„Au venit sfârşiturile veacurilor”
Text de memorat
De memorat: „Aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne slujească drept __şi au fost scrise pentru __ noastră, peste care au venit __ __. Astfel dar, cine crede că stă __ __ să ia seama să nu __” (1 Corinteni 10:11,12).
Biblia este plină de relatări care indică evenimente viitoare și arată cheia pentru a înțelege „adevărul prezent”. De fapt, unele relatări prefigurează evenimentele din zilele finale, cu detalii surprinzătoare, oferindu-ne o bază mai amplă pentru înțelegerea clară a profețiilor din Daniel și Apocalipsa.
Fără a încălca libertatea de conștiință a individului, Dumnezeu poate să dirijeze în mod desăvârșit evenimentele care se vor petrece în zilele din urmă, evenimente pe care le-a descoperit profeților. Unele episoade istorice importante sunt evidente, deoarece Noul Testament le menționează în descrierea evenimentelor finale: Sodoma și Gomora, potopul etc. Altele necesită o analiză atentă pentru a extrage din ele adevărurile date în Cuvântul lui Dumnezeu.
În următoarele săptămâni vom cerceta o serie de fragmente-cheie pentru a vedea ce spun despre evenimente precum a doua venire, judecata de cercetare, criza finală și altele. Și, în centrul tuturor, Îl găsim pe Hristos, pentru că El trebuie să fie atât temelia, cât și scopul final al tuturor demersurilor noastre profetice.
7 iunie: Ziua Licuricilor
Comentariu EGW
Cei care mărturisesc că așteaptă venirea în curând a Mântuitorului nostru ar trebui să aibă o credință ca a lui Avraam, care este valoroasă pentru că a costat ceva, o credință care lucrează prin iubire și purifică sufletul. Exemplul lui Avraam este lăsat pe paginile sfinte pentru noi, cei peste care au venit sfârșiturile veacurilor. Trebuie să credem tot ce ne spune Dumnezeu și să înțelegem că nu putem să ne jucăm cu El. El spune clar ce are de spus și ne cere să credem și să ascultăm de bunăvoie. Atunci va lăsa lumina Lui să strălucească în jurul nostru și noi toți vom fi lumină în Domnul. – ”The Faith of Abraham,” Signs of the Times, April 1, 1875, par. 32
Dacă sfinții Vechiului Testament au fost lumini puternice și strălucitoare pentru lume, noi avem obligația să strălucim mai mult decât ei, pentru că, pe calea noastră, avem toată lumina din trecutul profetic, din care ei aveau doar sclipiri, și lumina suplimentară care a venit la noi prin viața lui Hristos. Împlinirea profețiilor descoperă adevărul lui Iehova pentru cei peste care vine sfârșitul vremii. Dumnezeu are o lumină specială pentru timpul pe care îl trăiește lumea acum, un mesaj special de dat în proclamarea soliei celui de-al treilea înger – poruncile lui Dumnezeu și mărturia lui Isus Hristos. – ”Ye Are the Light of the World,” Present Truth, November 4, 1886, par. 8
Dumnezeu îi cheamă pe cei din poporul Său să aibă o perspectivă mai profundă asupra planurilor și Legii Sale. Legea Lui este transcrierea caracterului Său. Ea nu se poate schimba, pentru că Dumnezeu nu va schimba ce a ieşit de pe buzele Sale. Hristos a declarat că legea este desăvârșită și, împreună cu David, putem spune și noi: „Este vremea ca Domnul să lucreze, căci ei calcă Legea Ta.”
Isus Hristos este centrul de influență. Duhul Sfânt este Cel care îi dă eficiență fiecărui om care încearcă să facă binele. Cu toate energiile lor, ființele umane trebuie să coopereze cu marele Centru al iubirii infinite și al puterii infinite. Există în lumea noastră unii care tânjesc după o experiență religioasă mai profundă, care deplâng lipsa puterii Duhului Sfânt în viața pretinșilor urmași ai lui Hristos. Când se vor întoarce la loialitatea lor față de Dumnezeu, oamenii vor înceta să mai calce în picioare poruncile Sale clare. Ei Îl vor înălța pe Dumnezeu. Cuvântul Său va fi pentru ei o lumină care strălucește în mijlocul întunericului moral. Ei vor asculta cuvintele: „Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să Mă urmeze.” – ”The Warfare Between Good and Evil,” Advent Review and Sabbath Herald, April 16, 1901, par. 16, 17
1. Analizează în detaliu reacția oamenilor din Apocalipsa 6:12-17 atunci când văd că evenimentele zilelor finale încep brusc să se desfășoare! Ce se observă în reacția lor?
Este interesant de notat că cei pierduți nu strigă: „Ce e asta?” sau „Cine este în spatele acestor lucruri?” Ei par să știe ce se întâmplă. Îl numesc pe Isus „Mielul”, ceea ce înseamnă că trebuie să cunoască câte ceva din istoria Domnului Hristos. De asemenea, ei par să conștientizeze că „a venit ziua cea mare a mâniei Lui” și că se află într-o situație lipsită de speranță: „Cine poate sta în picioare?” Înainte de sfârșit, Evanghelia este dusă la toate popoarele de pe pământ (Matei 24:14), iar mesajele celor trei îngeri sunt transmise întregii planete. Totuși vor exista oameni care vor fi luați prin surprindere – nu din lipsă de informații, ci din cauza refuzului lor de a crede și de a asculta. Din această cauză astfel de oameni vor fi pierduți în zilele din urmă.
2. Ce lecții ne spune Domnul Isus, în Matei 24:36-44, că ar trebui să extragem din istoria lui Noe?
Isus face referire la istoria potopului pentru a ne avertiza că a doua Sa venire îi va surprinde pe mulți. Ca și în cazul celei de-a doua veniri, potopul nu i-a surprins pe oameni din cauza lipsei de informații. Noe a predicat 120 de ani unei lumi care refuza să creadă. Antediluvienilor li s-a spus ce urma să se întâmple, însă pur și simplu nu au crezut.
