cuvânt-cheie în ambele pasaje). În lumina capitolului 8 din Daniel înțelegem așadar că berbecul din narațiunea Akedah face trimitere ilustrativ la Ziua escatologică a Ispășirii.
Această perspectivă cosmică este într-adevăr confirmată în binecuvântarea divină care încheie textul Akedah (Geneza 22:17). Binecuvântarea promisă de Dumnezeu îi privește nu numai pe urmașii lui Avraam, ci și viitoarele națiuni. Domnul promite că sămânța lui Avraam „va stăpâni cetățile vrăjmașilor ei”. Această făgăduință face referire la biruința lui Hristos asupra șarpelui, la victoria vieții asupra morții, care este prezisă în Geneza 3:15. Relatarea jertfirii lui Isaac trimite, prin urmare, la ispășirea finală a poporului lui Dumnezeu în timpul Zilei escatologice a Ispășirii (compară cu Daniel 8:14). Această lecție pare să fi fost reținută în Epistola către evrei, care aplică binecuvântarea de final din Akedah (Evrei 6:14) la momentul extraordinar al Zilei Ispășirii, în timpul căreia marele-preot putea pătrunde „dincolo de perdeaua dinăuntrul Templului” (Evrei 6:19; compară cu Leviticul 16:2,15).
Aplicație
Citește următoarele comentarii despre alternanța tăcere-întrebare dintre Avraam și Isaac din Geneza 22:6-8. Ce lecții spirituale ne învață aceste momente de tăcere și aceste întrebări?
Geneza 22:6 – „Și au mers astfel amândoi împreună.” Expresia apare de două ori (Geneza 22:6,8) și sună tragic, accentuând umblarea tăcută a tatălui împreună cu fiul.
Geneza 22:7,8 – Dar Isaac a deschis discuția. În Geneza 22:7,8, tăcerea este în cele din urmă întreruptă de vocea lui Isaac. Ce spune el în aceste două versete constituie prima și singura dată când Isaac vorbește în această istorisire:
„Atunci Isaac […] a zis: «Tată!»” (Geneza 22:7). Când vorbește pentru prima dată, Isaac rostește cuvântul ’abi, „Tată!”, care evocă relația lui cu Avraam, care se pregătește să îl ucidă.
„«Ce este, fiule?» i-a răspuns el [Avraam]” (Geneza 22:7). Cuvântul „fiule” (beni) corespunde cuvântului „tată” (’abi). În ciuda planului de a-l ucide, tatăl își iubește fiul, iar intensitatea acelei iubirii pentru singurul fiu face jertfirea cu atât mai dureroasă (compară cu Ioan 5:20).
„Isaac a zis din nou: «Iată focul și lemnele, dar unde este mielul pentru arderea-de-tot?»” (Geneza 22:7). Această întrebare este un alt mod de a face referire la realitatea inexprimabilă, fără a trebui să o rostească explicit: „Sunt eu mielul?”
Studiul 2, 5-11 aprilie
