Baze pentru profeție
Text de memorat
De memorat: „Am auzit glasul Domnului întrebând: «Pe cine să __ şi cine va merge __ ___?» Eu am răspuns: «__-mă, __-mă!»” (Isaia 6:8).
Dreptul lui Dumnezeu de a stăpâni asupra universului derivă din calitatea Lui de Creator al tuturor lucrurilor (Apocalipsa 4:11) și din caracterul Lui. Odată cu descoperirea caracterului neprihănit al lui Dumnezeu începem să înțelegem cum și de ce ființele umane sunt lipsite de slava lui Dumnezeu.
În această săptămână continuăm cu viziunea asupra sălii tronului și analizăm modul în care umanitatea se raportează la un Dumnezeu sfânt, precum și modul în care jertfa lui Hristos ne restaurează și ne aduce aproape de tron. Dumnezeu intenționează să ne reabiliteze, nu doar la nivel individual, ci și colectiv, astfel încât să revelăm din nou gloria Sa în fața restului lumii create. Cercetând și alte pasaje din Biblie descoperim indicii importante care ne ajută să înțelegem și să începem să apreciem înalta chemare pe care Dumnezeu ne-a adresat-o nouă, niște păcătoși iertați și răscumpărați.
În cele din urmă, răzvrătirea umană va lua sfârșit pentru totdeauna. Ba, mai mult, caracterul iubitor al lui Dumnezeu, caracterul Său altruist și gata să Se sacrifice, va străluci și mai puternic decât în planul Său inițial pentru omenire. Deși Dumnezeu nu a dorit niciodată ca omenirea să cadă, prin jertfa Domnului Isus caracterul iubitor al lui Dumnezeu a ieșit în evidență într-un mod remarcabil.
17 mai: Ziua Sănătății
Începând de la căderea lui Adam, Hristos încredinţase sămânţa Cuvântului servilor Săi credincioși, pentru a o semăna în inima oamenilor. Un slujitor nevăzut, chiar o forţă atotputernică, lucrase în tăcere, dar cu succes, pentru a produce recolta. Roua, ploaia și lumina harului lui Dumnezeu fuseseră date pentru a împrospăta și a hrăni sămânţa adevărului. Hristos era pe punctul de a uda sămânţa cu sângele Său. Ucenicii aveau privilegiul de a fi împreună-lucrători cu Dumnezeu. Ei erau împreună-lucrători cu Hristos și cu bărbaţii sfinţi de pe vremuri. Prin revărsarea Duhului Sfânt în Ziua Cincizecimii, mii de oameni s-au convertit într-o singură zi. Aceasta a fost urmarea semănatului lui Hristos, recolta lucrării Lui. – Hristos, Lumina lumii, p. 192
Întregul univers este sub controlul Prințului vieții. … El a plătit prețul de răscumpărare pentru întreaga lume. Toți pot fi mântuiți prin El. El ne cheamă să ascultăm, să credem, să primim și să trăim. Dacă toți ar părăsi steagul negru al răzvrătirii și ar trece sub steagul Său, El ar forma o biserică în care să fie cuprinsă întreaga familie umană. Pe cei care cred în El, El îi va prezenta lui Dumnezeu ca supuși loiali. El este Mijlocitorul nostru, precum și Răscumpărătorul nostru. El îi va apăra pe aleșii Săi împotriva puterii lui Satana și îi va supune pe toți dușmanii lor. …
Hristos a dorit ca ucenicii Săi să înțeleagă că nu îi va lăsa orfani. … Era pe cale să moară, dar dorea ca ei să-și dea seama că El va învia. Și, deși, după ce avea să Se suie la cer, nu avea să mai fie împreună cu ei, totuși, prin credință, ei puteau să-L vadă și să-L cunoască și i-a asigurat că va avea același interes plin de iubire față de ei pe care l-a avut în timp ce era cu ei. – ”Coworkers with Christ,” in From the Heart, p. 252
Nu există mângâietor ca Hristos, atât de blând și atât de credincios. El este mișcat când vede slăbiciunile noastre. Duhul Său îi vorbește inimii. Circumstanțele ne pot despărți de prietenii noștri; oceanul larg și neliniștit își poate rostogoli valurile între noi și ei. Deși prietenia lor sinceră poate exista încă, ei s-ar putea să nu fie în stare să o demonstreze făcând pentru noi ceva ce ar fi primit cu recunoștință. Dar nicio împrejurare și nicio distanță nu ne pot despărți de Mângâietorul ceresc. Oriunde ne-am afla, oriunde am merge, El este întotdeauna acolo, El este Cel trimis în locul lui Hristos pentru a acționa în locul Lui. El este întotdeauna la dreapta noastră, pentru a rosti cuvinte liniștitoare și blânde, pentru a susține, a sprijini, a ridica și a încuraja.
Influența Duhului Sfânt este viața lui Hristos în suflet. Acest Duh lucrează în și prin oricine Îl primește pe Hristos. Cei care știu ce înseamnă ca Duhul Sfânt să locuiască în ei vor manifesta roada Lui: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, blândețea, bunătatea, credincioșia. – ”Words of Comfort—No. 2,” Advent Review and Sabbath Herald, October 26, 1897, par. 15
Cu ani în urmă, o biserică a decis să renoveze un subsol pentru a crea o nouă sală de părtășie. Unul dintre primele lucruri a fost să instaleze corpuri noi de iluminat, crezând că acestea aveau să înfrumusețeze spațiul. Odată ce acestea au fost instalate însă, spațiul arăta și mai rău, pentru că luminile puternice au modul lor propriu de a dezvălui defectele.
Viziunea uimitoare a lui Isaia cu tronul lui Dumnezeu l-a făcut dureros de conștient de neajunsurile sale. „Vai de mine! Sunt pierdut, căci sunt un om cu buze necurate, locuiesc în mijlocul unui popor tot cu buze necurate, și am văzut cu ochii mei pe Împăratul, Domnul oștirilor” (Isaia 6:5). Și noi am avea aceleași trăiri dacă am fi dintr-odată duși în prezența Domnului. Lumina este suficient de puternică încât să ne elimine toate scuzele. În prezența lui Dumnezeu simțim că suntem pierduți. Isaia a avut parte de surpriza vieții lui.
1. Citește Isaia 6:6-8. Isaia știa că păcatul însemna că suntem „pierdu[ți]”. Plata păcatului este moartea. Dar în loc să ne lase pradă consecințelor păcatului, un Dumnezeu al iubirii ne apropie și mai mult de El. Care a fost rezultatul acestei întâlniri și de ce este importantă?
