Să înțelegem jertfa!
Text de memorat
De memorat: „Şi cântau o cântare __ şi ziceau: «Vrednic eşti Tu să iei __ şi să-i rupi __, căci ai fost __ şi ai __ pentru Dumnezeu, cu ___________ Tău, oameni din orice __, de orice __, din orice __ şi de orice __»” (Apocalipsa 5:9).
Când Domnul Isus a venit spre El, Ioan Botezătorul a declarat: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii” (Ioan 1:29). Aceasta era o referire clară la ideea de jertfă animală, toate acestea arătând spre moartea înlocuitoare a Domnului Hristos pentru întreaga omenire. Nu avem cum să nu dăm în Biblie peste tema jertfei animale; aceasta este firul ei roșu și joacă un rol central în scena grandioasă din Apocalipsa, unde Ioan este condus în sala tronului lui Dumnezeu (Apocalipsa 4 și Apocalipsa 5). Faptul că Isus apare în această scenă crucială, arătând ca un miel înjunghiat (Apocalipsa 5:6), este o cheie importantă pentru înțelegerea întregului episod profetic.
Săptămâna aceasta vom analiza problematica jertfei, care ne ajută să Îl înțelegem pe Domnul Isus ca Mielul înjunghiat – categoric protagonistul scenei din sala tronului. El este acceptat și considerat vrednic, atunci când nimeni altcineva nu este, și vrednicia Lui unică spune multe despre ceea ce făcea Domnul prin sistemul de jertfe. Îl face cunoscut ca un Dumnezeu cu o iubire infinită, care a făcut sacrificiul suprem, un act de care noi, și alte inteligențe din univers, ne vom mira o veșnicie.
10 mai: Dar ADRA (colectă)
Comentariu EGW
Serviciul jertfelor care arătase spre Hristos a trecut, dar ochii oamenilor au fost îndreptați către adevărata jertfă pentru păcatele lumii. Preoția pământească a încetat, dar noi ne uităm la Isus, Marele-Preot al noului legământ, și „la sângele stropirii, care vorbește mai bine decât sângele lui Abel”. „Drumul în Locul Preasfânt nu era încă deschis câtă vreme stătea în picioare cortul dintâi … Dar Hristos a venit ca Mare-Preot al bunurilor viitoare, a trecut prin cortul acela mai mare şi mai desăvârşit, care nu este făcut de mâini, ... cu însuşi sângele Său, după ce a căpătat o răscumpărare veşnică” (Evrei 12:24; Evrei 9:8-12).
„De aceea şi poate să mântuiască în chip desăvârşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentru că trăieşte pururea ca să mijlocească pentru ei” (Evrei 7:25). Deși slujirea urma să fie mutată de la templul pământesc la cel ceresc, deși sanctuarul și marele nostru Mare-Preot nu pot fi văzuți de ochii oamenilor, totuși ucenicii nu aveau să sufere o pierdere prin aceasta. Ei urmau să nu simtă o ruptură în comuniunea lor și nici o scădere a puterii din cauza absenței Mântuitorului. Deși slujește în sanctuarul de sus, prin Duhul Său, Domnul Isus încă este preot pentru biserica Sa de pe pământ. – Christ in His Sanctuary, p. 66
De îndată ce I se descoperise în templu misiunea pe care o avea, Isus S-a ferit de legăturile cu mulţimea. A dorit să Se întoarcă de la Ierusalim în liniște împreună cu cei care cunoșteau taina vieţii Lui. La serviciul pascal, Dumnezeu căuta să-i scoată pe credincioșii Săi din grijile lor pământești și să le reamintească de minunata Sa intervenţie pentru eliberarea lor din Egipt. În această acţiune, El dorea ca ei să vadă o făgăduinţă a eliberării din păcat. După cum sângele mielului junghiat a ocrotit casele lui Israel, tot la fel sângele lui Hristos avea să salveze sufletele lor. Dar ei puteau fi mântuiţi prin Hristos numai dacă, prin credinţă, primeau ca viaţă a lor viaţa Sa. În serviciul simbolic exista putere numai atunci când acesta îi îndruma pe închinători la Hristos, ca Mântuitor personal, al lor. Dumnezeu dorea ca ei să fie conduși la studiu cu rugăciune și meditaţie cu privire la misiunea lui Hristos. – Hristos, Lumina lumii, p. 82
Isus Hristos Și-a dezbrăcat haina regală, Și-a lăsat coroana împărătească și Și-a îmbrăcat divinitatea în corp omenesc pentru a deveni înlocuitorul și garantul oamenilor, pentru ca, murind în corp omenesc, să-l nimicească prin moartea Sa pe cel ce avea puterea morții. El nu ar fi putut face asta ca Dumnezeu, dar, venind ca om, Hristos putea muri. Prin moarte, El a biruit moartea. Moartea lui Hristos l-a adus la moarte pe cel care avea puterea morții și a deschis porțile mormântului pentru toți cei care Îl primesc pe El ca Mântuitor personal. – Comentariile Ellen G. White în CBAZȘ, vol. 7, p. 462
Uneori compararea a două idei poate fi foarte edificatoare. Se pot învăța multe despre natura jertfei din perspectivă biblică, dacă se pornește de la faptul că Dumnezeu a respins efectiv jertfele poporului Său.
1. Compară Isaia 1:2-15 cu Isaia 56:6,7 și Psalmii 51:17. Ce lecții importante despre jertfe sunt prezentate aici?
Acest episod tragic din istoria poporului Israel nu era prima oară când Dumnezeu respingea o jertfă; ceva asemănător s-a întâmplat mai la începutul istoriei mântuirii, când jertfa lui Abel a fost acceptată și recunoscută de Dumnezeu, iar cea a lui Cain nu a fost. Acest episod timpuriu ne oferă o altă ocazie de a compara jertfele acceptabile cu cele neacceptabile (vezi Geneza 4:3-7 și Evrei 11:4).
În vremea lui Isaia, cei din poporul Israel îndeplineau doar forme, bifând la nivel intelectual anumite aspecte religioase, într-o încercare minimă de a-L împăca pe Dumnezeu, în timp ce trăiau după bunul lor plac. Jertfele lor aveau în centru propriile lor persoane, la fel ca jertfa lui Cain, și nu o atitudine de predare și supunere față de Dumnezeu.