În prezent, mulți oameni se liniștesc spunându-și că trecerea unor lungi perioade înseamnă că profețiile sunt false. Luând ca reper relatarea despre potop, Petru scrie că „în zilele din urmă vor veni batjocoritori plini de batjocuri, care vor trăi după poftele lor şi vor zice: «Unde este făgăduinţa venirii Lui? Căci de când au adormit părinţii noştri, toate rămân aşa cum erau de la începutul zidirii!»” (2 Petru 3:3,4). An de an, acest sentiment nu va face decât să se intensifice.
Pentru cei morți, revenirea Domnului Isus se produce la o clipă după ce au murit și cu toții știm cât de repede trece viața. Cum ne ajută această perspectivă să înțelegem „întârzierea”?
Comentariu EGW
Atunci vor striga la stânci și la munți să cadă peste ei și să îi ascundă de fața Celui ce șade pe tron și de mânia Mielului. „Mânia Mielului” – a Aceluia care S-a dovedit mereu plin de sensibilitate, de răbdare și îndelungă răbdare, care, dându-Se pe sine ca jertfă de ispășire, a fost dus ca un miel la măcelărie, pentru a-i salva pe păcătoși de pedeapsa care va cădea însă acum asupra lor pentru că nu au vrut să-L lase să le îndepărteze vina.
Judecata va fi condusă în conformitate cu regulile pe care le-a stabilit Dumnezeu. Toți vor fi judecați după Legea pe care oamenii sunt îndemnați acum să o asculte, dar pe care mulți refuză să o accepte. Pe măsură ce caracterul este testat, fiecare om își va găsi locul în una dintre cele două clase. El fie va fi sfânt pentru Domnul prin ascultare de Legea Lui, fie va fi pătat de păcat prin călcarea ei. El fie a făcut binele, cooperând în credință cu Isus pentru a reface imaginea morală a lui Dumnezeu în om, fie a făcut răul, tăgăduindu-L pe Mântuitorul printr-o viață nelegiuită. Hristos îi va despărți, așa cum desparte păstorul oile de capre. El va pune oile la dreapta Lui, iar caprele la stânga. Atunci, oamenii – bărbați și femei – vor vedea că faptele lor le-au hotărât destinul. Ei vor fi răsplătiți sau pedepsiți după cum au ascultat de Legea lui Dumnezeu sau au călcat-o. – ”A Message for Today,” Advent Review and Sabbath Herald, June 18, 1901, par. 13, 14
Păcatele care au adus pedeapsa asupra lumii de dinainte de potop se săvârșesc și astăzi; temerea de Dumnezeu este alungată din inimile oamenilor, iar Legea Sa este tratată cu nepăsare și dispreț. Stricăciunea morală, care nu cunoștea opreliști, a acelei generații de oameni este egalată de aceea a neamului de oameni ce trăiesc astăzi. Hristos spune: „Cum era în zilele dinainte de potop, când mâncau și beau, se însurau și se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie, și n-au știut nimic până când a venit potopul și i-a luat pe toți, tot așa va fi și la venirea Fiului omului” (Matei 24:38,39). Dumnezeu nu i-a condamnat pe oamenii de dinainte de potop pentru că mâncau și beau, El le dăduse cu îmbelșugare roadele pământului pentru a le împlini nevoile fizice. Păcatul lor consta însă în faptul că se înfruptau din aceste daruri fără să fie recunoscători față de Dătător și, în ticăloșia lor, se lăsau în voia unui apetit fără frâu. – Patriarhi și profeți, p. 101
Petru ne amintește că mulți nu vor fi pregătiți pentru revenirea lui Hristos pentru că „înadins trec cu vederea” (2 Petru 3:5, EDCR) ce s-a întâmplat în trecut la potop. Astăzi, deși lumea are o amintire colectivă privind un mare potop (un număr uimitor de culturi din întreaga lume relatează povestea unui potop devastator, de la grecii antici la civilizația maya), istoria lui Noe este probabil între cele mai ridiculizate relatări din Biblie. După cum s-a prezis, lumea respinge cu bună știință relatarea, considerând-o un mit, indiferent cât de clar și de explicit este descrisă în Vechiul Testament și repetată în Noul Testament.
3. Domnul Isus a spus, în Matei 24:37-39, că situația lumii avea să se asemene cu cea din „zilele lui Noe”. Compară acest pasaj cu Geneza 6:1-8. Care au fost condițiile morale care au dus la potop? Ce paralele există între cele două perioade?
În urma unui studiu atent reiese o altă lecție importantă pentru poporul rămășiței lui Dumnezeu din zilele sfârșitului. Evrei 11:7 ne spune că Noe „a făcut un chivot ca să-şi scape casa; prin ea el a osândit lumea şi a ajuns moştenitor al neprihănirii care se capătă prin credinţă”. Imaginează-ți să predici timp de mai bine de un secol și să nu ai niciun rezultat în afară de propria familie în arcă! Dacă Noe ar fi fost un evanghelist modern, am fi tentați să îl considerăm un eșec: zeci de ani de predicare și aparent niciun rezultat.
Din fericire, în prezent, multe părți ale lumii sunt foarte receptive la mesajele celor trei îngeri. Evanghelizarea – predicarea mesajului nostru unic de rămășiță – se dovedește incredibil de eficientă în multe locuri și mulți ajung să-L cunoască pe Domnul. Nu am ajuns încă în punctul în care să nu existe rezultate, deși ni s-a spus că se apropie momentul în care „se va încheia harul, iar ușa milei se va închide. Astfel, printr-o singură declarație scurtă: «Cele care erau gata au intrat cu El la nuntă; și s-a încuiat ușa», ajungem la slujirea finală a Mântuitorului, la data când marea lucrare pentru salvarea omului va fi terminată” (Ellen G. White, Tragedia veacurilor, p. 428).
Până atunci avem o lucrare de făcut ca biserică.
Cum putem învăța să nu fim descurajați dacă eforturile noastre evanghelistice personale nu par să aducă prea multe roade deocamdată? De ce trebuie să perseverăm în eforturile noastre? (Vezi Ioan 4:37.)