Isaia a fost curățat de păcatul lui când un serafim a luat cărbune de pe altar și i-a atins gura cu el. Acesta era cel mai probabil altarul tămâierii, unde se face mijlocire de către poporul lui Dumnezeu și pentru poporul lui Dumnezeu (vezi Apocalipsa 8:3,4). Păcatele lui Isaia au fost iertate, iar acum era considerat demn să stea în prezența lui Dumnezeu – mai mult decât atât, a fost însărcinat să-L reprezinte pe Dumnezeu în lume.
Interesant este că termenul „serafim” înseamnă „cel care arde”. De remarcat modul în care Domnul Isus a descris lucrarea lui Ioan Botezătorul, în Ioan 5:35 –„Ioan era lumina care este aprinsă și luminează și voi ați vrut să vă veseliți câtăva vreme la lumina lui”. Deși, bineînțeles, Ioan însuși era un păcătos care avea nevoie de har și de mântuire, lucrarea lui arăta spre singurul care putea aduce har și mântuire.
Isus a venit ca reprezentarea perfectă a gloriei Tatălui – iar Dumnezeu a trimis un profet, un păcătos, care a îndeplinit o sarcină asemănătoare cu cea a serafimului din cer.
Numai după ce s-a convins că păcatul său a fost îndepărtat, Isaia a spus: „Iată-mă, trimite-mă!” Cum putem fiecare dintre noi, având păcatele îndepărtate de sângele Domnului Isus, să răspundem așa cum a făcut Isaia aici?
Comentariu EGW
Când a privit această descoperire a slavei și a maiestății Domnului, Isaia a fost copleșit de simțământul curăției și sfințeniei lui Dumnezeu. Ce contrast izbitor era între desăvârșirea neasemuită a Creatorului său și calea păcătoasă a acelora care, ca și el, se număraseră multă vreme printre cei ce formau poporul ales al lui Israel și Iuda! „Vai de mine”, a strigat el, „sunt un om cu buze necurate, locuiesc în mijlocul unui popor tot cu buze necurate și am văzut cu ochii mei pe Împăratul, Domnul oștirilor!” (Isaia 6:5).
Stând așa cum era, în lumina deplină a prezenței divine înăuntrul sanctuarului, și-a dat seama că, lăsat în nedesăvârșirea și în neputința lui, nu era în stare să aducă la îndeplinire misiunea la care fusese chemat. Dar un serafim a fost trimis să-l mângâie în descurajare și să-l pregătească pentru marea sa misiune. Un cărbune aprins de pe altar i-a fost atins de buze şi au fost rostite cuvintele: „Iată, atingându-se cărbunele acesta de buzele tale, nelegiuirea ta este îndepărtată și păcatul tău este ispășit!” Atunci s-a auzit glasul lui Dumnezeu întrebând: „Pe cine să trimit și cine va merge pentru Noi?” Și Isaia a răspuns: „Iată-mă, trimite-mă!” (vers. 7, 8). – Profeți și regi, p. 307, 308
Dumnezeu Își are lucrătorii Săi în orice vreme. La chemarea acestui ceas, omul trebuie să răspundă venind. Astfel, când glasul divin strigă: „Pe cine să trimitem și cine va merge pentru Noi?” răspunsul va veni: „Iată-mă, trimite-mă!” Domnul are grijă să-i facă potriviți pentru lucrare pe fiecare bărbat și pe fiecare femeie care vor colabora cu puterea divină. În lumea noastră este de făcut o mare lucrare și, cu siguranță, vor fi oameni care vor răspunde chemării. Iar atunci când își vor pune armura, vor primi toate darurile necesare, curaj, perseverență, credință și tact. Lumea trebuie să audă avertizarea. Când vine chemarea: „Pe cine să trimitem și cine va merge pentru Noi?”, să dai un răspuns clar și precis: „Iată-mă, trimite-mă!” – ”An Appeal,” The Bible Echo, September 18, 1899, par. 17
Isaia a avut o viziune minunată a slavei lui Dumnezeu. El a văzut manifestarea puterii lui Dumnezeu și, după ce a privit măreția Sa, a ajuns la el un mesaj ca să meargă și să facă o anumită lucrare. Se simțea cu totul nevrednic pentru această lucrare. … Când a văzut slava de nedescris a lui Dumnezeu, a spus: „Sunt pierdut, căci sunt un om cu buze necurate, locuiesc în mijlocul unui popor tot cu buze necurate, și am văzut cu ochii mei pe Împăratul, Domnul oștirilor!” „Dar unul dintre serafimi a zburat spre mine, cu un cărbune aprins în mână, pe care îl luase cu cleștele de pe altar. Mi-a atins gura cu el și a zis: «Iată, atingându-se cărbunele acesta de buzele tale, nelegiuirea ta este îndepărtată și păcatul tău este ispășit.»” Aceasta este lucrarea care trebuie să fie făcută pentru fiecare dintre noi, individual. Avem nevoie să ne fie atinse buzele cu cărbunele aprins de pe altar. Avem nevoie să auzim cum ni se spune: „Nelegiuirea ta este îndepărtată și păcatul tău este ispășit.” – ”Constant Attainment Essential to Christian Life,” Advent Review and Sabbath Herald, June 4, 1889, par. 10
Imediat după ce primii noștri părinți au fost alungați din Grădină, Dumnezeu le-a oferit speranța venirii lui Mesia (Geneza 3:15). Apoi a pus un simbol puternic la porțile Edenului: doi heruvimi cu o lumină strălucitoare între ei. Nu ar trebui să pierdem din vedere faptul că această scenă se aseamănă foarte mult cu chivotul legământului, un simbol al tronului lui Dumnezeu (Exodul 25:18).
2. Conform cu Geneza 3:21-24, ce sarcină aveau heruvimii și de ce?
Deși aveau cu siguranță responsabilitatea de a împiedica accesul păcătoșilor la pomul vieții (Geneza 3:22), heruvimii erau și un simbol al speranței, al promisiunii că într-o zi oamenii aveau să fie readuși în Paradis. „Grădina Edenului a rămas pe pământ mult timp după ce omul a fost alungat de pe plăcutele ei alei. Familiei de oameni le-a fost permis mult timp să privească lung spre casa nevinovăției, intrarea în Grădină fiind oprită de îngerii păzitori. La poarta Paradisului păzită de heruvimi se manifesta gloria lui Dumnezeu. Aici veneau Adam și fiii săi să I se închine lui Dumnezeu. Aici ei și-au reînnoit jurămintele de ascultare față de acea lege pe care o călcaseră, ajungând apoi să fie îndepărtați din Eden. [...] Dar, la reînnoirea finală, când vor fi «un cer nou și un pământ nou» (Apocalipsa 21:1), Edenul va fi readus pe pământ, mult mai glorios împodobit decât a fost la început” (Ellen G. White, Patriarhi și profeți, p. 62).