Aceeași atitudine animă imperiile acestei lumi: autosuficiența. Cain voia să trăiască după bunul său plac și să Îi ofere lui Dumnezeu un simplu ritual, în condițiile stabilite de el ca om. Nu putem decât presupune că Îl privea pe Dumnezeu ca pe un inconvenient, un obstacol în calea stabilirii propriului curs, dar se temea de Dumnezeu suficient cât să îndeplinească formele. Abel însă a adus jertfa cerută de Dumnezeu, jertfa care exprima promisiunea făcută de Dumnezeu cu privire la venirea lui Mesia (Geneza 3:15): un miel, care arăta spre actul salvator al lui Hristos de la Calvar.
„Abel a înțeles marele principiu al răscumpărării. El s-a recunoscut păcătos, a văzut păcatul și plata păcatului, moartea, stând între sufletul lui și comuniunea cu Dumnezeu. El a dus jertfa înjunghiată, o viață sacrificată, recunoscând astfel cerința legii care fusese călcată. Prin sângele vărsat, a privit la jertfa viitoare – Hristos murind pe crucea Golgotei – și, punându-și încrederea în ispășirea ce urma să fie adusă acolo, a primit mărturia că este îndreptățit, iar jertfa sa a fost primită” (Ellen G. White, Patriarhi și profeți, p. 72).
Este esențial să ne ferim de simpla îndeplinire a ritualurilor. Simți personal ce înseamnă să depinzi în totalitate de moartea Domnului Isus ca singura speranță de mântuire?
Comentariu EGW
Domnul nu a fost în necunoștință cu privire la resentimentele pe care le nutrea Cain, dar ar fi vrut ca el să reflecte asupra atitudinii sale și, convingându-se de păcat, să se pocăiască și să pornească pe calea ascultării. Nu exista niciun motiv pentru sentimentele lui de mânie față de fratele său sau față de Dumnezeu; nesocotirea voinței clar exprimate a lui Dumnezeu a fost cea care a dus la respingerea jertfei sale. Prin îngerul său, Dumnezeu i-a spus acestui om răzvrătit și încăpățânat: „Dacă faci bine, vei fi bine primit, dar, dacă faci rău, păcatul pândește la uşă.” „Dacă faci bine” – adică să nu mergi pe calea ta, ci să asculți de poruncile lui Dumnezeu, să vii la El cu sângele victimei ucise, arătând astfel credință în Răscumpărătorul promis, care, la împlinirea vremii, avea să facă ispășire pentru omul vinovat, ca să nu piară, ci să aibă viață veșnică. …
Astfel, situația a fost clar lămurită înaintea lui Cain, dar spiritul său de împotrivire a fost trezit, pentru că purtarea lui a fost pusă sub semnul întrebării și nu i s-a permis să-și urmeze propriile idei independente. El s-a mâniat pe Dumnezeu și pe fratele său. Era mânios pe Dumnezeu, pentru că nu accepta planurile omului păcătos în locul cerințelor divine și s-a mâniat pe fratele său, pentru că nu era de acord cu el. – ”Cain and Abel Tested,” Signs of the Times, December 16, 1886, par. 8, 10
Putem învăța o lecție importantă din istoria jertfelor aduse de Cain și Abel. Pretențiile dreptății infinite și cerințele Legii lui Dumnezeu pot fi împlinite numai prin jertfa ispășitoare a lui Hristos. Cea mai scumpă jertfă pe care omul ar putea să I-o aducă lui Dumnezeu, rodul ostenelii sale, realizările sale fizice și intelectuale – toate acestea Îi aparțin deja Creatorului său. Omul nu are nimic care să nu fi fost primit. Nici bogăția materială și nici măreția intelectuală nu vor ispăși păcatul sufletului. Cain a disprețuit ideea că era nevoie să vină înaintea lui Dumnezeu cu o jertfă de sânge. În același spirit, mulți din zilele noastre refuză să creadă că sângele lui Hristos a fost vărsat ca jertfă pentru păcatele oamenilor. Deși a ales să nu respecte porunca lui Dumnezeu, Cain și-a adus darul cu mare încredere. El a privit jertfa sa ca pe rodul propriilor eforturi și, prin urmare, ca fiind ceva care îi aparținea lui însuși; aducând-o înaintea lui Dumnezeu, a simțit că Îl făcea pe Creator să îi fie îndatorat. … Marea întrebare ar trebui să fie: Ce pot face pentru a primi aprobarea lui Dumnezeu? nu: Cum pot să fac să fiu eu mai satisfăcut?
Abel s-a încrezut pe deplin în meritele jertfei ispășitoare a lui Hristos. Această credință l-a legat de Dumnezeu. Promisiunea unui Răscumpărător nu a fost foarte bine înțeleasă, dar jertfele aduc lumină asupra făgăduinţei. Cain a avut aceeași oportunitate de a învăța și de a accepta aceste adevăruri ca și Abel. Dumnezeu nu l-a primit pe unul și l-a respins pe celălalt fără un motiv întemeiat. Abel a crezut și a ascultat; Cain s-a îndoit și s-a răzvrătit. Dumnezeu nu este părtinitor, dar îi va răsplăti pe cei ascultători și îi va pedepsi pe cei neascultători. – ”The Great Controversy Between Christ and His Angels and Satan and His Angels: Chapter 5—Cain and Abel,” Signs of the Times, February 6, 1879, par. 5, 6
Unii au criticat întregul concept al jertfelor, susținând că este crud, dur și, într-un fel, nedrept. Dar tocmai aceasta este ideea. Moartea lui Hristos a fost crudă, dură și nedreaptă – nevinovatul a murit pentru cel vinovat. De așa ceva era nevoie pentru a se rezolva problema păcatului. Și această moarte, a lui Hristos, a fost cea spre care arătau toate aceste jertfe, dure, crude și nedrepte.
2. Ce ne învață pasajul din Evrei 10:3-10 despre jertfele pe care poporul lui Dumnezeu le aducea în Vechiul Testament? Dacă păcătoșii nu puteau fi salvați prin ele, de ce le mai aduceau?
Mieii și celelalte animale de jertfă erau simple simboluri, făcând trimitere la sacrificiul ispășitor al Mielului lui Dumnezeu. Erau acte de credință care le ofereau păcătoșilor o modalitate tangibilă de a-și exprima credința în lucrarea lui Mesia care avea să vină. Erau ilustrări, figuri, chipuri care se împlineau la apariția lucrului sau evenimentului pe care îl prefigurau. Unii chiar au descris jertfele ca „mini-profeții” ale morții Domnului Isus pe cruce.