Comentariu EGW
„Prin credință a ascultat Noe, când a fost înștiințat de Dumnezeu despre lucruri care încă nu se vedeau și, plin de o teamă sfântă, a făcut un chivot [o arcă] ca să-și scape casa; prin ea, el a osândit lumea și a ajuns moștenitor al neprihănirii care se capătă prin credință” (Evrei 11:7). În timp ce Noe îi adresa lumii soliile sale de avertizare, faptele sale mărturiseau despre sinceritatea lui. În acest fel, credința lui a fost adusă la desăvârșire și pusă în evidență. El a dat lumii un exemplu, crezând exact ce spune Dumnezeu. El a investit în corabie tot ce avea. În timp ce a început să construiască acea corabie imensă pe uscat, mulțimile au venit din toate părțile să vadă ciudata priveliște și să asculte cuvintele călduroase și stăruitoare ale neobișnuitului predicator. Fiecare lovitură dată la construirea corabiei era o mărturie pentru oameni.
La început, se părea că mulți primesc avertizarea, și totuși ei nu s-au întors la Dumnezeu cu o adevărată pocăință. Nu erau dispuși să renunțe la păcatele lor. În decursul timpului care a trecut până la venirea potopului, credința lor a fost pusă la probă și ei nu au reușit să suporte încercarea. Copleșiți de necredința care se întindea tot mai mult, în cele din urmă s-au alăturat vechilor lor prieteni în respingerea solemnei avertizări. Unii erau pe deplin convinși și ar fi dat ascultare cuvintelor de avertizare, dar au fost atât de mulți aceia care luau lucrurile în râs și în bătaie de joc, încât s-au molipsit de același spirit, rezistând invitațiilor milei și, în curând, au fost printre cei mai îndrăzneți și cei mai obraznici batjocoritori; căci nimeni nu este atât de dârz și nu se afundă mai adânc în păcat ca aceia care au avut odată lumina, dar care au rezistat convingerilor date de Duhul lui Dumnezeu. – Patriarhi și profeți, p. 95
În zilele lui Noe, „Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ şi că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău. I-a părut rău Domnului că a făcut pe om pe pământ şi S-a mâhnit în inima Lui. ... Atunci Dumnezeu a zis lui Noe: «Sfârşitul oricărei făpturi este hotărât înaintea Mea, fiindcă au umplut pământul de silnicie. Iată, am să-i nimicesc împreună cu pământul»” (Geneza 6:5,6,13).
Dar, deși oamenii erau atât de răi, Dumnezeu nu a vrut să-i nimicească fără să-i fi avertizat mai întâi. „Duhul Meu nu va rămâne pururea în om, căci şi omul nu este decât carne păcătoasă, totuşi zilele lui vor fi de o sută douăzeci de ani” (vers. 3). Și, în această perioadă de probă, mesajul de avertizare al lui Noe trebuia să răsune în urechile lor.
La început, mulți au fost surprinși de acest mesaj. Unii au crezut și unii chiar au murit având această credință. Dar, odată cu trecerea timpului, mesajul și-a pierdut puterea asupra oamenilor nepăsători și iubitori de lume. Ei au uitat toate gândurile pe care le avuseseră despre pericol și au râs de Noe că a construit o corabie pe uscat. Dar lucrarea de construire a continuat. Noe și-a arătat credința prin faptele sale și, prin credința și faptele sale, a condamnat lumea.
Așa cum Noe a avertizat lumea, și poporul lui Dumnezeu trebuie să avertizeze lumea astăzi. Prin credința și faptele lor, credincioșii Lui trebuie să condamne lumea. Ei vor întâmpina aceeași împotrivire teribilă ca Noe în vremea lui. Dar ei nu trebuie să renunțe sau să îngăduie să fie descurajați. Dumnezeu cheamă oameni care să se lucreze prudent și să lupte cu seriozitate pentru credința dată sfinților o dată pentru totdeauna. – Letter 59, 1901, par. 28–31
Orașele de câmpie Sodoma și Gomora au devenit legendare pentru răutatea lor și au ajuns principalul exemplu de centre populate distruse de foc ce cade din cer.
4. Remarcă toate detaliile din 2 Petru 2:4-11; Iuda 1:5-8 și Ezechiel 16:46-50. Care era situația morală care a dus la distrugerea acestor cetăți și ce paralele există cu situația zilelor noastre?
Avertizarea adresată oamenilor din ultimele zile ale acestei planete prin relatarea despre Sodoma și Gomora este clară: în cele din urmă, cei răi vor fi și ei distruși prin foc, așa cum este descris atât de clar în Apocalipsa 20. Păcatul este incredibil de înșelător prin faptul că ne face orbi la starea inimii noastre și ne ascunde fărădelegile sub un strat de aprobare de sine, în timp ce răutatea săvârșită de alții ne sare în ochi. În același capitol în care vorbește despre câtă dragoste revărsase asupra poporului Său, Dumnezeu trebuie și să îl avertizeze că, deși nu a comis aceleași păcate (Ezechiel 16:47), a devenit de fapt mai rău decât Sodoma. Poporul Israel „curvise” (Ezechiel 16:41), comițând astfel adulter spiritual. Imaginează-ți surpriza celor din poporul lui Dumnezeu când au auzit că erau mai răi decât oamenii legendari pentru răutatea lor!
Acest lucru nu este o noutate, nu doar în ceea ce privește Israelul din vechime, ci și în ceea ce privește întreaga omenire. În Romani 1:18-32, Pavel prezintă o listă lungă de rele omenești care ar fi putut fi scrisă pe baza știrilor din zilele noastre. Descrierea făcută de Pavel păcatelor neevreilor nu urmărea să le genereze evreilor sentimente de superioritate, ci să îl facă pe poporul lui Dumnezeu să înțeleagă în sfârșit gravitatea propriilor păcate. Natan a făcut același lucru când i-a vorbit lui David: i-a spus povestea unui om bogat care a furat o mielușea de la un om sărac. Această poveste l-a făcut pe David să se „aprin[dă] foarte tare de mânie” (2 Samuel 12:5), deoarece nedreptatea părea evidentă; chiar și așa, a fost nevoie de declarația lui Natan: „Tu ești omul acesta!” (2 Samuel 12:7) ca David să se vadă pe sine în poveste.
