Mâna Domnului. Capitolul 37 constă din două părţi: viziunea cu oasele uscate şi (v.15-28) un act simbolic prezicând unirea viitoare a lui Israel şi Iuda. Viziunea cu oasele uscate era menită să ilustreze cum Israel, împrăştiat şi aparenţă fără nădejde, urma să fie reînsufleţit şi restaurat.

Se poate ridica întrebarea: În ce măsură profeţia aceasta se ocupă de învierea viitoare ? Mulţi nu ştim că o astfel de aplicaţie nu era de fel în mintea profetului şi că simbolul este pe deplin explicat de o restaurat a vieţii naţionale a poporului. Felul cel mai natural de a aplica profeţia este în înţelesul planului lui Dumnezeu de redeşteptare a statului Iudaic. Aceasta avea să fie urmată în cele din urmă de o înviere literală, când patriarhii, împreună cu toţi sfinţii lui Dumnezeu, aveau să fie înviaţi pentru a participa la noua împărăţie. Nu este necesar de a exclude cu totul acest eveniment din simbolism. Întregul simbolism este menit să descrie felul în care evenimentele ar fi evoluat în perioada aceea şi după aceea, dacă iudeii ar fi conlucrat cu Dumnezeu pentru aducerea la înfăptuire a planului Lui pentru ei. Dar necredinţa şi neascultarea au zădărnicit planul dumnezeiesc. Scriitorii Noului Testament trebuie să fie consultaţi cu privire la felul cum aceste evenimente, care ar fi trebuit să aibă o împlinire literală în perioada de după exil, vor fi realizate în Era Creştină cu Israelul spiritual (vezi p. 35,36).

Vale. Ebr. biqa’ah, cuvânt tradus câmpie în cap. 3,22 . Poate că se referă la acelaşi lucru.

Uscate de tot. Indicând că trecuse multă vreme de când fusese viaţă în ele şi poate scoţând în evidenţă lipsa de nădejde de înviere.

Vor putea oare oasele acestea să învieze? Sau să trăiască . Întrebarea pare să întărească ideea improbabilităţii, dacă nu a imposibilităţii, cel puţin din punct de vedere omenesc. Tu ştii. Compară cu Apocalips 7,14

Ascultaţi Cuvântul Domnului. Figurat oasele uscate sunt prezentate ca în stare să simtă.

Duh. Sau Suflare Ebr. ruach, tradus vânt în versetul 9 şi spirit în v. 14 . Ruach simbolizează energia divină care animă făpturile vii. Când Dumnezeu a suflat suflare de viaţă în nările omului (Geneza 2,7), Dumnezeu nu numai că a oferit oxigenul care a umplut plămânii lui Adam, dar a transmis viaţă, aşa că ceea ce fusese un ţesut neînsufleţit a devenit un ţesut viu.

Voi pune un duh în voi. Sau Suflare . Procesul de reanimare corespunde celor doi paşi prin care omul a fost creat la început (Geneza 2,7).

Peste morţii aceştia. Oasele erau împărţite prin întreaga vale ca ale unor ucişi după o luptă.

Toată casa lui Israel. Duhul Sfânt interpretează acum viziunea simbolică. Intenţia iniţială era fără îndoială aceea de a descrie restaurarea naţiunii, sau a casei lui Israel, a cărei stare pe atunci era corespunzător simbolizată prin aceste oase uscate.

Suntem pierduţi. Ebraica poate fi tradusă: În ce ne priveşte, suntem tăiaţi. De unde traducerea RSV: suntem cu totul tăiaţi.

Voi deschide mormintele. În v. 2, oasele au fost prezentate ca aflându-se în mijlocul unei văi. Aici se spune despre ele că ar fi în mormintele lor. Noua ilustraţie ar putea atrage atenţia către făgăduinţa de a trezi la viaţă pe cei care au mers în mormintele lor în nădejdea împărăţiei lui Dumnezeu.