Ritualurile asociate cu jertfa se asemănau într-o mică măsură cu plata unei călătorii. Când cumperi un bilet de tren, de autobuz sau de avion, nu primești imediat călătoria pentru care ai plătit, ci ți se oferă un bilet sau o carte de îmbarcare: un simbol sau o promisiune de călătorie. Poți să stai pe acea bucată de hârtie cât vrei, dar nu te va duce la nicio destinație. Însă când te-ai îmbarcat și ai pornit la drum, ai primit lucrul pentru care ai plătit, așa că biletul de hârtie nu mai este necesar.
Același lucru a fost valabil și în cazul animalelor de sacrificiu. Au avut un rol important de jucat, dar, după ce a fost adusă adevărata jertfă, au devenit lipsite de sens – o realitate înfățișată atunci când perdeaua dintre Locul Sfânt și Locul Preasfânt din sanctuarul pământesc s-a rupt la moartea Domnului Isus. „Perdeaua dinăuntrul Templului s-a rupt în două de sus până jos” (Marcu 15:38). Întregul sistem de jertfe, templul și toate celelalte prefigurau moartea lui Isus Hristos pe cruce. După ce Isus Și-a respectat promisiunea și a înviat biruitor asupra morții, simbolurile au devenit inutile.
Gândește-te cât de grav trebuie să fie păcatul, dacă numai moartea Domnului Isus, Cuvântul întrupat (vezi Ioan 1:1-3,14), l-a putut ispăși. Ce spune acest lucru despre atitudinea noastră față de păcat?
Comentariu EGW
Simbolurile şi umbrele serviciului jertfelor, împreună cu profeţiile, le-au dat israeliţilor o imagine acoperită de un văl, o imagine neclară cu privire la harul şi mila care urmau să îi fie aduse lumii prin descoperirea lui Hristos. Lui Moise i s-a descoperit semnificaţia ceremoniilor şi umbrelor care indicau spre Hristos. El a văzut sfârşitul a ceea ce urma să se încheie la moartea lui Hristos, când simbolul s-a întâlnit cu Cel simbolizat. El a înţeles că omul poate să respecte Legea morală numai prin Hristos. Prin călcarea acestei legi, omul a adus păcatul în lume și, odată cu păcatul, a venit moartea.
Domnul Hristos a devenit jertfa de ispăşire pentru păcatul omului. El a oferit în dar desăvârşirea caracterului Său în locul păcătoşeniei omului. Jertfele şi darurile au arătat spre jertfa pe care urma să o aducă Hristos. Mielul înjunghiat era un simbol al Mielului care avea să ridice păcatul lumii.
Înţelegerea scopului ceremoniilor care aveau să înceteze şi înţelegerea lui Hristos, aşa cum era descoperit în lege, a iluminat faţa lui Moise. Slujba legii care a fost scrisă şi săpată în piatră era aducătoare de moarte. Fără Hristos, omul nelegiuit era lăsat sub blestemul ei fără nicio speranţă de iertare. Slujba aceea nu avea nicio slavă în ea însăşi, dar Mântuitorul făgăduit, descoperit în orânduirile şi umbrele legii ceremoniale, a făcut ca Legea morală să fie plină de slavă. – ”The Righteousness of Christ in the Law,” Advent Review and Sabbath Herald, April 22, 1902, par. 6, 7
Prin planul de mântuire, dreptatea și îndurarea lui Dumnezeu sunt pe deplin justificate și, în veșnicie, răzvrătirea nu va mai apărea, suferința nu va mai atinge niciodată universul lui Dumnezeu.
Omului căzut i s-a descoperit planul sacrificiului infinit prin care trebuia să fie asigurată mântuirea. Nimic, în afară de moartea iubitului Fiu al lui Dumnezeu, nu putea ispăși păcatul omului, iar Adam s-a mirat de bunătatea lui Dumnezeu care îi oferea o astfel de răscumpărare păcătosului. Prin iubirea Sa, o stea a speranței a luminat viitorul teribil care apărea înaintea păcătosului. Prin instituirea sistemului simbolic de jertfe, moartea lui Hristos trebuia mereu păstrată înaintea omului vinovat, pentru ca el să poată înțelege mai bine natura păcatului, rezultatele păcătuirii și meritul jertfei divine. Dacă nu ar fi fost păcat, omul nu ar fi cunoscut niciodată moartea. Dar, în victima nevinovată, ucisă de propria mână, el a văzut roadele păcatului – moartea Fiului lui Dumnezeu în favoarea lui. El vede caracterul imuabil al legii pe care a călcat-o și, mărturisindu-și păcatul, se bazează pe meritele „Mielului lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii”.
Planul de a-i salva pe păcătoși numai prin Hristos, așa cum a fost în zilele lui Adam, Noe, Avraam și în fiecare generație succesivă care a trăit înainte de venirea lui Hristos, este același și în zilele noastre. Patriarhii, profeții și martirii, de la neprihănitul Abel, așteptau cu nerăbdare un Mântuitor care trebuia să vină și și-au arătat credința în El prin jertfe și daruri. Jertfa animalelor era o umbră a jertfei fără păcat a iubitului Fiu al lui Dumnezeu și arăta spre moartea Sa pe cruce. Dar, la cruce, tipul a întâlnit antitipul, simbolul, pe Cel simbolizat, iar sistemul tipic a încetat. – ”The Plan of Salvation the Same in All Ages,” The Bible Echo, July 15, 1893, par. 5-7
Cartea Apocalipsa Îl numește pe Isus „Mielul” de peste 20 de ori. Din primele zile ale planului de răscumpărare, poporul lui Dumnezeu a folosit mieii ca pe un simbol al lui Mesia care avea să vină. Abel a jertfit „oile întâi născute ale turmei lui” (Geneza 4:4) și, înainte ca să părăsească Egiptul pentru a se îndrepta spre Țara Promisă, israeliții au fost îndrumați să răscumpere fiecare întâi născut dintre oameni sau animale cu un miel de un an (Exodul 12:5).