Este important să ne amintim că Biblia nu se adresează în primul rând lumii din afară, ci propriului popor al lui Dumnezeu. Atunci când vedem păcatele îngrozitoare ale altora descrise într-un pasaj precum Apocalipsa 13 sau 17, este un avertisment că și noi putem cădea în aceeași capcană.
Comentariu EGW
Fiecare faptă a vieții, oricât de măruntă ar fi, are influența ei spre bine sau spre rău. Credincioșia sau neglijența în ceea ce se pare că sunt cele mai mărunte datorii pot deschide ușa spre cele mai bogate binecuvântări ale vieții sau spre cele mai mari nenorociri ale ei. Lucrurile mici sunt acelea care pun caracterul la probă. Dumnezeu Se bucură de faptele nepretențioase ale unei vieți de lepădare de sine, săvârșite cu o inimă voioasă și binevoitoare. Noi nu trebuie să trăim pentru noi înșine, ci pentru alții. Și numai prin uitare de sine și prin cultivarea unui spirit iubitor și gata de a da ajutor putem face din viața noastră o binecuvântare. Micile atenții, neînsemnatele fapte simple de curtoazie ajută mult la realizarea fericirii vieții, pe când neglijarea lor constituie – și nu în mică măsură – nenorocirea vieții omenești. – Patriarhi și profeți, p. 158
Nebuneasca dedare la plăceri împreună cu bolile și decăderea aduse de aceste stări, care au existat la prima venire a lui Hristos, vor exista din nou cu o putere și mai mare spre rău înainte de revenirea Sa. Hristos a spus că starea lumii va fi ca în zilele dinaintea potopului și ca în Sodoma și Gomora. Toate întocmirile gândurilor din inimă vor fi îndreptate în fiecare zi numai spre rău. Noi trăim acum în pragul acestei vremi îngrozitoare și trebuie să luăm la inimă învăţătura pe care ne-o dă postul Mântuitorului. Numai prin chinurile de nedescris pe care le-a suferit Hristos, putem aprecia câte rele aduce după sine dedarea neînfrânată la poftă. Pilda Lui ne spune că singura noastră nădejde de viaţă veșnică este de a aduce apetitul și pasiunile în supunere faţă de voia lui Dumnezeu.
În puterea noastră, este cu neputinţă să aducem la tăcere pretenţiile firii noastre decăzute. Pe calea aceasta, Satana va aduce ispitele asupra noastră. Hristos știe că vrăjmașul va veni la orice fiinţă omenească, încercând să profite de slăbiciunile moștenite și să-i ademenească, prin minciunile și viclenia lui, pe toţi aceia care nu și-au pus încrederea în Dumnezeu. Mergând prin locurile pe unde trebuie să treacă omul, Domnul a pregătit calea pentru ca noi să biruim. Nu este voia Lui ca noi să fim slabi în lupta cu Satana. El nu vrea să ne lăsăm intimidaţi și descurajaţi de atacurile șarpelui. „Îndrăzniţi”, zice El, „Eu am biruit lumea” (Ioan 16:33). – Hristos, Lumina lumii, p. 122
Iubirea față de sufletele gata să piară a inspirat rugăciunea lui Avraam. Cu toate că îi era scârbă de păcatele acelei cetăți corupte, el dorea ca păcătoșii să poată fi salvați. Profundul său interes pentru Sodoma ne înfățișează neliniștea pe care ar trebui s-o simțim pentru cei nepocăiți. Noi ar trebui să cultivăm ură față de păcat, dar milă și iubire față de cei păcătoși. …
Spiritul lui Avraam era spiritul lui Hristos. Fiul lui Dumnezeu este El Însuși Marele Mijlocitor în favoarea păcătosului. Acela care a plătit prețul pentru răscumpărarea omului cunoaște valoarea sufletului omenesc. – Patriarhi și profeți, p. 140
Chiar înainte de distrugerea Sodomei are loc o întâmplare interesantă. Dumnezeu i Se arată lui Avraam, însoțit de doi îngeri. Când îi vede, Avraam îi invită la masă, moment în care Dumnezeu promite că Avraam și Sara vor avea un fiu care va duce la Mesia. Isus Hristos, într-adevăr, face parte din genealogia lui Avraam (compară cu Galateni 3:16). Apoi relatarea trece brusc la subiectul cetăților rele din câmpie.
5. Ce învățăm din Geneza 18:17-32 despre caracterul lui Dumnezeu și despre modul în care plănuiește să rezolve problema răului de pe planeta noastră?
Dumnezeu nu ne datorează o explicație, dar alege să nu-Și ascundă de oameni motivele și planurile. Citește Amos 3:7. Înainte să distrugă Sodoma și Gomora, Dumnezeu declară că singurul lucru corect de făcut este să-i spună lui Avraam ce urmează să se întâmple, la ce se poate aștepta să asiste în curând. Dumnezeu rămâne cu Avraam când cei doi îngeri merg în cetatea înrăită pentru a-i chema afară din ea pe cei care vor ține cont de avertizarea lor. Nu putem să nu ne gândim la îngerii profetici care îndeplinesc aceeași sarcină în zilele din urmă, chemându-i pe aceia din poporul lui Dumnezeu care trăiesc în Babilon să iasă din el (Apocalipsa 14:6-12; Apocalipsa 18:1-4). În timp ce se rostește ultimul avertisment, Dumnezeu discută cu Avraam despre ce urmează să se întâmple și răspunde de bunăvoie la întrebările patriarhului.
„Să omori pe cel bun împreună cu cel rău, așa ca cel bun să aibă aceeași soartă ca cel rău”, opinează Avraam, „departe de Tine așa ceva! Departe de Tine! Cel ce judecă tot pământul nu va face oare dreptate?” (Geneza 18:25). Avraam nu analizează doar cazul Sodomei, ci analizează și caracterul lui Dumnezeu. Tot la fel, înainte de venirea sfârșitului, Dumnezeu deschide cărțile cerului (Apocalipsa 20:4,11-15) și ne permite să analizăm dovezile înainte de a lăsa, în cele din urmă, să cadă foc pe pământ. Cu alte cuvinte, vom avea la dispoziție o mie de ani să primim răspuns la o mulțime de întrebări care, deocamdată, rămân fără răspuns.