Modul de exprimare din Geneza 3:24 este de asemenea interesant: Biblia indică faptul că Dumnezeu „a pus” heruvimii la est de Eden, iar cuvântul ebraic folosit este șakan, rădăcina cuvântului pentru „cortul” sfânt (vezi Exodul 25:9, Numeri 3:26), unde prezența lui Dumnezeu locuia în mijlocul poporului Său. Deși termenul obișnuit, șechina, pentru prezența lui Dumnezeu nu apare în Biblie, și acesta are la bază acest cuvânt tradus adesea cu „cort”. O traducere literală a termenului șakan ar putea fi: „La răsăritul grădinii Edenului [Dumnezeu] a pus provizoriu niște heruvimi.”
În Biblie, heruvimii sunt asociați cu prezența lui Dumnezeu (vezi 1 Cronici 13:6; Psalmii 80:1 și Isaia 37:16), în special cu tronul Său, care este locul unde este proclamat numele Său. Nu ar trebui să pierdem din vedere faptul că cei 24 de bătrâni care stau în jurul tronului lui Dumnezeu, în Apocalipsa 4 și 5, Îi cântă laude și declară dreptul Lui de a stăpâni în calitate de Creator al tuturor lucrurilor (Apocalipsa 4:11). Lucrul acesta ne poate ajuta să înțelegem scena din sala tronului și rolul nostru ca păcătoși iertați în relație cu Făcătorul nostru.
Comentariu EGW
Memorialul glorios al puterii minunate a lui Dumnezeu va fi în curând readus la locul său de drept. Atunci, paradisul pierdut va fi paradisul refăcut. Planul lui Dumnezeu pentru răscumpărarea omului va fi împlinit pe deplin. Fiul omului le va da celor neprihăniți cununa vieții veșnice, iar despre ei citim că „Îi slujesc zi şi noapte în Templul Lui. Cel ce şade pe scaunul de domnie Îşi va întinde peste ei cortul Lui. Nu le va mai fi foame, nu le va mai fi sete, nu-i va mai dogori nici soarele, nici vreo altă arşiţă. Căci Mielul, care stă în mijlocul scaunului de domnie, va fi Păstorul lor, îi va duce la izvoarele apelor vieţii şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor.” – ”The First and Second Advent,” Advent Review and Sabbath Herald, September 5, 1899, par. 15
Când celor salvaţi li se urează bun-venit în Cetatea lui Dumnezeu, se aude un strigăt triumfător de adorare. Cei doi adami sunt aproape să se întâlnească. Fiul lui Dumnezeu stă cu braţele deschise ca să-l primească pe tatăl familiei umane – cel pe care l-a creat, care a păcătuit împotriva Creatorului Său şi pentru păcatul căruia Mântuitorul poartă în trupul Său semnele răstignirii. Când zăreşte urmele cuielor, Adam nu cade pe pieptul Domnului său, ci, în umilinţă, se aruncă la picioarele Sale, strigând: „Vrednic, vrednic este Mielul care a fost junghiat!” (Apocalipsa 5:12). Mântuitorul îl ridică plin de blândeţe şi îl îndeamnă să privească iarăşi la casa din Eden, din care a fost alungat cu atât de multă vreme în urmă.
Din momentul izgonirii sale din Eden, viaţa lui Adam pe pământ a fost plină de tristeţe. Fiecare frunză veştejită, fiecare animal jertfit, fiecare pată din natură şi de pe curăţia omului, toate erau noi amintiri ale păcatului său. Cumplită a fost agonia remuşcării când vedea nedreptatea răspândindu-se și, ca răspuns la avertizările lui, i se imputa că el este cauza păcatului. … S-a pocăit cu sinceritate de păcatul său, s-a încrezut în meritele Mântuitorului promis şi a murit cu speranţa învierii. Fiul lui Dumnezeu a răscumpărat greşeala şi căderea omului, iar acum, prin ispăşirea pe care El a realizat-o, Adam este repus în poziţia lui de la început.
Entuziasmat şi plin de bucurie, el vede pomii care odinioară erau desfătarea lui şi ale căror roade le culesese în zilele nevinovăţiei şi bucuriei sale. Vede viţa-de-vie pe care propriile mâini au cultivat-o şi florile pe care îi plăcea cândva să le îngrijească. Mintea lui înţelege că totul este real şi că acesta este, într-adevăr, Edenul restaurat, mai frumos acum decât atunci când a fost alungat din el. Mântuitorul îl conduce la pomul vieţii, rupe fructul din el şi îl îndeamnă să mănânce. Apoi Adam priveşte în jur şi vede că o mulţime de oameni răscumpăraţi din familia sa stau în Paradisul lui Dumnezeu. Atunci îşi ia coroana strălucitoare, o aşază la picioarele lui Isus şi, căzând pe pieptul Său, Îl îmbrăţişează pe Răscumpărătorul lui. Atinge harpa de aur şi bolţile cerului răsună de triumfătorul imn: „Vrednic este Mielul care a fost junghiat şi trăieşte iarăşi!” Familia lui Adam se alătură cântecului său şi îşi aşază coroanele la picioarele Mântuitorului, plecându-se înaintea Sa în adorare. – Tragedia veacurilor, p. 647, 648
Heruvimii, fie ca ființe vii (Ezechiel 10:8), fie ca simboluri de aur ale acestora (Exodul 25:18), apar în întreg Vechiul Testament. Adeseori sunt descriși stând chiar lângă tronul lui Dumnezeu, radiind gloria Sa în univers. Heruvimii sunt și brodați pe perdeaua din fața Sfintei Sfintelor (Exodul 26:1). În cartea Psalmii, puterea supremă a lui Dumnezeu asupra creației este descrisă poetic prin ideea că Dumnezeu este purtat prin aer de heruvimi (Psalmii 18:10). Dumnezeu a poruncit ca chivotul legământului să fie acoperit de doi heruvimi din aur masiv, cu aripile întinse unul spre celălalt (Exodul 25:18-20).