3. Ce ne învață Exodul 12:1-11; Isaia 53:7,8; 1 Corinteni 5:7 și Apocalipsa 5:6 despre Domnul Isus ca jertfa de Paște? Ce înseamnă lucrul acesta pentru fiecare dintre noi?
La ani distanță de la moartea, învierea și înălțarea lui Hristos, Petru, meditând la cele întâmplate, a scris: „Știţi că nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi din felul deşert de vieţuire pe care-l moşteniserăţi de la părinţii voştri, ci cu sângele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur şi fără prihană” (1 Petru 1:18,19). Isus a trăit singura viață umană care a satisfăcut sfințenia lui Dumnezeu; noi ceilalți am păcătuit, iar modul în care ne trăim viețile păcătoase exprimă o minciună cu privire la natura Creatorului nostru.
Domnul Isus însă a devenit „al doilea Adam” (1 Corinteni 15:45). Unde noi am căzut, El a trăit în mod desăvârșit. În natura Lui umană, El a fost tot ceea ce omenirea trebuia să fie. A reflectat perfect slava lui Dumnezeu. „Cine M-a văzut pe Mine”, i-a spus El lui Filip, „a văzut pe Tatăl” (Ioan 14:9).
Isus a fost răstignit de Paște, fapt care demonstrează și mai mult că El este Mielul reprezentat prin simboluri. În Ioan 18:19,20, Domnul a spus că El a „vorbit lumii pe față” despre doctrina Sa. În paralel, în ceea ce privește mielul de Paște din Exodul 12:5,6, copiii lui Israel au fost îndrumați să aleagă un miel pentru Paște și să-l „păstreze” – sau să-l scoată la vedere – în zilele de dinaintea jertfei. Când marele-preot L-a întrebat despre învățăturile Lui, Isus a făcut referire la faptul că El Însuși a acționat la vedere în templu, pentru a fi văzut de toată lumea. Viața Sa, lucrările Sale, învățăturile Sale – toate făceau cunoscut cine era cu adevărat. El este Mielul fără pată – cea mai elocventă expresie a neprihănirii și gloriei lui Dumnezeu.
Care sunt modurile în care putem reflecta mai bine caracterul desăvârșit al lui Hristos în viața noastră?
Comentariu EGW
Isus este garantul nostru. „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii.” Hristos, Paștele nostru, a fost jertfit pentru noi. Fiecare picătură de sânge vărsată în sistemul de jertfe iudaic arăta spre Mielul lui Dumnezeu. Toate darurile tipice s-au împlinit în El. La cruce, tipul a întâlnit antitipul – simbolul pe Cel simbolizat, care a murit pe cruce. El a venit să facă posibilă, prin jertfa Sa, îndepărtarea păcatului. El a plătit prețul pentru răscumpărarea noastră. Suntem cumpărați cu un preț și Hristos ne cheamă să-L lăsăm să ia păcatele noastre și să ne ofere în schimb neprihănirea Sa. – ”Go, Preach the Gospel,” Advent Review and Sabbath Herald, July 19, 1898, par. 7
Isus a fost un lucrător sârguincios, serios. N-a existat niciodată un om atât de apăsat de răspunderi. Niciodată n-a trăit un altul care să fi purtat povara atât de grea a suferinței și păcatului lumii. Niciodată un altul n-a trudit cu un zel atât de mistuitor pentru binele oamenilor. Cu toate acestea, a dus o viață sănătoasă. Atât fizic, cât și spiritual, El era reprezentat de mielul de jertfă, „fără cusur și fără prihană” (1 Petru 1:19). Atât fizic, cât și spiritual, El era un exemplu care să arate ce intenționase Dumnezeu să fie toți oamenii prin ascultare de legile Sale. – Divina vindecare, p. 51
Ţinerea Paștelui a început odată cu nașterea naţiunii iudaice. În ultima noapte a sclaviei lor în Egipt, când nu se întrezărea niciun semn al eliberării, Dumnezeu le-a poruncit israeliţilor să se pregătească pentru o imediată eliberare. El îl avertizase pe faraon cu privire la cea din urmă pedeapsă adusă asupra egiptenilor și le dăduse directive evreilor să-și adune familiile în locuinţele lor. După ce au stropit ușorii casei cu sângele mielului junghiat, trebuiau să mănânce mielul fript, cu pâine nedospită și cu ierburi amare. „Când îl veţi mânca”, a zis El, „să aveţi mijlocul încins, încălţămintele în picioare și toiagul în mână și să-l mâncaţi în grabă, căci sunt Paștele Domnului” (Exodul 12:11). La miezul nopţii, au fost uciși toţi întâii născuţi ai egiptenilor. Atunci, împăratul a trimis lui Israel solia: „Sculaţi-vă, ieșiţi din mijlocul poporului meu. Duceţi-vă de slujiţi Domnului cum aţi zis” (Exodul 12:31). Evreii au ieșit din Egipt ca o naţiune independentă. Domnul le poruncise ca Paștele să fie ţinut în fiecare an. „Și când vă vor întreba copiii voștri: «Ce înseamnă obiceiul acesta?» să răspundeţi: «Este jertfa de Paște în cinstea Domnului, care a trecut pe lângă casele copiilor lui Israel în Egipt, când a lovit Egiptul.»” În felul acesta, din generaţie în generaţie, urma să se transmită istoria acestei minunate eliberări.
Paștele era urmat de cele șapte zile ale Sărbătorii Azimelor. În a doua zi a sărbătorii, erau aduse înaintea Domnului cele dintâi roade din recolta anului, un snop de orz. Toate slujbele acestei sărbători erau simboluri ale lucrării lui Hristos. Eliberarea lui Israel din Egipt era o parabolă a răscumpărării, pe care Paștele trebuia să o păstreze ca aducere-aminte. Mielul junghiat, pâinile nedospite, snopul din primele roade – toate Îl reprezentau pe Mântuitorul. – Hristos, Lumina lumii, p. 76, 77
În întreaga istorie a mântuirii există o anumită tensiune. Dumnezeu dorește să restaureze comuniunea pe care am avut-o cândva cu El și tânjește să Se apropie de noi. Dar aducerea păcătoșilor în prezența Sa i-ar distruge. „Căci Tu nu ești un Dumnezeu căruia să-I placă răul”, scrie David, „cel rău nu poate locui lângă Tine” (Psalmii 5:4). În același timp, David scrie și: „Dar eu, prin îndurarea Ta cea mare, pot să intru în casa Ta și să mă închin cu frică în Templul Tău cel sfânt” (Psalmii 5:7).