Înainte de a aduce judecata finală, Domnul ne oferă o mie de ani pentru a înțelege ce anume se va întâmpla, cui și de ce. Ce ne spune acest lucru despre caracterul Său și despre cât de deschis este El la examinarea de către ființele create – ființe a căror existență depinde pe deplin de El – și care nu au niciun drept inerent de a cunoaște aceste lucruri?
Comentariu EGW
În timpul celor o mie de ani dintre prima și a doua înviere are loc judecata celor răi. Apostolul Pavel arată această judecată ca pe un eveniment care urmează celei de-a doua veniri. „Să nu judecaţi nimic înainte de vreme, până va veni Domnul, care va scoate la lumină lucrurile ascunse în întuneric şi va descoperi gândurile inimilor” (1 Corinteni 4:5). Daniel declară: „… Când a venit Cel Îmbătrânit de zile … a făcut dreptate sfinţilor Celui Preaînalt” (Daniel 7:22). În acest timp, cei drepți domnesc ca regi și preoți ai lui Dumnezeu. Ioan în Apocalipsa spune: „Şi am văzut nişte scaune de domnie şi celor ce au şezut pe ele li s-a dat judecata … vor fi preoți ai lui Dumnezeu și ai lui Hristos și vor împărăți cu El o mie de ani” (Apocalipsa 20:4,6). În acest moment, așa cum a prezis Pavel, „sfinții vor judeca lumea” (1 Corinteni 6:2). Împreună cu Hristos, ei îi judecă pe cei răi, comparând faptele lor cu cartea în care sunt statutele – Biblia, și hotărăsc fiecare caz conform faptelor făcute în trup. Atunci pedeapsa pe care trebuie să o sufere cei răi se dă conform faptelor lor și lucrul acesta este scris în dreptul numelor lor, în cartea morții. – Homeward Bound, p. 382
Mântuitorul vorbise deschis cu Pilat, explicându-i lucrarea Sa, aceea de a da mărturie despre adevăr. Dar Pilat a nesocotit lumina primită. El a abuzat de înalta sa funcţie de judecător prin aceea că, în faţa cererilor gloatei, a renunţat la principiile și autoritatea sa. De aceea, Domnul Hristos nu mai avea pentru el nicio altă lumină. Ofensat de tăcerea Sa, Pilat spuse cu aroganţă: „Mie nu-mi vorbești? Nu știi că am putere să Te răstignesc și am putere să-Ţi dau drumul?”
Domnul Hristos a răspuns: „N-ai avea nicio putere asupra Mea, dacă nu ţi-ar fi fost dată de sus. De aceea, cine Mă dă în mâinile tale are un mai mare păcat”.
Astfel, milostivul Mântuitor, în mijlocul suferinţei și al durerii Sale teribile, a căutat să scuze, atât cât a fost posibil, acţiunea guvernatorului roman care L-a dat să fie crucificat. Ce scenă a fost aceasta, scenă care a fost transmisă lumii din toate timpurile! Ce lumină aruncă ea asupra caracterului Aceluia care este Judecătorul întregului pământ! – Hristos, Lumina lumii, p. 736
Domnul Îşi face lucrarea. Tot cerul este în mişcare. Judecătorul a tot pământul Se va ridica în curând să-Şi răzbune autoritatea insultată. Semnul eliberării va fi pus asupra oamenilor care păzesc poruncile lui Dumnezeu, care respectă Legea Sa şi care refuză semnul fiarei sau al chipului ei. – Mărturii, vol. 5, p. 451
Descrierea judecății din Daniel 7 ne oferă o perspectivă din spatele cortinei – o oportunitate uimitoare de a vedea cum Dumnezeu rezolvă problema păcatului în timp ce încă îi răscumpără pe cei care doresc să trăiască într-o relație de legământ cu El.
6. Citește Daniel 7:9,10,13,14,22,26,27. Pe ce se concentrează judecata? Care este verdictul? Ce ne spune acest lucru despre planul de mântuire?
Nu există nicio îndoială că omenirea este judecată de Dumnezeu. Eclesiastul 12:14 ne asigură că „Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată”, iar Pavel ne reamintește că nu trebuie să ne judecăm unii pe alții, deoarece „toți ne vom înfățișa înaintea scaunului de judecată al lui Hristos” (Romani 14:10). Dumnezeu, desigur, nu are nevoie de consemnări pentru a ști cine este mântuit sau pierdut, dar îngerii – care au analizat planul de mântuire în tot acest timp (1 Petru 1:12) – ar avea în mod natural întrebări. Ei au fost martori la răzvrătirea lui Satana și au văzut cum o treime din îngerii au fost alungați din cer (Apocalipsa 12:4) –, iar acum Dumnezeu ne aduce pe noi în prezența Sa. Dumnezeu deschide cărțile și le permite sfinților să vadă totul.
Narațiunea despre mijlocirea lui Avraam pentru Sodoma și Gomora – o ilustrare a judecății – ne oferă informații importante despre judecată. Păcatele Sodomei erau în mod evident cercetate; Dumnezeu menționează că răutatea îi crease cetății o asemenea reputație încât strigătul împotriva ei se mărise (Geneza 18:20). Dar nu numai Sodoma și Gomora au fost cercetate înainte de distrugerea lor. Totodată, Dumnezeu i-a creat lui Avraam posibilitatea să analizeze dacă decizia divină de a-i distruge pe cei răi a fost sau nu una dreaptă.
Pe de altă parte, cine altcineva apare în mijlocul judecății cerești din Daniel 7, dacă nu „Fiul omului”, Isus (Daniel 7:13, vezi și Matei 20:28), a cărui apariție este singurul motiv pentru care este „rostită judecata în favoarea sfinților Celui Preaînalt” (Daniel 7:22, EDCR)? Doar neprihănirea Lui face ca poporul Lui să fie declarat nevinovat la judecată.