3. Ce asemănări vezi între pasajul din Ezechiel 1:4-14 și scenele descrise în Isaia 6:1-6 și Apocalipsa 4:1-11?
Ezechiel asistă la o manifestare impresionantă a puterii lui Dumnezeu. La început scena este derutantă și se potrivește cu situația dificilă în care se afla poporul lui Dumnezeu în acel moment: poporul ales nu se afla în Țara Promisă, ci în robia babiloniană. Când analizează scena din fața sa, Ezechiel privește în sus și vede tronul lui Dumnezeu deasupra a toate. De observat asemănările importante cu celelalte viziuni care implică tronul. Ființele vii pe care le vede Ezechiel au aceleași fețe cu ființele vii din viziunea lui Ioan: un leu, un vultur, un bou/vițel și un om. Aceste făpturi misterioase cu patru fețe nu sunt inițial nominalizate în descrierea lui Ezechiel, dar ulterior, într-o altă scenă din sala tronului (vezi Ezechiel 10:1-21), sunt numite „heruvimi” și descoperim de asemenea cărbunii aprinși din viziunea lui Isaia cu serafimii. Aceștia au aceleași fețe cu făpturile vii menționate în viziunea lui Ioan.
De fiecare dată când vedem tronul lui Dumnezeu – fie simbolic pe chivotul legământului, care slujea ca locul de întâlnire între Dumnezeu și Moise (Exodul 25:22), fie în viziunile uimitoare ale profeților – heruvimii sunt întotdeauna acolo. Există o legătură puternică între aceștia și tronul lui Dumnezeu. Toate ființele create de Dumnezeu au fost menite să reflecte gloria Sa – indiferent că vorbim despre omenirea creată după chipul Său sau despre ființele îngerești care se află chiar lângă tronul Său glorios.
„Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic!” Unde te situezi tu în raport cu sfințenia la care este martor Ezechiel aici? Ce îți spune răspunsul tău despre nevoia ta de Evanghelie?
Comentariu EGW
În lumea viitoare, Hristos îi va conduce pe cei răscumpărați lângă râul vieții și îi va învăța lecții minunate despre adevăr. El le va dezvălui misterele naturii. Ei vor vedea că mâna unui Maestru ține lumile în poziția în care trebuie să fie. Ei vor vedea priceperea arătată de marele Artist în a colora florile câmpului și vor afla despre scopurile Tatălui milostiv care trimite fiecare rază de lumină și, împreună cu îngerii sfinți, cei răscumpărați vor preamări în cântări de laudă pline de recunoștință iubirea necuprinsă a lui Dumnezeu pentru o lume nerecunoscătoare. Atunci se va înțelege că „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică.” – ”Our Need of the Holy Spirit,” Advent Review and Sabbath Herald, January 3, 1907, par. 13
Scopul lui Dumnezeu din veacurile veșnice a fost ca fiecare fiinţă creată, de la serafimul luminos și sfânt până la om, să fie un templu în care Creatorul să locuiască. Din cauza păcatului, omul a încetat să mai fie un templu pentru Dumnezeu. Fiind întunecată și pervertită de rele, inima omului n-a mai descoperit slava Celui Sfânt. Dar planul Cerului a fost realizat prin întruparea Fiului lui Dumnezeu. Dumnezeu locuiește în corp omenesc și, prin harul salvator, inima omului devine din nou templul Său. – Hristos, Lumina lumii, p. 161
Pe malurile râului Chebar, Ezechiel privea un vârtej de vânt ce părea că vine din nord „un nor gros şi un snop de foc, care răspândea de jur împrejur o lumină strălucitoare, în mijlocul căreia lucea ca o aramă lustruită care ieşea din mijlocul focului”. Mai multe roţi care se intersectau erau puse în mişcare de patru fiinţe vii. Deasupra tuturor acestor lucruri „era ceva ca o piatră de safir, în chipul unui scaun de domnie; pe acest chip de scaun de domnie se vedea ca un chip de om care şedea pe el”. „La heruvimi se vedea ceva ca o mână de om sub aripile lor” (Ezechiel 1:4,26; 10:8).
Roţile se aflau într-un aranjament atât de complicat, încât la început se părea că este o încurcătură, totuşi ele se mişcau în perfectă armonie. Fiinţele cereşti, susţinute şi călăuzite de mâna de sub aripile heruvimilor, puneau în mişcare aceste roţi; deasupra lor, pe tronul de safir, se afla Cel Veşnic, iar împrejurul tronului se afla un curcubeu, semnul îndurării divine.
Aşa cum acel sistem complicat al roţilor se afla sub călăuzirea mâinii de sub aripile heruvimilor, la fel şi jocul complicat al evenimentelor din viața oamenilor se află sub controlul divin. În mijlocul luptei şi tumultului neamurilor, Acela care şade deasupra heruvimilor conduce încă evenimentele pământului. – Adevărul despre îngeri, p. 137, 138
Călăuziți de prezența lui Dumnezeu sub formă de nor, în drumul lor spre Țara Promisă israeliții se opreau, ridicau cortul întâlnirii, după care semințiile își așezau tabăra în jurul acestuia – trei seminții pe fiecare parte. Prezența lui Dumnezeu cobora în Locul Preasfânt și locuia în mijlocul poporului Său.
4. De fiecare parte a cortului întâlnirii exista o seminție dominantă. Care erau aceste patru seminții dominante, conform Numeri 2?
De remarcat că fiecare seminție dominantă își arbora propriul „steag”, un drapel special, pentru a se identifica. Deși Scripturile nu descriu explicit ce se afla pe fiecare steag, există o tradiție interesantă – bazată în mare pe caracteristicile semințiilor descrise în Geneza 49 și Deuteronomul 33 – care atribuie una dintre cele patru fețe fiecăruia dintre cele patru puncte cardinale. „Potrivit tradiției rabinice, steagul lui Iuda înfățișa imaginea unui leu, cel al lui Ruben – chipul unui om sau al unui cap de om, cel al lui Efraim – imaginea unui bou, iar cel al lui Dan – a unui vultur; astfel că cele patru ființe vii unite în formele heruvimice descrise de Ezechiel erau reprezentate pe aceste patru steaguri” (Carl Friedrich Keil și Franz Delitzsch, Commentary on the Old Testament, vol. 1, 2011, p. 660).