4. Citește Hagai 2:7-9. În timp ce se construia al doilea templu, profetul Hagai a făcut o promisiune uimitoare: noul templu avea să fie mai glorios decât cel precedent. Ce însemna această profeție?
Când primul templu a fost închinat lui Dumnezeu de către Solomon, slava Șechina – prezența lui Dumnezeu care îi însoțise pe copiii lui Israel în călătoria spre Canaan – a umplut templul astfel încât preoții nu au mai putut rămâne pentru a-și încheia lucrarea de slujire (1 Împărați 8:10,11). Când a fost dedicat al doilea templu, chivotul legământului, reprezentând tronul lui Dumnezeu, nu mai era, pentru că Ieremia îl ascunsese. Prezența propriu-zisă a lui Dumnezeu nu a umplut templul de data aceasta. A fost sfâșietor. Cum ar fi putut să se îndeplinească promisiunea lui Hagai?
În cel de-al doilea templu a apărut Domnul Isus în persoană, întruparea lui Dumnezeu, în carne și oase. Dumnezeu Însuși a ieșit din spatele perdelei pentru a deveni una cu noi și a ni se alătura în această lume distrusă. Pentru că Fiul lui Dumnezeu era acum Fiul omului, Îi puteam vedea fața, auzi vocea și să fim martori, de exemplu, la momentul în care a atins un lepros necurat și l-a vindecat (Matei 8:3). În loc să ne apropie trăgându-ne în direcția Lui, Dumnezeu ne-a adus mai aproape de El deplasându-Se El în direcția noastră. El a coborât în persoană la noi. Nu este de mirare că Biblia a spus despre Isus: „«Iată, fecioara va fi însărcinată, va naşte un fiu şi-I vor pune numele Emanuel», care, tălmăcit, înseamnă: «Dumnezeu este cu noi»” (Matei 1:23). Gândește-te la ce înseamnă lucrul acesta: Creatorul cosmosului a coborât nu numai să trăiască printre noi, ci și să moară pentru noi.
Golgota este de departe cea mai mare manifestare a iubirii lui Dumnezeu. Care sunt alte moduri în care putem vedea și simți realitatea iubirii lui Dumnezeu?
Comentariu EGW
„Îi vor pune numele Emanuel… Dumnezeu cu noi.”
„Lumina cunoștinţei slavei lui Dumnezeu” se vede „pe faţa lui Isus Hristos”. Din zilele veșniciei, Domnul Isus Hristos era una cu Tatăl; El era „chipul lui Dumnezeu”, chipul măreţiei și al maiestăţii Sale, „strălucirea slavei Lui”. Și tocmai pentru a manifesta această slavă a venit El în lumea noastră. El a venit pe acest pământ întunecat de păcat, pentru a ne descoperi lumina iubirii lui Dumnezeu, pentru a fi „Dumnezeu cu noi”. De aceea, despre El s-a profetizat că „Îi vor pune numele Emanuel”.
Venind să locuiască aici, cu noi, Isus avea să-L descopere pe Dumnezeu atât oamenilor, cât și îngerilor. El era Cuvântul lui Dumnezeu, gândul lui Dumnezeu făcut să se audă. În rugăciunea pentru ucenicii Săi, El spunea: „Le-am făcut cunoscut Numele Tău” – „plin de îndurare și milostiv, îndelung răbdător, plin de bunătate și adevăr” – „ca iubirea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei și Eu în ei”. Dar descoperirea aceasta n-a fost dată numai copiilor Săi de pe pământ. Mica noastră lume este cartea de studiu a universului. Scopul minunat al harului lui Dumnezeu, taina iubirii răscumpărătoare, constituie subiectul pe care îngerii doresc să-l adâncească și acesta va fi studiul lor de-a lungul veacurilor nesfârșite. Atât cei răscumpăraţi, cât și fiinţele necăzute vor descoperi în crucea lui Hristos știinţa și cântecul lor. Se va vedea că slava ce strălucește pe faţa lui Isus este slava iubirii care se jertfește pe sine. În lumina de la Calvar se va vedea că legea iubirii care renunţă la sine este legea vieţii pentru pământ și pentru cer, că iubirea care „nu caută folosul său” își are izvorul în inima lui Dumnezeu și că în Cel blând și smerit se manifestă caracterul Aceluia care locuiește în lumina de care niciun om nu se poate apropia. – Hristos, Lumina lumii, p. 19
Dumnezeu i-a poruncit lui Moise pentru Israel: „Să-Mi facă un locaș sfânt și Eu voi locui în mijlocul lor” (Exodul 25:8) și El a locuit în sanctuar, în mijlocul poporului Său. În tot timpul călătoriei lor obositoare prin pustiu, simbolul prezenţei Sale a fost cu ei. Tot așa, Hristos Și-a așezat sălașul în mijlocul taberei noastre omenești. El Și-a întins cortul alături de corturile oamenilor, ca să poată locui între noi și să ne familiarizeze cu caracterul și viaţa Sa divină. „Și Cuvântul S-a făcut trup și a locuit printre noi, plin de har și de adevăr. Și noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl” (Ioan 1:14).
De când Isus a venit să locuiască împreună cu noi, știm că Dumnezeu cunoaște încercările noastre și are compasiune pentru noi în suferinţele noastre. Fiecare fiu și fiică a lui Adam poate înţelege că divinul nostru Creator este prietenul păcătoșilor, deoarece în fiecare învăţătură despre har, în fiecare făgăduinţă a bucuriei, în fiecare acţiune a iubirii, în fiecare atracţie divină prezentată în viaţa Mântuitorului pe pământ, noi Îl vedem pe „Dumnezeu cu noi”. – Hristos, Lumina lumii, p. 23, 24
În câteva ocazii, profeții au fost duși în viziune suficient de aproape de Dumnezeu încât li s-a permis să Îi vadă tronul. Ezechiel l-a văzut deasupra bolții cerești (Ezechiel 1:26), Isaia a vizitat templul din cer pentru a-l vedea (Isaia 6:1), dar Ioan, după ce a fost însoțit în viziune, ne-a oferit una dintre cele mai explicite descrieri, în Apocalipsa 4 și Apocalipsa 5. Simbolurile din Vechiul Testament din cadrul slujbelor sanctuarului indicau că exista o singură cale prin care omenirea putea intra în prezența lui Dumnezeu: sângele lui Hristos. (Vezi, de exemplu, Leviticul 16:2,14.)