Imaginează-ți că te afli la judecată și toate secretele tale sunt expuse Dumnezeului nostru sfânt. Care este singura ta speranță în acel ceas al judecății? (Vezi secțiunea de vineri.)
Comentariu EGW
Cărţile din ceruri, în care sunt consemnate numele şi faptele oamenilor, vor determina hotărârile care se vor lua la judecată. Profetul Daniel spune: „S-a ţinut judecata şi s-au deschis cărţile.” Apostolul Ioan, descriind aceeaşi scenă, adaugă: „Şi a fost deschisă o altă carte, care este cartea vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile acelea” (Apocalipsa 20:12).
Cartea vieţii cuprinde numele celor care au intrat vreodată în serviciul lui Dumnezeu.
Domnul Isus îi îndemna pe ucenicii Săi: „Bucuraţi-vă că numele voastre sunt scrise în ceruri” (Luca 10:20). Pavel vorbeşte despre colaboratorii lui credincioşi, „ale căror nume sunt scrise în cartea vieţii” (Filipeni 4:3). Daniel, referindu-se la „o vreme de strâmtorare, cum n-a mai fost de când sunt neamurile”, declară că poporul lui Dumnezeu va fi mântuit, „şi anume oricine va fi găsit scris în carte”. Iar Ioan spune că în cetatea lui Dumnezeu vor intra numai cei al căror nume este scris „în cartea vieţii Mielului” (Daniel 12:1; Apocalipsa 21:27). – Tragedia veacurilor, p. 489
În timp ce Isus mijloceşte pentru supuşii harului Său, Satana îi acuză înaintea lui Dumnezeu că sunt călcători ai Legii. Marele amăgitor a încercat să-i ducă la scepticism, să-i facă să-şi piardă încrederea în Dumnezeu, să se despartă de dragostea Sa şi să calce Legea Sa. Acum, el arată către raportul vieţii lor, către defectele lor de caracter şi lipsa de asemănare dintre ei şi Hristos, fapt care Îl dezonorează pe Răscumpărătorul lor, face referire la toate păcatele pe care el i-a ispitit să le comită. Din cauza tuturor acestora, el îi pretinde ca supuşi ai lui.
Isus nu le scuză păcatele, ci face trimitere la pocăinţa şi credinţa lor şi, cerând iertare în numele lor, Îşi înalţă înaintea Tatălui şi a sfinţilor îngeri mâinile rănite, spunând: „Îi cunosc pe nume, i-am săpat pe palmele Mele.” „Jertfele plăcute lui Dumnezeu sunt un duh zdrobit: Dumnezeule, Tu nu dispreţuieşti o inimă zdrobită şi mâhnită” (Psalmii 51:17). Iar acuzatorului poporului Său îi spune: „Domnul să te mustre, Satano! Domnul să te mustre, El, care a ales Ierusalimul! Nu este el … un tăciune scos din foc?” (Zaharia 3:2). Hristos îi îmbracă atunci cu propria neprihănire pe cei care I-au rămas devotaţi, pentru a prezenta înaintea Tatălui o „biserică slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta” (Efeseni 5:27). Numele lor sunt scrise în cartea vieţii şi despre ei este scris: „Ei vor umbla împreună cu Mine, îmbrăcaţi în alb, fiindcă sunt vrednici” (Apocalipsa 3:4). – Tragedia veacurilor, p. 484
Suplimentar: Ellen G. White, Patriarhi și profeți, cap. 7
„Acuzaţiile lui Satana la adresa acelora care Îl caută pe Domnul nu sunt izvorâte din ura faţă de păcatele lor. El se bucură de caracterele lor defectuoase, căci știe că numai prin neascultarea lor de legea lui Dumnezeu el poate câștiga putere asupra lor. Învinuirile lui se ridică numai datorită vrăjmășiei lui față de Hristos. Prin planul de mântuire, Isus zdrobește stăpânirea lui Satana asupra familiei omenești și răscumpără sufletele de sub puterea lui. [...]
Prin propria putere, omul nu poate face faţă acuzaţiilor vrăjmașului. El stă înaintea lui Dumnezeu în haine mânjite de păcat, mărturisindu-și vinovăţia. Dar Isus, Apărătorul nostru, prezintă o rugăciune eficientă în favoarea tuturor acelora care prin credinţă și pocăinţă și-au predat viaţa Domnului să le-o păzească. El le susţine cauza și, prin argumentele puternice ale Calvarului, îl biruie pe învinuitorul lor. Ascultarea Sa desăvârșită de legea lui Dumnezeu I-a dat toată puterea în cer și pe pământ și El cere de la Tatăl Său milă și împăcare pentru omul vinovat” (Ellen G. White, Profeți și regi, p. 583-586).
Zilnic:
Geneza 39
Geneza 40
Geneza 41
Geneza 42
Geneza 43
Geneza 44
Geneza 45
Ellen G. White, Faptele apostolilor, cap. 23
1. Ce slujbă și ce grijă avea Potifar?
2. Găsește un exemplu de bucate egiptene pregătite pentru faraon!
3. Ce însemna faptul că faraonul a visat visul de două ori?
4. Ce fel de mâncare le-a dat Iosif la prânz fraților lui?
5. Ce i-au spus atenienii lui Pavel despre Socrate?
Comentariu EGW
Studiu suplimentar
Istoria mântuirii, cap. „Mileniul”, p. 415, 416; Maranatha, „Satana și îngerii lui sunt legați”, p. 313.
Privire generală
Fericita speranță a omenirii, care culminează cu evenimentele din zilele finale, ne-a fost dezvăluită, dar nu doar prin profeții, care ne oferă o viziune explicită a sfârșitului. Ci Dumnezeu S-a exprimat, existențial și implicit, și în Scripturi; așadar, în Cuvântul Său, El ne oferă indicii cu privire la diferitele aspecte ale istoriei escatologice. Suntem învățați un principiu important: istoria omenirii care se desprinde din paginile sfinte ale Scripturii nu conține doar informații edificatoare despre ce a avut loc în trecutul îndepărtat, informații pe baza cărora „omul lui Dumnezeu [ajunge] să fie desăvârșit și cu totul destoinic pentru orice lucrare bună” (2 Timotei 3:17). Deoarece intenția lui Dumnezeu cu omenirea a fost, în esență, veșnicia, ne putem aștepta cu încredere ca și mesajul veșniciei viitoare să se găsească în istorisirile biblice.
