Popoarele lumii (II)
Text de memorat
De memorat: „__ și să știți că Eu sunt Dumnezeu; Eu __peste __, Eu stăpânesc pe __” (Psalmii 46:10).
De-a lungul secolelor, unii oameni au afirmat că Dumnezeu a dorit căderea omului în păcat, că a fost intenția Lui ca oamenii să ajungă în păcat și în moarte, iar aceasta să ducă la moartea Domnului Isus pe cruce. La urma urmei, argumentează ei mai departe, cum altfel Și-ar fi putut manifesta Dumnezeu atât de puternic și de clar iubirea pentru oameni, dacă nu murind pe cruce pentru ei? Pe scurt, ideea este că Dumnezeu ar fi avut nevoie ca omenirea să cadă.
Aceasta este o atitudine oribilă și josnică. Nu a fost niciodată intenția lui Dumnezeu ca Satana sau omenirea să cadă. Răzvrătirea lui Satana, urmată de cea a omenirii, a fost o tragedie cu consecințe imense, iar bucuria noastră în El ar fi rămas desăvârșită, dacă primii noștri părinți nu ar fi căzut în păcat.
Săptămâna aceasta vom continua să studiem problemele cauzate de cădere și de dorința după o guvernare omenească în locul guvernării lui Dumnezeu. Aceste adevăruri sunt dezvăluite puternic în cartea Daniel, care arată că Dumnezeu a avut dreptate când Și-a avertizat poporul cu privire la ce avea să se întâmple când urma să Îi întoarcă spatele și să aleagă, în schimb, monarhi pământeni. Și exact asta a primit poporul: conducători pământeni, păcătoși care să domine alți păcătoși – o combinație care nu este niciodată bună.
3 mai: Sabatul Companionului
Comentariu EGW
Este imposibil să explicăm originea păcatului şi să găsim un motiv pentru existenţa lui. Totuşi, putem înţelege suficient de mult, atât despre originea, cât şi despre soluţionarea finală a păcatului, încât să vedem limpede dreptatea şi iubirea lui Dumnezeu în modul în care a tratat răul. Nimic nu este explicat mai clar în Scriptură decât faptul că Dumnezeu n-a fost în niciun fel răspunzător pentru apariţia păcatului; răzvrătirea nu a luat naştere în urma unei retrageri arbitrare a harului divin sau a vreunui defect al guvernării lui Dumnezeu. Păcatul este un intrus, pentru a cărui existenţă nu se poate găsi niciun motiv. Este misterios, inexplicabil. A-l scuza înseamnă a-l apăra. Dacă s-ar putea găsi vreo justificare sau vreo cauză a existenţei lui, ar înceta să mai fie păcat. Unica definiţie pe care putem să o dăm păcatului este aceea pe care o găsim în Cuvântul lui Dumnezeu: „păcatul este fărădelege” (1 Ioan 3:4), este manifestarea unui principiu aflat în conflict cu marea lege a iubirii, care este baza conducerii divine. – Tragedia veacurilor, p. 492
Puțin câte puțin, Lucifer a început să se hrănească cu dorința înălțării de sine. Scriptura ne spune: „Ți s-a îngâmfat inima din pricina frumuseții tale, ți-ai stricat înțelepciunea cu strălucirea ta” (Ezechiel 28:17). „Tu ziceai în inima ta: «… îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu…, voi fi ca Cel Preaînalt»” (Isaia 14:13,14). Deși toată slava lui era de la Dumnezeu, acest înger puternic a ajuns s-o considere ca aparținându-i. Nemulțumit cu poziția sa, deși era onorat mai presus de oștile cerești, el s-a aventurat să poftească închinarea cuvenită numai Creatorului. În loc de a căuta să facă din Dumnezeu obiectul suprem al sentimentelor și al ascultării tuturor ființelor create, strădania sa era aceea de a-și asigura pentru el slujirea și credincioșia lor. Și, râvnind la slava cu care Tatăl cel veșnic L-a învestit pe Fiul Său, acest prinț al îngerilor aspira la puterea ce constituia în exclusivitate una dintre prerogativele lui Hristos.
În acest fel s-a frânt armonia cerului. Predispoziția lui Lucifer de a-și sluji sieși, în loc de a-I sluji Creatorului Său, a dat loc la un simțământ de apăsare, atunci când a fost observată de către aceia care considerau că slava lui Dumnezeu trebuie să fie supremă. În sfatul cerului, îngerii au discutat cu Lucifer. Fiul lui Dumnezeu a prezentat înaintea lui măreția, bunătatea și dreptatea Creatorului, precum și natura cea sfântă și neschimbătoare a Legii Sale. Dumnezeu Însuși a stabilit ordinea cerului și, îndepărtându-se de ea, Lucifer avea să-L dezonoreze pe Făcătorul său și să aducă ruina asupra lui însuși. Dar avertizarea izvorâtă din iubire și din mila nesfârșită a lui Dumnezeu n-a făcut decât să dea loc la un spirit de împotrivire. Lucifer a îngăduit ca gelozia sa față de Hristos să predomine și să-l facă și mai hotărât. – Patriarhi și profeți, p. 35, 36
Legea iubirii fiind baza guvernării lui Dumnezeu, fericirea tuturor fiinţelor create depindea de aderarea lor totală la marile principii ale neprihănirii. Dumnezeu doreşte de la toate fiinţele pe care le-a creat să-L iubească şi să-L onoreze pentru că Îi apreciază caracterul într-un mod raţional. Lui nu-I face plăcere o ascultare din constrângere, ci le acordă tuturor libertatea de voinţă, ca să-I slujească de bunăvoie. – Tragedia veacurilor, p. 493
Edenul era o sală de clasă pentru primii oameni creați de Dumnezeu, un loc în care ei și urmașii lor aveau să învețe la nesfârșit despre Creator din interacțiunea lor cu lumea creată. „Cei doi, care alcătuiau perechea sfântă, nu erau numai copii sub grija părintească a lui Dumnezeu”, afirmă Ellen G. White, „ci și elevi primind învățături din partea atotcunoscătorului Creator. [...] Tainele universului vizibil [...] le asigurau o sursă inepuizabilă de instruire și încântare” (Patriarhi și profeți, p. 50, 51).