Bineînțeles că e posibil să interpretăm prea mult tradiția, dar este totuși interesant să comparăm această tradiție antică cu descrierea biblică a Noului Ierusalim. Apare un model interesant: pe fiecare dintre cele patru laturi ale cetății sunt trei porți care reprezintă trei seminții (Apocalipsa 21:12,13).
Din descrierea atât a taberei lui Israel, cât și a Noului Ierusalim reiese un fapt crucial: Dumnezeu intenționează să atragă omenirea mai aproape de tronul Său. Cartea Apocalipsa ne învață că „Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, ca și Mielul sunt Templul ei” (Apocalipsa 21:22).
Evident că noi nu trăim în tabăra lui Israel. Dar care sunt modalitățile prin care ne putem apropia de prezența lui Dumnezeu în viața noastră de acum?
Comentariu EGW
Dumnezeu i-a dat lui Israel o cunoaștere clară și hotărâtă a voinței Sale prin precepte speciale, arătând datoria omului față de Dumnezeu și față de semenii săi. Închinarea datorată lui Dumnezeu a fost clar definită. A fost stabilit un sistem special de ritualuri și ceremonii, care trebuiau să păstreze amintirea prezenței lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său și, prin urmare, să fie ca un zid pentru a-i păzi și a-i feri să calce Cele Zece Porunci.
Poporul lui Dumnezeu, pe care El îl numește comoara lui deosebită, a fost privilegiat cu un dublu sistem de legi – Legea morală și legi ceremoniale. Primul arăta înapoi, spre creațiune, pentru a le aminti de Dumnezeul cel viu care a făcut lumea, ale cărui cerințe sunt obligatorii pentru toți oamenii, în orice timp, și care va exista tot timpul și în veșnicii. Celălalt a fost dat din cauză că omul a călcat Legea morală, iar ascultarea de el consta în jertfe și daruri care arătau spre răscumpărarea viitoare. Fiecare este clar și distinct de celălalt. De la creațiune, legea morală a fost o parte esențială a planului divin al lui Dumnezeu și a fost la fel de neschimbătoare ca El. Legea ceremonială trebuia să răspundă unui scop special al planului lui Hristos pentru mântuirea oamenilor. Sistemul tipic de daruri și jertfe a fost stabilit pentru ca, prin aceste servicii, păcătosul să poată înțelege marea jertfă, Hristos. – ”The Law of God,” Advent Review and Herald of the Sabbath, May 6, 1875, par. 3, 4
Darul lui Hristos este cea mai înaltă garanție posibilă că vom primi ajutor în toate necazurile noastre și vom fi biruitori în toate luptele noastre. Puterea poporului Său este în Hristos, căci Lui I-a fost dată toată puterea în cer şi pe pământ. Să ne amintim, ca popor care a avut mare lumină, că Hristos stă printre cei din poporul Său ca un topitor care rafinează și purifică argintul. El curăță continuu inimile celor care se angajează în serviciul Său ca împreună-lucrători cu Dumnezeu. El va lucra prin fiecare suflet. El curățește continuu inimile celor care doresc să fie curățiți, despărțindu-i pe cei curați de cei care nu sunt curați. – Letter 195, 1899, par. 12
A fost nevoie de aproape jumătate de an pentru construirea tabernaculului, a sfântului locaș. Când a fost terminat, Moise a cercetat toată lucrarea constructorilor, comparând-o cu modelul care îi fusese arătat pe munte și cu dispozițiile pe care le primise din partea lui Dumnezeu. „Moise a cercetat toate lucrările și iată, le făcuseră cum poruncise Domnul, așa le făcuseră. Și Moise i-a binecuvântat” (Exodul 39:43). Cu un viu interes, mulțimile lui Israel s-au adunat împrejur ca să vadă construcția cea sfântă. În timp ce contemplau scena cu o satisfacție plină de respect, stâlpul de nor plutea deasupra sanctuarului și, coborând, l-a învăluit. „Și slava Domnului a umplut cortul” (Exodul 40:34). Avea loc o descoperire a măririi divine și, pentru un timp, nici chiar Moise nu a putut intra. Cu o profundă emoție, oamenii priveau semnul care arăta că lucrarea mâinilor lor fusese primită. N-a avut loc o demonstrare zgomotoasă a bucuriei. O teamă sfântă îi stăpânea pe toți. Dar bucuria inimilor lor se revărsa în lacrimi de bucurie și, în taină, ei șopteau cuvinte solemne de mulțumire pentru că Dumnezeu a binevoit să locuiască cu ei. – Patriarhi și profeți, p. 349, 350
Lucifer a fost cândva un heruvim ocrotitor, ocupând o funcție înaltă lângă tronul lui Dumnezeu. Existența sa ar fi contribuit la dezvăluirea gloriei lui Dumnezeu în fața universului. În schimb, el a început să se gândească la propria glorie, nu la gloria Creatorului său. Mai exact, a început să își imagineze că nu i se acorda respectul cuvenit.
5. Studiază Ezechiel 28:11-17 și Isaia 14:12-14. Ce a dus la căderea lui Lucifer? Compară aceste pasaje cu Apocalipsa 14:1-12. Cum ne ajută acest contrast dintre căderea lui Lucifer și poziția înaltă a omenirii în Hristos să înțelegem ce se întâmplă în Apocalipsa 14?
De notat cum Lucifer a fost alungat de pe muntele cel sfânt, iar răscumpărații stau pe muntele Sion cu Mielul lui Dumnezeu! Se spune că Lucifer a fost în Eden. Oamenii au fost și ei acolo, dar, spre deosebire de Satana, omenirea este readusă în Paradis prin Hristos (vezi Apocalipsa 22:1-3).
În acest context, următorul citat din Ellen G. White este cât se poate de edificator: „Cerul va triumfa, pentru că locurile rămase libere în cer în urma căderii lui Satana și a îngerilor săi vor fi ocupate de cei răscumpărați de Domnul” (The Advent Review and Sabbath Herald, 29 mai 1900). Și ei se află acolo, în cer, doar datorită Evangheliei. De fapt, tema Evangheliei – răscumpărarea – se regăsește explicit în sala tronului din Apocalipsa 4 și 5. De exemplu, îngerii strigă: „Vrednic eşti Tu să iei cartea şi să-i rupi peceţile, căci ai fost înjunghiat şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din orice seminţie, de orice limbă, din orice norod şi de orice neam” (Apocalipsa 5:9). Ce ilustrare a Evangheliei: moartea Domnului Isus pentru răscumpărarea omenirii!