Autorul inspirat al cărții Eclesiastul a fost marcat de această idee atunci când a spus, profetic, că „orice lucru El [Dumnezeu] îl face frumos la vremea lui. A pus în inima lor [a oamenilor] chiar şi gândul veşniciei, măcar că omul nu poate cuprinde, de la început până la sfârşit, lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu” (Eclesiastul 3:11). Repetând ideea, putem afirma că, deoarece intenția lui Dumnezeu pentru omenire a fost în esență eternitatea, ne putem aștepta ca mesajul veșniciei viitoare să apară în istorisirile biblice.
În acest studiu vom discerne mesajul sfârșitului în cadrul evenimentelor concrete relatate în Scripturile Vechiului Testament. Evenimentul creării lumii, cel al potopului, distrugerea Sodomei și Gomorei și chiar istoria lui Daniel la curtea lui Nebucadnețar conțin mărturii în sprijinul mesajului sfârșitului.
Comentariu
Crearea lumii
În mod paradoxal, relatarea creației are poate mesajul cu cel mai pronunțat caracter escatologic dintre toate cele redate în Scripturi. Și se distinge în acest fel tocmai pentru că este primul eveniment. Deoarece are un început, istoria nu este eternă. Și istoria are și un sfârșit. Dumnezeu Se află la conducerea ambelor. Având în vedere că începutul istoriei a fost lucrarea lui Dumnezeu, sfârșitul este de asemenea sub puterea Sa.
Ca parte a importanței ei escatologice, relatarea creației este legată implicit de speranța noastră în veșnicie. Atât istoria creării lumii, cât și speranța noastră în veșnicie se întemeiază pe credință. Scripturile atestă această noțiune, care este deja afirmată prin însăși structura canonică a Bibliei, începând cu crearea de către Dumnezeu a cerurilor și a pământului și încheindu-se cu crearea unui cer nou și a unui nou pământ (Geneza 1 și Apocalipsa 21; Apocalipsa 22; compară cu Isaia 65:17; Apocalipsa 21:1). Vedem această idee expusă clar și în singura definiție biblică a credinței, care asociază cele două evenimente (creația și speranța noastră în eternitate): „Și credința este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredințare despre lucrurile care nu se văd” (Evrei 11:1). De reținut că acest poem despre credință începe cu credința în creație (Evrei 11:3) și se încheie cu speranța în „ce le fusese făgăduit” (Evrei 11:39,40). De asemenea, trebuie să remarcăm semnificația Sabatului la sfârșitul lucrării de creație. În această poziție, Sabatul indică sfârșitul istoriei umane. Mai mult, Sabatul conține atât rememorarea creației, cât și speranța noastră în evenimentul viitor al venirii împărăției lui Dumnezeu.
Potopul
A înțelege potopul în paralel cu a doua venire este ceva recunoscut de Isus Însuși: „Cum s-a întâmplat în zilele lui Noe, aidoma se va întâmpla și la venirea Fiului omului” (Matei 24:37). Isus continuă apoi să prezinte asemănările dintre cele două evenimente: producerea lor subită și cataclismică, preocupările materialiste ale oamenilor înainte de distrugerea pământului (mâncatul, băutul, căsătoritul), existența unei rămășițe, certitudinea evenimentului. Descrierea potopului din cartea Geneza indică și ceea ce se va întâmpla la sfârșitul istoriei omenirii. Dumnezeu nu rămâne indiferent la răul din lume. Dumnezeu este conștient de realitatea răului. Judecata lui Dumnezeu este o reacție la „răutatea omului”, care „era mare” (Geneza 6:5). Potopul reprezintă acțiunea de distrugere asumată de Dumnezeu: „Eu am să fac să vină un potop de ape” (Geneza 6:17). În același timp, potopul este și un eveniment de creare și răscumpărare, în care Dumnezeu Își aduce aminte de ființele pe care le-a creat. Actul lui Dumnezeu de a-Și aduce aminte de ființele Lui este un mod de a-Și exprima interesul atent față de ele (Geneza 8:1).
După relatarea sfârșitului vieții și civilizației antediluviene, Dumnezeu reafirmă continuitatea vieții. Dumnezeu îi furnizează omenirii hrană și subliniază caracterul sacru al vieții (Geneza 9:4-7), indicând astfel spre darul Său din viitor: viața veșnică.
În cele din urmă, trebuie să luăm în considerare curcubeul, un semn artistic și poetic al iertării și iubirii lui Dumnezeu. Trebuie remarcat faptul că acesta ne invită să ne amintim de Sabat, nu numai pentru că apare în locul corespunzător din structura paralelă cu relatarea creației, ci și deoarece curcubeul conține mesaje similare de odihnă și speranță. Este deosebit de semnificativ faptul că acesta apare în jurul tronului lui Dumnezeu, ca un semn al domniei Sale viitoare, necontestate și neîntrerupte, asupra întregului pământ (Apocalipsa 4:3; Apocalipsa 10:1).
Sodoma și Gomora
După ce Dumnezeu i-a promis lui Avraam un fiu care avea să transmită „sămânța” mesianică pentru binecuvântarea tuturor națiunilor (Geneza 12:3; Geneza 22:18), narațiunea biblică a răscumpărării este întreruptă de o discuție divino-umană referitoare la prezența tulburătoare a răului și a răutății. La fel cum a făcut cu Noe, Dumnezeu îi împărtășește lui Avraam îngrijorarea Lui, împreună cu planul de intervenție. Modul lui Dumnezeu de a Se raporta la slujitorii Săi profeți umani, atât în timpul lui Noe, cât și în timpul lui Avraam, poate fi paralel cu o acțiune similară de la sfârșitul timpului, prin care Dumnezeu împărtășește de asemenea cu slujitorii Săi umani planul Său de a reveni pentru a salva și a judeca omenirea.