1. Studiază Geneza 2:9-17. Care a fost prima poruncă, o interdicție, dată de Dumnezeu omenirii și de ce era atât de importantă?
Prima utilizare a rădăcinii verbale țawah, „a porunci”, apare în Geneza 2:16,17, în porunca pe care Dumnezeu le-a dat-o oamenilor de a nu mânca din pomul cunoștinței binelui și răului. Cum poate fi interzisă o parte din cunoaștere? Nu este întotdeauna util să experimentăm și să știm mai multe? Nu și conform Scripturii: Dumnezeu voia să Își educe temeinic ființele create, ferindu-le în același timp de suferința pe termen lung pe care le-ar fi cauzat-o o anumită cunoaștere, cum ar fi ceea ce avea să se întâmple mai târziu, când oamenii au ales să se conducă singuri în loc să fie conduși de Domnul Însuși.
Milenii mai târziu, când poporul Israel a cerut un rege – „împărat” –, Dumnezeu i-a prezentat consecințele (după cum am descoperit săptămâna trecută) și i-a făcut cunoscut poporului Său faptul că decizia de a renunța la conducerea Lui directă avea să persiste până la sfârșitul timpului. Pe măsură ce regii lui Israel au devenit din ce în ce mai răi, poporul legământului lui Dumnezeu a devenit atât de lumesc și s-a îndepărtat atât de mult de scopul său, încât Dumnezeu i-a dat și mai mult din ceea ce își dorea: o conducere omenească.
Studierea cărții Daniel cu acest context în minte poate fi edificatoare: succesiunea imperiilor descrisă în viziuni este o inculpare, o acuzare, nu numai a „neamurilor” – a neevreilor –, ci și a eșecurilor poporului Israel, a refuzului de a-I urma mițwot-urile (poruncile). Secole de subjugare, în locul libertății oferite inițial în Eden, aveau să devină noua sală de clasă în care inimile doritoare puteau fi martore la contrastul izbitor dintre împărățiile acestei lumi și împărăția lui Dumnezeu.
Gândește-te la tipurile de cunoaștere, chiar și din zilele noastre, pe care mulți ar face bine să nu le aibă. Cum ne ajută lucrul acesta să înțelegem ce a fost interzis în Eden?
Comentariu EGW
Sistemul de educaţie instituit la începutul lumii trebuia să fie un model pentru om de-a lungul timpului. Ca o ilustrare a principiilor sale, în Eden a fost întemeiată o şcoală-model, căminul primilor noştri părinţi. Grădina Edenului era sala de clasă, natura era manualul, Creatorul Însuşi era Profesorul, iar părinţii familiei omeneşti erau elevii. ...
Cartea naturii, care îşi desfăşura lecţiile vii înaintea lor, era o inepuizabilă sursă de învăţăminte şi desfătare. Pe fiecare frunză din pădure şi pe fiecare piatră din munţi, pe fiecare stea strălucitoare, pe pământ, pe mare şi pe cer, era scris numele lui Dumnezeu. Locuitorii din Eden interacţionau atât cu creaţia animată, cât şi cu cea inanimată – cu frunzele, cu florile, cu copacii şi cu orice făptură, de la leviatanul din ape până la particula minusculă din raza de soare – învăţând de la fiecare secretele vieţii sale. Slava Dumnezeului din ceruri, lumile fără număr în rotaţiile lor ordonate, „plutirea norilor” (Iov 37:16), tainele luminii şi ale sunetului, ale zilei şi ale nopţii – toate erau materii de studiu ale elevilor primei şcoli de pe pământ. – Educație, p. 20, 21
Dumnezeu le-a dat o ocupație lui Adam și Evei. Edenul a fost școala primilor noștri părinți, iar Dumnezeu a fost Învățătorul lor. Ei au fost învățați cum să lucreze pământul și cum să poarte de grijă lucrurilor pe care Domnul le sădise în grădină. Ei nu au socotit că munca este ceva înjositor, ci o mare binecuvântare. Lucrul făcut cu sârguință și hărnicie era o plăcere pentru Adam și Eva în starea lor de dinainte de a păcătui. Totul răspundea eforturilor lor de dezvoltare și perfecționare, dar păcatul lui Adam a schimbat ordinea lucrurilor. Pământul a fost blestemat și nu a mai adus ca înainte numai roade bune. Totuși, Dumnezeu a hotărât ca omul să-și câștige pâinea cu sudoarea frunții, iar această hotărâre nu a fost dată ca blestem. Faptul de a lucra cu credință și speranță urma să le aducă o binecuvântare lui Adam și Evei și descendenților lor. Dumnezeu nu a vrut niciodată să spună că omul nu ar trebui să aibă nimic de făcut, dar cu cât blestemul păcatului este mai adânc, cu atât oamenii se îndepărtează de ordinea stabilită de Dumnezeu. – ”The Kind of Schools Needed,” in Manuscript 8a, 1894, par. 9
Cerul este o școală; domeniul său de studiu, universul; învățătorul său, Cel Nemărginit. O ramură a acestei școli a fost întemeiată în Eden și, odată împlinit planul de mântuire, educația va fi reluată în școala din Eden. … Între școala stabilită în Eden la început și școala viitoare se întinde întreaga istorie a acestei lumi – istoria căderii în păcat și a suferinței omului, a sacrificiului divin, a biruinței asupra morții și păcatului… Readus în prezența Sa, omul va fi învățat din nou, ca la început, de către Dumnezeu: „Poporul Meu cunoaște Numele Meu, de aceea va şti, în ziua aceea, că Eu vorbesc şi zic: «Iată-Mă!»”
Acolo, când vălul care ne întunecă privirea va fi dat la o parte și ochii noștri vor privi acea lume de o frumusețe din care acum prindem doar licăriri prin microscop, când vom privi slava cerului, acum cercetată de departe cu telescopul, când ceața păcatului va fi îndepărtată și întregul pământ va apărea „în frumusețea Domnului Dumnezeului nostru”, ce câmp ni se va deschide pentru studiu! – Căminul adventist, p. 547
În timpul robiei babiloniene, prin profetul Daniel, Dumnezeu a oferit cele mai convingătoare descrieri ale relației dintre poporul Său și imperiile acestei lumi. Poporul Lui nu mai era autonom; urma să culeagă acum consecințele alegerilor sale. (Și, poate, să învețe de pe urma lor?)