De remarcat și modul în care limbajul reflectă mesajul primului înger, în care suntem chemați să predicăm „Evangheli[a] veșnică [...] locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminții, oricărei limbi și oricărui norod” (Apocalipsa 14:6). Ce reprezentare puternică a plenitudinii a ceea ce a făcut Hristos pentru lume! Nu există ființă umană în toată istoria pământului pentru care Hristos să nu fi murit. Trebuie doar ca oamenii să afle despre lucrul acesta și să aleagă să îl accepte.
Ce rol avem ca biserică și ca indivizi în a-i conștientiza pe oameni de ceea ce a făcut Hristos pentru ei?
Comentariu EGW
Tot cerul se bucura să reflecte slava Creatorului şi să proclame lauda Lui. Astfel, cât timp Dumnezeu a fost onorat, pretutindeni a fost pace şi bucurie. Dar acum, armoniile cereşti au fost tulburate de o notă discordantă. Înălţarea de sine, atitudine contrară planului Creatorului, a trezit presimţiri sumbre în mintea îngerilor, pentru care slava lui Dumnezeu era mai presus de orice. Consiliile cereşti au insistat pe lângă Lucifer să se răzgândească. Fiul lui Dumnezeu i-a prezentat măreţia, bunătatea şi dreptatea Creatorului, precum şi natura sfântă şi neschimbătoare a Legii Sale. Dumnezeu Însuşi stabilise ordinea din ceruri, de aceea, încălcând-o, Lucifer Îl dezonora pe Creatorul său şi îşi atrăgea ruina. Dar avertizarea dată cu dragoste şi milă infinită n-a făcut decât să-i stârnească împotrivirea. Lucifer a permis ca invidia faţă de Hristos să-l stăpânească şi a devenit şi mai hotărât.
Mândria pentru propria splendoare i-a alimentat dorinţa de supremaţie. Înaltele onoruri care i-au fost conferite nu l-au făcut pe Lucifer să le considere daruri de la Dumnezeu şi nici nu l-au determinat să-I fie recunoscător Creatorului său. El se mândrea cu strălucirea şi poziţia lui înaltă şi aspira la egalitate cu Dumnezeu. Era iubit şi respectat de oştile cereşti. Îngerii erau încântaţi să-i împlinească poruncile, iar Dumnezeu îl înzestrase cu înţelepciune şi slavă mai mult decât pe toţi ceilalţi. Totuşi, Fiul lui Dumnezeu era Suveranul recunoscut al cerului, una cu Tatăl în putere şi autoritate. Hristos participa la toate consfătuirile lui Dumnezeu, pe când lui Lucifer nu-i era permis să ia parte la planurile divine. „De ce,” întreba acest înger puternic, „să aibă Hristos supremaţia? De ce este El mai onorat decât mine?” – Tragedia veacurilor, p. 494, 495
Domnul Isus nu Şi-a încheiat viaţa până când nu a adus la îndeplinire lucrarea pe care a venit s-o facă şi, odată cu ultima răsuflare, El a exclamat: „S-a isprăvit!” (Ioan 19:30). Bătălia a fost câştigată. Mâna Sa dreaptă şi braţul Său cel sfânt I-au asigurat biruinţa. Ca biruitor, El Şi-a înfipt stindardul pe înălţimile veşnice. N-a fost oare atunci şi acolo bucurie printre îngeri? Tot cerul a triumfat odată cu biruinţa Mântuitorului. Satana a fost înfrânt şi şi-a dat seama de faptul că şi-a pierdut împărăţia.
Atât pentru îngeri, cât şi pentru lumile necăzute în păcat, strigătul „S-a isprăvit!” a avut o profundă semnificaţie. Pentru ei, ca şi pentru noi, marea lucrare de răscumpărare fusese înfăptuită. Împreună cu noi, ei se împărtăşesc de roadele biruinţei lui Hristos. – Hristos, Lumina lumii, p. 758
Vinovăţia lui Satana nu mai avea acum nicio scuză. El îşi manifestase adevăratul caracter de mincinos şi ucigaş. S-a văzut că, dacă i s-ar fi permis să stăpânească peste locuitorii cerului, ar fi manifestat exact aceeaşi atitudine cu care îi conducea pe fiii oamenilor aflaţi sub puterea lui. El pretinsese că încălcarea Legii lui Dumnezeu va aduce libertate şi înălţare, dar s-a văzut că nu a adus decât sclavie şi degradare. – Tragedia veacurilor, p. 502
Suplimentar: Ellen G. White, Tragedia veacurilor, cap. 42
Satana, cândva un heruvim ocrotitor, a căutat să distrugă încrederea în tronul lui Dumnezeu. Dumnezeu le-a permis îngerilor căzuți să își continue răzvrătirea pentru a arăta universului profunzimea răutății care rezultă din înălțarea de sine – și, deși Satana a reușit să înșele omenirea astfel încât aceasta să i se alăture în războiul împotriva lui Dumnezeu, Hristos l-a învins definitiv la cruce, asigurându-i omenirii locul unde au stat odată îngerii căzuți. Păcătoșii, prin Hristos, se opun public pretențiilor lui Lucifer. Scena finală este, într-un fel, o revelație și mai mare a bunătății și iubirii lui Dumnezeu decât a existat înainte de căderea lui Lucifer. Deși Dumnezeu nu a intenționat niciodată ca răul să existe și este o tragedie cu consecințe eterne, atunci când totul se va termina, bunătatea și iubirea lui Dumnezeu se vor manifesta în moduri în care altfel nu s-ar fi manifestat niciodată.
Hristos „privește asupra celor răscumpărați […]. El vede în ei rezultatul muncii sufletului Său și este mulțumit. Apoi, cu un glas care mișcă mulțimile celor drepți și ale celor nelegiuiți, El declară: «Iată răsplata pentru sângele Meu! Pentru aceștia am suferit, pentru ei am murit, ca să locuiască în prezența Mea în veacurile veșnice»” (Ellen G. White, Tragedia veacurilor, p. 671).
Zilnic:
Geneza 18
Geneza 19
Geneza 20
Geneza 21
Geneza 22
Geneza 23
Geneza 24
Ellen G. White, Faptele apostolilor, cap. 20
1. Cine se considera pe sine „praf și cenușă”?
2. Compară câți oameni a salvat Domnul prin Avraam și câți a salvat prin Lot de focul trimis asupra cetăților din câmpie!