5. Compară Isaia 6:1-6 cu Apocalipsa 4:7-11. Care sunt elementele asemănătoare? Fii atent la ordinea evenimentelor: Ce subiect este prezentat prima dată? Ce urmează? Ce adevăr cu privire la Dumnezeu este accentuat în aceste viziuni?
În fiecare dintre aceste viziuni cu sala tronului, primul lucru care se întâmplă este faptul că ființele cerești evidențiază sfințenia lui Dumnezeu. În viziunea lui Isaia, scena este impresionantă: templul este plin de fum, iar „ușorii ușii” se zguduie în timp ce serafimii proclamă sfințenia lui Dumnezeu. În viziunea lui Ioan, heruvimii fac același anunț: „Sfânt, Sfânt, Sfânt”. (Citește Ezechiel 10:14,15 pentru a vedea cum făpturile vii sunt descrise drept heruvimi.) Fiecărui profet i s-a arătat o scenă uimitoare a slavei lui Dumnezeu.
Apoi ni se arată reacția profetului la scena la care asistă. Isaia strigă că este un om cu buze necurate (Isaia 6:5), iar Ioan plânge pentru că se confruntă cu adevărul tragic că nu se poate găsi nimeni vrednic (Apocalipsa 5:4). Când suntem confruntați direct cu vrednicia lui Dumnezeu, începem să înțelegem în sfârșit situația omenirii: suntem cu totul nevrednici și avem nevoie de Hristos ca Răscumpărător al nostru.
Satana a lansat multe acuzații la adresa lui Dumnezeu, susținând că este arbitrar, egoist și dur, dar până și un scurt moment din sala tronului lui Dumnezeu demască minciunile lui Satana. Faptul că Îl vedem pe Hristos așa cum este El cu adevărat, „Mielul, care a fost înjunghiat” (Apocalipsa 5:12), ne permite să Îl vedem pe Tatăl așa cum este El cu adevărat. Cât de încurajator este să știm că, văzându-L pe Isus, vedem cum este Tatăl (Ioan 14:9)! Iar cea mai mare dezvăluire a caracterului Tatălui s-a produs la moartea Domnului Isus pe cruce pentru noi. Deci crucea ar trebui să ne arate două lucruri: (I) cât de mult ne iubește Dumnezeu încât să facă lucrul acesta – să Se sacrifice pentru noi – și (II) cât de păcătoși și căzuți suntem încât numai prin ea putem fi salvați.
Comentariu EGW
Răscumpărătorul lumii era egal cu Dumnezeu. Autoritatea Sa era ca autoritatea lui Dumnezeu. El a declarat că este una cu Tatăl, că nu a existat separat de Tatăl. Autoritatea prin care El a vorbit și a făcut minuni a fost în mod expres a Lui, totuși El ne asigură că El și Tatăl sunt una. …
În calitate de legislator, Isus a exercitat autoritatea lui Dumnezeu. Poruncile și deciziile sale au fost susținute de suveranitatea tronului veșnic. Slava Tatălui a fost descoperită în Fiul; Hristos a arătat caracterul Tatălui. El era atât de perfect legat de Dumnezeu, atât de cu totul învăluit în lumina Sa, încât cel care L-a văzut pe Fiul, L-a văzut pe Tatăl. Vocea Lui era ca vocea lui Dumnezeu. – ”Christ Revealed the Father,” Advent Review and Sabbath Herald, January 7, 1890, par. 1, 2
O, dacă toți L-ar putea vedea pe prețiosul nostru Mântuitor așa cum este El, un Mântuitor! Fie ca mâna Lui să dea la o parte vălul care ascunde slava Sa de ochii noștri. Să ni-L arate în locul Său înalt și sfânt. Ce vedem? Îl vedem pe Mântuitorul nostru, dar nu într-o poziție de tăcere și inactivitate. El este înconjurat de ființe cerești inteligente, heruvimi și serafimi, de zece mii de ori zece mii de îngeri.
Toate aceste ființe cerești au un singur scop mai presus de toate celelalte, de care sunt intens interesate – biserica Sa într-o lume a corupției. Toate aceste armate sunt în slujba Prințului cerului, înălțându-L pe Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatele lumii. Îngerii lucrează pentru Hristos sub comanda Lui, pentru a-i mântui pe toți cei care privesc la El și cred în El. Aceste ființe cerești se grăbesc în misiunea lor, făcând pentru Hristos ceea ce Irod și Pilat au făcut împotriva Lui. Ei se unesc pentru a susține onoarea și slava lui Dumnezeu. Îngerii sunt uniți într-o alianță sfântă, într-o mare și sublimă unitate de scop, pentru a arăta puterea, compasiunea, dragostea și slava Mântuitorului răstignit și înviat.
În lucrarea lor, aceste armate ale cerului ilustrează ce ar trebui să fie biserica lui Dumnezeu. Hristos lucrează în favoarea credincioșilor în curțile cerești, trimițându-Și mesagerii în toate părțile globului, în ajutorul oricărui suferind care privește la El așteptând alinare, viață spirituală și cunoaștere.
Biserica lui Hristos pe pământ se află în mijlocul întunericului moral al unei lumi neloiale, care calcă în picioare Legea lui Iehova. Dar Răscumpărătorul celor ce sunt Biserica Sa, care le-a plătit răscumpărarea cu prețul sângelui Său prețios, a luat toate măsurile ca biserica Sa să fie un trup transformat, luminat de lumina lumii, având slava lui Emanuel. Razele strălucitoare ale Soarelui Neprihănirii, strălucind prin biserica Lui, vor aduna în turma Sa fiecare oaie rătăcită care va veni la El și va găsi adăpost în El. Cei care-L caută vor găsi pace, lumină și bucurie în Acela care este pace și neprihănire pentru veșnicie. – Comentariile Ellen G. White în CBAZȘ, vol. 7, p. 967, 968
Scripturile arată clar că Hristos este singurul demn să ne asigure mântuirea. Viața Lui a fost singura viață omenească fără păcat, singurul exemplu al unei vieți care a satisfăcut pe deplin gloria Tatălui. El este Mielul fără pată al lui Dumnezeu, iar acum stă în fruntea omenirii, ca Garantul nostru etern. În același timp, El a luat vina noastră asupra Lui, ridicându-Se la nivelul rigorilor judecății, care este răspunsul lui Dumnezeu la răutate. În timp ce asistă la incredibila scenă cu ființele cerești adunate în jurul tronului lui Dumnezeu, lui Ioan i se spune să nu mai plângă, pentru că „Leul din seminția lui Iuda [...] a biruit” (Apocalipsa 5:5).