2. Daniel 2:31-35 oferă o perspectivă de ansamblu asupra istoriei lumii până la sfârșitul timpului. Ce adevăruri importante învățăm din această profeție uimitoare?
La sfârșitul secolului XIX, mulți oameni manifestau o reînnoită încredere în progresul uman. Expoziția de la Paris (1900), de exemplu, a fost o demonstrație remarcabilă de optimism privind viitorul. Cu siguranță, ținând cont de toate progresele noastre tehnologice și științifice, multe dintre cele mai grave probleme ale omenirii aveau să dispară. Odată cu intrarea omenirii în secolul XX, în rândul multor gânditori exista acest pronunțat optimism că idealurile Iluminismului – cum ar fi perfectibilitatea umană și puterea rațiunii – aveau să inaugureze o nouă și minunată eră pentru omenire. Primul Război Mondial însă a distrus repede acele visuri și, până la sfârșitul secolului XX, pierduserăm peste 200 de milioane de oameni în război. Poate că din punct de vedere tehnologic am avansat, dar cu siguranță nu și moral. Ca să îl parafrazăm pe dr. Martin Luther King Jr., avem rachete teleghidate, dar oameni rătăciți. Iar aceasta este o combinație foarte înspăimântătoare.
Mulți cercetători ai profeției au remarcat că metalele din Daniel 2 trec de la cele mai valoroase la cele mai puțin valoroase: aurul scade în valoare devenind argint, argintul devine aramă, iar arama devine fier, până când ajungem la doar fier și lut. Charles Darwin, Karl Marx și alți gânditori din secolul XIX au încercat să ne convingă că omenirea se află cumva pe o cale ascendentă – că evoluăm biologic și social. Deși, în unele privințe, existența umană s-a îmbunătățit (cel puțin la nivel fizic), există cineva care să privească cu optimism la viitorul acestei lumi, la cum e guvernată acum, așteptându-se la pace, siguranță și prosperitate în lume?
Isus a avertizat: „Veți auzi de războaie și vești de războaie [...]. Un neam se va scula împotriva altui neam, și o împărăție împotriva altei împărății și, pe alocurea, vor fi cutremure de pământ, foamete și ciumi” (Matei 24:6,7). În ciuda acestor avertizări, cum putem găsi încurajare în faptul că am fost preveniți cu privire la aceste lucruri?
Comentariu EGW
În istoria popoarelor, cercetătorul Cuvântului lui Dumnezeu poate vedea împlinirea literală a prorociilor dumnezeiești. Babilonul, slăbit și doborât în cele din urmă, a dispărut, deoarece, în prosperitate conducătorii lui s-au socotit independenți de Dumnezeu și au atribuit slava împărăției lor realizărilor omenești. Împărăția Medo-Persiei a fost lovită de mânia Cerului, deoarece în ea Legea lui Dumnezeu fusese călcată în picioare. Temerea de Domnul nu-și găsise loc în inimile majorității covârșitoare a poporului. Nelegiuirea, hula și stricăciunea domneau. Împărățiile care au venit după ea au fost și mai josnice, și mai stricate; ele au ajuns și mai jos, și mai decăzute pe scara valorilor morale.
Puterea exercitată de orice conducător de pe pământ este dată de Cer și reușita lui depinde de felul în care folosește puterea primită de sus. Cuvântul Veghetorului divin i se adresează fiecăruia: „Eu te-am încins înainte ca tu să Mă cunoști” (Isaia 45:5). Și, pentru oricine, cuvintele rostite către Nebucadneţar, în vechime, sunt lecții de viață: „Pune capăt păcatelor tale și trăiește în neprihănire, rupe-o cu nelegiuirile tale și ai milă de cei nenorociți, și poate că ți se va prelungi fericirea!” (Daniel 4:27)
A înțelege aceste lucruri – a înțelege că „neprihănirea înalță pe un popor”, că „prin neprihănire se întărește un scaun de domnie” și se menține „prin bunătate”, a recunoaște acțiunea acestor principii în manifestarea puterii Aceluia care „răstoarnă și pune pe împărați” – înseamnă a înțelege filozofia istoriei (Proverbele 14:34; Proverbele 16:12; Proverbele 20:28; Daniel 2:21).
Numai în Cuvântul lui Dumnezeu acest lucru este prezentat cu claritate. Aici se arată că puterea națiunilor ca și a indivizilor nu se găsește în ocaziile sau în privilegiile care par să-i facă de neînvins, nu se găsește în măreția lor îngâmfată. Ea se măsoară prin credincioșia cu care împlinesc planul lui Dumnezeu. – Profeți și regi, p. 501, 502
Chipul revelat în vis lui Nebucadnețar, deși reprezintă scăderea împărățiilor pământului în putere și glorie, reprezintă, de asemenea, în mod adecvat, scăderea religiozității a moralității în rândul oamenilor din aceste împărății. În măsura în care Îl uită pe Dumnezeu, națiunile devin slabe din punct de vedere moral.
Babilonul a căzut pentru că, în prosperitatea lui, L-a uitat pe Dumnezeu și a atribuit gloria prosperității sale realizărilor umane. Imperiul Medo-Persan a avut parte de mânia cerului pentru că, în el, Legea lui Dumnezeu a fost călcată în picioare. Frica de Domnul nu și-a găsit loc în inimile oamenilor. În Medo-Persia au fost la putere răutatea, blasfemia și corupția.
Împărățiile care au urmat au fost și mai josnice și mai corupte. S-au prăbușit, pentru că au renunțat la loialitatea față de Dumnezeu. Pe măsură ce L-au uitat, au coborât tot mai mult pe scara valorii morale. – ”The Moral Deterioration of the Nation,” Youth’s Instructor, September 22, 1903, par. 2–5
Visul din Daniel 2 i-a fost dat unui împărat babilonian. În schimb, viziunea din Daniel 7 i-a fost prezentată unui profet evreu, un membru al poporului cu care Dumnezeu făcuse legământ. Lui Daniel i se arată același subiect ca lui Nebucadnețar, dar dintr-o perspectivă diferită. În locul unei statui, Daniel vede o serie de națiuni care se ridică din mare, ca rezultat al vântului care agită apa. Aceste națiuni se aflau într-o continuă stare de conflict, ceea ce duce la o continuă alternanță de putere. Versete precum Psalmii 65:5-8; Isaia 17:12,13 și Ieremia 46:7,8 folosesc analogia apei pentru a descrie tumultul din rândul popoarelor.