3. Când a știut îngerul că Avraam se teme de Dumnezeu?
4. Ce cuprindea moșia lui Avraam și unde era poziționat mormântul în ogor?
5. Ce fel de talente avea Timotei?
Comentariu EGW
Studiu suplimentar
Adevărul despre îngeri, cap. „Originea răului”, p. 30, 31; Tragedia veacurilor, cap. 42: „Sfârșitul marii lupte”, p. 676-678.
Privire generală
Dumnezeu este fundamentul oricărui lucru bun, pur și simplu pentru că El este Creatorul tuturor lucrurilor bune, fie ele vii sau ne-vii. Auzim acest adevăr important în primele cuvinte ale Bibliei: „La început, Dumnezeu a făcut cerurile și pământul” (Geneza 1:1). În formularea ebraică, verbul „a face” apare înaintea subiectului, „Dumnezeu” – un mod de a afirma că, deoarece Dumnezeu este Creatorul, El este Dumnezeu. În studiul din această săptămână vom reflecta asupra semnificației acestui adevăr fundamental, care stă la baza a trei revelații biblice despre Dumnezeu.
Ne vom concentra atenția mai întâi asupra tronului lui Dumnezeu din cer. Deoarece El este cauza tuturor lucrurilor și toate depind de El, Dumnezeu este Împăratul care domnește peste toate. Astfel, El este prezentat ca Împăratul împăraților, care Își ocupă tronul din cer (Isaia 6:1,6-8; Apocalipsa 4:9-11). Atenția noastră se va îndrepta apoi asupra tronului lui Dumnezeu de pe pământ. Deoarece Dumnezeu conduce universul, tronul Lui are jurisprudență și asupra pământului. În această a doua secțiune vom învăța despre stăpânirea lui Dumnezeu pe pământ, în Eden și, mai târziu, în Israel, în conexiune cu chivotul legământului, și de asemenea în Sion, care sunt descrise ca locuri ale tronului lui Dumnezeu. În a treia secțiune vom discuta speranța noastră în viitorul tron al lui Dumnezeu din „Noul Ierusalim” din cer. În concluzie, vom avea în vedere următoarea lecție: Ce înseamnă pentru noi, în existența noastră actuală, să avem astăzi tronul lui Dumnezeu în inima noastră?
Comentariu
Tronul lui Dumnezeu din cer
Existența tronului lui Dumnezeu în cer precedă crearea pământului. Potrivit lui Ieremia, acest loc există încă de la crearea universului (Ieremia 17:12). Tocmai în acest context ceresc a avut loc prima răzvrătire a lui Lucifer și, prin urmare, apariția răului. Această mărturie este importantă deoarece arată că problema răului este una cosmică, ce privește și alte lumi, nu doar pământul. Singura soluție la problema răului este tot cosmică și, prin urmare, trebuie să implice detronarea lui Lucifer (Apocalipsa 20:7-10). Isaia descrie tronul lui Dumnezeu drept locul în care ființele cerești Îi slujesc Împăratului universului, Îl laudă și I se închină: „Am văzut pe Domnul șezând pe un scaun de domnie foarte înalt” (Isaia 6:1). Situarea tronului în cer este complexă și transmite anumite aspecte privind realitatea divină, precum și lecții care ne privesc.
Prima idee exprimată prin imaginea tronului este, datorită simbolismului, regalitatea. Ca împărat al întregii creații, Dumnezeu conduce și controlează întregul univers. Pentru noi, aceasta înseamnă că trebuie să ne supunem legilor Lui și să ne încredem în puterea și conducerea Sa. În plus, deoarece regalitatea este adesea asociată cu funcția de judecător (Psalmii 122:5), toate ființele, inclusiv oamenii, ar trebui să-L vadă pe Dumnezeu drept judecătorul lor, ceea ce înseamnă că Dumnezeu este Cel care vede și poate evalua toate acțiunile noastre, bune și rele (Eclesiastul 12:14). Și nu numai atât, ci vedem că Dumnezeu este Cel care ne va salva de rău. În Biblie, judecătorul este și „izbăvitorul” – adică eliberatorul (Judecătorii 3:9,15; 6:36). Situarea în cer a tronului lui Dumnezeu arată că judecata și mântuirea nu sunt în mâinile noastre. Numai Dumnezeu judecă și numai El ne va salva.
Accentul pus de Biblie pe cer ca locul în care se află tronul lui Dumnezeu urmărește să transmită mai multe mesaje. De exemplu, faptul că Dumnezeu este distinct de creația Sa; Dumnezeu nu este copac sau în copac. Dumnezeu nu este un derivat al ființelor umane. Dumnezeu este Creatorul, infinit de departe de pământ și, prin urmare, inaccesibil și mai presus de înțelegerea noastră: „Dumnezeu este în cer, și tu, pe pământ; de aceea să nu spui vorbe multe” (Eclesiastul 5:2).
Orice descriere umană a lui Dumnezeu nu este adecvată, deoarece Dumnezeu este mai presus de înțelegerea noastră (Iov 11:7-12; Iov 36:26; Isaia 55:8,9). Atunci când ne rugăm lui Dumnezeu, cuvintele și chiar tăcerea noastră ar trebui să reflecte respect. Misterul profund în ceea ce Îl privește pe Dumnezeu este evocat de complexitatea tronului, care are aspectul unui car supranatural animat de heruvimi puternici, alte ființe cu aripi și mâini puternice dedesubt (Ezechiel 1:8). Frumusețea glorioasă și sublimă a tronului divin creează o impresie de transcendență inaccesibilă. Ezechiel descrie tronul și spune că este făcut din pietre prețioase, în special lapislazuli sau safir, asociat cu divinitatea în Orientul Apropiat antic (Ezechiel 1:26). Daniel vede tronul făcut din flăcări (Daniel 7:9), în timp ce, în Apocalipsa, acesta este înconjurat de un curcubeu de smarald și de șapte torțe sau lămpi de foc în fața unei mări de cristal (Apocalipsa 4:3-6). La o așa etalare de splendoare magnifică și desăvârșită se cuvine o singură reacție din partea oamenilor: admirație amestecată cu umilință și cu o conștientizare acută a condiției noastre nenorocite și păcătoase fără Dumnezeu.