Nu există nici un motiv aparent pentru care perspectiva aceasta măreaţă să fie reţinută de la cei cu inima pioasă din Israel. Un astfel de eveniment urma să marcheze împlinirea culminantă a întregii restaurări. Pe de altă parte, profeţia aceasta nu trebuia să fie luată ca fiind în primul rând o precizare a învierii finale de la sfârşitul erei creştine. Planul iniţial a lui Dumnezeu cu privire la o restaurare, care să culmineze cu o înviere, n-a fost realizat de Israelul literal. Ceea ce Dumnezeu ar fi voit să împlinească cu naţiunea Israel va fi înfăptuit prin biserica creştină. Împrejurările fiind schimbate în felul acesta, anumite aspecte ale profeţiei sunt şi ele schimbate. Scriitorii Noului Testament au rolul de a ne informa cum profeţiile acestea, care ar fi trebuit să aibă o împlinire mai timpurie, îşi vor avea în cele din urmă aplicarea. (vezi p. 35-38). Aceşti scriitori descriu clar momentul şi împrejurările învierii finale (Ioan 5,28.29; 1Tesaloniceni 4,16.17; Apocalips 20,1-5; etc.).

O bucată de lemn. Sau Un toiag [KVJ]. Profeţia din v. 15-28 este nedatată, dar a fost probabil dată la scurt timp după viziunea din v. 1-14. Cele două au o strânsă legătură între ele. Naţiunile despărţite ale lui Israel urmau să fie reunite şi plasate sub domnia binefăcătoare a lui David.

Îi voi strânge. Refacerea lui Israel după captivitatea în mijlocul păgânilor era pasul cel dintâi către împlinirea făgăduinţei divine. Rămăşiţa aceasta avea să constea din aceia care înţeleseseră ceva din disciplina Exilului şi deveniseră spiritual curaţi. Întrucât redeşteptarea premergătoare nu a fost deloc realizată, nici înainte nici după întoarcerea sub Zorobabel, împlinirea acestor făgăduinţe a fost împiedicată. Dumnezeu a făcut pentru Israel tot ceea ce neascultarea lor încăpăţânată îi îngăduia să facă, dar ei au rămas răzvrătiţi. De aceea, cândva El îi va lepăda cu totul. Desfăşurarea de aici şi din versetele următoare ale făgăduinţei divine corespunde tabloului aşa cum ar fi fost el dacă planurile lui Dumnezeu s-ar fi realizat (vezi p. 34).

Un singur împărat. În v. 24 el este descris ca fiind robul Meu David.

Totuşi, întrucât aceste planuri nu au putut fi realizate aşa cum erau ele intenţionate original, Mesia este prezentat în Noul Testament ca Acela care stă pe tronul lui David (Luca 1,32).

În veci. Se conferă un accent puternic permanenţei noului stat. Aici ocuparea ţării şi împărăţia lui David se spune că sunt în veci. Potrivit cu v. 26-28 sanctuarul urmează să fie în mijlocul lor pentru totdeauna iar legământul păcii urmează să fie un legământ veşnic.

Cu aceste exprimări ar trebui să fie comparate următoarele afirmaţii cu privire la intenţia lui Dumnezeu: Deci Israel ar fi rămas credincios lui Dumnezeu, această clădire măreaţă (Templul lui Solomon) ar fi rămas pururea în picioare, un semn perpetuu al favorului deosebit al lui Dumnezeu faţă de poporul Său ales. (PK 46). Dacă Israel ca naţiune ar fi păstrat supunerea sa faţă de Cer, Ierusalimul ar fi stat pururea în picioare, alesul lui Dumnezeu (GC 19). Ezechiel descrie situaţia aşa cum ar fi putut ea să fie (vezi Luca 19,42).

Îi voi înmulţi. Aceasta ar fi rezultat din creşterea naturală a populaţiei şi din cei adăugaţi datorită unor activităţi misionare sârguincioase.