În schimb, Țara Promisă a fost, cel puțin pentru o vreme, ca o insulă de pace și siguranță în mijlocul unei mări de împărății ale neamurilor – o națiune sfântă întemeiată pe fundația solidă a guvernării lui Dumnezeu, spre deosebire de popoarele răzvrătite din jurul ei.
3. În scena din Daniel 7:1-3 există multă acțiune. Ce lecții extragem din aceste imagini, de exemplu din imaginea fiarei care iese prima din mare?
Daniel urmărește de pe țărm haosul războiului dintre popoarele păgâne, când, dintr-odată, animalele încep să iasă pe uscat – în zona lui. Problemele „neamurilor”, păgânilor, deveniseră acum problemele poporului său. Acest popor alesese să trăiască precum păgânii, așa că acum avea să trăiască împreună cu păgânii (și sub conducerea lor). Începând cu stăpânirea babiloniană, poporul legământului cu Dumnezeu nu s-a mai bucurat niciodată de autonomie deplină sau de durată.
Această pierdere a autonomiei de care suferă astăzi poporul lui Dumnezeu va dura până la sfârșitul timpului, când Hristos Își va recăpăta locul de drept ca Împărat al nostru. În Noul Testament, poporul lui Dumnezeu a continuat să sufere sub dominația Imperiului Roman și apoi de pe urma persecuțiilor cornului mic, succesorul Romei păgâne. Deși, istoric vorbind, unele națiuni au fost mai blânde, iar unele epoci au fost mai pașnice, cea mai mare parte a istoriei a însemnat pur și simplu trecere de la o tragedie la alta, de la un asupritor la altul. Și, adesea, toate acestea se întâmplă sub conducători care pretind că au cele mai bune intenții cu poporul lor. Ce contrast cu stăpânirea pe care Dumnezeu a dorit-o pentru poporul Său, dacă el ar fi ales-o!
Cum ajută Romani 3:10-19 la explicarea atâtor lucruri din lumea noastră? Cum arată în special versetul 19 de ce avem atât de mare nevoie de Evanghelie în viețile noastre?
Comentariu EGW
Fiecărei naţiuni care a intrat pe scena istoriei i s-a permis să-şi ocupe locul pe pământ ca să se poată vedea dacă va împlini planul „Străjerului sfânt”. Profeţia a dezvăluit înălţarea şi căderea marilor imperii ale pământului: Babilonul, Medo-Persia, Grecia şi Roma. Istoria s-a repetat cu fiecare, şi nu doar cu ele, ci şi cu naţiuni care aveau o putere mai mică. Fiecare a avut o perioadă de probă, a eşuat, gloria i s-a stins, puterea i-a secătuit, iar locul i-a fost luat de o altă putere.
Deşi naţiunile au respins principiile lui Dumnezeu, atrăgându-şi astfel ruina, s-a văzut totuşi clar că planul divin superior se împlineşte prin toate acţiunile lor. – Educație, p. 176, 177
Cununa luată de la Israel a ajuns în mod succesiv la Imperiile Babilonian, Medo-Persan, Grec şi Roman. Dumnezeu spune: „Dar lucrul acesta nu va avea loc decât la venirea Aceluia care are drept la ea şi în mâna căruia o voi încredinţa.”
Timpul acela este iminent. Astăzi, semnele timpului declară că ne aflăm în pragul unor evenimente măreţe şi solemne. Totul în lumea noastră se află într-o stare de agitaţie. Profeţia Mântuitorului despre evenimentele care Îi precedă venirea se împlineşte sub ochii noştri: „Veţi auzi de războaie şi veşti de războaie; … un neam se va scula împotriva altui neam şi o împărăţie, împotriva altei împărăţii şi, pe alocuri, vor fi cutremure de pământ, foamete şi ciume” (Matei 24:6,7).
Prezentul este un timp de un interes copleşitor pentru toţi cei vii. Conducători şi oameni de stat, persoane care ocupă poziţii de încredere şi autoritate, bărbaţi şi femei cu o gândire profundă, din toate categoriile sociale, sunt atenţi la evenimentele care se întâmplă în jurul nostru. Privesc relaţiile tensionate care există între naţiuni. Observă starea de agitaţie care pune stăpânire pe toţi locuitorii pământului şi recunosc că este pe cale să se producă ceva important şi decisiv, că lumea se află în pragul unei crize extraordinare.
Acum, îngerii încă țin vânturile războiului, ca acestea să nu bată până când lumea nu va fi avertizată cu privire la sfârşitul ei iminent. Însă se strâng norii, iar furtuna e gata să se reverse asupra pământului. Când Dumnezeu le va porunci îngerilor Săi să lase vânturile să bată, va fi un conflict care nu poate fi descris în cuvinte. …
Cât de importante sunt pentru noi, care trăim vremea împlinirii lor, şi ce interes viu stârnește în inima noastră descrierea aceste evenimente, pe care copiii lui Dumnezeu le-au aşteptat, le-au dorit şi le-au cerut în rugăciune de când primii noştri părinţi au părăsit Edenul! – ”The Time of the End,” Advent Review and Sabbath Herald, November 23, 1905, par. 5-8, 13
Imaginile legate de pământ și de mare din Biblie, în special când vine vorba de profeție, pot fi foarte edificatoare. „În mod simbolic, când pământul și marea apar împreună, pământul adesea reprezintă lumea ordonată sau chiar țara lui Israel, în timp ce marea se referă la națiunile păgâne care amenință lumea sau țara lui Israel, așa cum marea amenință uscatul” (Beatrice S. Neall, „Sealed Saints and the Tribulation”, în Symposium on Revelation, Cartea 1, ed. Frank B. Holbrook, 1992, p. 260). În această paradigmă de gândire, pământul este un loc al stabilității, întemeiat pe guvernarea lui Dumnezeu; marea reprezintă tumultul instabil al națiunilor întemeiate pe mândria omenească.