Pe de altă parte, această taină și frumusețe desăvârșită reprezintă un apel ca noi să le mărturisim existența, în cadrul serviciilor noastre de închinare. Le recunoaștem existența atunci când cercetăm cu respect revelația lui Dumnezeu prin cuvintele Sale și prin creația Sa. Frumusețea și taina lui Dumnezeu constituie în aceeași măsură un apel adresat oamenilor să se pocăiască și să Îi permită să ne reabiliteze caracterul păcătos. Mai mult, frumusețea și taina tronului lui Dumnezeu ne cheamă, aici și acum, să mărturisim atât dreptatea, cât și realitatea principiilor absolute ale adevărului lui Dumnezeu.
Tronul lui Dumnezeu de pe pământ
Cu toate acestea, Dumnezeu nu S-a închis în cer, undeva departe, indiferent la soarta oamenilor. Diferite întruchipări ale tronului ceresc au fost și pe pământ.
În Eden: Prima apariție pământească a tronului „ceresc” al lui Dumnezeu a avut loc în Eden, care este descrisă în termeni care amintesc de templul ceresc al lui Dumnezeu. Heruvimii care stau în fața grădinii, cu o sabie învăpăiată (Geneza 3:24), ne amintesc de heruvimii care stau în jurul tronului ceresc al lui Dumnezeu și formează flăcări (Psalmii 104:4; compară cu Daniel 7:9; Apocalipsa 4:3-6). Râurile care curg în Eden (Geneza 2:10-14) fac trimitere la apa vieții, care este limpede ca cristalul și izvorăște din tronul lui Dumnezeu (Apocalipsa 22:2). Pietrele prețioase apar de asemenea în ambele locuri, în cer și pe pământ (Geneza 2:12; compară cu Ezechiel 1:26).
Chivotul legământului: O altă localizare importantă a tronului lui Dumnezeu a fost chivotul legământului, care are și el un număr semnificativ de caracteristici comune cu tronul lui Dumnezeu din cer (cum ar fi prezența heruvimilor) și este considerat tronul lui Dumnezeu sau așternutul picioarelor Sale – în context modern e vorba despre un „scăunaș pentru picioarele Dumnezeului nostru” (1 Cronici 28:2, NTR; Plângeri 2:1, VDC). Dovada acestei identificări se găsește în 1 Cronici 28:2, unde expresia „chivotul legământului Domnului” este legată de „așternutul picioarelor Dumnezeului nostru” (1 Cronici 28:2). Acesta era locul, ca și în cazul celorlalte manifestări ale tronului, unde se desfășura judecata. „Așternut[ul]/„scăunaș[ul]” pentru picioare este menționat și mai târziu, în 2 Cronici 9:18, fixat de tronul lui Solomon, conform vechiului obicei din Orientul Apropiat de a pune scăunele pentru picioare la picioarele zeului din templu (vezi Psalmii 99:5; 132:7; Plângeri 2:1), sugerând că Dumnezeu stătea deasupra lui.
Muntele Sion: Când s-a stabilit în țara sa, poporul Israel a pus chivotul legământului în templul din Ierusalim, pe muntele Sion. Numele „Sion” a fost apoi folosit ca sinonim pentru locul tronului lui Dumnezeu, locul desfășurării judecății (Psalmii 9:4; Isaia 16:5). Toate noțiunile anterioare referitoare la tronul lui Dumnezeu sunt așadar transferate asupra Sionului, unde Dumnezeu locuiește și judecă popoarele (Psalmii 9:11-15). Această orientare va continua în Noul Testament, unde se spune că Hristos și apostolii Săi vor sta pe tronuri pentru a judeca lumea (Matei 19:28). Sionul va desemna Noul Ierusalim din cer, unde speranța biblică de pace, dragoste și viață veșnică va deveni realitate, în cele din urmă (Apocalipsa 21:1-4).
Noi suntem templul lui Dumnezeu: În ultimă instanță, Dumnezeu locuiește în mijlocul poporului Său. Verbul ebraic șakan, „a locui”, este folosit pentru a exprima faptul că Dumnezeu locuiește în mijlocul poporului Său în sanctuar (Exodul 25:8,9). Această idee a locuirii lui Dumnezeu a fost atât de pregnantă încât a produs cuvântul mișkan, „cortul întâlnirii”, exact locul în care avea să stea Dumnezeu. Verbul se referă de asemenea la norul care locuia, „stătea” (șakan), deasupra cortului (Exodul 40:35). În Noul Testament, această noțiune este extinsă la persoana creștinului, inclusiv la trupul acestuia: „Nu știți că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt care locuiește în voi și pe care L-ați primit de la Dumnezeu? Și că voi nu sunteți ai voștri?” (1 Corinteni 6:19). „Proslăviți dar”, conchide Pavel, „pe Dumnezeu în trupul și în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu” (1 Corinteni 6:20).
Aplicație
Pedagogia tronului: În zilele noastre, noțiunile de regalitate și de tron nu par deosebit de relevante. Simțul transcendenței, al respectului și sacralității s-a diminuat. Discută aceste noțiuni cu persoanele tinere și cu cele în vârstă. Ia în considerare următoarele strategii ca posibile modalități de transmitere a acestei noțiuni:
1. Organizează o ieșire în natură în mijlocul măreției și splendorii creației lui Dumnezeu, ca modalitate de a insufla simțul transcendenței și admirație față de tronul Său.
2. Organizează o vizită la un observator astronomic pentru a aprecia universul nostru infinit.
3. Invită un om de știință să explice complexitatea și misterele corpului uman.
Tronul în închinare: În lumina studiului despre tronul lui Dumnezeu, la nivel de biserică revizuiți serviciile de închinare, felul în care vă comportați la biserică, felul în care vă rugați, cântați, predicați. Este potrivit să vă lăudați cu succesul misiunii bisericii voastre sau cu numărul de studii biblice? De ce da sau de ce nu?
Tronul în etică: La nivel personal, recunoaște și apreciază prezența regală a lui Dumnezeu în aproapele tău, în rudele tale, în fratele sau sora ta, în părinții tăi și în soțul tău. Cum afectează realitatea tronului și a transcendenței lui Dumnezeu natura relației tale cu ei?
Tronul în viața ta personală: Răspunde la următoarea întrebare: Ce înseamnă în viața ta de zi cu zi faptul că trupul tău poate fi, într-un anume sens, tronul lui Dumnezeu? Ce impact are asupra modului în care îți tratezi trupul, îți organizezi timpul, îți gestionezi gospodăria și te comporți la locul de muncă?
Studiul 7, 10-16 mai