Răspunsul lui Avraam la intenția lui Dumnezeu ilustrează responsabilitatea pe care o simte pentru generația lui și, prin urmare, merită atenția noastră. Ca atare, reacția lui Avraam ar trebui să inspire și să cultive în noi o reacție asemănătoare în ce îi privește pe alții. De reținut că, după ce aude de intenția lui Dumnezeu de a judeca Sodoma, Avraam nu fuge într-un loc îndepărtat. El cunoaște bine situația din Sodoma și Gomora, unde locuiesc rude de-ale lui. Faptul că Avraam este pe deplin conștient de situația rudelor sale nu reprezintă o critică la adresa lor. Din dragoste pentru acei oameni, Avraam ia poziție în fața lui Dumnezeu și oglindește exact mila lui Dumnezeu atunci când Îi contestă verdictul, implorându-L pe Judecătorul oricărei făpturi să îi ierte. De remarcat tenacitatea, perseverența lui Avraam în rugăciune: „Avraam stătea tot înaintea Domnului” (Geneza 18:22). A se observa însă și că Avraam conștientizează gravitatea răului și nevoia de dreptate și har: „Vei nimici Tu oare și pe cel bun împreună cu cel rău?” (Geneza 18:23).
Trebuie să extragem o lecție și din acțiunile lui Dumnezeu, care nu numai că Se coboară și îi împărtășește slujitorului Său omenesc perspectiva Sa, dar pare și să îi încurajeze îndrăzneala. Putem spune chiar că lui Dumnezeu Îi place să Se confrunte cu argumentele lui Avraam, pentru că pledoaria lui Avraam rezonează cu propriul Lui sentiment de îndurare. Într-adevăr, observăm că răspunsul final al lui Dumnezeu este unul milostiv: „N-o voi nimici, pentru cei zece oameni buni” (Geneza 18:32). Numărul 10 în Biblie simbolizează numărul minim necesar pentru a se face ceva. De observat, de asemenea, suveranitatea lui Dumnezeu. „După ce a isprăvit de vorbit lui Avraam, Domnul a plecat” (Geneza 18:33). Cu alte cuvinte, decizia este în continuare a lui Dumnezeu. Indiferent de stăruința omului, voia lui Dumnezeu nu va fi împiedicată. Cu umilință, Avraam reacționează adecvat la verdictul lui Dumnezeu: „Avraam s-a întors la locul lui” (Geneza 18:33).
Daniel
O ilustrare specială a viitorului în cartea Daniel este expresia „la sfârșitul zilelor” (Daniel 1:18, VDCL, BTF). Această sintagmă evocă expresia qets yamin, „la sfârșitul zilelor”, care marchează finalul istoriei omenirii, când Daniel și cei răscumpărați din toate veacurile își vor primi „partea [...] de moștenire” (Daniel 12:13). De asemenea este frapant și semnificativ faptul că limbajul care descrie „testul” de 10 zile la care a fost supus Daniel evocă limbajul din profeția despre Ziua escatologică a Ispășirii, din Daniel 8:14. Această profeție este paralelă cu Ziua Judecății din Daniel 7:9-12, fapt semnalat de numărul considerabil de cuvinte și forme gramaticale care se regăsesc atât în Daniel 1, cât și în Leviticul 16, textul de bază despre Ziua Ispășirii (vezi Daniel 1:13; compară cu Leviticul 16:2). Această evocare este cu siguranță importantă, deoarece implică promisiunea revelației lui Dumnezeu.
De remarcat totodată repetarea emfatică a cuvântului mar’eh, „înfățișare, față” (de trei ori în Daniel 1:13,15), care în cartea Daniel face referire precisă și la viziunea escatologică a revelației lui Dumnezeu în cele 2.300 de seri și dimineți (Daniel 8:13,26). Această perspectivă escatologică transmite așadar prin asociere un mesaj de speranță. Aplicate la cazul lui Daniel și al celor trei prieteni ai săi, aceste ecouri evocă ideea că Dumnezeu Se va descoperi prin acest „test” și ei vor fi reabilitați în Ziua Ispășirii. La Daniel, mesajul cu privire la sfârșitul timpului făcea parte din viața lui de zi cu zi: ceea ce mânca și bea indica idealul creației (Daniel 1:12; compară cu Geneza 1:29). Modul în care Daniel se raporta la alți oameni, inclusiv la căpetenia famenilor, care i-ar fi fost oarecum dușman (Daniel 1:9), era determinat de perspectiva lui asupra modului în care alții erau creați, ca și el, tot după chipul lui Dumnezeu (Geneza 1:26; Geneza 9:6).
Aplicație
1. În fiecare dimineață când te trezești, începe-ți rugăciunea cu un moment de mulțumire pentru miracolul vieții. Cere-I Dumnezeului creației să îți schimbe viața. Lasă-L pe Dumnezeu să-ți schimbe inima și să dea o nouă direcție vieții tale. Caută în Biblie idei noi care să te provoace și să te inspire să te schimbi. Ține Sabatul în așa fel încât să devină o pregustare a împărăției lui Dumnezeu.
2. Scrie o listă cu aspecte din mediul înconjurător și din viața personală care îți inspiră speranță în împărăția lui Dumnezeu. Dacă te pricepi la versuri, scrie o poezie despre frumusețea și minunile curcubeului.
3. Roagă-te la Dumnezeu pentru o persoană pe care nu o placi, până când aceasta îți devine prietenă. Roagă-te la Dumnezeu cu privire la un obstacol important din viața ta. Repetă cu insistență această rugăciune până când, în cele din urmă, vezi un rezultat și știi că într-adevăr Dumnezeu ți-a ascultat rugăciunea.
4. De ce faptul că Daniel utilizează limbajul escatologic pentru a descrie o situație prezentă din viața lui ne oferă și nouă speranța și certitudinea că viața noastră are sens și se află pe calea veșniciei?
Studiul 10, 31 mai - 6 iunie