4. Având în minte ideea exprimată mai sus, citește Apocalipsa 12:15,16 și Apocalipsa 13:1,11. Observă alăturarea dintre apă și pământ. Cum sunt ele folosite și ce ne pot învăța despre cum să înțelegem profeția?
De remarcat că balaurul folosește apa pentru a persecuta femeia (biserica). După cum am văzut, în profeție apa simbolizează deseori guvernele lumești și tumultul și haosul care adesea le însoțesc. Astfel se vede cum Satana a folosit masele, instigate de liderii lor, să persecute poporul lui Dumnezeu în mare parte din istoria bisericii.
De asemenea, adventiștii de ziua a șaptea înțeleg că Apocalipsa 12:16 face referire la migrarea în Lumea Nouă a credincioșilor persecutați. Dacă modul nostru de interpretare a pământului și a mării este corect, ce spune acest lucru despre fondarea Republicii Americane?
Am putea-o considera „pământul” în același mod în care a fost considerată și „tărâmul/țara făgăduinței” – adică un loc pus deoparte pentru poporul lui Dumnezeu? Ar putea fi oare acesta motivul pentru care fiara care iese din pământ pare să semene mai întâi cu un miel? Deși America nu a fost niciodată „Noul Israel”, așa cum le plăcea unora dintre fondatori să o considere, o vreme îndelungată a fost un tărâm al libertății religioase pentru milioane de asupriți religios din întreaga lume.
Din nefericire, această fiară care seamănă cu un miel va vorbi într-o zi „ca un balaur” (Apocalipsa 13:11). Statele Unite, care au fost atât de mult timp un far al libertății religioase pentru cei persecutați, vor deveni principalul persecutor religios. Acesta este un alt exemplu de consecință când omenirea a ales să se conducă singură în loc să fie condusă de Dumnezeu.
Comentariu EGW
Dar fiara cu coarne ca de miel a fost văzută „ridicându-se din pământ”. În loc să cotropească alte puteri pentru a se consolida, naţiunea reprezentată astfel trebuia să se ridice dintr-un teritoriu neocupat anterior şi să se dezvolte treptat şi paşnic. Deci nu putea să se ridice dintre popoarele aglomerate şi mereu în luptă din Lumea Veche – acea mare tulburată de „noroade, gloate, neamuri şi limbi”. Trebuie căutată, prin urmare, în Apus.
Ce naţiune din Lumea Nouă se ridica la putere în anul 1798, având perspectiva forţei şi măreţiei şi atrăgând atenţia întregii lumi? Interpretarea simbolului nu lasă loc vreunui dubiu. O singură naţiune, şi numai una, corespunde descrierii din această profeţie, care face referire indiscutabil la Statele Unite ale Americii. În repetate rânduri, ideile – aproape aceleaşi cuvinte – aparţinându-i profetului au fost folosite involuntar de oratori şi istorici pentru a descrie apariţia şi dezvoltarea acestei naţiuni. Fiara a fost văzută „ridicându-se din pământ”; potrivit traducătorilor, cuvântul „ridicându-se”, folosit aici, înseamnă literal „a creşte, a răsări ca o plantă”. Aşa cum am văzut, naţiunea trebuia să apară într-un teritoriu neocupat până atunci. – Tragedia veacurilor, p. 440
Coarnele ca ale unui miel şi glasul de balaur indică, din punct de vedere simbolic, o contradicţie flagrantă între declaraţiile şi practicile ţării reprezentate în felul acesta. „Vorbirea” unei naţiuni se concretizează în acţiunile puterii ei legislative şi juridice. Prin aceste acţiuni vor fi contrazise principiile liberale şi paşnice pe care le pusese cândva la temelia guvernării ei. Anticiparea că va vorbi „ca un balaur” şi va exercita „toată puterea fiarei dintâi” prevesteşte clar apariţia atitudinii de intoleranţă şi de persecuţie manifestată de ţările reprezentate prin balaur şi prin fiara care semăna cu un leopard (în Daniel 7, pardos, în trad. Cornilescu – n.t.). Afirmaţia că fiara cu două coarne „făcea ca pământul şi locuitorii lui să se închine fiarei dintâi” arată că această naţiune îşi va exercita autoritatea în direcţia impunerii unei forme ce va constitui un act de închinare la papalitate.
Un astfel de demers va fi categoric opus principiilor de conducere ale acestei naţiuni, instituţiilor ei libere, afirmaţiilor directe şi solemne din Declaraţia de Independenţă şi din Constituţie. Fondatorii încercaseră în mod înţelept să evite folosirea de către biserică a puterii civile, care duce inevitabil la intoleranţă şi persecuţie. Constituţia prevede: „Congresul nu va da nicio lege privind instaurarea sau interzicerea exercitării libere a vreunei religii” şi „religia nu va fi pusă ca o condiţie de calificare pentru vreo funcţie de răspundere publică în Statele Unite”. Impunerea unei legi cu caracter religios de către autoritatea civilă poate fi făcută numai prin violarea flagrantă a acestor garanţii ale libertăţii. Dar tocmai inconsecvenţa unui asemenea demers este redată de simbolul profetic. Fiara cu coarne ca ale unui miel – care inspiră curăţie, blândeţe şi nevinovăţie – vorbeşte ca un balaur. – Tragedia veacurilor, p. 442
Biserica rămășiței s-a născut în Lumea Nouă, mai precis acolo unde fugiseră în secolele XVII și XVIII cei care căutaseră libertatea religioasă. Date fiind obstacolele religioase și politice din alte părți, este puțin probabil ca lansarea acestei mișcări să fi fost la fel de rapidă sau de puternică într-un alt loc în afară de Statele Unite.
5. Apocalipsa 10:1-11 descrie nașterea mișcării. Caută elementele pe care le-am studiat, precum „neamurile”, pământul și marea. Fiind atent să nu interpretezi greșit pasajul, ce potențiale revelații găsești?