Gândește-te, de asemenea, cât de grav este păcatul și cât de degradată este umanitatea încât numai moartea Domnului Isus, Dumnezeu Însuși, a putut fi suficientă pentru a rezolva problema păcatului! Fără îndoială, dacă ar fi existat o altă cale prin care Dumnezeu ne-ar fi putut salva fără a încălca principiile guvernării Sale divine, așa ne-ar fi salvat.
Zilnic:
Geneza 11
Geneza 12
Geneza 13
Geneza 14
Geneza 15
Geneza 16
Geneza 17
Ellen G. White, Faptele apostolilor, cap. 19
1. Pe lângă turnul Babel, ce au mai zidit fiii oamenilor în țara Șinear?
2. Cu ce grădină semăna țara Egiptului?
3. Unde scrie despre Avram, Evreul?
4. Cum a reacționat Avram când soția i-a spus: „Să judece Domnul între mine şi tine!”?
5. Cine făcea negoț întins cu carnea jertfelor și ce făceau neamurile cu sângele scurs de la jertfe?
Studiu suplimentar
Patriarhi și profeți, cap. 24: „Paștele”, p. 273-279.
Privire generală
Ritualul jertfirii era o practică obișnuită în rândul majorității popoarelor din Orientul Apropiat antic. În acel spațiu și timp, sacrificiul era considerat un dar pentru divinitatea căreia i se închina cel care aducea jertfa, asigurând zeității hrană în schimbul ajutorului.
Biblia însă oferă o semnificație total diferită ritualului de jertfă; de fapt, îi inversează scopul. În timp ce în Orientul Apropiat antic sacrificiul însemna o mișcare ascendentă, de la condiția umană la sfera divină, în Biblie sacrificiul însemna o mișcare descendentă, dinspre Dumnezeu către oameni. În Orientul Apropiat antic se credea că zeul îi crease pe oameni pentru a avea sclavi care să îl slujească și să îi asigure hrana. În schimb, Dumnezeul din Biblie îi creează pe oameni și le dă El hrană.
În acest studiu vom analiza semnificația biblică a jertfelor, a sacrificiilor. Semnificația lor biblică depinde de contextul literar în care apar. Textele istorice și legislative tind să relateze despre jertfe ca ritualuri și astfel prezintă semnificația lor religioasă și etică așa cum sunt ele trăite de popor. Pe de altă parte, textele profetice și poetice tind să se concentreze asupra semnificației lor spirituale și profetice. Am ales câte un text reprezentativ din fiecare categorie: jertfele istorice ale lui Cain și Abel, din Geneza 4, și jertfa profetică a Robului suferind, din Isaia 53.
Comentariu
Semnificația religioasă și etică a jertfelor
Prima jertfă explicită evidențiază poziția diametral opusă a lui Cain față de cea a lui Abel. În timp ce Cain își aduce jertfa doar din „roadele pământului” (Geneza 4:3), Abel aduce „și” sau „în plus” față de jertfa neanimală o jertfă din „oile întâi născute ale turmei lui” (Geneza 4:4). Prin urmare, jertfa lui Abel este în conformitate cu instrucțiunile biblice, care cereau ca pe lângă un dar de mâncare din vegetale să fie adus un animal pentru arderea-de-tot (Exodul 29:39-41). Ținând cont de faptul că Abel era „cioban, iar Cain era plugar” (Geneza 4:2), Cain, fratele mai mare, se confrunta cu o problemă: avea nevoie de ajutorul fratelui mai mic. Este posibil ca mândria lui Cain să fi jucat un rol în jertfa pe care a ales-o și în acțiunile lui ulterioare.
Istoria biblică ne spune așadar că „Domnul a privit cu plăcere spre Abel și spre jertfa lui, dar spre Cain și spre jertfa lui n-a privit cu plăcere” (Geneza 4:4,5). Textul biblic nu explică de ce jertfa lui Abel a fost acceptată, iar cea a lui Cain, nu. Cu toate acestea, mai multe indicii din text sugerează următoarele:
1. Dumnezeu este preocupat în primul rând de persoana care aduce jertfa, după cum sugerează următoarea traducere literală: „Dumnezeu a privit cu interes la Abel, prin urmare [waw] la jertfa lui; dar nu a privit cu interes la Cain, prin urmare [waw] la jertfa lui.” Această traducere indică faptul că Dumnezeu respinge sau acceptă jertfele în funcție, în primul rând, de starea spirituală a persoanei, nu de jertfa acesteia (Mica 6:7,8; Isaia 1:11).
2. În timp ce Cain Îi aduce o jertfă „Domnului”, Abel doar aduce o jertfă. Termenul „Domnului” nu apare în legătură cu Abel. În timp ce Cain se gândește la jertfa lui ca fiind darul lui pentru Dumnezeu, atenția lui Abel se concentrează în esență asupra semnificației sacrificiului în sine, adică darul lui Dumnezeu pentru el. În timp ce Cain își vede religia ca pe o mișcare ascendentă, spre Dumnezeu, Abel o înțelege ca pe o mișcare descendentă, dinspre Dumnezeu.
3. În timp ce Abel a ales din bekorot, cele „dintâi roade”, cele mai prețioase produse din sezon, potrivit legislației mozaice (Exodul 23:19), Cain a luat niște roade oarecare. Jertfa lui Cain era expresia efortului uman față de Dumnezeu, în timp ce jertfa lui Abel era expresia nevoii omenirii de mântuirea lui Dumnezeu.