Îngerul strigă cu glas tare, la fel ca cei trei îngeri din Apocalipsa 14 și ca îngerul din Apocalipsa 18. Acesta este un moment important în istorie, în care lucrarea bisericii rămășiței este demarată pentru binele „mult[or] noroade, neamuri, limbi și împărați” (Apocalipsa 10:11). Îngerul ține o „cărticică” – probabil cartea din Daniel (vezi Daniel 12:4) –, care este deschisă pentru prima dată în multe generații. Are un picior pe mare și un altul pe pământ. Acest fapt poate sugera că mesajul acoperă întregul glob, atât Lumea Veche, cât și Lumea Nouă. Totodată, ar putea face trimitere la faptul că acest mesaj este pentru toate națiunile: cele care trăiesc pe pământ și cele care trăiesc în marea „neamurilor”/păgânilor.
Lumea va fi, în sfârșit, luminată de slava lui Dumnezeu, iar ultimele mesaje din Apocalipsa 14 vor ajunge la toți oamenii. Ca și în cazul poporului Israel, mandatul nostru ca biserică este să predicăm Evanghelia „în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârșitul” (Matei 24:14). Dumnezeu conduce istoria omenirii spre marea ei încheiere: sfârșitul imperiilor omenești și întronarea definitivă a lui Hristos. Citește Daniel 2:34,35,44,45. Biblia arată cât se poate de clar, fără niciun fel de ambiguitate, că toate aceste împărății pământești vor fi nimicite, fără să mai rămână nici urmă de ele și de moștenirile lor urâte, fiind înlocuite de împărăția veșnică a lui Dumnezeu, unde păcatul, suferința, boala, răul și moartea nu vor mai exista niciodată.
Privește cu câtă acuratețe au prezis profețiile din Daniel 2 și Daniel 7 ridicarea și căderea imperiilor! De ce această acuratețe uimitoare − dacă ne gândim la momentul în care a fost scrisă cartea Daniel − ar trebui să ne ajute să avem încredere în Domnul în privința venirii împărăției finale și eterne – a lui Dumnezeu?
Comentariu EGW
Domnul are un popor pe pământ, care Îl urmează pe Miel oriunde merge. El are miile Sale care nu au plecat genunchiul înaintea lui Baal. Aceștia vor sta cu El pe Muntele Sionului. Dar ei trebuie să stea pe acest pământ încinși cu toată armura, gata să se angajeze în lucrarea de salvare a celor care sunt gata să piară. Îngerii cerești conduc această căutare și se cere activitate spirituală de la toți cei care cred adevărul prezent, ca să se li alăture îngerilor în lucrarea lor.
Nu trebuie să așteptăm până când suntem luați la cer ca să-L putem urma pe Hristos. Poporul lui Dumnezeu poate face asta aici, jos. Îl vom urma pe Mielul lui Dumnezeu în curțile de sus numai dacă Îl urmăm aici. Ca să fim între cei care Îl vor urma în cer depinde de respectarea poruncilor Sale acum. Nu trebuie să-L urmăm pe Hristos când și când sau după capricii, doar atunci când este în avantajul nostru.
Noi trebuie să alegem să-L urmăm. În viața de zi cu zi, trebuie să urmăm exemplul Lui așa cum o turmă își urmează cu încredere păstorul. Trebuie să-L urmăm suferind pentru El, spunând la fiecare pas: „Chiar dacă mă va ucide, totuși mă voi încrede în El” (Iov 13:15, KJV). Practica lui de viață trebuie să fie practica noastră de viață. Și, pe măsură ce căutăm astfel să fim ca El și să ne supunem voința voii Lui, Îl vom descoperi mai mult. – Comentariile Ellen G. White în CBAZȘ, vol. 7, p. 978
Îngerul puternic care l-a instruit pe Ioan nu era altcineva decât Isus Hristos. Punându-Și piciorul drept pe mare și stângul pe uscat, El arată rolul pe care îl va avea în scenele finale ale marii lupte cu Satana. Această poziție denotă puterea și autoritatea Sa supremă asupra întregului pământ. Lupta a devenit mai puternică și mai hotărâtă de la o generație la alta și va continua să devină mai aprigă până la scenele finale când lucrarea cea mai măiestrită a puterilor întunericului va atinge apogeul. Satana, unit cu oamenii răi, va înșela întreaga lume și bisericile care nu primesc dragostea adevărului. Dar îngerul puternic cere atenție. El strigă cu voce tare. El trebuie să arate puterea și autoritatea glasului Său celor care s-au unit cu Satana pentru a se opune adevărului. ...
Poziția îngerului, cu un picior pe mare și cu celălalt pe pământ, semnifică amploarea vestirii mesajului. Ea va traversa apele largi și va fi proclamată în alte țări, în întreaga lume. Înțelegerea adevărului, primirea bucuroasă a mesajului, este reprezentată prin cărticica mâncată, care a fost dulce ca mierea. Adevărul cu privire la timpul venirii Domnului nostru a fost un mesaj prețios pentru sufletele noastre. – Comentariile Ellen G. White în CBAZȘ, vol. 7, p. 971
Suplimentar: Ellen G. White, Patriarhi și profeți, cap. 10
„«Apoi am văzut un cer nou și un pământ nou: pentru că cerul dintâi și pământul dintâi pieriseră» (Apocalipsa 21:1). Focul care îi mistuie pe cei nelegiuiți curăță pământul. Orice urmă de blestem este îndepărtată. Niciun iad arzând veșnic nu va menține permanent în atenția celor răscumpărați consecințele groaznice ale păcatului.
Numai o singură amintire rămâne: Mântuitorul nostru va purta pentru veșnicie semnele răstignirii. Pe fruntea Sa rănită, pe coasta Sa, pe mâinile și picioarele Sale vor exista singurele urme ale acțiunii pline de cruzime a păcatului. Privindu-L pe Hristos în slava Sa, profetul spune: «Din mâna Lui pornesc raze, și acolo este ascunsă tăria Lui» (Habacuc 3:4). Coasta împunsă, din care a curs șuvoiul purpuriu, l-a împăcat pe om cu Dumnezeu — acolo este slava Mântuitorului, acolo «este ascunsă tăria Lui». Puternic ca să salveze, prin jertfa răscumpărării, El a fost puternic să execute dreptatea asupra acelora care au disprețuit mila lui Dumnezeu. Iar semnele umilinței Sale constituie cinstea Sa cea mai înaltă; prin veacurile nesfârșite, rănile de la Calvar vor atrage lauda Sa și vor face cunoscută puterea Sa” (Ellen G. White, Tragedia veacurilor, p. 674).
Zilnic:
Geneza 4
Geneza 5
Geneza 6
Geneza 7
Geneza 8
Geneza 9
Geneza 10
Ellen G. White, Faptele apostolilor, cap. 18
1. În ce a constat blestemul asupra lui Cain?
2. Câți ani a trăit tatăl lui Noe?
3. De ce l-a invitat Domnul pe Noe să intre în corabie?
4. Pentru cât timp a fost dat semnul curcubeului și pentru care ființe?
5. Ce au fost chemați să întâmpine solii lui Dumnezeu în fiecare veac și în orice loc?
Studiu suplimentar
Tragedia veacurilor, cap. 26: „O reformă necesară”; Maranatha, „Simbolismul întreitei solii îngerești”, p. 173 (14 iunie).
Privire generală
Într-o zi, un tată, văzând plictiseala copilului său, l-a dus să vadă un film despre natură. Filmul era despre viața animalelor. Intenția tatălui era să îl învețe pe copil despre frumusețea creației, astfel încât acesta să poată înțelege mai bine caracterul frumos al lui Dumnezeu și astfel să Îl slăvească pentru planurile Sale minunate pentru omenire. Din păcate, filmul a fost plin de violență. Animalele manifestau o cruzime de nedescris. Vulturul puternic zdrobea păsările plăpânde. Cei răi îi învingeau pe cei blânzi. Și moartea biruia viața. Copilul s-a speriat și a început să plângă. A strigat la tatăl lui să îl ducă acasă. Evident, metoda pedagogică a tatălui nu a fost prea reușită.
Când medităm la cursul istoriei omenirii, ne confruntăm cu aceeași realitate. Istoria omenirii este plină de războaie, de abuzuri și de fraude. Națiunile puternice zdrobesc națiunile mici și, prea adesea, puterea lumească prevalează asupra înțelepciunii și dreptății. Solomon, în cartea sa Eclesiastul, a văzut același lucru: „În locul rânduit pentru judecată, domnește nelegiuirea și [...] este răutate” (Eclesiastul 3:16).
Și copilul care plânge la vederea violenței animalelor, și filozoful înțelept care meditează la bizareriile vieții umane își pun aceleași întrebări tulburătoare: De ce se întâmplă așa ceva? Acesta să fie planul lui Dumnezeu pentru lume? Unde este Dumnezeu în această debandadă malefică? La aceste întrebări, Biblia oferă două răspunsuri. Primul se găsește în trecutul îndepărtat al omenirii, în istoria căderii în păcat, când prima poruncă a lui Dumnezeu a fost încălcată. Al doilea răspuns se găsește în profeție. Ambele răspunsuri conțin soluția la tragedia umană.
Comentariu
Cea dintâi poruncă
Biblia face pentru prima dată referire la o poruncă atunci când relatează a doua oară cum a avut loc creația (Geneza 2:16,17), în legătură cu hrana – primul dar al lui Dumnezeu pentru om (Geneza 1:29). Verbul țawah, „a porunci”, este legat etimologic de cuvântul mițwah, „poruncă”. „Porunca” este mai mult decât un ordin pe care oamenii trebuie să-l execute, un act cerut imperativ de Dumnezeu de la poporul Său. Faptul că Dumnezeu a „poruncit” fenomenele creației (Proverbele 8:29) sugerează că ceea ce numim „poruncă” este de fapt un dar din partea lui Dumnezeu pentru om (Exodul 24:12; Neemia 9:13).
Acest dar este în vederea fericirii și vieții omului și, prin urmare, omul „va trăi prin ele” (Leviticul 18:5). De aceea psalmistul se roagă: „Dă-mi harul legii tale” (Psalmii 119:29, în traducerea literală a autorului). Este semnificativ că prima poruncă începe și ea cu harul de a consuma fructe din toți pomii oferiți în dar: „Poți să mănânci după plăcere din orice pom” (Geneza 2:16).
Prima reacție la porunca lui Dumnezeu este așadar să primim harul lui Dumnezeu și să ne bucurăm de darul Său. A doua reacție este să ne abținem de la consumarea fructelor din pomul interzis. Ambele perspective, cea de viață și cea de moarte, sunt certe. Ambele verbe sunt la modul infinitiv absolut, ceea ce exprimă ideea de certitudine. Perspectiva darului vieții este la fel de sigură precum avertismentul în privința morții, care însoțește neascultarea. De la bun început, cele două căi sunt prezentate în mod clar. Fie Îl primim pe Dumnezeu, și ne bucurăm de viață, fie Îl respingem, și murim. Ambele perspective sunt sigure: „Iată, îți pun înainte viața și binele, moartea și răul” (Deuteronomul 30:15).
Profețiile despre popoare
Cartea Daniel este scrisă în două limbi. Atunci când vorbește despre imperiile păgâne, profetul scrie în aramaică, lingua franca a acelor vremuri. Atunci când are în vedere destinul spiritual al poporului Său, profetul scrie în ebraică, limba poporului lui Dumnezeu în acea perioadă. Profețiile lui Daniel din capitolele Daniel 2 și Daniel 7 se află în secțiunea scrisă în aramaică și vizează, așadar, soarta națiunilor. Acestea sunt profețiile care vor necesita atenția noastră.