4. Jertfa lui Abel era legată de făgăduința venirii Mielului mesianic, din Geneza 3:15, care avea să fie sacrificat pentru a salva lumea, în timp ce jertfa lui Cain era un ritual gol și lipsit de semnificație. De remarcat că același contrast apare între îmbrăcămintea făcută de oameni și îmbrăcămintea făcută de Dumnezeu (Geneza 3:7). În timp ce Adam și Eva au folosit planta pe care o aveau la îndemână pentru a se acoperi, Dumnezeu a folosit o îmbrăcăminte care implica un sacrificiu animal (vezi Geneza 3:21).
5. În cele din urmă, lipsa unei legături religioase corecte din partea lui Cain atinge punctul culminant în actul de ucidere. Deoarece se deconectează de Dumnezeu Tatăl, Cain pierde relația cu fratele lui.
Fratricidul ilustrează modul în care funcționează păcatul. Păcatul față de fratele tău derivă din păcatul față de Dumnezeu. Dumnezeu sesizează această relație între religios și etic atunci când îl avertizează pe Cain: „Dacă faci bine, vei fi bine primit” (Geneza 4:7). Expresia „faci bine” se referă, în primul rând, la jertfa corectă care i se cere lui Cain să o aducă; dar se referă și la lupta personală a lui Cain cu răul și, mai precis, la relația cu fratele lui. Verbul ebraic teytib, „a face bine”, are o conotație etică puternică. Același verb este folosit de Ieremia pentru a descrie relația dorită între „om și aproapele său” (Ieremia 7:5, BTF).
Este interesant de observat că în cuvântarea adresată poporului Israel, Ieremia leagă aceeași problemă a vieții religioase, de etică. După o listă lungă de fărădelegi etice (furt, minciună, adulter etc.), profetul își confruntă poporul, care apoi vine să se înfățișeze „înaintea Mea, în Casa aceasta peste care este chemat Numele Meu” (Ieremia 7:10). Această chemare a rezonat cu mulți alți profeți care au evidențiat că Dumnezeu respingea astfel de jertfe. Mica, în special, insistă elocvent asupra lipsei de valoare a unei astfel de religii: „Dar primește Domnul oare mii de berbeci [...]? Ți s-a arătat, omule, ce este bine [...] să faci dreptate, să iubești mila și să umbli smerit cu Dumnezeul tău” (Mica 6:7,8).
Semnificația profetică a jertfelor
Unul dintre cele mai solide pasaje biblice despre semnificația profetică a jertfelor este cântarea lui Isaia despre Robul care suferă. Acesta este identificat drept o jertfă, prezicând astfel lucrarea sacrificială a lui Isus Hristos. De fapt, ideea centrală a pasajului este suferința și moartea Robului în scopuri ispășitoare. Această idee apare în 8 din cele 12 versete (Isaia 53:4-8,10-12) și este intensificată în secțiunea centrală a capitolului 53 (v. 4-6), fiind exprimată prin termeni și motive împrumutate direct din lumea levitică. Robul este comparat cu un miel pregătit pentru sacrificare (Isaia 53:7; compară cu Leviticul 4:32; Leviticul 5:6; Leviticul 14:13,21 etc.). Forma pasivă, una dintre cele mai specifice trăsături ale stilului levitic, este pregnantă în Isaia 53. Aceasta este folosită de 16 ori în text; 12 dintre ocurențe fiind în Nifal, forma tehnică a „verdictului declarativ” preoțesc, care este folosit uzual în legătură cu jertfele. Această intenție religios-cultică este confirmată și de cele 7 referiri la „păcat”, care acoperă toți cei 3 termeni tehnici (peșa‘, ‘awon, khet’): „El era străpuns pentru păcatele noastre [peșa‘], zdrobit pentru fărădelegile noastre [‘awon]. [...] Domnul a făcut să cadă asupra lui nelegiuirea [‘awon] noastră, a tuturor [...]. Va lua asupra Lui povara nelegiuirilor [‘awon] lor. [...] A purtat păcatele [khet’] multora” (Isaia 53:5,6,11,12).
În mod special versetul 11 descrie procesul levitic de ispășire: „Va vedea rodul muncii sufletului Lui și Se va înviora. Prin cunoștința Lui, Robul Meu cel neprihănit va pune pe mulți oameni într-o stare după voia lui Dumnezeu și va lua asupra Lui povara nelegiuirilor lor” (Isaia 53:11). Cuvântul „cunoștința” (beda‘to) face trimitere la versetul 3, unde aceeași rădăcină (Yadu‘a) este folosită pentru a-L caracteriza pe Rob ca pe un om care cunoaște suferința. Versetul explică faptul că prin această cunoaștere sau această experimentare a suferinței, Robul va „îndreptăți pe mulți” (NTR) / va „pune pe mulți oameni într-o stare după voia lui Dumnezeu” (VDC). Sintagma care urmează explică operațiunea exprimată implicit de verbul „a îndreptăți”: „va lua asupra Lui povara nelegiuirilor lor” (Isaia 53:11). Prin faptul că ia asupra Lui nelegiuirile lor, Robul va putea să îi îndreptățească. Versetul următor folosește din nou cuvântul „mulți” și confirmă interpretarea care face din „mulți” complementul verbului „a îndreptăți” (NTR), prin urmare, Robul „a purtat păcatul celor mulți” (Isaia 53:12, NTR).
Acest limbaj și asocierea lui de idei sunt destul de cunoscute în contextul biblic, sugerând că Robul este asemenea animalului de jertfă, care în sistemul levitic purta păcatul și în felul acesta permitea îndreptățirea și iertarea din partea lui Dumnezeu: „Dacă va aduce ca jertfă de ispășire un miel [...] să-și pună mâna pe capul jertfei [...]. Astfel va face preotul pentru omul acesta ispășirea păcatului [khet’] pe care l-a săvârșit, și i se va ierta” (Leviticul 4:32-35). Accentul cultic puternic din acest text susține ideea că Robul care suferă joacă rolul unui sacrificiu substitutiv, luând locul păcătosului pentru a-i asigura iertarea.
Aplicație
Sacrificiul lui Dumnezeu pentru salvarea ta – Citește Filipeni 2:7. Meditează la expresia „S-a dezbrăcat de Sine Însuși” (EDCR). Cum se aplică disponibilitatea lui Dumnezeu de a lua „chip de rob” la relația ta cu vecinii tăi sau cu rudele tale? Cât de pregătit ești să le slujești altora, să te „dezbraci de sine” pentru progresul colegului tău sau pentru dezvoltarea copilului tău?
Studiul 6, 3-9 mai