În Daniel 2, împăratul Nebucadnețar are un vis profetic despre o statuie care reprezintă succesiunea imperiilor mondiale. Mesajul pentru Nebucadnețar, cel care a construit Babilonul, este că imperiul lui nu va dăinui veșnic, ci va fi urmat de alte imperii, până la sfârșitul timpurilor, când toate împărățiile vor fi distruse și vor fi înlocuite de împărăția lui Dumnezeu, care este singura împărăție ce „nu va fi nimicită niciodată” și „va dăinui veșnic” (Daniel 2:44). Nebucadnețar refuză să recunoască acest destin rânduit de Divinitate. Ca reacție la profeție, el decide imediat să ridice o statuie din aur masiv. Această statuie semnifică intenția lui de a contracara și a înlocui planul lui Dumnezeu pentru națiuni. În loc ca împărăția lui Dumnezeu să înlocuiască toate imperiile anterioare de pe pământ, planul lui Nebucadnețar este să adune toate națiunile sub stăpânirea sa (Daniel 3:7)
În Daniel 7, visul lui Daniel cu animale are legătură cu Darius, împăratul persan care reprezintă următoarea împlinire din profeția cu statuia. Spre deosebire de Nebucadnețar, Darius tocmai Îl onorase pe Dumnezeu și Îl recunoscuse drept conducătorul popoarelor (Daniel 6:25-27). Deși cele două profeții, din Daniel 2 și Daniel 7, se referă la aceeași succesiune de patru națiuni (Babilonul, Medo-Persia, Grecia și Roma), accentul pus pe finalul istoriei este diferit. În viziunea cu statuia, sfârșitul este marcat de distrugerea împărățiilor pământului, urmată de instaurarea împărăției veșnice a lui Dumnezeu, care „nu va fi nimicită niciodată” și „va dăinui veșnic” (Daniel 2:44). În visul cu animalele, sfârșitul este adus de venirea Fiului omului, Isus Hristos Însuși, pe nori (Daniel 7:13,14; compară cu Marcu 13:26,27).
Soluția divină
Relatarea din Geneza despre căderea în păcat, precum și profețiile apocaliptice despre popoare nu numai că descriu poticnirea și eșecul oamenilor în încercarea lor de a-L înlocui pe Dumnezeu, ci și ne prezintă singura soluție a lui Dumnezeu la problema omenirii, și anume împărăția Lui.
Potrivit textului Genezei, căderea lui Adam și a Evei s-a produs în legătură cu prima poruncă dată vreodată, ce lega viața de cunoașterea binelui și a răului. Un aspect semnificativ este că pomul vieții și pomul cunoștinței binelui și răului se aflau amândoi în mijlocul grădinii, aproape unul de celălalt, sugerând relația dintre ei. De îndată ce au luat din rodul pomului cunoștinței binelui și răului, oamenii nu au mai avut acces la pomul vieții (Geneza 3:22-24).
Există două lecții care pot fi culese din această legătură: în primul rând, viața nu este o proprietate naturală a ființelor umane. Oamenii nu sunt nemuritori. Chiar și în Eden, Adam și Eva depindeau de o sursă externă de viață. Și, în al doilea rând, viața nu este doar o stare biologică; ea are și dimensiuni spirituale și morale.
Conform profețiilor lui Daniel, eșecul națiunilor de a instaura pacea și fericirea, după încercarea arogantă de a înălța turnul Babel, s-a datorat dorinței lor de a se uni împotriva lui Dumnezeu, Creatorul, care apoi a coborât și le-a risipit (Geneza 11:4-9). Făcând aluzie la istoria turnului Babel, profeția din Daniel 2 se referă la un demers similar spre o unitate între secular și religios la sfârșitul timpului: fierul (puterea seculară) va încerca să se amestece cu lutul (puterea religioasă, Biserica Romană). Ni se spune că „în vremea acestor împărați, Dumnezeul cerurilor va ridica o împărăție care nu va fi nimicită niciodată” (Daniel 2:44).
În Daniel 11:43, împăratul din nord, „de la miazănoapte” (puterea religioasă), se va uni cu împăratul din sud, „de la miazăzi” (puterea seculară), și împreună vor sta împotriva muntelui Domnului, cu intenția „să nimicească cu desăvârșire pe mulți” (Daniel 11:44). Apoi profeția ne spune că, la fel ca în Daniel 2, sfârșitul îi va veni fără niciun ajutor (Daniel 11:45; compară cu Daniel 2:45). În cartea Apocalipsa, viziunea cu bătălia de la Armaghedon face referire la același demers spre unitate: împărații pământului se vor aduna împotriva împărăției lui Dumnezeu (Apocalipsa 16:16). Descrierea profetică a ascensiunii și prăbușirii regulate a națiunilor, care se încheie cu apariția împărăției lui Dumnezeu ce „va dăinui veșnic”, este o afirmare a singurei soluții posibile la problema popoarelor. Numai împărăția lui Dumnezeu, care înseamnă revenirea la starea din Eden, va aduce viața veșnică. Doar atunci, prima poruncă va fi respectată, iar popoarele vor fi vindecate de rănile lor (Apocalipsa 22:2).
Aplicație
Lecție despre conducere – Când a aflat că domnia lui avea să fie limitată la capul de aur al statuii/chipului, Nebucadnețar a ridicat o statuie făcută în întregime din aur. Ce lecții putem învăța din exemplul lui Nebucadnețar despre nevoia de a da dovadă de umilință în modul de conducere? Cum ne învață istoria lui că nu suntem singurii capabili și disponibili să facem o treabă bună? De asemenea, ce ne învață narațiunea despre Nebucadnețar și cea despre Daniel despre încrederea în Dumnezeu chiar și atunci când nu mai suntem la conducere?
Lecție despre politică – La sfârșitul timpurilor, conducătorii umani se vor uni pentru a înlocui împărăția lui Dumnezeu, la fel cum au făcut cei care au construit turnul Babel. Cum ar trebui să reacționezi în fața ispitei de a unelti sau a complota ca să obții sprijin pentru opiniile tale? Citește Daniel 3:8 și Daniel 6:4-13. Ce putem învăța din greșeala caldeenilor care au complotat împotriva lui Daniel pentru a-i lua locul? Cum putem rezista ispitei de a lăsa manevrele politice și ambițiile și interesele personale să prevaleze asupra adevărului și dreptății?
Lecție despre perspectivă – Problema cu împărații pământeni din profețiile lui Daniel este că erau „concentrați asupra prezentului”. Veșnicia, împărăția viitoare a lui Dumnezeu, nu făcea parte din realitatea lor. Acest considerent este valabil pentru toate aspectele vieții. Ellen G. White avertizează: „Niciun proiect de afaceri sau plan de viaţă nu poate fi temeinic sau complet dacă are în vedere numai anii scurţi ai vieţii de acum.” Apoi ea îi sfătuiește pe oameni „să includă şi veşnicia în calculele lor” (Educație, p. 145). Cum putem evita greșeala pe care au făcut-o împărații pământeni din profeții?
Studiul 5, 26 aprilie - 2 mai
